IDEEA DE UNITATE NAŢIONALĂ DEPLINĂ

ÎN CONCEPŢIA ŞI ACTIVITATEA POLITICĂ

A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
 CUPRINS

I. Introducere pag. 3
II. Unitatea naţională în concepţia politică a lui Cuza pag. 4
III. Alexandru Ioan Cuza şi lupta de emancipare naţională a altor pag. 5
popoare
IV. Alexandru Ioan Cuza şi ideea de unitate naţională a tuturor pag. 7
românilor.
 Ecoul cauzei transilvănenilor în presa din România sub pag. 9
domnia lui al. I. Cuza.

 Cuza şi emigranţii români de peste munţi veniţi în Principate. pag. 10

 Al. I. Cuza şi emanciparea culturală a românilor de peste pag. 12
munţi .
 Studenţii de peste munţi în Principate. pag. 13
 Cuza şi bănăţenii. pag. 14
 Viitorul politic al Transilvaniei în contextul tratativelor pag. 15
româno – maghiare.

a). Prima înţelegere româno – maghiară. pag. 20

b). A doua înţelegere româno – maghiară. pag. 21
V. Concluzii. pag. 24
VI. Bibliografie. pag. 25

2
 INTRODUCERE

În contextul aspiraţiei poporului român spre unire, exprimată cu deosebită

pregnanţă în timpul revoluţiei de la 1848,care a dezvoltat şi mai puternic conştiinţa
de sine a poporului român, hotărârea locuitorilor ţărilor române de a realiza unitatea
naţională în cadrul aceluiaşi stat, înflăcăratul patriot paşoptist - Nicolae Bălcescu
sublinia că: „ …odată înfăptuită această revoluţie (de la 1846-nn) ne mai
rămâneau de făcut alte două revoluţii: o revoluţie pentru unitatea naţionala, şi
mai târziu, pentru independenţa naţională, ca în felul a-cesta naţiunea să reintre în
posesie deplină a drepturilor ei naturale”1.
Această aspiraţie şi drept, în acelaşi timp, al românilor a căror singura voinţă
trebuia să decidă în acest sens, fără vreo încuviinţare din afară, avea să fie
exprimată atât de sugestiv de marele patriot, revoluţionar, om politic şi cărturar –
Mihail Kogălniceanu, care de la tribuna divanului ad-hoc al Moldovei, declara:
„Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile
trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, împlinită, va face
fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire
care este firească, legitimă şi neapărată pentru că în Moldova şi în Valahia suntem
acelaşi popor, omogen, identic ca nici un altul, pentru ce avem acelaşi început,
acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi speranţe,
aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut,
acelaşi viitor de asigurat, şi, în sfârşit, aceeaşi misiune de îndeplinit”2.
Evident Kogălniceanu chiar dacă nu s-a referit deschis la întreaga naţie
română ce trebuia cuprinsă în graniţele aceluiaşi stat naţional, din motive lesne de
înţeles în condiţiile unei opoziţii deschise faţă de unire a unor mari puteri vecine ca

1
Gândirea social politică despre Unire, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 49.
2
Supliment la Monitorul Oficial, nr. 56, 1863.

3
Austria şi Turcia, se gândea la românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, sau,
după expresia sa favorită - din „tustrele provincii a vechii Dacii”3.
Identificat cu actul Unirii, cu nevoile ţarii şi ale timpului său, cu gândul la
desăvârşirea Unirii, Cuza a fost reprezentativ pentru aspiraţiile societăţii noastre,
pentru ceea ce a dorit şi realizat poporul român în vremea sa. „Unirea - spunea
Cuza - este credinţa mea politică, ea este ţinta de mistuire a naţiunii române la
care părinţii noştri au căutat a ajunge şi la care sper că vom ajunge. Eu trebuie să
fac Unirea, căci sânt dator către naţia care m-a ales şi către istoria către care
trebuie să am o responsabilitate”4.
Credincios acestui crez, Cuza a căutat să apere Unirea, s-o consolideze,
veghind ea principe al românilor la păstrarea fiinţei naţionale, la realizarea unităţii
din totdeauna a poporului român şi sub aspect politic.

II. UNITATEA NAŢIONALA IN CONCEPŢIA POLITICA A LUI CUZA

Domnul Unirii şi revoluţionarul paşoptist - Cuza - a urmărit statornic
realizarea programului revoluţiei de la 1848, contribuind în chip esenţial la
îndeplinirea principalelor puncte ale acestui program între care şi cel nerostit, dar
aflat în sufletul tuturor românilor, Unirea, deziderat şi al altor popoare . El are o
poziţie consecvent revoluţionară asupra mişcării de emancipare naţionala a tuturor
popoarelor Europei pentru care unitatea naţională era un deziderat încă nerealizat.
Poziţia sa ta acest sens îşi are izvorul în patriotismul său fără margini, sentiment
prin prisma căruia domnitorul Cuza nu concepea dezvoltarea naţiei române decât în
deplină unitate şi implicit libertate, fapt care şi explica concepţia sa politică,
conform căreia lumea i se înfăţişa ca o imensă comunitate de naţiuni egale în
drepturi libere şi independente, cooperând pentru fericirea omului: „Meritul cel mai
mare al epocii noastre - spunea el în mesajul din 5 decembrie 1865 către corpurile
legiuitoare - este că ea a recunoscut şi a pus în lucrare ideile roditoare de
solidaritate şi înţelegere care leagă toate naţiunile lumii prin interesele lor şi care

3
Idem.
4
Monitorul Oficial al Ţării Româneşti, 3 aprilie 1859, p. 7.

4
le vor apropia şi mai mult în viitorime prin sentimente de frăţie şi de stimă
reciprocă”.
De aici vine acest nare mare concurs, ce la popor la popor, în care fiecare
naţie aduce tributul geniului sau şi care permite tuturor să preţuiască şi să admire
progresele neîncetate ale spiritului omenesc5. Prin prisma acestei concepţii este
explicabilă simpatia şi sprijinul acordat altor popoare care luptau pentru aceeaşi
cauză.

