MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR" DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA: ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IFR

DREPTUL ROMAN
“Căsătoria”

Profesor coordonator:

Lect.univ.dr. Ionuț CIUTACU

Student: Florin Mincă

Specializarea: Drept

Anul: I

BUCUREȘTI

2019
 Cuprins

NOŢIUNI INTRODUCTIVE ..................................................................................................................3

CĂSĂTORIA CUM MANUS ..................................................................................................................5

CĂSĂTORIA FĂRĂ MANUS .................................................................................................................6

CONDIŢIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI....................................................................................9

CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI ............................................................................. 11

EFECTELE CĂSĂTORIEI ROMANE.............................................................................................. 12

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA PERSOANELOR ............................................................... 14

EFECTELE CĂSĂTORIEI ASUPRA BUNURILOR ..................................................................... 15

DESFACEREA CĂSĂTORIEI............................................................................................................ 18

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................... 19

2
 Noţiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de creare a
puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Autorii explică
această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa bărbatului de a fi sigur de
fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-i moştenească. Pentru a asigura
fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod absolut în stăpânirea
bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de structură socială, apărea la vechii romani ca un
reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietaţii-putere. În ultimă instanţă,
femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente
constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.
Engels explica fizionomia originară a căsătoriei romane prin interesul lui pater familias de
a-şi asigura fidelitatea soţiei şi, prin aceasta, certitudinea partenităţii faţa de urmaşii care veneau
la moştenirea bunurilor sale: “Ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a
procrea copii cu paternitate certă”.
Definiţia lui Justinian potrivit căreia căsătoria era ‘’unirea bărbatului cu femeia, care constă
într-o comunitate de viată de nedespărţit’’ (viet mulieris coniunctio individuam consuetudim
vitae continens) nu ne spune nimic despre conţinutul social al căsătoriei romane, fiindu-ne redată
doar o imagine idilică a sa1.
Din definitia dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium omnis
vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate
pentru întreaga viată prin împărtăsirea dreptului divin si uman). rezultă că incă se mai păstra
vechea conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei elemente fundamentale:
- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definitie ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viata, fiind considerată
o legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală
sau ca o afectiune trecătoare, sotii fiind uniti prin puternica legătură de cult;
- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soti se stabilea o comunitate
desăvârsită în ce priveste bunurile materiale;
- Comunicatio divini însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia,
alături de sot va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele
necesare pentru îndeplinirea obligatiilor fată de religia casnică si cultul strămosilor. ”
Ceremonia nuntii era atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - și va avea efecte
atât de grave încât nu trebuie să ne surprindă faptul că bărbatii considerau că această
ceremonie nu este permisă decât pentru o singură femeie în fiecare casă”.

1
Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004, p.165.

3
 Din nefericire, vechile obiceiuri s-au alterat, concepțiile s-au schimbat, credința religioasă s-
a diluat, fapt ce a dus la slăbirea legăturii căsniciei, păstrându-se doar unele din cele trei
elemente, si anume comunitatea în ce priveste bunurile materiale, femeia fiind determinată să
contribuie la sarcinile căsătoriei sub forma dotei2.

În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată prin căderea

femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de
schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-au transformat fizionomia. Astfel,
căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul
său fiind luat de căsătoria fără manus (sinemanus). În căsătoria fără manus femeia nu mai cădea
sub puterea bărbatului, ci ramânea sub puterea lui pater familias de origine3.

Căsătoria cum manu ca si căsătoria sine manu, erau la fel de vechi, Legea celor XII Table le
mentionează pe amândouă în acelasi timp. În Legea celor XII Table căsătoria era considerată un
simplu contract civil între particulari, fără să existe necesitatea unei ceremonii sau interventia
vreunui organ al statului. Totusi, la început, probabil că multe căsătorii se încheiau prin anumite
solemnităti. Aceste solemnităti precedau căsătoria si se realizau pentru ca sotia să intre în puterea
sotului – manus4.

