Căsătoria în Dreptul Roman

Universitatea Ștefan cel Mare Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative
Specializare Drept
Profesor coordonator: Marilena Oana Nedelea
Studenți: Florea Andra-Carolina, Georgiță Andreea,
Ghelasă Mădălina- Liana

1
 Cuprins

Noțiuni introductive..........................................................3
Căsătoria cum manu..........................................................4
Căsătoria fără manus.........................................................8
Condițiile de fond.............................................................10
Condiţiile de formă..........................................................11
Efectele căsătoriei romane...............................................11
Efectele căsătoriei asupra persoanelor.............................12
Efectele căsătoriei asupra bunurilor.................................13
Desfacerea căsătoriei........................................................16
Concluzie..........................................................................17
Bibliografie.......................................................................17

2
 Noțiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de creare a
puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Autorii explică
această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa bărbatului de a fi sigur de
fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-i moştenească. Pentru a asigura
fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod absolut în stăpânirea
bărbatului. Aşadar căsătoria ca și alte forme de structură socială, apărea la vechii romani ca un
reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietăţii-putere. În ultimă instanţă,
femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente
constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Din definiția dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium omnis
vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate
pentru întreaga viață prin împărtășirea dreptului divin si uman). rezultă că încă se mai păstra
vechea concepție romană despre căsătorie, evidențiindu-se trei elemente fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definiție ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viața, fiind considerată o
legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o
afecțiune trecătoare, soții fiind uniți prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soți se stabilea o comunitate

desăvârșită în ce privește bunurile materiale;

- Comunicatio divini însemna împărtășirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia,

alături de soț va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare
pentru îndeplinirea obligațiilor față de religia casnică si cultul strămoșilor. ” Ceremonia nunții
era atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie
să ne surprindă faptul că bărbații considerau că această ceremonie nu este permisă decât pentru o
singură femeie în fiecare casă”.

3
 În toate societățile primitive femeia se găsea într-o stare de inferioritate față de bărbat, în
primul rând din cauza slăbiciunii fizice. Această particularitate se găsește și la romani. Femeia
era supusă unei tutele perpetue, puterea părintească nefiind decât o variantă a acestei tutele,
bărbatul devenind în mod natural tutorele femeii.

Înainte de încheierea căsătoriei, la romani s-a păstrat obiceiul care îl întâlnim și astăzi la multe
popoare, să aibă loc o promisiune de căsătorie, o logodnă denumită sponsalia. Această deumire
este legată de verbul spondeo (promiți) pe care viitorii soți îl întrebuințau cu ocazia logodnei. Cu
ocazia logodnei, femeia logodită primea de la viitorul ei soț diferite daruri și un inel de aur
(anulus) asemănător verighetei din zilele noastre.

Tot cu ocazia logodnei se fixa și ziua fastă pentru celebrarea căsătoriei, dat fiind faptul că nu
se puteau încheia căsătorii la Roma în zilele considerate nefaste.

Femeia aflata sub patria potestas, prins căsătorie iese din această putere; dacă era sub tutelă
scapă de ea; toate legăturile civile cu familia sa de origine sunt rupte fără să păstreze legăturile
de cult privat ori de moștenire cu familia de origine. După dreptul roman, soțul poartă denumirea
de vir, iar soția este denumită prin expresia de uxor.

Căsătoria cum manu

Manus este expresia prin care romanii desemnau mâna, ceea ce sugerează aici situația de drept
dobândită de bărbatul care ,,pune mâna” pe femeie. Sensul acestei expresii vine să arate puterea
bărbatului căsătorit asupra soției dar mai ales puterea șefului de familie asupra noului membru de
famile care era femeia căsătorită. Aceasta trebuie să se supună tuturor regulilor din familia în
care a intrat.

În căsătoria cum manu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra femeii are ca efect
ruperea legăturilor cu familia sa de origine. Femeia intră direct sub puterea(manus) noului șef al
familiei mai ales dacă acesta era sui iuris.

