Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

Eforturile diplomatice românești pentru

recunoașterea unirii depline (1859-1862).

În niciun alt moment din istoria noastră nu s-a discutat atât de intens, nu s-au dezlănțuit
atâtea pasiuni contradictorii și adesea violente, ce uneori s-au prelungit în posteritate, ca
atunci, în anii luptei pentru Unire. De la 1856, observa Ștefan Scarlat Dăscălescu, se schimbă
starea lucrurilor la noi, aice: încep a ieși oameni noi, idei noi, prefacere în totul, până și la
vorbă. Voim să fim, sau a nu fi. Bieții bătrâni, deprinși cu ideile lor vechi, nu voiau nici în
ruptul capului a se despărți de ele, dar tinerimea venită din țări străine, cu idei noi și adesea
extravagante, voia să schimbe țările după placul lor. De aici lupta crâncenă între partidul
retrograd și partidul revoluționar, numit liberal. Mișcarea unionistă avea un caracter de masă,
toată lumea aștepta schimbări esențiale, o nouă ierarhizare a valorilor. Boierimea, în marea sa
majoritate, s-a pronunțat pentru Unire, dar o unire politică, care să-i aducă un spor de putere
și prestigiu, fără să-i amenințe, însă, privilegiile. Cu o consecvență firească, boierimea apără
din răsputeri proprietatea. Au susținut introducerea, în toate programele unioniste, respectului
proprietății de orice natură și libertatea absolută a muncii sătenilor. Comparativ,
dezavantajele pentru boieri erau în număr mai mare decât avantajele Unirii. Burghezia, pe de
altă parte, avea doar de câștigat. Unirea ar dubla piața, ar înviora comerțul și meșteșugurile, ar
încuraja apariția unor înteprinderi mari, ar revoluționa creditul, s-ar ajunge la o monedă
națională. Astfel, cu ocazia Unirii, burghezia s-ar plasa în prim planul vieții politice. Din
punctul de vedere al burgheziei, noul stat urma să fie unul modern, dotat cu instituții
corespunzătoare. În ce privește țărănimea, părerile erau împărțite. Una dintre opinii era aceea
că țăranul trebuia ridicat la rangul de cetățean, deci, trebuia împroprietărit, ceea ce ar fi atras
cu sine îndelungi nemulțumiri. Lucrătorii se alătură, de asemenea, în sprijinirea Unirii.
Aceștia așteptau de la Unire o sumă de libertăți, o înflorire a orașelor și o îmbunătățire a vieții,
astfel, s-au aliniat fără rezerve Unirii. Intelectualitatea – profesorii, învățătorii -, sunt, în mare
Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

parte, unioniști. De asemenea, o atitudine pro unionistă au manifestat și juriștii, medicii,

polițiștii și militarii 1.

În mod cert, ideea formării statului național este anterioară revoluției de la 1848,. După
un istoric, ea s-a impus ca problemă dominantă, pe la sfârșitul deceniului al XIX-lea, în
sensul constituirii unui stat al tuturor românilor. Cu toate acestea, anul 1848 trebuie considerat
punctul de plecare în înfăptuirea statului național român, chiar dacă el reprezintă un moment
de sinteză al unor mai vechi aspirații. Și aceasta pentru că la 1848 se ajunge de la ideea unui
stat național român modern, la o acțiune directă în acest sens, iar programul sintetizat acum
avea să stea la baza acțiunilor următoare, fiind și adoptat de Adunările Ad hoc, în 1857.
Pentru dezvoltarea societății românești, revoluția de la 1848 a constituit unul din momentele
ei fundamentale, o adevărată placă turnată, cu consecințe profunde și durabile. Nu a fost un
început, ci punctul final al unei îndelungi și complexe acumulări, baza de plecare către o nouă
etapă a istoriei patriei. Cu atât mai mult cu cât aceia ce s-au ridicat atunci, generația eroică de
la 1848, aveau să se situeze în fruntea luptei pentru Unire, aceasta fiind, în bună măsură,
opera pașoptiștilor înșiși. ,,Spulberarea,, revoluției de la 1848 a făcut ca, pentru câțiva ani, să
arunce peste granițe o emigrație politică de aproape 150 de persoane. Foarte repede, problema
Unirii Moldovei cu Țara Românească sau chiar a formării unei ,,Dacii,, panromânești a ajuns
preocuparea esențială a acestor oameni, ei desfășurând, în ciuda numeroaselor disensiuni, o
activitate imrpesionantă pentru influențarea opiniei publice și a cabinetelor europene, în
vederea realizării acestui obiectiv. Nu mai puțin, în condițiile amare ale exilului, progresul
ideii în spiritul lor i-a transformat pe ei înșiși: la întoarcerea în țară, deși mai păstrau ceva din
entuziasmul fără opreliști de la 1848, judecata lor era, evident, mult mai lucidă – ei au fost
capabili să demonstreze calități eminente de politică practică. De altfel, de la această perioadă,
ideea Unirii a încetat a fi o simplă aspirație, a coborât din orizontul teoretic în acela al
realizării practice 2.