2
Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma- cetatea si destinul ei juridic -, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009,
p.144.
3
Lect. Dr. Emil Molcuț, Drept privat roman, p.98
4
Mihai Jacotă, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, Iaşi 1987, p.244, apud Valerius. M. Ciucă, Lectii de drept
roman, vol. I, Ed. Polirom, 1998, pag. 194.

4
 Căsătoria cum manus

În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Drept urmare
bunurile sale, întreaga avere dacă fusese sui iuris sau numai zestrea dacă fusese alieni iuris,
deveneau proprietatea bărbatului5. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie
locul unei fiice (loco filiae mariti), sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate,
iar faţă de proprii copii ea era considerată ca o soră (loco sororis).

Această căsătorie se realiza în trei feluri:

Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor

care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta viitorilor soţi, a lui
pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În acest cadru se oferea lui
Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem.

La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin folosintă
îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă, căsătoria devenea
valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul comun să nu fi fost
întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci usurpatio trinoctii (folosire,
întrebuintare a celor trei nopți) aceasta îl împiedica pe bărbat să dobâbdească manus asupra
sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost concepută initial pentru a da satisfactie
plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei
noastre, Gaius spune că această institutie a căzut în desuetudine.

Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru ocolirea
inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printr-o autovânzare
fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a
mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei personae6. Coemptio era
uzitată în vremea lui Gaius și în alte scopuri decât căsătoria – ca de exemplu pentru schimbarea
tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru căsătoria formală cu un bătrân care o scutea de
cultul propriilor strămosi.

5
Dumitru Burghelea, op. cit., p .168,
6
Dr. Vasile Popa, Dr. Radu. I. Motica, Drept privat roman, Ed. Presa Universitară Română, Timisoara – 1994, p.
88.

5
 Căsătoria fără manus

Era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care
era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au
existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către
Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei7.

Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta
rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris
aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria
potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă
bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de căsătorie se deosebeste
net de căsătoria cum manu:

- Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub autoritatea tatălui sau a
unor rude agnatice, iar în cazul în care, în momentul căsătoriei, era o persoană sui
iuris, îsi va păstra acest statut pe întreaga durată a căsătoriei;

- Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi, oriunde s-ar
afla;

- Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si supusă autoritătii
paterne nu putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru sot, ele revenind celui care
exercita autoritatea paternă. De la aceste reguli de principiu s-au admis cu timpul o
serie de derogări, venite de altfel, în întâmpinarea dorintei de a da o pondere tot mai
mare legăturilor provenite din căsătorie;

- În privinta relatiilor personale dintre soti, femeia putea părăsi locuinta sotului, din
proprie initiativă sau la solicitarea tatălui ei. si această regulă de principiu a fost
amendată spre sfâsitul Republicii, când pretorul a acordat sotului părăsit, în fapt,
posibilitatea de a uza de interdictul de uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la
domiciliul conjugal.

- În cazul în care între sot si tatăl femeii căsătorite intervenea un conflict cu privire la
domiciliul sotiei, s-a dat câstig de cauză sotului, apreciindu-se că nu se putea exercita
autoritatea părintească împotriva vointei celui ce a acceptat acea femeie drept sotie.
Pretorii au apreciat că prin consimtământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au
fost cedate sotului;

7
Cristinel Murzea, Drept roman, Ed. All Beck, 2003, p.82.

6
 - Sotii erau obligati să-si poarte reciproc respect iar o anumită ”independentă” în
căsătorie nu însemna că ei sunt străini unul fată de celălalt, predominând comunitatea
de viată si interese a celor doi. În acest sens, nu se permitea sotilor să intenteze, unul
împotriva celuilalt, actiuni penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul dreptului
privat, un drept de succesiune între soti, fapt ce este în totală contradictie cu vechile
conceptii romane cum că sotii ar fi străini unul fată de altul8.

