Căsătoria în Dreptul Roman

Noțiuni introductive

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul natural de creare a
puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub puterea bărbatului. Autorii explică
această fizionomie a căsătoriei romane, în epoca veche, prin dorinţa bărbatului de a fi sigur de
fidelitatea soţiei şi deci de paternitatea copiilor, care urmau să-i moştenească. Pentru a asigura
fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era dată în mod absolut în stăpânirea
bărbatului. Aşadar căsătoria ca și alte forme de structură socială, apărea la vechii romani ca un
reflex al spiritului individualist, generat de instituţia proprietăţii-putere. În ultimă instanţă,
femeia nu era decât un instrument supus puterii nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente
constitutive ale familiei, cu rolul de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Din definiția dată de Modestin căsătoriei: coniunicatio maris et feminae, consortium omnis
vitae, divini et humani iuris comunicatio (unirea bărbatului cu femeia, realizând o comunitate
pentru întreaga viață prin împărtășirea dreptului divin si uman). rezultă că încă se mai păstra
vechea concepție romană despre căsătorie, evidențiindu-se trei elemente fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul din definiție ce
subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru toată viața, fiind considerată o
legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o
afecțiune trecătoare, soții fiind uniți prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris vrea sa însemne că între soți se stabilea o comunitate

desăvârșită în ce privește bunurile materiale;
- Comunicatio divini însemna împărtășirea femeii la cultul divin al bărbatului. Femeia,
alături de soț va îndeplini ceremoniile cultului, participând la toate riturile si formulele necesare
pentru îndeplinirea obligațiilor față de religia casnică si cultul strămoșilor. ” Ceremonia nunții
era atât de solemnă – spune Fustel de Coulanges - si va avea efecte atât de grave încât nu trebuie
să ne surprindă faptul că bărbații considerau că această ceremonie nu este permisă decât pentru o
singură femeie în fiecare casă”.

În toate societățile primitive femeia se găsea într-o stare de inferioritate față de bărbat, în
primul rând din cauza slăbiciunii fizice. Această particularitate se găsește și la romani. Femeia
era supusă unei tutele perpetue, puterea părintească nefiind decât o variantă a acestei tutele,
bărbatul devenind în mod natural tutorele femeii.

Înainte de încheierea căsătoriei, la romani s-a păstrat obiceiul care îl întâlnim și astăzi la multe
popoare, să aibă loc o promisiune de căsătorie, o logodnă denumită sponsalia. Această deumire
este legată de verbul spondeo (promiți) pe care viitorii soți îl întrebuințau cu ocazia logodnei. Cu
ocazia logodnei, femeia logodită primea de la viitorul ei soț diferite daruri și un inel de aur
(anulus) asemănător verighetei din zilele noastre.

Tot cu ocazia logodnei se fixa și ziua fastă pentru celebrarea căsătoriei, dat fiind faptul că nu
se puteau încheia căsătorii la Roma în zilele considerate nefaste.

Femeia aflata sub patria potestas, prins căsătorie iese din această putere; dacă era sub tutelă
scapă de ea; toate legăturile civile cu familia sa de origine sunt rupte fără să păstreze legăturile
de cult privat ori de moștenire cu familia de origine. După dreptul roman, soțul poartă denumirea
de vir, iar soția este denumită prin expresia de uxor.

Condițiile de fond

Indiferent de tipul de căsătorie, pentru încheierea ei valabilă sunt necesare întrunirea anumitor
condiții fără de care nu poate să existe, Aceste cerințe obligatorii poartă denumirea de condiții de
fond ale căsătoriei și erau în număr de trei: conubium, vârsta și consimțământul.

a). Prin conubium se înțelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu numai atât, termenul
având și semnificația religioasă și juridică de aducere a femeii sub puterea bărbatului. Căsătoria
presupune o convenție de aducere sub putere, deci un act juridic, care nu era posibil decât pentru
cetățenii romani, sau pentru peregrinii cărora li se recunoștea, ca o favoare, ius conubi. În vechiul
drept roman, conubium a fost o condiție prin care se făcea nu numai diferențierea între cetățeni și
peregrini, ci chiar și în rândurile cetățenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr.,
plebeii nu se bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună dreptate – că
suntem în prezența unei diferențieri cu ”un pronunțat caracter politic” ce a avut ca finalitate
menținerea unor privilegii în favoarea patricienilor.

În dreptul clasic, pentru a se recunoaște ius conubii, se impuneau si îndeplinirea următoarele

condiții:

- Inexistența unor legături de rudenie cognatică între viitorii soți. În linie dreaptă (directă)
acest impediment era socotit până la infinit, iar în linie colaterală până la un anumit grad (gradul
VI în epoca veche, fiind apoi redus la gradul IV). În perioada imperială s-a permis căsătoria între
colaterali dacă exista cel putin un grad depărtare de strămoșul comun;

- Inexistența legăturilor de afinitate, adică a rudeniei ce unește pe un soț de rudele celuilalt.