III. ALEXANDRU I. CUZA ŞI LUPTA DE EMANCIPARE

NAŢIONALĂ A ALTOR POPOARE

Consecvent concepţiei sale Cuza va permite emigranţilor străini, maghiari,

polonezi, bulgari, sârbi să tranziteze sau să acţioneze pe teritoriul ţării sale
ajungând la un moment dat să ofere revoluţionarilor maghiari chiar cooperarea
armată, ceea ce presupunea un mare risc pentru ţară în condiţiile în care agenţii
celor trei mari imperii vecine îi supravegheau îndeaproape acţiunile.
Semnificativ în acest sens este evenimentul din 1860 (de reţinut - 1860)
când Unirea nu era încă recunoscută, când la Galaţi soseau două corăbii sarde cu
arme pentru revoluţionarii unguri care luptau pentru ieşirea revoluţionară de sub
ocupaţia austriacă. Strâns legat de viitorul românilor din Transilvania, a căror
problemă naţională nu putea fi pentru moment separată de cea a luptei maghiarilor
împotriva Austriei, Cuza dovedeşte tact şi curaj în acelaşi timp, neextrădându-i pe
ungurii implicaţi în acest eveniment rugându-i totuşi să părăsească Moldova, ceea
ce nu însemna trădarea cauzei comune ci precauţie pentru a nu nărui tânărul
edificiu naţional - ţintă permanentă a uneltirilor Austriei şi Turciei.
La fel procedează Cuza şi în cazul armelor ruse care trec încărcate în 500 de
căruţe prin România către Serbia în 1862 când, în ciuda protestului marilor puteri
mai ales a Turciei, mare parte a acestor arme ajung la destinaţie.6
5
Apud L. Boicu, Cuza, odă faţă de lupta popoarelor pentru emancipare naţională în „Cuza Vodă – Im memoriam”,
Iaşi, 1973, p. 237.
6
C.C. Giurescu, Tanzitul armelor sârbeşti prin România sub Cuza Vodă, în Revoluţia Romanoslavice, Ist. XI, 1965,
p. 33 şi următoarele.

5
 Simpatia generoasă pe care Cuza a arătat-o poporului bulgar se vede nu
numai din felul cum a primit în ţară pe toţi refugiaţii de peste Dunăre, dându-le
putinţa să dezvolte la noi o intensă activitate culturală şi de renaştere politică, ci şi
din faptul că domnitorul dispunea chiar acordarea de subvenţii unor şcoli din
Bulgaria la care se adaugă şi primirea unor studenţi bulgari în România.7
Deşi arestează pe cei 400 ce polonezi debarcaţi la Galaţi (30 iunie - 1 iulie
1863) evitând astfel pierderea bunăvoinţei Rusiei, prizonierii sânt trataţi însă de
Cuza „foarte generos”.8
Când, în 1864, căpitanul polonez Zagrovski cere lui Cuza permisiune de
a-şi trece trupa pe care o comandă prin România către Polonia. Cuza îi răspunde:
„Am cea mai mare simpatie pentru cauza voastră dar nu pot să-mi periclitez ţara
pentru ea” sfătuindu-i totuşi, ca dovadă a solidarităţii sale cu cauza lor, să treacă în
ascuns în grupuri mici.9
Cuza permite şi cererile de tranzit ale maghiarilor şi polonilor dornici de a
ajunge şi a se înrola în Italia cu scopul evident de a lupta pentru cauza emancipării
naţionale a tuturor popoarelor, declarând că „va închide ochii împotriva acestor
înrolări dacă vor fi practicate cu discreţie”.10
lată numai un exemplu în ceea ce priveşte modul cum se proceda cu
maghiarii care treceau graniţa româno-maghiară „fără trebuitele paşaporturi” de
către autorităţile romane, descrise într-un raport al punctului ce trecere Buliga către
Prefectul judeţului Dolj, datat 1860.
Documentul vorbeşte de 5 tineri maghiari, fugiţi din Austria pentru: a se
înrola în armata italiană,care declarau că mai bine „vor trece în Turcia decât să se
întoarcă în Austria unde îi aşteaptă o moarte destul de cruntă”.11 Faptul că se cere
aprobarea de a fi preluaţi la graniţa turcă, după voinţa lor, ne permite să afirmăm că
această propunere constituia o problema de rutină care presupunea şi alte cezuri de

7
Apud C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, Ediţia a II-a, p. 423.
8
Apud L. Boicu, Op. cit., p. 236.
9
A.D. Xenopol, Unionişti şi separatişti, Bucureşti, 1909.
10
L. Boicu, Op. cit., p. 241.
11
Arh. Statului Craiova, Fond: Prefectura Doljului, dosar nr. 14, 1860.