Căsătoria sine manu era lipsită de formalităti, dar totusi, se cereau anumite conditii în afară
de simpla convietuire a sotilor. În primul rând se cerea, din partea bărbatului si a femeii,
manifestarea de voință de a trăi ca soti – affectus maritalia. Pe lângă aceasta, erau necesare
anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.

a). Logodna (sponsalia) era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soti în vederea
căsătoriei.

Viitorii soti puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris, însă această
promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită sponsalia deoarece se
folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.

În dreptul roman, logodna producea anumite efecte. În primul rând, logodnicul are actiune de
adulter în caz de infidelitate din partea logodnicei. În cazul în care părtile nu-si respectau
promisiunea, ele erau penalizate. Astfel, dacă logodnicul nu-si respecta promisiunea de căsătorie,
el pierdea darurile făcute logodnicei cu titlul de poena. În cazul în care logodnica refuza să
consimtă la căsătorie, este obligată să înapoieze de două ori valoarea darurilor făcute de
logodnic.

b). Festivitas nuptiarum

În ajunul căsătoriei, aveau loc anumite ceremonii care mergeau de la îmbrăcămintea

logodnicei până la conducerea ei în casa sotului ( deductio uxoris in domo mariti). Întreg
ceremonialul se realiza prin ritualuri arhaice, cu caracter rustic9 .

c). Instrumentum dotale

Cuprindea întelegerea scrisă în acte asupra patrimoniului viitorilor soti (acte dotale,
nuptiale)10.

Concubinatul era căsătoria sfecifică dreptului post clasic, o căsătorie inferioară celor două
anterioare, care în dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian a fost acela
care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte juridice, creând un drept de
mostenire fată de tatăl lor copiii naturali născuti în afara căsătoriei făra manus.

8
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p.152.
9
M. Jacotă, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993, p.246.
10
Valerius M. Ciucă, Lectii de drept roman, Ed. Polirom, 1998, p. 194.

7
 La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, când conditiile vietii materiale au
modificat conceptia de viată a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar
vechea familie romană se destrăma, ca o consecintă a acestei cauze a apărut căsătoria făra
manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul si celălalt însăsi căsătoria fără
manus ca instituție pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântul paelex (de la pelicat) însemna pe
de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat si pe de alta, cea care trăia cu un bărbat
însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv
concubinatul si căsătoria fără manus s-au diferentiat net.

În timpul împaratului Augustus concubinatul se confunda cu relatiile trecătoare si nu avea un

caracter onorabil, apropo de conditia juridică a femeilor concubine. Totusi Augustus a dat
concubinatului un caracter licit numai când era vorba de anumite persoane, dar la fel ca si
perioadele precedente era considerat ca o uniune de fapt fără efecte juridice.

În perioada crestină a epocii clasice si postclasice se pare că a dobândit caracter juridic, dar
există nenumărate controverse în această privință. Împăratul Constantin, initial a căutat să
desfiinteze concubinatul prin toate mijloacele deoarece crestinismul considera unirea sexuală în
afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-l evita nu exista decât un singur mijloc ce consta în
contractarea unei căsătorii. De aici neadmiterea initială a concubinatului, iar apoi admiterea sa ca
o formă de căsătorie inferioară pentru a se înscrie totusi în principiile morale crestine.

De aceea, tinând seama de aceste idei, împărații creștini începând cu Constantin, chiar dacă
considerau initial concubinatul ca o uniune contrară moralei crestine, totusi ulterior au încercat s-
o recunoască ca pe o căsătorie inferioară, atât în ceea ce priveste bărbatul si femeia cât si copiii.

Împăratul Justinian, după cum am mai spus l-a ridicat la rang de căsătorie, pentru că copiii
naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat- fată de tatăl lor natural, exista de asemenea
obligatia alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.

În ceea ce priveste pe concubină, aceasta avea acum o situație onorabilă, iar copiii ei aveau
un tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter monogam, durabil
si a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană necăsătorită11.

Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezenta sotiei, în schimb ea
se putea încheia fără prezenta sotului. Încheierea căsătoriei era urmată de conducerea sotiei la
casa sotului unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea căsătoriei. Pentru
încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite conditii12.