Căsătoria cum manu asigură prerogative întinse asupra femeii mergând până la dreptul de viață
și de moarte. Deși va trebui să-i fie supusă soțului si va dobândi o serie de drepturi și obligații,
aceasta nu poate fi dată în adopție și nici nu poate fi emancipată.

Această căsătorie se realiza în trei feluri:

4
 Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor
care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta viitorilor soţi, a lui
pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În acest cadru se oferea lui
Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem.

La usus apare vechea conceptie a uzucapiunii, deci a dobândirii unui obiect prin folosintă
îndelungată, usus neînsemnând altceva decât folosire. Lipsită de orice formă, căsătoria devenea
valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul comun să nu fi fost
întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci usurpatio trinoctii (folosire,
întrebuintare a celor trei nopți) aceasta îl împiedica pe bărbat să dobândească manus asupra
sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost concepută initial pentru a da satisfactie
plebeilor, pentru a putea dobândi si ei manus asupra sotiei. Începând cu secolul al II-lea al erei
noastre, Gaius spune că această institutie a căzut în desuetudine.

Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. A apărut mai tarziu, pentru ocolirea
inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi usus. Coemptio se realiza printr-o autovânzare
fictivă a viitoarei soţii de către viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a
mancipaţiunii fiduciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei personae. Coemptio era
uzitată în vremea lui Gaius și în alte scopuri decât căsătoria – ca de exemplu pentru schimbarea
tutelei unei femei, pentru a putea testa, pentru căsătoria formală cu un bătrân care o scutea de
cultul propriilor strămosi.

Căsătoria fără manus

Era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care
era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au
existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către
Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei.

Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta
rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris
aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria
potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă
bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

5
 Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de căsătorie se deosebeste net
de căsătoria cum manu:

- Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub autoritatea tatălui sau a unor
rude agnatice, iar în cazul în care, în momentul căsătoriei, era o persoană sui iuris, îsi va păstra
acest statut pe întreaga durată a căsătoriei;

- Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din copiii săi, oriunde s-ar afla;

- Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si supusă autoritătii paterne
nu putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru soț, ele revenind celui care exercita autoritatea
paternă. De la aceste reguli de principiu s-au admis cu timpul o serie de derogări, venite de altfel,
în întâmpinarea dorinței de a da o pondere tot mai mare legăturilor provenite din căsătorie;

- În privința relațiilor personale dintre soți, femeia putea părăsi locuința soțului, din proprie
inițiativă sau la solicitarea tatălui ei și această regulă de principiu a fost amendată spre sfârșitul
Republicii, când pretorul a acordat soțului părăsit, în fapt, posibilitatea de a uza de interdictul de
uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la domiciliul conjugal.

- În cazul în care între soț și tatăl femeii căsătorite intervenea un conflict cu privire la
domiciliul soției, s-a dat câstig de cauză soțului, apreciindu-se că nu se putea exercita autoritatea
părintească împotriva voinței celui ce a acceptat acea femeie drept soție. Pretorii au apreciat că
prin consimțământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au fost cedate soțului;

- Soții erau obligați să-si poarte reciproc respect iar o anumită ”independentă” în căsătorie
nu însemna că ei sunt străini unul fată de celălalt, predominând comunitatea de viată si interese a
celor doi. În acest sens, nu se permitea soților să intenteze, unul împotriva celuilalt, acțiuni
penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul dreptului privat, un drept de succesiune între
soți, fapt ce este în totală contradictie cu vechile concepții romane cum că soții ar fi străini unul
fată de altul.

Căsătoria sine manu era lipsită de formalități, dar totusi, se cereau anumite conditii în afară de
simpla conviețuire a soților. În primul rând se cerea, din partea bărbatului și a femeii,
manifestarea de voință de a trăi ca soți – affectus maritalia. Pe lângă aceasta, erau necesare
anumite ceremonii care deosebeau această căsătorie de concubinat.

6
a). Logodna (sponsalia) era promisiunea pe care si-o făceau viitorii soți în vederea căsătoriei.

Viitorii soți puteau face promisiunea de căsătorie dacă erau persoane sui iuris, însă această
promisiune o puteau face si părintii, de asemenea. Logodna era denumită sponsalia deoarece se
folosea verbul spondere pe care îl întâlnim la stipulatie.

