Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H212.

Declarația de la Haga (1581).

Context și semnificații.

Sub multiple raporturi, secolul al XVI-lea ni se înfățișează marcând trecerea la perioada modernă
a istoriei. El închipuie un moment de ample metamorfoze, ce au loc în toate domeniile vieții sociale.
Economia autarhică a dispărut, fiind subminată de diviziunea socială a muncii; orașul și satul își
diferențiază funcția socială. Meșteșugul păstrează încă un loc important, dar forma superioară de
organizare a producției industriale, manufactura, se afirmă tot mai mult. Importante modificări se produc,
de asemenea, și în agricultură. Procesul de emancipare al țăranilor este mai vechi, el fiind accentuat
tocmai în regiunile unde existau numeroase orașe și o circulație intensă. Acestea au determinat o sporire a
cererii de produse agricole, impunând, deci, o cultură mai rațională a pământului. Mutațiile din mediul
urban și rural, separarea industriei de agricultură, au avut drept consecință economică esențială
dezvoltarea comerțului intern și extern. Din secolul al XVI-lea, relațiile comerciale devin un element
fundamental al vieții economice; se poate explica, astfel, cum olandezii și-au putut baza ascensiunea
social-economică din această perioadă pornind, în primul rând, tocmai de la comerț. Transformările
economice au determinat profunde transformări sociale. Categoriile specifice evului mediu continuă să
existe, dar rolul lor a scăzut în această perioadă, chiar dacă, sub raport strict cantitativ, ele mai dețin
supremația. Nobilimea dispune, încă, de cea mai importantă parte a economiei. Totuși, apare în
dezavantaj față de puterea economică a burgheziei. Mutațiile social economice din secolul XVI se
asociază cu modernizarea instituțională a Europei, iar elementul esențial este constituit de progresul
realizat în procesul de centralizare statală. 1

În secolul al XVI-lea se produce și o altă transformare amplă și profundă – Reforma. Aceasta

era un rezultat al ascensiunii burgheziei. Este, de asemenea, rezultatul contradicțiilor fundamentale între
caracterul bisericii catolice, adecvată feudalismului, și noile cerințe ale societății. Teza lui Calvin că lenea
și trîndăvirea sunt afurisite de Dumnezeu răspundea exact cerințelor burgheziei, ce înfățișa omul în plină
acțiune. Când Voltaire va spune mai târziu că a nu fi ocupat e același lucru pentru un om cu a nu exista,
el răspundea aceleași tendințe. Reforma a constituit un element esențial în procesul de impunere a lumii
moderne. Mișcarea lui Luther, ca și războiul țărănesc german, au constituit doar etapele sale inițiale. În
câteva decenii, protestantismul a eliberat de sub autoritatea Romei majoritatea lumii germane și elvețiene,

1
Cristian, Vasile, Considerații privind începutul epocii moderne în istoria universală, AIIAI, XV, 1978, p. 405-408.
Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H212.

jumătate din Țările de Jos, țările scandinave. Amploarea tranformărilor din secolul al XVI-lea este
subliniată în mod pregnant și de procesul de modernizare a culturii. El este o reflectare a profundelor
înnoiri ale epocii, dând expresie noii atitudini sociale pe care o cultivă burghezia. Aceasta avea nevoie de
o teorie care, întemeind valoarea umană nu pe naștere ci pe merit, să-i confirme sentimentul superiorității
sale. De aici a rezultat umanismul, care a devenit forma de conștiință a burgheziei.2

Acțiunea lui Carol Quintul se desfășoară în întregime de-a lungul ,,frumosului secol al XVI-
lea,, această epocă de aur caracterizată de prosperitate, de creșterea prețurilor și a producției, de o relativă
bunăstare a populației și de o creștere demografică. A doua jumătate a secolului al XVI-lea se situează
într-un context diferit, mult mai sumbru. Europa intră într-o nouă epocă de frământări, ce va dura un
secol. În această răsturnare a complexului de împrejurări, avem în vedere războaiele civile între națiuni,
ce devastează Europa. După a doua jumătate a secolului al XVI-lea, marcată de războaiele religioase și
acțiunile regelui Spaniei, Filip al II-lea, secolul al XVII-lea începe cu războiul de treizeci de ani. Aceste
conflicte ce însângerează Europa occidentală, risipesc o mare parte din numerarul disponibil. Decăderea
Europei mediteraneene atrage după sine și declinul regiunilor aflate pe itinerariile care o leagă de Europa
de Nord. În Flandra și Brabantul au loc tulburări politice, sociale și religioase care sfârșesc printr-o severă
represiune spaniolă a revoltelor din Țările de Jos.3

