Delincvență, pedepse și închisori

Dintotdeauna şi peste tot în lume, apărarea valorilor sociale împotriva faptelor

periculoase a reprezentat o preocupare esenţială a societăţii. După apariţia statului, apărarea
valorilor sociale împotriva faptelor ilicite periculoase a devenit o funcţie importantă a
acestuia, realizată cu ajutorul normelor juridice consacrate de autorităţile publice instituite
chiar de el. În orice etapă a evoluţiei sociale, s-a considerat că omul nu va conştientiza în mod
real gravitatea şi efectele dăunătoare ale faptelor sale dacă nu va resimţi personal efectele mai
mult sau mai puţin aspre ale pedepsei aplicate. Pentru a reliefa toate acestea, trebuie adusă în
prim-plan o definiţie celebră şi plastică a noţiunii de pedeapsă aparţinând lui Hugo Grotius,
care susţinea că „pedeapsa este răul suferinţei ce intervine pentru răul faptei” („Poena est
malum passionis quod infligitur propter malum actionis”). În cadrul societăţii, unde
comportamentul a fost din cele mai vechi timpuri edictat de norme, sancţiunea sau pedeapsa
este privită ca o reacţie naturală a societăţii împotriva membrilor săi care aduc atingere unor
valori, în cele mai multe situaţii, pedeapsa (sancţiunea) fiind legată de ideea de rău, un rău pe
care statul îl aplică celui care a încălcat prescripţiunea sa1.

Secolul al XVIII-lea a marcat trecerea la pedeapsa cu închisoarea. Pușcăria și-a

păstrat în tot acest timp și rolul de loc al supliciilor și de așteptare a unui verdict cu efecte
corporale (bătăi, torturi, omoruri), dar, în același timp, detenția a devenit pedeapsă prin ea
însăși. Durata încarcerării a crescut, pedeapsa cu închisoarea devenind una din pedepsele
blânde de care beneficiau doar puțini condamnați. Corpul a continuat să fie principala țintă a
represiunii penale, fiind expus pe străzile și ulițele orașelor și satelor, mutilat, dezmembrat,
amputat, spânzurat, purtând la gât tăblița cu faptele comise. Din scopul de a face dreptate,
supliciul a devenit o rutină, făcut cu sânge rece, fără remușcări. Unul dintre cei mai importanți
reformatori ai sistemului penal românesc a fost Nicolae Mavrocordat. Acesta a dat un nou
sens pedepselor și închisorii; a interzis dreptul preoților și călugărilor de a judeca, dar a dat
închisorii monahale un nou sens, modern chiar și pentru vremurile noastre: ''să cerce a alina
durerea, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pe cei din temniță să-i
cerceteze cu milă.'' În 1716, Nicolae Mavrocordat a început să zidească mănăstirea Văcărești.
Aceasta a fost una din cele mai moderne mănăstiri-penitenciar din Europa, deținuții fiind
scoși la slujbe zilnic și tratați în același fel ca și infirmii și cerșetorii. Nepotul lui Nicolae

1
Alexandru Sorin Ciobanu, Drept administrativ, p.3-5.
Mavrocordat, domnul Țării Românești Alexandru Mavrocordat, a reluat pedeapsa cu
mănăstirea, a decis ca femeile să fie închise separat de bărbați și a luat hotărârea ca nimeni să
nu stea mai mult de 4 zile în arest fără să fie judecat. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
închisorile erau întreținute fie de arestați (care își plăteau costurile detenției), fie de oamenii
milostivi, care le aduceau bani, alimente și îmbrăcăminte. În cutia milei din biserici se
strângeau donații care erau împărțite în ponderi dinainte stabilite, către deținuți, cerșetori și
bolnavi. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mihai Șuțu(domn al Țării Românești) a decis ca
arestații să poată fi eliberați pe garanție, cu condiția ca ei să fie trimiși mai întâi la spătărie
pentru a fi verificați în ceea ce privește gradul de pericol public pe care-l prezintă. În zona
Ardealului, împărații Iosif al II-lea și Maria Tereza au ordonat construirea unor închisori
moderne în toate orașele mari, iar acestea s-au aflat sub administrarea directă a Cancelariei
imperiale din Austria. Țările Românești au menținut o vreme îndelungată un control monahal
al închisorilor, iar alinierea acestora la moda occidentală a avut loc în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea2.