6
acelaşi fel, cu atât mai mult cu cât am văzut că aceasta era în concordanţă şi cu linia
politică a domnitorului, chiar dacă ea nu avea caracter oficial.
Este evident ca domnul încerca şi să nu supere cele trei imperii vecine, care
de altfel considerau România un permanent „ focar de rebeliune”, dar şi să se
încadreze - în conformitate cu interesele naţionale în curentul favorabil luptei
popoarelor aflate sub dominaţie străin curent întreţinut de Franţa şi Sardinia
împotriva Austriei, ceea ce va duce la deschiderea tratativelor şi la refacerea
punţilor colaborării româno – maghiare.

IV. ALEXANDRU I.CUZA ŞI IBEEA UNITĂŢII NAŢIONALE

A TUTUROR ROMÂNILOR

Al. I. Cuza, participant nu numai la Revoluţia din Iaşi de la 1848 ci şi la

Marea Adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj 12, unde românii transilvăneni
dădeau glas dorinţei lor de unitate naţională strigând „ Vrem să ne unim cu ţara”,
nu putea gândi altfel decât cei de-o limbă cu el, ceea ce se va reflecta în activitatea
sa politică viitorul domn al Principatelor.
Dubla alegere a lui Cuza ca domn la Iaşi şi Bucureşti a dat naşte în
Transilvania unui entuziasm „poate mai mare decât în Principate”, cum spunea Al.
Papiu Ilarian, pentru că în el îşi puneau nădejdile şi „de la el aşteptau ziua izbăvirii
lor” 13 românii de acolo.
Se înţelege că domnitorul nu era străin de manifestările de simpatie şi
entuziasm a românilor de peste munţi faţa de Unire, ca deschidere a perspectivei
definitivării ei, ceea ce va duce desigur la un contact permanent al fruntaşilor
românilor din provinciile româneşti neunite cu Principatele şi domnul acestora.
Mărturie în acest sens pot sta unele consemnări din rapoartele autorităţilor străine
din Banat care luau măsuri de izolare a populaţiei Banatului care „simpatizează
indiscutabil cu membrii emigraţiei revoluţionare, tolerată şi folosită de Cuza,
12
Gh. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de unitate naţională, Editura Cartea
românească, Bucureşti, 1932, p. 115.
13
St. Pascu, Ecoul Unirii Ţării Româneşti şi Moldovei în Transilvania, în Studii privind Unirea Principatelor,
Bucureşti, 1960, p. 452 şi urm.

7
precum şi preţuirea de care fruntaşii românilor de peste munţi se vor bucura din
partea lui Cuza, mulţi dintre ei fiind ridicaţi la înalte demnităţi în viaţa culturală şi
politica din România. Conştiinţa unităţii etnice şi necesitatea unităţii politice a
poporului român vor constitui pentru domnul Principatelor o adevărat chemare la
fapte pentru domnul Unirii care, cum avea să declare la luarea domniei, se
considera obligat să vegheze la binele şi libertatea a tot ce poarta numele de
român”.14
Cuza vedea în crearea statului naţional român o datorie sfântă a fiecărui
român şi în primul rând a sa personală, ca o responsabilitate pe care a căpătat-o prin
urcarea pe tron. Această responsabilitate includea şi necesitatea pregătirii sau chiar
înfăptuirii deplinei unităţi naţionale, lucru deosebit de greu în condiţiile unei
Europe pline de contradicţii şi reacţii nu întotdeauna favorabile, ceea ce nu-i
permiteau o acţiune precipitată printr-o ridicare a poporului român şi a celor vecine
care erau ameninţate de acelaşi deziderat naţional.
„Ce răbdare, ce energie a trebuit să desfăşoare Voievodul însuşi atât faţă
de Curţile Europene care nu pierdeau nici un prilej de a-l certa, cât şi faţă de o
opoziţie îndărătnică”15, exclama mai târziu Gh. Brătianu care surprindea astfel
situaţia în care Cuza era silit să acţioneze şi căreia trebuia să-i facă faţa când cu
hotărâre, când cu tact, când cu curaj şi abilitate diplomatică.
Ideea Unirii Transilvaniei cu România va fi pentru Cuza o aspiraţie
permanentă, realizabilă, în funcţie de condiţiile ce se vor ivi, într-un viitor mai mult
sau mai puţin apropiat, viitor pe care, însă, dacă nu-l va trăi, se va considera dator
a-l apropia prin fapte, de aceea preocupările lui Cuza cu privire la viitorul
românilor de peste munţi pe care-i dorea reuniţi alături de cei din Principate într-un
singur stat naţional, vor îmbrăca diferite aspecte pe care le vom trata în continuare.

Ecoul cauzei transilvănenilor în presa din România sub domnia lui

Alexandru Ioana Cuza.

14
P.P. Panitescu, Cuza Vodă şi unitatea naţională a românilor, în Revoluţie, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială,
VIII – 1929, nr. 4, p. 559.
15
Gh. Brătianu, Op. cit., p. 115.