În dreptul roman, logodna producea anumite efecte. În primul rând, logodnicul are acțiune de
adulter în caz de infidelitate din partea logodnicei. În cazul în care părțile nu-și respectau
promisiunea, ele erau penalizate. Astfel, dacă logodnicul nu-și respecta promisiunea de căsătorie,
el pierdea darurile făcute logodnicei cu titlul de poena. În cazul în care logodnica refuza să
consimtă la căsătorie, este obligată să înapoieze de două ori valoarea darurilor făcute de
logodnic.

b). Festivitas nuptiarum

În ajunul căsătoriei, aveau loc anumite ceremonii care mergeau de la îmbrăcămintea

logodnicei până la conducerea ei în casa sotului ( deductio uxoris in domo mariti). Întreg
ceremonialul se realiza prin ritualuri arhaice, cu caracter rustic .

c). Instrumentum dotale

Cuprindea înțelegerea scrisă în acte asupra patrimoniului viitorilor soți (acte dotale, nuptiale).

Concubinatul era căsătoria sfecifică dreptului post clasic, o căsătorie inferioară celor două
anterioare, care în dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian a fost acela
care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte juridice, creând un drept de
moștenire față de tatăl lor copiii naturali născuți în afara căsătoriei fără manus.

Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum despre care profesorul
Tomulescu, în lucrarea sa ”Concubinatul în dreptul roman” tratează evoluția sa istorică dar și
contextul tuturor implicațiilor pe plan social si juridic. Deci pelicatul sau concubinatul era
recunoscut ca o uniune de fapt între bărbat căsătorit sau necăsătorit cu una sau mai multe femei.

La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, când condițiile vieții materiale au
modificat concepția de viață a romanilor în sensul că moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar
vechea familie romană se destrăma, ca o consecință a acestei cauze a apărut căsătoria fără
manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea concubinatul și celălalt însăși căsătoria fără

7
manus ca instituie pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântulț paelex (de la pelicat) însemna pe
de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat și pe de alta, cea care trăia cu un bărbat
însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv
concubinatul si căsătoria fără manus s-au diferențiat net.

În timpul împăratului Augustus concubinatul se confunda cu relațiile trecătoare și nu avea un

caracter onorabil, apropo de condiția juridică a femeilor concubine. Totuși Augustus a dat
concubinatului un caracter licit numai când era vorba de anumite persoane, dar la fel ca și
perioadele precedente era considerat ca o uniune de fapt fără efecte juridice.

În perioada crestină a epocii clasice si postclasice se pare că a dobândit caracter juridic, dar
există nenumărate controverse în această privință. Împăratul Constantin, inițial a căutat să
desființeze concubinatul prin toate mijloacele deoarece creștinismul considera unirea sexuală în
afara căsătoriei ca pe un păcat. Pentru a-l evita nu exista decât un singur mijloc ce consta în
contractarea unei căsătorii. De aici neadmiterea inițială a concubinatului, iar apoi admiterea sa ca
o formă de căsătorie inferioară pentru a se înscrie totuși în principiile morale creștine.

De aceea, ținând seama de aceste idei, împărații creștini începând cu Constantin, chiar dacă
considerau inițial concubinatul ca o uniune contrară moralei creștine, totuși ulterior au încercat s-
o recunoască ca pe o căsătorie inferioară, atât în ceea ce priveste bărbatul si femeia cât si copiii.

Împăratul Justinian, după cum am mai spus l-a ridicat la rang de căsătorie, pentru că copiii
naturali aveau dreptul la succesiunea ab intestat- fată de tatăl lor natural, exista de asemenea
obligația alimentară a acestuia, iar copiii puteau să aibă un nume special.

În ceea ce privește pe concubină, aceasta avea acum o situa ie onorabilă, iar copiiiț ei aveau un
tată cert din punct de vedere juridic. Concubinatul capătă astfel un caracter monogam, durabil si
a fost considerat ca o uniune contractată cu o persoană necăsătorită.