11
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, Drept roman,Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligatii,
izvoarele obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p. 100.
12
Ibidem, p. 101.

8
 Condiţiile de fond ale căsătoriei

Sunt reprezentate de: conubium, consimtământ si vârsta comune ambelor forme ale
căsătoriei13.

a). Prin conubium se întelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât,
termenul având si semnificatia religioasă si juridică de aducere a femeii sub puterea bărbatului.
Căsătoria presupune o conventie de aducere sub putere, deci un act juridic, care nu era posibil
decât pentru cetătenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se recunostea, ca o favoare, ius
conubi. În vechiul drept roman, conubium a fost o conditie prin care se făcea nu numai
diferentierea între cetăteni si peregrini, ci chiar si în rândurile cetătenilor. Astfel, până la Lex
Canuleia, din anul 445 î. Hr., plebeii nu se bucurau de ius conubii, situație în care se poate
afirma – pe bună dreptate – că suntem în prezenta unei diferentieri cu ”un pronuntat caracter
politic” ce a avut ca finalitate mentinerea unor privilegii în favoarea patricienilor.

În dreptul clasic, pentru a se recunoaste ius conubii, se impuneau si îndeplinirea următoarele

conditii:

- Inexistenta unor legături de rudenie cognatică între viitorii soti. În linie dreaptă
(directă) acest impediment era socotit până la infinit, iar în linie colaterală până la un
anumit grad (gradul VI în epoca veche, fiind apoi redus la gradul IV). În perioada
imperială s-a permis căsătoria între colaterali dacă exista cel putin un grad depărtare
de strămosul comun;

- Inexistenta legăturilor de afinitate, adică a rudeniei ce uneste pe un sot de rudele

celuilalt. Impedimentul, în linie colaterală, mergea până la a viza cumnati si cumnate;

- Interdictia văduvei de a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai târziu, de un an,
de la moartea sotului;

- Persoanele ce ocupau functii care presupuneau un anumit rang social nu puteau

încheia căsătorii cu persoane de un rang social net inferios;

- Prin dispozitii imperiale s-a interzis guvernatorilor din provincii să se căsătorească cu

femei locuitoare în provincia pe care o guvernau;

- În timpul primilor împărati crestini s-a emis si interdictia încheierii căsătoriei între
crestini si evrei14.

13
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81.
14
R. Gidro, A. Gidro, V. Nistor, op. cit., p. 148.

9
 b). Consimtamântul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soti erau sui iuris,
se cerea consimtământul lor precum si consimtământul tutorelui femeii. În cazul în care
consimtământul celor doi sefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si
consimtământul viitorilor soti15.

Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o femei în
vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimtământul ascendentilor, desi nu se mai afla sub
puterea lor, consimtământ dat în scop de ajutor si protectie. Peste vârsta de 25 de ani, femeia se
putea căsători pe baza simplului ei consimtământ.

c). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu timpul, s-a
procedat la examinarea corporală a viitorilor soti, pentru a constata pubertatea băietilor si
nubilitatea fetelor. În legătură cu această conditie a existat o dispută între Scoala Proculienilor si
cea a Sabinienilor. Sabinienii sustineau că vârsta la căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui
control corporal, asa cum se proceda în vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă
minimă pentru căsătorie, fără un control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete si 14
ani pentru baieti. Această opinie a triumfat, fiind preluată si în codificarea lui Justinian. În cazul
încălcării acestei conditii de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulitătii,
sotii împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă16.

15
Teodor Sâmbrian, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Casa de editură si presă „Sansa”,
Bucuresti, 1994, p. 68.
16
M. Jacotă, op. cit., p. 247

10
 Condiţiile de formă ale căsătoriei

Aceste condiţii au fost impărţite în funcţie de cele două tipuri de căsatorii tratate mai sus.