Chiar dacă împăratul Carol Quintul considera cele șaptesprezece provincii ale Țărilor de Jos
drept inima însăși a Imperiului său, el le-a lăsat, totuși, libertățile și privilegiile moștenite din trecutul
glorios. În timpul ultimilor ani ai domniei sale, apariția garnizoanelor spaniole în orașele Flandrei a trezit
îngrijorarea Țărilor de Jos. Instalarea puterii lui Filip al II-lea nu putea decât să agraveze situația. Pentru a
se apăra de intransigența suveranului spaniol, Țările de Jos aleg și ele calea particularismului național.
Când îl moștenește pe Carol Quintul, Filip al II-lea părăsește definitiv Țările de Jos, acestea urmând a fi
guvernate de către sora sa vitregă, Margareta de Parma, asistată de cardinalul Granvelle. Interesat și
plutocrat, acesta din urmă provoacă opoziția nobilimii olandeze. Membri ai ordinului burgund al Lînii de
Aur, contele de Egmont și Wilhelm de Nassau, prinț de Orania, se fac purtătorii de cuvânt ai insatisfacției
unei nobilimi ale cărei motive de nemulțumire erau numeroase: prezența garnizoanelor spaniole în orașele
Flandrei și Valoniei, introducerea iezuiților și Inchiziției pe acest teritoriu preferat de umaniști, în care
predomină reforma calvinistă și crearea a patruzeci de noi episcopate. Separarea de la Granvelle din 1564
nu ajunge să restabilească calmul: doi ani mai târziu, două sute de nobili conduși de Ludovic de Nassau și
îmbrăcați sărăcăcios cer rechemarea inchizitorilor. Regele Spaniei hotărăște să reprime revolta și să înece
erezia în sânge. Investit cu puteri depline, ducele de Alba se năpustește asupra Țărilor de Jos cu o armată

2
Ibidem, p. 409-411.
3
Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol.III, Iași, Institutul european, 1998, p. 170-173.
Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H212.

de 27.000 de oameni. Severitatea represiunii pe care o practică aici înspăimântă Europa. Devenit un
dușman neîmpăcat al lui Filip al II-lea, prințul de Orania trece în Germania unde recrutează mercenari și
unde face să fie detestat numele călăului din Țările de Jos. Pe lângă teroare, exploatarea financiară
exercitată de Spania îndepărtează definitiv pe supușii săi din Țările de Jos. Alba împrăștie trupele lui
Wilhelm de Orania, dar acesta găsește aliați de temut printre asprii marinari din Zeelanda, Olanda și
Friza: cuceriți de propăvăduința calvinistă și înzestrați cu scrisori de împuternicire semnate de Wilhelm,
săracii mărilor jefuiesc Marea Nordului și marchează cu atrocități zelul lor anticatolic și antispaniol. În
1572, ei cuceresc provincia Utrecht unde Wilhelm depune jurământ și devine locotenent al regelui de
Olanda. Alungându-i pe spanioli din Walcheren, ei devin stăpânii părții de nord a Țărilor de Jos.
Represiunea nemiloasă duce la un eșec absolut: incapabil să înăbușe erezia, Filip al II-lea s-a arătat a fi
neputincios. Chiar în momentul în care victoria de la Lepanto îi satisfăcea ambiția, proprii săi supuși îi
aduc cea mai cruntă ocară. Ei îi oferă generalismului cruciadei imaginea ereziei triumfătoare: suveranului
care visează să domine Europa, ei îi dovedesc neputința sa de a se face ascultat de propriile sale state. În
zadar îl înlocuiește Filip pe ducele de Alba cu don Juan de Austria, gloriosul învingător de la Lepanto, el
nu reușește să restaureze dominația spaniolă. Decât să suporte, olandezii deschid digurile, iar provinciile
din sud se alătură lui Wilhelm de Orania pentru a-i alunga pe spanioli. Pentru a evita pierderea în
întregime a Țărilor de Jos, Alessandro Farnese, numit de Filip al II-lea în 1578, se folosește de
neîncrederea religioasă a catolicilor din sud față de Wilhelm, care se prezintă drept șef al calviniștilor.
Dacă acesta reușește să-i readune sub autoritatea regelui Spaniei, el nu poate să împiedice cele șapte
provincii calviniste din nord de a se proclama Provincii Unite. Insurecția din Țările de Jos împotriva lui
Filip al II-lea se termină cu despărțirea celor Șaptesprezece Provincii: incapabil să unifice Europa, Filip al
II-lea nu a reușit decât să provoace formarea unui nou stat. Asasinarea prințului de Orania din 1584,
departe de restabili situația, face ca Anglia să susțină Provinciile Unite. Începând din acel moment,
războiul capătă caracterul unei lupte aprige între credința catolică, al cărei apărător este Filip și
protestantism, forță centrifugă ce trebuie distrusă acolo unde era mai puternică. Motivele religioase
coincid cu vederile politice ale lui Filip. Pentru a instaura în Europa dominația Spaniei catlice, pentru a
restabili și în Provinciile din nordul Țărilor de Jos autoritatea sa pierdută, trebuie lovită Anglia, centrul
calvinismului european.4