Condițiile de fond

Indiferent de tipul de căsătorie, pentru încheierea ei valabilă sunt necesare întrunirea anumitor
condiții fără de care nu poate să existe, Aceste cerințe obligatorii poartă denumirea de condiții de
fond ale căsătoriei și erau în număr de trei: conubium, vârsta și consimțământul.

8
 a). Prin conubium se înțelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât, termenul
având și semnificația religioasă și juridică de aducere a femeii sub puterea bărbatului. Căsătoria
presupune o convenție de aducere sub putere, deci un act juridic, care nu era posibil decât pentru
cetățenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se recunoștea, ca o favoare, ius conubi. În vechiul
drept roman, conubium a fost o condiție prin care se făcea nu numai diferențierea între cetățeni și
peregrini, ci chiar și în rândurile cetățenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr.,
plebeii nu se bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună dreptate – că
suntem în prezența unei diferențieri cu ”un pronunțat caracter politic” ce a avut ca finalitate
menținerea unor privilegii în favoarea patricienilor.

În dreptul clasic, pentru a se recunoaște ius conubii, se impuneau si îndeplinirea următoarele

condiții:

- Inexistența unor legături de rudenie cognatică între viitorii soți. În linie dreaptă (directă)
acest impediment era socotit până la infinit, iar în linie colaterală până la un anumit grad (gradul
VI în epoca veche, fiind apoi redus la gradul IV). În perioada imperială s-a permis căsătoria între
colaterali dacă exista cel putin un grad depărtare de strămoșul comun;

- Inexistența legăturilor de afinitate, adică a rudeniei ce unește pe un soț de rudele celuilalt.

Impedimentul, în linie colaterală, mergea până la a viza cumnații si cumnatele;

- Lex Iulia de adulteriis interzicea căsătoria între soțul adulter si complicele său;

- Era interzisă căsătoria între tutore si pupilă;

- Interdicția văduvei de a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai târziu, de un an, de
la moartea soțului;

- Persoanele ce ocupau funcții care presupuneau un anumit rang social nu puteau încheia
căsătorii cu persoane de un rang social net inferior;

- Prin dispoziții imperiale s-a interzis guvernatorilor din provincii să se căsătorească cu

femei locuitoare în provincia pe care o guvernau;

b). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu timpul, s-a
procedat la examinarea corporală a viitorilor soți, pentru a constata pubertatea băieților si
nubilitatea fetelor. În legătură cu această condiție a existat o dispută între Școala Proculienilor și

9
cea a Sabinienilor. Sabinienii susțineau că vârsta la căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui
control corporal, asa cum se proceda în vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă
minimă pentru căsătorie, fără un control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete și 14
ani pentru baieti. Această opinie a triumfat, fiind preluată și în codificarea lui Justinian. În cazul
încălcării acestei condiții de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulității,
soții împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă .

c). Consimțământul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soți erau sui iuris, se cerea
consimțământul lor precum și consimțământul tutorelui femeii. În cazul în care consimțământul
celor doi șefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si consimțământul viitorilor soți
.

Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o femeie în
vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimțământul ascendenților, deși nu se mai afla sub
puterea lor, consimțământ dat în scop de ajutor si protecție. Peste vârsta de 25 de ani, femeia se
putea căsători pe baza simplului ei consimțământ.

Condiţiile de formă

Aceste condiţii au fost impărţite în funcţie de cele două tipuri de căsatorii tratate mai sus.

Căsătoria cum manus cunoaşte trei forme:

Confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea

unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii.În cadrul acestora se oferea zeului Jupiter
o pâine făcută din grâu,farreus panis, de unde și denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn
anumite cuvinte cu semnificaţie rituală, certa et solemnia verba, în faţa unui număr de zece
martori, a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe
cap un voal

• de culoare roşie ce semnifica cinsacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât si al
agriculturii.

• Usus, întrucât plebeii nu aveau acces la confarreatio și trăiau în uniuni nelegitime,s-a

creat aceasta formă a căsătoriei –usus- si constă in coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de
zile, la capătul căruia femeia intra în mod automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu

10
întrerupea prin ius trinoctii, termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv del a
domiciliul bărbatului.