8
 Izvorând din aceleaşi sentimente comune viaţa publicistică şi culturală ce pe
întreg teritoriul locuit de români este încărcata de un fierbinte patriotism, ea
devenind în timpul domniei lui Cuza o tribună a ideii atât de scumpe românilor -
emanciparea naţionala completă şi deplină, aceasta cu atât mai mult cu cât
domeniul politic nu oferea încă condiţiile potrivite împlinirii acestei aspiraţii
naţionale.
Prin periodicele care circulau dincolo şi dincoace de Carpaţi se intensificau
schimburile de idei menite să contribuie la o apropiere firească a tuturor românilor
spre unitatea lor definitivă. Presa românească din Principate se făcea ecoul
permanent al mişcărilor politice ale românilor de peste munţi în scopul de a se
declara ca naţiune politică. Ziarul „Românul”, condus de înflăcăratul patriot C. A.
Rosetti, încă clin 1859 lua apărarea populaţiei româneşti din Transilvania,
exprimându-şi solidaritatea cu lupta acesteia pentru recunoaşterea egalităţii cu
celelalte naţionalităţi din Transilvania.
În acelaşi ziar Athanasie Marinescu publică poezii populare de peste munţi,
contribuind datorită asemănării lor cu cele din România, la întărirea „cu atât mai
mult a conştiinţei unităţii neamului”16.
În 1860 „Naţionalul” reproduce articolul lui Andrei Mocioni din „Gazeta
Transilvaniei” în care se cerea autonomia Banatului, iar în l961 „Românul” lansa
chiar un apel la solidaritate cu românii din Transilvania care „se interesează foarte
mult de noi şi îmbrăţişează cu o căldură extraordinară pericolele noastre” şi „se
cuvine, conchidea ziarul, ca şi noi să ne interesăm de ei.”17 Aceleaşi idealuri
scumpe îşi făceau loc şi în paginile „Ţăranului român” ca şi ale „Reformei”.
La apariţia sa la Iaşi - în 1861 – „Dacia” scoasă de V. A. Ureche, periodic
semnificativ şi prin numele său, afirma cu tărie idealurile naţionale. „Noi nu ne vom
crede fericiţi, se scria în profesiunea de credinţă a foii, până când trâmba
Carpaţilor nu se va netezi înaintea noastră pentru ca apoi să adauge cu gândul la
un viitor mai favorabil pentru toţi românii: „Sperăm că foaia noastră va deveni
câmpul mănos în care, din toate părţile României, se va arunca sămânţa cea sfântă
16
A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1931, vol. II, p. 149.
17
A.D. Xenopol, Op. cit., vol. II, p. 150.

9
din care va răsări arborele mare, glorios, nepieritor al Daciei Romane”18. Apariţia
unor asemenea idei în paginile ziarelor cin Principate - aflate sub domnia lui Cuza -
nu poate fi concepută fără girul domnitorului, al cărui sentiment de fraternitate şi
solidaritate cu românii de peste hotarele nefireşti se va concretiza şi în legislaţia
ţării, ceea ce constituie o acoperire a celor afirmate mai sus.
Astfel în cazul legii privind naturalizarea străinilor în loc de orice altă
formalitate pentru a deveni cetăţeni români legea nu pretindea românilor dinafara
Principatelor decât o simplă declaraţie ce cerere a cetăţeniei. La dezbaterea acestei
legi, deputatul N. Vlădescu motiva propunerea sa în sensul legii arătând că românii
din Transilvania şi din celelalte provincii subjugate nu pot fi consideraţi străini,
deoarece atât „originea, limba şi credinţa cât şi tendinţele şi aspiraţiile lor sânt ale
noastre, iar ale noastre sânt ale lor”19, un român, considerat Papiu Ilarian, este de
drept membru natural al familiei româneşti indiferent în ce teritoriu s-ar afla.
Semnificativ în sensul permanenţei şi evoluţiei ideii de mai sus este şi faptul că încă
cin 1857 Aron Florian ceruse într-o broşură generalizarea noţiunii de patrie la tot
teritoriu locuit de români20, ceea ce nu poate fi altceva decât expresia unanimităţii
românilor în sensul împlinirii marelui ideal naţional - deplină unitate a tuturor
românilor.

Cuza şi emigranţii români de peste munţi veniţi în România.

Mulţi români de peste munţi au emigrat în principatele unite, unde au fost
primiţi ca în propria lor patrie, unde şi-au rostuit viaţa răspunzând stimei şi preţuirii
fraţilor lor cu aceleaşi sentimente, punându-şi în slujba ţării - devenită patrie -
patriotismul, talentul şi întreaga lor capacitate de muncă, conştienţi ca nu-şi fac
decât datoria pe care o au faţă de viitorul „patriei” în sensul propus de A. Florian
încă înainte de Unire şi în sensul gândit de ei, acela al deplinei unităţi a românilor
de pe ambele versante ale Carpaţilor. De o reală preţuire s-a bucurat transilvăneanul
Papiu Ilarian căruia Al. I. Cuza i-a acordat statutul se colaborator apropiat şi

18
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 236.
19
A.D. Xenopol, Op. cit., vol. II, p. 150.
20
Istoria României, Editura Academiei, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 534.