Căsătoria cum manus cunoaşte trei forme:

• Confarreatio,17 căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de

îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii.În cadrul
acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu,farreus panis, de unde si
denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu semnificaţie
rituala, certa et solemnia verba, in faţa unui număr de zece martori, a flaminului
lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe cap un
voal de culoare roşie ce semnifica cinsacrarea către zeul Marte, zeu atât al
războiului cât si al agriculturii18.

• Usus, întrucât plebeii nu aveau acces la confarreatio si trăiau în uniuni

nelegitime,s-a creat aceasta formă a căsătoriei –usus- si constă in coabitarea
femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod
automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii,
termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv dela domiciliul
bărbatului.

• Coemptio a apărut ceva mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând

din formele lui confarreatio si usus. Aceasta constă dintr-o mancipaţiune făcută
de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare-cumpărare
simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care
nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra
soţiilor lor după modelul patricienilor.

Căsătoria fără manus (sine manus) presupunea o singură condiţie de formă si anume,
instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domnum mariti). Cu această ocazie,
pentru a se sublinia semnificaţia faptului, se organiza o petrecere sau se constituia o zestre. 19

17
C.St. Tomulescu, Concubinatul in dreptul roman,1937, p. 143, P. Noailles, Revue historique de droit francais et
etranger, 1936, p. 415, apud prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
18
Homme et choses de l’ancien Rome, 1911, apud Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 101.
19
Dumitru Burghelea, op. cit., p .166.

11
 Efectele căsătoriei romane

În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură morală;

logondna n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când, devenind un raport
juridi, obliga partea care se facuse vinovată de ruperea nejustificată a logodnei la plata unor
daune-interese corespunzătoare. Pentru încheierea unei căsătorii se cereau îndeplinite mai multe
condiţii.

În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de familie, ca o
consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se aflau în puterea lor
familiala (patria potestas); în dreptul clasi, pe lângă consimţământul şefilor de familie, se cerea
si cel al persoanelor ce urmau sa se căsătorească, dar treptat va prevala în fapt voinţa acestora din
urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater familias.20

Tinerii ce urmau să se căsătorească trebuiau să aibă o vârstă minimă: 12 ani fetele, 14 ani
băieţii. Unii jurişti opinau că pentru aceştia din urmă pubertatea trebuia stabilită de la caz la caz
printr-o cerecetare corporală (inspectio corpores), dar opinia lor nu s-a impus.

În fine, viitorii soţi trebuiau să mai îndeplinească unele condiţii stabilite de legea romană si
cunoscute sub denumirea de ius conubii (dreptul legal de a se căsători). Cei ce urmau să se
căsătorească nu puteau fi rude între ei (în linie directă la infini, în linie colaterală între cumnaţi si
cumnate, dar numai din epoca dominatului). Bigamia fiind interzisă, niciunul din viitorii soţi nu
putea fi căsătorit, iar văduva nu se putea remărita. Din considerente de incertitudine a
paternitaţii, înainte de un an de la moartea soţului.21

În unele cazuri, căsătoria nu era îngăduită din considerente sociale (între patricieni si plebei
pâna in secolul V î.e.n.), politice (între guvernator si o femeie din provincia sa), sau morale (între
tutore – sau fiul acestuia – şi fosta pupilă).

Cea mai veche formă de căsătorie a fost, aşa-zisa căsătorie „solemnă” ce se încheia
utilizându-se anumite formalităţi si ritualuri. În terminologia juridică ea se intitula căsătorie cum
manu, deoarece femeia cădea in puterea (manus) şefului de familie (pater familias)22, având o
poziţie de subordonare faţă de acesta, asemenea fiicelor (loco filiae). 23

20
Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 202, apud, Prof. Univ. Dr. Stefan
Cocos, op. cit., p. 106.
21
Ibidem, p. 106.
22
Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne
raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) si la calitatea lui de status familiae; în pofida faptului
că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totusi valabilă o astfel de ipoteză,
existând în acest sens un punct de vedere unitar.
23
Cristinel Murzea, op. cit., p. 81-82.