• Coemptio a apărut ceva mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând din
formele lui confarreatio si usus. Aceasta constă dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie
către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare-cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă
de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi
şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.

Căsătoria fără manus (sine manus) presupunea o singură condiţie de formă și anume,
instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in domnum mariti). Cu această ocazie,
pentru a se sublinia semnificaţia faptului, se organiza o petrecere sau se constituia o zestre.

Efectele căsătoriei romane

În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură morală; logondna
n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când, devenind un raport juridic, obliga
partea care se făcuse vinovată de ruperea nejustificată a logodnei la plata unor daune-interese
corespunzătoare. Pentru încheierea unei căsătorii se cereau îndeplinite mai multe condiţii.

În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de familie, ca o
consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se aflau în puterea lor
familială (patria potestas); în dreptul clasic, pe lângă consimţământul şefilor de familie, se cerea
și cel al persoanelor ce urmau să se căsătorească, dar treptat va prevala în fapt voinţa acestora din
urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater familias.

În cazul în care două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment nedirimant
(diferenţa de condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau convieţui împreună
în mod stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii născuţi dintr-o astfel de
uniune erau consideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia lor s-a ameliorat; sub
Justinian, ei primesc un drept la alimente din partea tatălui şi la o parte din succesiunea acestuia.

Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă” sau de una
„liberă”. În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta era „independent”

11
(sui iuris), iar dacă era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea şefului de familie (pater
familias) de care aceasta depindea. Bunurile soţiei deveneau proprietatea capului de familie, iar
acesta exercita asupra soţiei o autoritate nelimitată, cel puţin în epoca arhaică a Romei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii
datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine.
Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din familia
soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de vedere al
bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul
soţului ei.

Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce explica
ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi indiferent de excepţie
trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi datorau fidelitate unul altuia,
adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la
soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie;
soţii nu puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa
infamiei etc.

În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul conjugal printr-
un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia de adulteriis din
vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în aceeaşi măsură şi al
bărbatului.

Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte: legitimitatea,
paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem, puterea părintească.

Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.

Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era sigură chiar de
ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria.

Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii

12
13
 Efectele căsătoriei asupra bunurilor

• Relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Regimul bunurilor soţilor în timpul căsătoriei diferă, după cum căsătoria este cum manu sau sine
manu .

În căsătoria cum manus soţia face parte din familia soţului ei şi tot ce dobândeşte intră în
patrimoniul comun al familiei. Când ia sfârşit căsătoria prin moartea soţului, femeia primeşte o
parte din averea familiei, egală cu partea pe care o primeşte fiecare copil. În căsătoria cum manu
se găseşte regimul comunităţii de bunuri.

În căsătoria sine manus soţii trăiau în regimul separaţiei de bunuri, ei fiind independenţi din
punct de vedere patrimonial unul faţă de celălalt. In acest tip de casatorie se face distincţie între
soţia alieni iuris şi soţia sui iuris. În timp ce soţia alieni iuris rămânea supusă autorităţii capului
vechii familii şi tot ce dobândea era pentru aceasta. Soţia sui iuris rămânea proprietara bunurilor
sale, cu excepţia bunurilor ce constituiau dota, iar dacă nu putea să dovedească faptul că unele
bunuri sunt achiziţiile sale se presupune că sunt de la soţ.

Instituţii ce reglementeaza relaţiile patrimoniale dintre soţi privind necesităţile vieţii familiei
romane, pe de-o parte, și pe de alta de interesele aceleiaşi societăţi care le- a impus. Acestea se
refereau deci la: dotă (dos, zestre), parafernă, donaţie, donaţiunea ante nuptias si donaţiunea
propter nuptias.

a. Dota

Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată drept dovadă de
dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost modalitatea folosită depindea de
condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci în caz contrar această constituire nu mai producea
efecte.

Femeia venea în căsătorie cu o dotă, constituită de aceasta dacă era sui iuris, fie de capul de
familie dacă era alieni iuris. Convenţia de dotă se făcea în schimbul susţinerii sarcinilor şi

14
cheltuielilor din căsătorie. În privinţa naturii juridice a dotei se poate spune despre aceasta că este
o donaţie cu caracter special.