10
sfătuitor îndeosebi în problema viitorului Transilvaniei pe care amândoi o doreau
alăturată României. Memorandul său adresat lui Cuza în 1860, adevărată perlă de
gândire patriotică şi politică, constituia o chemare pentru domnitor de a fi
„executorul” testamentar al lui Mihai Viteazul în înfăptuirea „Daciei lui Traian”:
„O Principe şi Domn al Românilor! Fie ca să vă stea în ajutor geniul naţiunii
române, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea şi să fiţi executorul fericit al
planului celui mai mare domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”21.
Acest îndemn poate explice ca declaraţia lui Cuza din 1864, când spunea: „Dorinţa
şi ambiţiunea mea este şi va fi aceea de a face ca poporul român să dobândească
sub domnia mea toate libertăţile de care se bucură naţiunile cele mai înaintate”22
libertăţi care presupun desigur în primul rând unitatea şi libertatea naţională
deplină.
Ca prieten şi sfătuitor al lui Cuza, Papiu Ilarian nu concepea fragmente de
popor, ci dimpotrivă vedea românii din Principate uniţi cu cei din Transilvania,
Banat, Bihor, Maramureş „până la Tisa”.
De asemenea, idei animaţi şi pentru asemenea idei preţuiţi şi alţi români de
peste munţi au fost primiţi în timpul domniei lui Cuza în România ca în propria lor
patrie, fiind investiţi cu diverse funcţii şi demnităţi publice, politice şi culturale.
Petre Cîmpeanu, Ştefan Micle, Titu Maiorescu au fost numiţi profesori la
Universitatea din Iaşi în timp ce la Bucureşti erau numiţi ca profesori la
Universitate: August Treboniu Laurian - devenit şi primul decan al Facultăţii de
litere, Aaron Florian, Ion Maiorescu, investiţi şi ca diriguitori ai învăţământului din
România.
Numeroşi alţi emigranţi transilvăneni sânt numiţi în perioada de care ne
ocupăm profesori şi învăţători în învăţământul mediu sau elementar, constituindu-
se în România liberă o adevărată reţea de intelectuali transilvani, ceea ce a avut ca
urmare menţinerea unui neîntrerupt contact spiritual între românii de pe cele două
laturi ale Carpaţilor, rândurile lor împrospătându-se continuu prin tinerii care

21
Cornelia Albu, Al.P. Ilarian, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 158.
22
Idem, p. 159.

11
treceau, din Transilvania, hotarele României libere23, mulţi dintre ei dornici chiar
de a se încadra în armata română,statul român fiind considerat stat al tuturor
românilor.

Alexandru Ioan Cuza şi emanciparea culturală a românilor de peste

munţi.
Într-un manual de clasa a II-a tipărit la Iaşi în 1859 se punea întrebarea dacă
românii din Transilvania au fost mai fericiţi decât cei din Principate, la care se
răspundea „Ba de ei săracii, mai să se poată zice că au avut şi mai rău soartă decât
noi supt nemţi şi unguri care îi supără până va de Dumnezeu întărindu-ne noi, să li
întindem o mână de ajutor”.24 Acestei necesităţi i se răspunde prin periodicele şi
cărţile care circulau din principate dincolo de Carpaţi, pregătindu-se şi pe această
cale apropierea viitoare spre deplină unitate.
Numeroase măsuri luate de Cuza şi guvernele sale, aveau menirea de a
contribui la emanciparea culturală a tuturor românilor, privită ca treaptă a
emancipării naţionale depline. Astfel că Principatele au pus la dispoziţie
învăţământului românesc din Transilvania un număr enorm de manuale şcolare
care, pentru a ţine piept literaturii maghiare şi germane, vor circula vreme
îndelungată în şcolile de peste munţi. Ne-o demonstrează de exemplu apelul
călduros făcut de guvernul Moldovei în toamna anului 1861, către toţi librarii şi
topografii din Principate, pentru a veni cu manuale şcolare şi cărţi literare în
ajutorul şcolilor româneşti de la Braşov, Sibiu, Blaj, Arad, precum şi a celor din
Bucovina.25
Deşi, neadmise şi urmărite de autorităţi, totuşi manualele tipărite în
România aflată sub domnia lui Cuza, au pătruns în toate şcolile româneşti din
Transilvania.

23
Dan Berindei, Op. cit., p. 236-237.
24
Apud V. Netea, Conştiinţa originii comune şi unităţii naţionale în istoria poporului român, Editura Albatros,
Bucureşti, 1980.
25
V. Netea, Manualele şcolare româneşti, elemente ale unităţii naţionale în „Revista de Istorie”, XXX (1977), nr. 1,
p. 57.

12
 Interesant este şi faptul că şi profesorii din România solicitau la rândul lor
să li se trimită manualele de istorie şi geografie tipărite în Transilvania şi interzise
de autorităţile maghiare.26
Schimburile culturale între românii liberi şi cei aflaţi sub ocupaţie străină nu
s-au redus numai la cărţi şi manuale.
„Înrâurire mare şi foarte binefăcătoare asupra societăţii culte româneşti -
va scrie mai târziu loan Slavici - au avut reprezentaţiile teatrale date de Pascali
Miilo şi de alţi actori ambulanţi prin oraşele din Ardeal, Banat şi din Tara
Ungurească.”27
Statul român se considera dator a-şi da concursul la dezvoltarea culturală a
conaţionalilor din provinciile aservite, fapt concretizat şi în substanţiale ajutoare
băneşti acordate Şcolilor româneşti din Braşov, începutul făcîndu-1 guvernul
moldovean în 1859 - din îndemnul direct al lui Cuza. 28 Trebuie amintit de asemenea
sprijinul financiar acordat de guvernele din Principate „Gazetei Transilvaniei”
studenţilor transilvăneni şi bucovineni ca şi fondurile strânse în Oltenia pentru
ajutorarea studenţilor români de la Sibiu29. Semnificaţia politică şi naţionala a
acestor acţiuni era evidentă, încât periodicul „Die Reform” din Viena arată că
„ ...nu era posibil ca România să nu exercite o atracţie asupra românilor din afara
graniţelor ei”.30

 Studenţii de peste munţi în Principate.