12
 Căsătoria “solemnă” se încheia fie prin folosirea anumitor ceremonii religioase oficiate de
preotul Jupiter (flamen Dialis) faţă de 10 martori, fie printr-o cumpărare – la început reală, apoi
devenită simbolică – pe calea unei mancipaţiuni (modul solemn de transferare a proprietăţii), fie
prin convieţuirea neîntreruptă a femeii cu un bărbat vreme de un an de zile ( usus, adică
deprindere, obişnuinţă ).

Spre finele Republicii Romane, îşi face apariţia aşa-zisa căsătorie „liberă” numită, după cum
am mai menţionat, sine manu, deoarece aceasta nu intra în puterea materială a soţului.

În cazul în care două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment nedirimant
(diferenţa de condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau convieţui împreună
în mod stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii născuţi dintr-o astfel de
uniune erau cinsideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia lor s-a ameliorat; sub Justinian
ei primesc un drept la alimente din partea tatălui şi la o parte din succesiunea acestuia.

Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă” sau de una „liberă”.
În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta era „independent” (sui iuris), iar dacă
era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea şefului de familie (pater familias) de care aceasta depindea.
Bunurile soţiei deveneau proprietatea capului de familie, iar acesta exercita asupra soţiei o autoritate
nelimitată, cel puţin în epoca arhaică a Romei.

13
 Efectele căsătoriei asupra persoanelor

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii
datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine.
Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din familia
soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de vedere al
bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul
soţului ei.

Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce explica
ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi indiferent de excepţie
trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi datorau fidelitate unul altuia,
adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la
soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie;
soţii nu puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa
infamiei etc.

În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul conjugal
printr-un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia de adulteriis din
vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în aceeaşi măsură şi al
bărbatului.

Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte: legitimitatea,
paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem, puterea părintească.

Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.

Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era sigură chiar
de ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria.

Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii24.

24
Prof. Univ. Dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 103.

14
 Efectele căsătoriei asupra bunurilor

Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Acestea par relativ complexe, dar dacă privim regimul
bunurilor după felurile căsătoriei, respectiv căsătoria cu manus si cea fără manus, lucrurile sunt
simple.

Astfel, la căsătoria cu manus acţionează regimul comunitătii de bunuri, adică tot ceea ce
dobândeşte soţia intră în patrimoniul familiei, care era coproprietatea lui pater familias, respectiv
soţul. În cazul morţii acestuia primea o parte egală cu partea pe care o primea fiecarea copil.

În căsătoria fără manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind independenţi din
punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi se refereau la câteva instituţii precis reglementate de dreptul
roman în funcţie de necesităţile vieţii familiei romane, pe de-o parte, și pe de alta de interesele
aceleiaşi societăţi care le-a impus. Acestea se refereau deci la: dotă (dos, zestre), parafernă,
donaţie, donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias.

Dota era acel grup de bunuri pe care soţia le aducea pentru a susţine sarcinile căsătoriei cu
ocazia încheierii acesteia. Procedura juridică de constituire a dotei varia şi se realiza prin
următoarele modalităţi: datio dotis, promisio dotis si dotis dictio.

Datio dotis consta în transferul de proprietate făcut soţului de către soţie în mijloacele diferite
ca traditio, macipatio si acceptilatio.

Promisio dotis consta într-o stipulatio – contract verbal de promisiune prin care se constituia
dota.

Dotis dictio – promisiunea de dotă era forma specifică pentru constituirea dotei. Diferite
persoane, ca însăşi fata ce urma să se căsătorească, tatăl, bunicul dinspre tată și chiar debitorul
acesteia putea să se oblige prin dotis dictio pronuntând cuvinte solemne în faţa viitorului soţ, să
facă o prestaţie cu titlu de dotă25. Faţă de stipulatio, în acest caz numai o singură persoană
pronunţa cuvintele solemne, respectiv cel care constituia dota. În epoca clasică dotis dictio a
căzut in desuetudine.

Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă de
dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de
condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această constituire nu mai producea
efecte.