Odată cu încheierea lucrărilor Conferinței de la Paris, a devenit evident pentru

patrioții din cele două țări că Unirea nu se putea realiza decât prin acțiunile directe ale
poporului român. După cum relata un diplomat străin acreditat de la Paris, Franța considera
rezultanta Conferinței drept un aranjament care poate duce la o unitate deplină într-un viitor
apropiat, dar românilor le revenea a continua acțiunile menite a concretiza realizarea statului
național. Acum, din puținul ce ni s-a acordat râmâne să profităm și să ne organizăm în

1
Cojocariu, Mihai, Partida națională și constituirea statului român (1856-1859), Iași, 1995, p. 25-44.
2
Ibidem, p. 226-230.
Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

liniște, dezvăluindu-ne resursele materiale și morale. Acum e timpul să statornicim unirea

dintre noi, ca să putem ajunge la cealaltă, scria D. Rallet lui Ion Ghica, la 6/18 august 1858.
Semnificația evenimentului de la 24 ianuarie 1859 a fost sesizată de contemporani. După o
proclamație publicată după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Golescu, noul ministru
de interne, aprecia că Adunarea electivă a Țării Românești, dându-și de șef al statului pe
alesul Moldovei, a făcut mai mult decât a ne da un domn: ea a consfințit un princip care este
înrădăcinat în inimile tuturor românilor. Cu o zi înainte, fostul caimacam Anastase Panu
declarase în fața adunării de la Iași: Unirea Principatelor este făcută! România măreață și
plină de putere se avântă către viitor! Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în ambele țări a fost
privită cu satisfacție de puterile favorabile înfăptuirii statului unitar român. Cavour a spus lui
Vasile Alecsandri că Unirea Principatelor și consultarea votului poporului este începutul
unei ere nouă în sistemul politic al Europei. Desigur, nu toate puterile unioniste s-au situat pe
o poziție identică, Imperiul țarist, de pildă, fiind evident iritat de principiile înaintate ale căror
purtător de cuvânt era noul regim instaurat în Principatele Unite. Totuși, în general, cele patru
puteri unioniste, cărora li se va adăuga și Anglia, au întâmpinat pozitiv evenimentele de la Iași
și București. Cuza s-a adresat și a cerut recunoașterea dublei alegeri, apreciind că statotnicia
românilor în dorința Unirii, este dovada de netăgăduit că satisfacerea adevăratelor lor
trebuințe și a aspirațiilor legitime ale țării consistă în realizarea deplină a acestei dorințe.
Pentru a obține confirmarea dublei alegeri, au fost trimise la Constantinopol două delegații
care, după câteva luni, au fost puse sub conducerea unică a lui Costache Negri. Totodată, în
capitalele occidentale, au fost trimise misiuni speciale, cu sarcina de a obține sprijinul
puterilor garante și a dobândi recunoașterea evenimentelor petrecute în Principate. Deși au
acționat în grele condiții, lipsiți de informații, luptând cu șiretenia diplomaților străini,
însărcinații cu misiuni speciale, și-au îndeplinit cu succes scopul și au adus o contribuție
eficientă la recunoașterea dublei alegeri 3.