Sprijinul dat de România românilor din afara ei, în efortul lor de emancipare
culturală şi naţională, iese şi mai bine în evidenţă după înfiinţarea celor două
universităţi din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), precum şi a Şcolii naţionale de
medicină şi farmacie (1864), instituţii care au atras în România un mare număr de
studenţi români transilvăneni şi bucovineni care au primit, nu de puţine ori şi burse
şi ajutoare necesare continuării studiilor. Exemplul tinerilor, transilvăneni Ioan

26
V. Netea, Manualele şcolare ….., p. 187.
27
Dan Berindei, Epoca Unirii, p. 236.
28
C.C. Giurescu, Op. Cit., p.446.
29
Dan Berindei, Op. Cit., p.237.
30
Ştefan Pascu, Marea adunare naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p.121

13
Miro, Valentineanu Miron şi Stroia Gregoriu31, Drăghici C. şi Ratz Augustin32, al
bucovinenilor Vasile Burlă,Vasile Bumbac şi loan Boliga 33, care primea subvenţii
pentru a-şi continua studiile constituie numai câteva nume din rândurile tinerilor
români de peste munţi care au studiat în România.
O statistică asupra apartenenţei naţionale a Şcolii de medicină şi farmacie
condusă de Carol Davila, prezentată ministrului instrucţiunii publice în 1864, releva
că din 368 de elevi ai şcolii lor erau transilvăneni34.

 Cuza şi bănăţenii.
România lui Cuza n-a fost pentru românii din afara graniţelor sale numai
gazdă, patrie, loc de învăţământ şi muncă ci şi reazem atunci când greutăţile de
natură culturală, politică sau chiar economică i-au încercat. Şi pentru că am amintit
de greutăţile economice ale românilor de peste munţi se cuvine să lărgim sfera
cuprinderii faptelor lui Cuza menite să ajute pe conaţionalii săi de peste munţi care
nu se restrângea doar la Transilvania. Iată de exemplu câteva aspecte ale
sentimentelor şi relaţiilor reciproce de solidaritate, întrajutorare între bănăţeni şi
domnitorul Cuza. Animaţi de sentimentul solidarităţii faţă de Unirea Principatelor,
bănăţenii au făcut din ziua de 24 Ianuarie 1859 un prilej de manifestare deschisă a
sentimentului apartenenţei lor la acelaşi popor, a dorinţei lor unanime de împlinire
a visului de unitate deplină comun tuturor românilor. Se pare ca domnul Cuza nu
era străin de aceste manifestări pentru că rapoartele autorităţilor austriece din Banat
consemnau faptul că bănăţenii, respectiv membrii emigraţiei revoluţionare
bănăţene, erau toleraţi şi folosiţi de Cuza , ceea ce determina aceleaşi autorităţi să ia
măsuri ce izolare a Banatului de Principate35.
Acestei afirmaţii îi dă temei şi faptul că unul dintre fruntaşii bănăţenilor -
Ion Bălăceanu - a devenit chiar un colaborator apropiat al domnitorului şi emisarul
său personal.

31
Arhivele statului Bucureşti, Fond Ministerul Instrucţiei – T. Românească, 1864, dosar 522, fila 286.
32
Idem, Dosar 528, fila 317.
33
Ibidem, f.458.
34
V.A. Urechilă, Istoria Şcolilor, III, Bucureşti, 1894, p.263 - 264
35
I. D. Suciu, Unitatea poporului român – contribuţii istorice bănăţene, Ed. Facla, Timişoara, 1980, p.105.

14
 „Petiţiunea bănăţenilor” din martie 1861, publicată în „Naţionalul” spunea:
„ Nu vom renunţa la legitimele speranţe şi drepturi, vom lupta pentru patrie şi
românism…..ne place unitatea naţională care e instinctul conservării a tot ce este
românism”.36
Făcând publice sentimentele naţionale ale românilor bănăţeni, afectate de
anexarea Banatului de către Austria, petiţiunea era dovada hotărârii şi credinţei lor
în unitatea naţională - văzută ca o necesitate firească rezidind din românismul
întregului spaţiu Carpatic. Actul anexării Banatului a atras şi protestele statului
român, dovadă şi mai deplină a sentimentului comun de origine şi unitate a tuturor
românilor.
Orientarea spre Bucureşti a românilor bănăţeni creşte după anii 1861 - 1864,
când, greu încercaţi de secetă, ei nu pot aştepta ajutor decât de la fraţii lor din
România, fapt reflectat în hotărârea adunării României care, la 25 februarie 1864
aprobă acordarea unui ajutor de 3000 de galbeni destinat bănăţenilor „care sufăr de
foamete”37.
Bănăţenii nu vor uita acest lucru şi, la trecerea lui Cuza prin Banat după
detronarea sa, îl vor întâmpina pe Cuza cu deosebită căldură, „mulţime de popor
adunându-se la hotelul în care era încoronat” la Lugoj38.
 Viitorul politic al Transilvaniei în contextul tratativelor româno –
maghiare.
Idealul paşoptist al Unirii nu-i putea fi străin lui Cuza, participant activ la
revoluţia de la 1348, ale cărei incandescente momente le-a trăit dinlăuntrul
revoluţiei, putând fi considerat el însuşi un produs al revoluţiei, ca purtător al
ţelurilor progresiste, eliberatoare şi de modernizare a unei ţări strivite de cătuşele
feudale şi care nu puteau supravieţui altfel decât unită, într-o Europă ce înainta cu
paşi rapizi în era for olarii şi consolidării naţiunilor şi statelor capitaliste. Această
idee a unităţii tuturor românilor era pusă în discuţie de oameni politici s-au de