25
S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, nr. 6., 1940, p. 159, apud, prof. univ. dr. Stefan Cocos,
op. cit., p. 105.

15
 Dota intra în proprietatea soţului care trebuia să o folosească numai pentru susţinerea
sarcinilor căsătoriei. La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită drept consecinţă a faptului că
la încheierea ei aceasta era constituită numai pentru susţinerea sarcinilor căsătoriei.

Regimul juridic al bunurilor dotale. Am afirmat că soţul devenea proprietar al bunurilor

dotale. În epoca veche soţul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale, nu numai in timpul
căsătoriei dar si după desfacerea acesteia; pentru motivul că acest regim devenise abuziv, în
sensul că la sfârşitul republicii ca o consecinţă a slăbirii legăturilor de familie, crescând numărul
de divorţuri şi foarte multe familii destrămându-se, s-a impus ca dota care susţinea sarcinile
căsătoriei să fie restituită celui care a constituit-o , și a nu se da posibilitatea unei categorii de
bărbaţi să se imbogăţească prin dotă.

Totuşi chiar dacă soţul restituia dota, el putea reţine o parte din bunurile dotale in
următoarele cazuri: pentru a se asigura creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie; pentru
cheltuielile făcute de soţ pentru întreţinerea dotei; ca sancţiune pentru soţia ce a sustras bunuri de
la soţ sau care s-a compromis imoral.

Pentru stăvilirea practicilor căsătoriilor din interes, respectiv pentru dobândirea dotei, s-au
luat iniţial măsura restituirii dotei în caz de divorţ, numită cautio rei uxoriae – stipulaţia prin care
bărbatul promitea restituirea dotei în caz de desfacere a căsătoriei. Stipulaţia era sancţionată prin
actio ex stipulatu, dar dacă femeia nu avea ea însăşi grijă să încheie această stipulaţie, nu avea la
dispozţie niciun mijloc juridic de recuperare a dotei.

De aceea pretorul a creat un regim juridic unitar al bunurilor dotale printr-o acţiune - actio rei
uxoriae, prin care femeia putea solicita restituirea dotei dacă a omis să încheie stipulaţia de
restituire a dotei.

Împăratul Augustus prin lex Iulia de adulteriis a interzis înstrăinarea de către soţ a imobilelor
italice ale femeii care făceau obiectul dotei. Împăratul Justinian a lărgit această regulă în sensul
că toate imobilele dotale nu puteau fi înstrăinate, indiferent unde s-ar fi aflat acestea.

Paraferna, constituia bunurile femeii ca soţie existente pe lăngă zestre. În căsătoria fără
manus, femeile căutau să-şi asigure o anumită independență şi de aceea nu-şi constituiau zestre
toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele însele. Femeia rămânea sau proprietară a
lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau obiectul parafernei. Totuşi soţia îi putea acorda
soţului anumite drepturi asupra parafernei ca: administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece
proprietatea lucrurilor corporale cu obligaţia de a le înapoia impreună cu fructele lor, etc. Pentru
asigurarea înapoierii paraferne, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.

Donaţiunea între soţi, constituia un caz special al donaţiunii între vii. Ea a apărut odată cu
căsătoria fara manus, căsătorie în care femeia putea să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu şi
deci să primeasă alte bunuri cu titlu de donaţiune.

16
 Pentru motivul că soţii exercitau presiuni reciproce pentru a fi determinaţi să facă donaţii,
romanii au interzis donaţiunea între soţi. Totuşi în practică soţii îşi făceau donaţii eludând
interdicţia. În acest context împăratul Antonius Caracalla a emis senatusconsultul oratio
Antonini prin care se dădea valabilitate donaţiei soţului care continua să persiste până la moarte
în intenţia sa de a dona către celălalt soţ anumite bunuri.

Donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias. Se obişnuia ca logodnicii să-şi facă
cadouri unul altuia înainte de căsătorie. Acest obicei s-a impus ca o regulă în sensul că bărbatul
înainte de căsătorie, să dea femeii o donaţie care odată cu constituirea dotei intrau în patrimoniul
acestuia. O astfel de donaţie, deoarece era făcută înainte de căsătorie se numea donaţiunea ante
nuptias.