Organizarea centralizată a ocnelor și temnițelor începe odată cu Regulamentele

organice din 1831 în Muntenia și 1832 în Moldova. Acestea primesc un statut de funcționare
și sunt puse sub administrarea Vornicului temnițelor. Dispar pedeapsa cu moartea, tăierea
mâinilor, sluțirea feței(tăierea nasului ori a urechilor), supunerea la cazne sau confiscarea
averilor. Totodată, hrana, îmbrăcămintea și celelalte nevoi de întreținere intră în cheltuiala
statului, care alocă 22 de parale pentru custodia fiecărui deținut. Prima mănăstire amenajată
după noile reorganizări a fost mănăstirea Arnota, aflată în Vrancea. Generalul Pavel Kisseleff
a propus, de asemenea, zidirea tuturor închisorilor din piatră, amenajarea terenurilor de
plimbare, menținerea curățeniei în celule ''astfel încât sănătatea celor închiși să nu se vateme
nicicum''(art. 360 din Regulamentul organic). De asemenea, apare o specializare a
închisorilor: Telega pentru închisoarea pe viață, Ocnele Mari pentru condamnați la 5-15 ani,
Giurgiu și Brăila pentru pedepse 1-5 ani, Snagov pentru 5-10 ani, București, Craiova și
temnițele județene pentru pedepse de la 6 zile la 2 ani, iar pentru femei: Schiturile Ostrov și
Rătești. O altă măsură importantă pentru reformarea închisorilor a fost instituirea inspecțiilor,
procurorii Curții apelative criminalicești fiind obligați să viziteze lunar temnițele, să se

2
Bruno Ștefan – Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală, Ed. Institutul European, Iași, 2006,
pag. 217
intereseze despre soarta fiecărui arestat și să întocmească un raport detaliat despre starea
închisorilor3.

Întemeietorul închisorilor românești moderne este Ferdinand Dodun de

Perrières, un francez adus în Moldova în 1855 de către Grigore Ghica Vodă. El a fost numit
inspector general al închisorilor, funcție ce a deținut-o până în 1876. Acesta este ctitorul celor
mai multe penitenciare existente până azi, elaborând cele mai importante legi și regulamente
penitenciare. Reforma inițiată în Moldova a fost extinsă și în Muntenia; acesta a lucrat la
elaborarea codului penal sub coordonarea lui Mihail Kogălniceanu și a trecut administrația
penitenciarelor în subordinea Ministerului de Interne. Perrières a construit primele închisori
pentru minori, a stabilit ca nimeni să nu fie ținut în închisoare decât pe baza unui mandat sau a
unei hotărâri judecătorești, a interzis fumatul, băuturile și jocurile de noroc și a instituit o serie
de pedepse pentru deținuții recalcitranți. A organizat ateliere în aproape toate penitenciarele,
iar producțiile deținuților erau scoase la vânzare pe piața liberă, ei primind o treime din banii
rezultați, iar administrația închisorii restul de două treimi. Învățarea meseriilor era lăsată în
seama maiștrilor civili. Tot în această perioadă, s-au construit noi închisori și s-au reclădit din
temelii toate cele vechi. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, numărul închisorilor centrale a
ajuns la 16. Investiția în apariția penitenciarelor a dus la crearea unui aparat judiciar autonom,
iar acest lucru a avut consecințe imediate: de la numărul de arestați de 2 500 la începutul
secolului al XIX-lea, la sfârșitul acestuia numărul crescuse la 40 000 de arestați. Încă de la
început, spațiul închisorii fusese gândit de către Ferdinand Dodun de Perrières ca fiind
principalul aparat de transformat indivizii și societatea. Astfel, au fost reconfigurate
raporturile de putere din societate, luându-se principalilor actori politici(domni, boieri, preoți)
elementul cel mai important al suveranității lor: dreptul de a pedepsi, sustrăgând în același
timp instituția și din mâinile autorităților judiciare. Sistemul penal medieval ortodox,
dominant timp de 500 de ani, a fost înlăturat de unul modern și birocratic. Nașterea
penitenciarelor românești s-a făcut pe fondul unei laicizări continue a societății, Bisericii
restrângându-i-se tot mai multe atribuții, printre care și cea de îngrijire a arestaților4.