36
Idem, p.102
37
Ibidem, p.106
38
Ibidem. P.107

15
cultură chiar înainte de Unirea Principatelor, inclusă în discuţie fiind şi
Transilvania.
Dimitrie Brătianu - de exemplu, avea în 1858 o convorbire cu Camilo
Cavour, primul ministru al Sardiniei, abordând problema luptei comune împotriva
Austriei, imperiu multinaţional care oprima nu numai pe italieni, unguri, sârbi ci şi
o parte a românilor, arătându-se dispus la o luptă comună a acestor popoare. Însuşi
Cavour mărturisea sensul convorbirilor lui cu Brătianu spunând: „ El (Brătianu)
m-a asigurat că principatele sânt gata să se ridice în masă pentru a întinde mâna
românilor din Banat, Bucovina şi Transilvania”39.
Brătianu aborda această problemă de pe o poziţie oarecum oficială, el fiind
unul dintre membrii marcanţi ai Adunării ad-hoc şi Tării Româneşti şi cu siguranţă
el va fi expus aceleaşi idei politice referitoare la viitorul romanilor şi în vizita sa la
Paris din ianuarie 1359. Indiscutabil aici trebuie căutate bazele tratativelor româno -
maghiare din anii 1359-1363 şi tot atunci vor fi apărut şi suspiciunile dintre cele
două părţi cauzate de opiniile diferite asupra viitorului Transilvaniei. Că problema
Transilvaniei va constitui una din trăsăturile distincte ale politicii externe a lui Cuza
o dovedeşte şi faptul că chiar a doua si după alegerea ea ca domnitor la Bucureşti
numea ca ministru de externe tocmai pe D. Brătianu, cel care pusese în discuţie
problema viitorului Transilvaniei, care se punea în perspectivă şi în sensul căreia
Cuza a acţionat cu hotărâre dar şi cu prudenţă datorită opoziţiei Austriei, îndeosebi.
Însuşi Eder spunea în noiembrie 1860 că „ romanii nu se gândeau numai la
faptul împlinit ai unirii Moldovei cu Muntenia, ci şi la crearea unui stat
independent daco-roman care să cuprindă pe toţi conaţionalii”40. Înainte de a trece
la transpunerea în viaţă a măreţei idei Cuza a procedat la sondarea opiniei
virtualilor aliaţi: Franţa, Sardinia şi emigranţii maghiari, faţă de problema viitorului
politic al românilor din Transilvania. Cu gândul la constituirea „ unui magnific
regat de 5 milioane de locuitori ce poate cuprinde 20 de milioane”41, după

39
Al. Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca Renaşterii României, 1848-1877, Bucureşti, 1930, p. 130 – 136.
40
Biblioteca Acad. , Corespondenţa Consulatului austriac din Bucureşti, mapa 16, Raportul lui Eder, 30 noiembrie
1860.
41
Apostol Stan, Mărturii noi despre situaţia supuşilor străini după Unirea Principatelor, în „Rev. Arhivelor”, XX
(1966), nr. 1.

16
mărturisirea lui Cuza, vor fi trimişi de către domnitor să sondeze opinia cercurilor
franceze şi italiene, D. Brătianu, Ion Bălăceanu,Vasile şi Ion Alecsandri. Emigranţii
maghiari aflaţi în Italia încercau să-şi impună punctul lor de vedere potrivit căruia
Transilvania urma a se elibera de sub dominaţia austriacă în cadrul unui stat
maghiar care ar urma să cuprindă şi Transilvania ceea ce atrage protestul lui
Brătian care le atrăgea atenţia: „ Nu este nici dreptul vostru nici al nostru, al
românilor de dincolo de Carpaţi (Principate) ci numai al românilor de dincoace de
Carpaţi (transilvăneni, bănăţeni), cum sunteţi nevoiţi voi înşivă a recunoaşte,
numai al lor este dreptul de a decide dacă pământul ce locuiesc face parte din
România, din Ungaria sau din oricare alt stat”42. Faţă de poziţia emigranţilor
maghiari şi a sprijinitorilor lor italieni Brătianu îşi exprima rezervele faţă de o
colaborare romano-maghiară anitihabsburgică, câtă vreme aceştia nu vor înţelege
în mod just problema Transilvaniei motivând că „...noi nu o vom ceda cu nici un
preţ Ungariei. Românii transilvăneni vor să se unească cu noi; noi le-am promis
sprijinul ar fi o trădare să-i cedăm Ungariei. Dreptul istoric evocat de unguri este
ridicol”.43 Cuza, credincios idealului său, va proceda la noi demersuri şi misiuni
diplomatice pe lângă Cavour şi Napoleon, sperând într-o atitudine favorabilă şi
chiar într-un eventual sprijin, ceea ce explică călătoria diplomatică a lui Alecsandri
în Italia, Franţa şi Anglia, unde poetul diplomat trebuia să liniştească pe cei doi
aliaţi ai lui Cuza - Napoleon şi Cavour - care nu se arătau prea receptivi faţă de
eventuala întregire a ţarii prin alăturarea Transilvaniei, şi în acelaşi timp prin
evocarea intereselor Franţei şi Italiei în răsărit, să-i câştige pe aceştia pentru cauza
românilor.
Primit de Napoleon, Alecsandri profită de ocazia favorabilă şi-i spune
împăratului, arătând pe hartă Banatul, Bucovina, Transilvania şi Basarabia: „Vedeţi
sire cât e de întinsă adevărata Românie şi ce regat ar constitui cu ale sale 9
milioane de locuitori dacă providenţa ar realiza visul şi aspirările lui?”.44