Războiul cu Spania a produs o schimbare majoră în Țările de Jos. Mulți bancheri, negustori,
comercianți, s-au mutat în Amsterdam în detrimentul Anversului, transorfmându-l în cel mai mare centru
comercial și bancar al Europei. Accesul rapid și sigur către capitala oleandeză i-a deschis Olandei căile
comerciale din Mediterană și Levant. În anii 1590, vaselle oleandeze încep comerțul cu coastele Braziliei

4
Ibidem, p. 195-197.
Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H212.

și Coasta de Aur Olandeză din Africa, iar Oceanul Indian le oferea o sursă de mirodenii profitabilă.
Aceste acțiuni au adus Olanda într-o competiție directă cu Portugalia, care domina comerțul cu aceste
regiuni de mai multe decenii. Rivalitatea cu Portugalia, însă, nu a fost în totalitate economică, ci și
militară. Coroanele Spaniei și Portugaliei s-au unit într-o Uniune Iberică sub regele Filip al II-lea.
Atacând avanposturile portugheze de peste mări, Olanda forța Spania să realoce resurse financiare și
militare, amenințand-o cu independența. Războiul olandezo-portughez s-a soldat cu tratatul de la Haga
dintre 1602 și 1663 s-a soldat cu tratatul de la Haga, prin care regatul iberic ceda insulele Ceylon și
Malabar Olandei. Ca rezultat al problemelor cauzate de rivalitatea dintre companii, în 1602, la
Amsterdam, este fondată Compania Olandeză a Indiilor de Est. Acesteia îi este acordată carta ce îi oferea
drepturi exclusive asupra exploatării pentru o perioadă de 21 de ani a emisferei situate între Capul Bunei
Speranțe și Strâmtoarea Magellan. Directorilor companiei i s-au oferit dreptul de a construi cetăți și
fortificații, a încheia tratate, pentru a înrola propria armată și marină cu scopul de a se apăra. Compania a
fost înființată ca o societate pe acțiuni, ca și rivala sa engleză, Compania Engleză a Indiilor de Est,
fondată doi ani mai devreme. În 1621, este înființată Compania Olandeză a Indiilor de Vest, ce avea
monopol asupra Americii, Atlanticului și coastei de vest a Africii.
Dumitriu Ioana-Ofelia, grupa H212.

Bibliografie
1. Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol.III, Iași, Institutul european, 1998.

2. Cristian, Vasile, Considerații privind începutul epocii moderne în istoria universală, AIIAI, XV, 1978.

3. https://www.wikiwand.com/ro/Imperiul_Olandez, 10.10.2019, 13:15.