Rferitor la acest subiect, interesantă este abordarea autorului Michael Foucault,

care analizează schimbarea produsă în sistemele de putere între 1760 şi 1840. Acesta se
concentrează asupra trecerii de la puterea de a pedepsi, aşa cum se manifesta în Vechiul
Regim, la puterea de a supraveghea şi a disciplina, aşa cum se manifesta în instituţiile din

3
Bruno Ștefan – op. cit., pag. 218-219
4
Ibidem, p. 221-222
secolul al nouăsprezecelea. Simbolul vechiului tip de putere este eşafodul, în timp ce
exemplul cel mai tipic pentru cel nou este închisoarea. Prima parte a cărţii, „Supliciul”
conţine două capitole- „Trupul condamnaţilor” şi „Fastul supliciilor”. Lucrarea se deschide cu
imaginea terifiantă a unui adevărat spectacol al cruzimii: „ În Place de Greve , pe un eşafod ce
va fi înălţat în acel loc, urma să-i fie smulsă cu un cleşte înroşit în foc carnea de pe piept,
braţe, coapse şi pulpele gambelor (....) după care corpul trebuia să-i fie tras şi dezmembrat de
patru cai (...)”contrastând aceste imagini cu o alta imagine a unei case moderne de deţinuţi ce
scoate în evidenţă faptul că fusese instaurat un alt stil penal în care cei pedepsiţi au un
program bine stabilit şi în care tortura prezentată ca un spectacol a dispărut. Se prezintă un
regulament redacrat de Léon Faucher, „pentru Casa de deţinuţi tineri din Paris”. Orarul
acestui regulament este foarte strict, ei având program de iarnă diferit de cel de vară. Una
dintre aceste schimbări pe care autorul o dezvoltă în această carte este dispariţia supliciilor.
Această schimbare duce la dispariţia corpului ca ţintă principală a represiunii penale. Timpul
ce desparte dcele două evenimente a adus numeroase modificări în justiție; principala
schimbare o reprezintă dispariția pedepsei fizice. Supliciul este, astfel, înlocuit cu privarea
unui drept sau a unui bun spiritual ( libertatea ), trupul fiind, în unele cazuri, doar un
intermediar al aplicării pedepsei. Scopul pedepesei încetează a mai fi coerciția, ci urmărește
redresarea morală a individului vinovată de o anumită faptă considerată ilegală. Conceptul de
ilegalitate a unui act a suferit, de asemenea, schimări; un exemplu este faptul că blasfemia nu
mai era considerată o crimă. În egală măsură sunt considerate delicate crimele cu caracter
abstract, precum discriminarea. Partea a doua a cărții subliniază faptul că, ăncepând cu
secolele XVIII-XIX, ținta pedepselor devine spiritul condamnatului și nu trupul acestuia.
Capitolul doi al cărții subliniază, de asemenea, trecerea de la expunerea publică a supliciului
la insituționalizarea pedepsei: apariția închisorilor. În general, toate infracțiunile c enu erau
pasibile de pedeapsa cu moartea se încadrau în regimul de detenție. Scopul închisorilor era
reabilitarea deținuților. Existau două metode fundamentale de reeducare: munca obligatorie și
izolarea. Pentru a ilustra modelul modern de închioare, autorul analizează colonia de la
Mettray, deschisă oficial în ianuarie 1840. Alege acest exemplu deoarece ,,este forma
disciplinară în starea ei cea mai concentrată, modelul în care se acumulează toate tehnologiile
coercitive ale comportamentului,,. Penitenciarul copiază modelul social cuprinzând o rețea
întreagă de insituții: educațional, milițiar, religios. De aici rezultă faptul că nu se mai caută
doar formarea unor corpuri docile, dar și al unora pricepute5.

5
Foucault Michael, A supravechea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
 În concluzie, Epoca modernă, cu pași mărunți, face loc trecerii de la pedepsele
aplicate la nivel fizic, de la un spectacol al ororilor distractiv pentru unii și îngrozitor pentru
ceilalți, schimbărilor firești și demne de o lume modernă, aplicate la nivelul justiției penale.
Așadar, modernitatea devine martoră a trecerii de la supliciu la procedura închisorii și
privarea individului de anumite drepturi. Aceste transformări nu au fost, însă, aleatorii, ci s-au
înscris în procesul general de modernizare, ca urmare a modificării climatului economico-
politic.
 Bibliografie

Alexandru Sorin Ciobanu, Drept administrativ.

Bruno Ștefan – Mediul penitenciar românesc. Cultură și civilizație carcerală, Ed. Institutul
European, Iași, 2006.

Foucault Michael, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Paralela 45,

Pitești, 2005.