Dota se constituia din punct de vedere juridic în următoarele moduri: datio dotis, promisio
dotis si dotis dictio.

• Datio dotis consta în constituirea dotei printr-un transfer de proprietate a bunurilor dotale
către respectivul soţ. Aceasta se efectua prin procedeele obişnuite de înstrăinare a proprietăţii ca
traditio, macipatio si acceptilatio.

• Promisio dotis consta într-o stipulatio –,, contract verbal de promisiune prin care se
constituia dota”.

• Dotis dictio (promisiune de dotă) prin care anumite persoane – femeia (ipsa mulier),
ascendentul ei (parens mulieris), sau chiar debitorul ei (debitor muliers) se putea obliga prin
rostirea unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ să facă o prestaţie cu titlu de dotă. Declaraţia
prin care se constituia dota era unilaterală, nu trebuia să fie urmată de o acceptare orală a
viitorului soţ, nici precedată de o întrebare.

În dreptul clasic s-a pus problema restituirii dotei de către soţ femeii, deoarece se iviseră
cazuri când bărbatul, căsătorindu-se de mai multe ori succesiv, acumula mai multe dote şi
devenea foarte bogat în timp ce femeia, pierzând dota, nu mai putea să se căsătorească. Astfel s-a
permis o stipulaţie numită „ cautio reii uxoriae ” (stipulaţia de dotă), prin care bărbatul se obligă
să restituie dota în caz de desfacere a căsătoriei ce era o obligaţie de restituire, sancţionată prin
acţiunea în baza stipulaţiei (actio ex stipulatu). Acest drept de acţiune, „actio reii uxoriane” este
dat soţiei de către pretor, iar judecătorul stabileşte ce va trebui să restituie în concret, în
conformitate cu echitatea respectivului soţ. Acţiunea lucrului femeii măritate - actio reii uxoriae,
a devenit numai cu timpul o acţiune de bună credinţă.

După ce judecătorul stabileşte ce bunuri trebuie să restituie soţului, acesta trebuie să înapoieze
bunurile dotale, în natură, afară dacă au fost preţuite în bani în actul de dotă. Restituirea trebuie
să se facă de îndată, dacă însă bunurile dotale constau în lucruri determinate de gen sau în lucruri
preţuite în bani, restituirea se puteaface şi în rate. La condamnarea soţului de a restitui dota se
ţine seama şi de posibilităţile sale economice, nefiind îngăduită o condamnare care să depăşească

15
activul său patrimonial, soţul bucurându-se de aşa zisul beneficiul de competenţă- „beneficium
competentiae”.

b) Parafena.

În epoca veche femeia nu avea drepturi asupra bunurilor dotale, nici în timp ce trăia bărbatul ei,
nici dacă acesta ar fi murit. Singurele drepturi le avea asupra parafernei.

Paraferna, constituia bunurile femeii in calitate de soţie existente pe lăngă zestre. Paraferna
asigurau femeii o anumită independență şi de aceea nu-şi aduceau toată averea in căsătorie, ci
păstrau o parte din ea. Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce
formau obiectul parafernei. Soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei, spre
exemplu administrarea bunurilor parafernei; Pentru asigurarea înapoierii paraferne, soţia avea o
ipotecă generală asupra bunurilor soţului ei.

În cazul în care bărbatul ar fi murit, femeia venea la succesiune în calitate de sua heres şi îşi
recupera o parte din bunurile proprii.

c) Donaţiunea între soţi, reprezinta un caz special al donaţiunii între vii. Acest caz a apărut
odată cu căsătoria fara manus, căsătorie în sotii puteau să aibă bunuri ce constituiau patrimoniu şi
deci să primească alte bunuri cu titlu de donaţiune.

d) Donaţiunea ante nuptias si donaţiunea propter nuptias.