Îndoita alegere de la 5 și 24 ianuarie 1859 a avut consecințe importante pentru

istoria poporului român în general și pentru istoria diplomației românești în special. Abia de
acum putem vorbi de o diplomație românească unitară oficială cu activitate neîntreruptă.
După 24 ianuarie 1859, politica externă a Principatelor a căpătat un caracter comun, unitatea
acțiunii diplomatice a Principatelor fiind asigurată prin persoana domnitorului și prin aparatul
diplomatic organizat în afara administrațiilor celor două țări. În afara misiunilor speciale, un
rol deosebit l-au avut în desfășurarea acțiunii diplomatice a Principatelor și în menținerea

3
Berindei, Dan, Epoca Unirii, București, 1979, p. 9-97.
Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

continuității acestei acțiuni agențiile diplomatice de la Constantinopol, Paris, și Belgrad, ai

căror titulari mențineau contactul cu miniștrii de externe, dar mai ales cu domnitorul și
cancelaria sa. Activitatea diplomatică a Principatelor manifestată de noile cercuri
conducătoare ale tânărului stat național avea caracter înaintat. Cei ce acționau pe tărâmul
politicii externe a Principatelor erau expresia voinței poporului român, adevăratul înfăptuitor
al Unirii. Semnificativ este faptul că activitatea diplomației românești din anii de formare și
organizare a statului național român a reflectat în ansamblu ideile anului revoluționar 1848.
Cele două agenții instituite la Paris și Belgrad, dar și cea de la Constantinopol, au jucat un rol
important în desfășurarea politicii externe în Principate. În 1861, când se impunea ca puterile
garante să recunoască grabnic desăvârșirea Unirii pe plan politic și administrativ, s-a recurs,
din nou, la trimiși speciali: Baligot deBeyne la Constantinopol și apoi la Paris, Bolintineanu la
Constantinopol, Alecsandri la Paris, care au secundat pe agenți în îndeplinirea misiunilor sau
chiar când negocierile impuneau preluarea lor de către diplomați mai calificați. Tot în 1861 au
fost trimise două misiuni speciale, cu ocazia înscăunării noului sultan, având sarcina de a
realiza o apropiere cu cele două imperii vecine și să creeze condiții mai propice desăvârșirii
Unirii. Este sigur că ele au contribuit la înfăptuirea mai grabnică a acestui deziderat al
poporului român. Cea dintâi problemă a diplomației românești a fost chestiunea desăvârșirii
Unirii pe plan politic și administrativ. Această chestiune a cunoscut două faze disticnte, cea
dintâi fiind legată de recunoașterea de către Europa a îndoitei alegeri, iar ce-a de a doua
privind recunoașterea de către puterea suzerană și de către puterile garante a unirii depline pe
plan administrativ. Dacă patru dintre puterile garante, Franța, Rusia, Sardinia și Prusia s-au
arătat favorabile faptului împlinit, iar Anglia s-a alăturat, Turcia și Austria s-au opus cu
înverșunare. Pentru a menține sprijinul puterilor puterilor favorabile Unirii și pentru a
respinge acțiunile dușmănoase ale puterilor ostile noii stări de lucruri din Principate, tânăra
diplomație românească a depus o activitate susținută, care s-a văzut încununată de succes.
Diplomația europeană cedase. Poporul român își impusese punctul de vedere și la aceasta
contribuise, fără dar și poate, activitatea tinerei diplomații românești. De altfel, activitatea
diplomaților români a fost la înălțimea misiunii lor și la nivelul diplomatic general european,
deși situația internațională a Principatelor punea tânărul stat național român într-o stare de
inferioritate față de celelalte state europene4.

În concluzie, deși stat vasal al Porții, Principatele Unite și-au afirmat o activitate
politică externă proprie de la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Relațiile existente

4
Berindei, Dan, Din începuturile diplomației românești moderne, București, 1965, p. 138-144.
Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

între acest stat și puterile europene tindeau să se înscrie între relațiile de la egal la egal și
totodată dovedeau că diplomația românească era capabilă să ducă o politică de echilibru și de
demnitate, impunând respect puterilor europene. În același timp, Cuza a știut să mențină bune
relații chiar și cu puterile mai puțin prietenoase față de statul român și idealurile acestuia,
îndeosebi cele trei imperii vecine acestuia. În ansamblu, prin acțiunile ei mai mult decât
benefice și profesioniste, diplomația românească a pregătit cucerirea independenței, trecerea
statului român din situatția unui stat vasal, supus Porții și altor puteri garante, în situația unui
stat suveran.
Dumitriu Ioana-Ofelia, Istorie, grupa H112.

Bibliografie.
1. Berindei, Dan, Din începuturile diplomației românești moderne, București, 1965.

2. Berindei, Dan, Epoca Unirii, București, 1979.

3. Cojocariu, Mihai, Partida națională și constituirea statului român (1856-1859), Iași, 1995.