În vremea împăratului Justinian donaţiunea ante nuptias s-a transformat în donaţiunea

propter nuptias, în sensul că această donaţiune se putea face pe de-o parte în momentul încheierii
căsătoriei şi deci nu înainte, ori pe de alta se putea face în timpul căsătoriei.

În ceea ce priveşte regimul juridic al acestor bunuri nu exista obligaţia ca în cazul desfacerii
căsătoriei acestea să fie restituite. În vechea societate romană divorţul era privit cu multă
ostilitate, deoarece societatea era interesată ca familia, celula de bază în procesul de producţie, să
aibă o trainică durabilitate. De aceea cei ce divorţau fără just temei erau sancţionaţi: fie cu luarea
dreptului de vot, fie cu radierea dintr-un ordin privilegiat, fie cu excluderea din senat etc.
Decăderea morală se face tot mai mult simţită la clasele suprapuse, iar divorţurile devin tot mai
frecvente, în aceste cercuri. Uneori împăraţii intervin, încercând să îngreuneze, prin măsuri
legislative, despărţirile fără temei, şi să stăvilească primejdia disoluţiei morale.

Fără a mai încerca să limiteze divorţurile, împăratul Justinnian le acceptă, dacă erau
justificate ( de exemplu căderea în prizonierat, adulterul ) sau dacă exprimau voinţa ambelor
părţi, adică consimţământul lor mutual de a se despărţi; în celelalte cazuri, declarate
„nejustificate”, soţul care ceruse divorţul era pedepsit, dar căsătoria era declarată totuşi
desfăcută26.

26
Cristinel Murzea, op. cit., p. 84.

17
 Desfacerea căsătoriei

Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar. În mod forţat căsătoria se desfăcea prin
moarte şi prin pierderea libertaţii sau a cetaţeniei unuia dintre soţi. Tot cau un mod forţat se
desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de
exemplu căsătoria unui cetaţean devenit ulterior senator, cu o dezobită27. În mod voluntar
căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor, făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea
fără manus.

În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei, prin forme
inverse decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin difarreatio,
coemptio sau usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală a bărbatului,
căsătoria desfăcându-se.

De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai exista
repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se despărţi.
Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe de alta asupra
bunurilor.

În ceea ce priveşte persoana soţilor, după desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de
persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.

Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care era pater
familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorţ, copiii
rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era
obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel si a parafernei. Donaţiunea ante nuptias si cea
propter nuptias nu se restituiau28.

În concluzie, dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere
pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie suntcomunicatio maris et
feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio; era uniunea bărbatului şi a
femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio,
individuam consuetudinem vitae contiens. Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber
consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul
întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii.

27
Vl. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1977, p. 202, apud, Valerius. M. Ciucă,
op. cit., p. 196.
28
Prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 104-105.

18
 Bibliografie

Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Ed. Alfa, 2004.

Ciucă, Valerius M., Lectii de drept roman, vol I, Iasi, Ed. Polirom, 1998.

Cocoș, Ștefan, Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,
obligatii, izvoarele obligatiilor, editia a III-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2005.

Gaius, Institutiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note si

adnotări de Aurel N. Popescu, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1982.

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Nistor, Vasile, Roma – cetatea si destinul ei juridic -,
Bucuresti, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.

Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993.

Murzea, Cristinel, Drept roman, Bucuresti, Ed. All Beck, 2003.

Popa, Val, Vasile, Drept privat roman, prefată de acad. prof. univ.Gaudemet, Jean,
Universitatea Sorbona, Pasris, Bucuresti, Ed. All Beck, 2004.

Popa, Vasile, Motica, I. Radu, Drept privat roman, Timisoara, Ed. Presa Universitară
Română, 1994.

Sâmbrian, Teodor, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Bucuresti, Casa
de editură si presă „Sansa” S.R.L., 1994.

19