Impedimentul, în linie colaterală, mergea până la a viza cumnații si cumnatele;

- Lex Iulia de adulteriis interzicea căsătoria între soțul adulter si complicele său;

- Era interzisă căsătoria între tutore si pupilă;

- Interdicția văduvei de a se recăsători mai devreme de 10 luni, iar mai târziu, de un an, de
la moartea soțului;

- Persoanele ce ocupau funcții care presupuneau un anumit rang social nu puteau încheia
căsătorii cu persoane de un rang social net inferior;

- Prin dispoziții imperiale s-a interzis guvernatorilor din provincii să se căsătorească cu

femei locuitoare în provincia pe care o guvernau;

b). În vechiul drept roman, vârsta la căsătorie era fixată de pater familias. Cu timpul, s-a procedat
la examinarea corporală a viitorilor soți, pentru a constata pubertatea băieților si nubilitatea
fetelor. În legătură cu această condiție a existat o dispută între Școala Proculienilor și cea a
Sabinienilor. Sabinienii susțineau că vârsta la căsătorie trebuie să fie stabilită în urma unui
control corporal, asa cum se proceda în vechiul drept. Proculienii, în schimb, au fixat o vârstă
minimă pentru căsătorie, fără un control corporal. Această vârstă era de 12 ani pentru fete și 14
ani pentru baieti. Această opinie a triumfat, fiind preluată și în codificarea lui Justinian. În cazul
încălcării acestei condiții de vârstă, căsătoria era nulă. Dacă, însă, până la constatarea nulității,
soții împlineau vârsta, căsătoria rămânea valabilă .

c). Consimțământul (affectio maritalis). În dreptul vechi, dacă viitori soți erau sui iuris, se cerea
consimțământul lor precum și consimțământul tutorelui femeii. În cazul în care consimțământul
celor doi șefi de familie, în timp ce în epoca clasică se mai cerea si consimțământul viitorilor soți
.

Tutela asupra femeilor a dispărut în epoca împăratului Claudius, dar până atunci, o femeie în
vârstă de până la 25 de ani avea nevoie de consimțământul ascendenților, deși nu se mai afla sub
puterea lor, consimțământ dat în scop de ajutor si protecție. Peste vârsta de 25 de ani, femeia se
putea căsători pe baza simplului ei consimțământ.

Efectele căsătoriei romane

În general, căsătoria era precedată de o logodnă (sponsalia), simpla legătură morală; logondna
n-a produs efecte juridice decât in epoca imperială târzie, când, devenind un raport juridic, obliga
partea care se făcuse vinovată de ruperea nejustificată a logodnei la plata unor daune-interese
corespunzătoare. Pentru încheierea unei căsătorii se cereau îndeplinite mai multe condiţii.

În epoca arhaică a dreptului roman, căsătoria copiilor se încheia de către şefii de familie, ca o
consecinţă a autorităţii pe care aceştia o aveau asupra persoanelor ce se aflau în puterea lor
familială (patria potestas); în dreptul clasic, pe lângă consimţământul şefilor de familie, se cerea
și cel al persoanelor ce urmau să se căsătorească, dar treptat va prevala în fapt voinţa acestora din
urmă, drept urmare a slăbirii autorităţii lui pater familias.

În cazul în care două persoane nu se puteau căsători, datorită unui impediment nedirimant
(diferenţa de condiţie socială, afinitate, considerente politice etc.), ele puteau convieţui împreună
în mod stabil sub forma concubinatului (concubinatus). Deşi copiii născuţi dintr-o astfel de
uniune erau consideraţi nelegitimi (vulgo concepti), treptat poziţia lor s-a ameliorat; sub
Justinian, ei primesc un drept la alimente din partea tatălui şi la o parte din succesiunea acestuia.
 Raporturile dintre soţi erau diferite după cum era vorba de o căsătorie „solemnă” sau de una
„liberă”. În primul caz soţia cădea sub puterea (manus) soţului, dacă acesta era „independent”
(sui iuris), iar dacă era „dependent” (alieni iuris) intra în puterea şefului de familie (pater
familias) de care aceasta depindea. Bunurile soţiei deveneau proprietatea capului de familie, iar
acesta exercita asupra soţiei o autoritate nelimitată, cel puţin în epoca arhaică a Romei.

Efectele căsătoriei asupra persoanelor

Relaţiile personale dintre soţi. Căsătoria stabilea între soţi o comunitate de vieţuire, soţii
datorându-şi unul altuia fidelitate. În căsătoria fără manus femeia rămânea în familia de origine.
Dacă erau alieni iuris, ea îşi păstra mai departe acest statut. Pentru că nu făcea parte din familia
soţului ei, dacă era persoană sui iuris, se bucura de o libertate completă din punct de vedere al
bunurilor şi persoanei, neexistând pentru ea obligaţia de fidelitate şi nici de a locui la domiciliul
soţului ei.

Tatăl femeii măritate fără manus putea interveni oricând în coabitarea soţilor, fapt ce explica
ideea adânc înrădăcinată a puterii părinteşti în concepţia romanilor. Totuşi indiferent de excepţie
trebuiesc remarcate câteva reguli de bază, respectiv: soţii îşi datorau fidelitate unul altuia,
adulterul fiind pedepsit; soţia trebuia să participe la demnitatea soţului; ea îşi avea domiciliul la
soţul ei; bărbatul era protectorul ei legal având un mandat tacit pentru a o reprezenta în justiţie;
soţii nu puteau intenta acţiune unul împotriva celuilalt, în caz contrar suportând pedeapsa
infamiei etc.

În epoca clasică i s-a dat soţului posibilitatea de a aduce pe soţie la domiciliul conjugal printr-
un interdict împotriva tatălui. În ceea ce priveşte fidelitatea, prin lex Iulia de adulteriis din
vremea împăratului Augustus, de pedepsea adulterul femeii, dar nu şi în aceeaşi măsură şi al
bărbatului.

Copiii născuţi din căsătorie. Faţă de aceştia au apărut următoarele efecte: legitimitatea,
paternitatea, filiaţia si după cum bine cunoaştem, puterea părintească.

Legitimitatea se referea exclusiv la copiii născuţi în sânul căsătoriei, legitimi iusti.

Paternitatea nu se stabilea decât prin căsătorie prin regula: mama totdeauna era sigură chiar de
ar fi zămislit în afara căsătoriei; tatăl însă era acela pe care îl arăta căsătoria.
Privitor la filiaţiune aceasta se proba prin dovedirea maternităţii si paternităţii