În corelaţie cu dota apare, în epoca postclasică, aşa-zisa donaţie înainte de căsătorie (ante
nuptias)., numită de Iustinian “ pentru căsătorie” (propter nuptias).Această donaţie, făcută uneori
viitoarei soţii de către viitorul soţ are reguli speciale şi fost numită donaţie „ ante nuptias ”, fiind
o instituţie independentă a donaţiei cu caracter special.

Slăbirea raporturilor familiale si nesiguranţa căsniciilor din epoca de declin a sclavagismului

roman au dus la apariţia unei instituţii menite să asigure unele avantaje soţiei pentru caz de divorţ
imputabil soţului sau de predeces al acestuia. Este vorba despre darurile pe care soţul le face
soţiei, înainte de nuntă, în vederea asigurării acesteia pentru cazurile mai sus menţionate.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era obligaţia
de restituire a dotei de către soţ, la fel si a parafernei. Donaţiunea ante nuptias si cea propter
nuptias nu se restituiau .

16
 Desfacerea căsătoriei

Aceasta se realiza în mod forţat sau în mod voluntar. În mod forţat căsătoria se desfăcea prin
moarte şi prin pierderea libertaţii sau a cetaţeniei unuia dintre soţi. Tot cau un mod forţat se
desfăcea şi căsătoria care după încheiere intra sub incidenţa unei piedici la căsătorie, ca de
exemplu căsătoria unui cetaţean devenit ulterior senator, cu o dezobită . În mod voluntar
căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor, făcându-se distincţia între căsătoria cu manus si cea
fără manus.

În acest context căsătoria cu manus se desfăcea în virtutea principiului simetriei, prin forme
inverse decât cele prin care s-a încheiat. Astfel confarreatio se desfăcea prin difarreatio,
coemptio sau usus prin remancipatio, femeia ieşind de sub puterea maritală a bărbatului,
căsătoria desfăcându-se.

De fapt intenţia părţilor de a se despărţi constituia divortium. Afară de acesta mai exista
repudium, atunci când una din părţi susţinea în scris sau cu martori voinţa de a se despărţi.
Desfacerea căsătoriei prezenta efecte pe de-o parte asupra persoanelor, iar pe de alta asupra
bunurilor.

În ceea ce priveşte persoana soţilor, supă desfacerea căsătoriei foştii soţi dispuneau de
persoana lor şi dacă doreau puteau încheia alte căsătorii.

Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soţului care era pater
familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorţ, copiii
rămâneau la soţul nevinovat şi tatăl le purta de grijă pentru creştere.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor, principalul efect era
obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel si a parafernei. Donaţiunea ante nuptias si cea
propter nuptias nu se restituiau .

Concluzie

Putem conchide că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere
pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie suntcomunicatio maris et
feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio; era uniunea bărbatului şi a
femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio,

17
individuam consuetud inem vitae contiens. Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber
consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul
întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii.

Bibliografie

Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iasi, Ed. Alfa, 2004

Ciucă, Valerius M., Lectii de drept roman, vol I, Iasi, Ed. Polirom, 1998.

Coco , tefan, ș Ș Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,
obligatii, izvoarele obligatiilor, editia a III-a, Bucuresti, Ed. Universul Juridic, 2005.

Gaius, Institutiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note si adnotări de
Aurel N. Popescu, Bucuresti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1982.

Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Nistor, Vasile, Roma – cetatea si destinul ei juridic -, Bucuresti,
Ed. Galaxia Gutenberg, 2009.

Jacotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993.

Murzea, Cristinel, Drept roman, Bucuresti, Ed. All Beck, 2003.

Popa, Val, Vasile, Drept privat roman, prefată de acad. prof. univ.Gaudemet, Jean, Universitatea
Sorbona, Pasris, Bucuresti, Ed. All Beck, 2004.

Popa, Vasile, Motica, I. Radu, Drept privat roman, Timisoara, Ed. Presa Universitară Română,
1994.

Sâmbrian, Teodor, Principii, institutii si texte celebre în dreptul roman, Bucuresti, Casa de
editură si presă „Sansa” S.R.L., 1994.

Hanga Vl., Bob M. –D., Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul
Juridic, București, 2009

Hanga Vl., Bocșan M. –D., Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005

18