42
V. Curticăpean, Al. I. Cuza şi Transilvania, în Cuza Vodă – In memoria, Iaşi, 1973, p. 412.
43
Idem, p. 414.
44
V. Alecsandri, Călătorii, misiuni diplomatice, Craiova, 1939, p. 187 – 193.

17
 Făcea aluzie la visul unităţii depline „a adevăratei Românii”, adăugind
apoi, abordându-l şi mai direct pe împărat prin prisma intereselor Franţei în răsărit:
„ Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el (statul român - n.n.) ar
hotărî pentru totdeauna soluţia atât de grea a chestiei Orientului”.45
Împăratul schimbă vorba, semn că nu voia deteriorarea situaţiei din Orient
şi a echilibrului european existent şi pe care îl consider şi aşa destul de fragil,
nefiind dispus să i-a în seamă o asemenea acţiune spre a o sprijini, ceea ce explică
rezerva şi tactul diplomatic al lui Cuza, care, scrutând momentul, nu-l considera
favorabil înfăptuirii imediate a marii sale idei, conştient fiind că o acţiune pripită ar
fi compromis nu numai visul unităţii depline ci şi tânărul stat român abia clădit şi
încă nerecunoscut de unele mari puteri.
Dacă adăugăm şi poziţia cercurilor maghiare asupra Transilvaniei şi
naţionalităţii române din Transilvania căreia erau dispuse să-i acorde egalitatea cu
celelalte naţiuni, „ cu condiţia ca acestea să fie contrare unităţii patriei comune,
adică unităţii unei Ungarii de 15 milioane de locuitori”46, ceea ce evident însemna
înglobarea Transilvaniei în staţia maghiar, avem o imagine şi mai clară asupra
sistemului de factori în care era silit să acţioneze domnitorul.
Cuza nu-şi ascundea gândul că „evenimentele care se pregătesc pot rezerva
un viitor mai bun pentru ţările care m-au plasat în fruntea lor”, şi spera totuşi într-
o apropiere de poziţie cu emigranţii maghiari, arătându-se hotărât „ a nu lăsa să-i
scape nici o ocazie favorabilă” de a consolida situaţia ţărilor sale”.47
Deşi favorabil unei alianţe româno-maghiare îndreptată împotrivi Austriei
afirmând însă că n-ar fi niciodată dispus „să concure a ridica Ungaria înainte de a
şti în mod pertinent că maghiarii s-au înţeles ... cu românii de dincolo de
Carpaţi”.48
Calculând perspectivele ce le deschidea izbucnirea războiului franco – italo
- austriac şi proiectata acţiune conjugată împotriva Austriei la care urmau să

45
Idem.
46
V. Curticăpean, Op. cit., p. 412.
47
P.P. Panaitescu, Op. cit., p. 560.
48
Idem, p. 566.

18
participe toate naţionalităţile supuse de Austria: sârbi, maghiari şi români, Cuza va
începe tratativele cu emigraţia maghiară.
El a lăsat să înţeleagă emigranţilor revoluţionari maghiari că tratativele şi o
eventuala colaborare cu aceştia sânt condiţionate de justa înţelegere şi rezolvare a
viitorului politic al românilor din Transilvania, viitor de care depindea în mare
măsură realizarea dezideratului deplinei unităţi naţionale. Cum o asemenea acţiune
se cerea a fi pregătită mai întâi în interior, Cuza şi-a îndreptat atenţia spre
consolidarea politică şi militară a statului român. De aceea în misiunile lor Ştefan
Golescu şi Vasile Alecsandri vor proceda din ordinul lui Cuza la cumpărarea din
Franţa, Belgia sau Anglia de armament pentru armata română, contractând chiar un
împrumut de 10.000 franci de la împăratul Napoleon, Alecsandri cerându-i
împăratului chiar şi instructori care să deprindă pe soldaţii români cu folosirea
armamentului.49
Concentrarea trupelor muntene şi moldovene în tabăra de la Floreşti,
ordonată la 14 aprilie 1859, se situează pe linia programului şi crezului politic al lui
Cuza, potrivit afirmaţiilor istoricului Dan Berindei, care afirmă despre tabăra de la
Ploieşti ca a avut următoarele ţeluri politice:50
 apărarea îndoitei alegeri faţa de c eventuală agresiune externă;
 unificarea temeinică a forţelor militare ale Principatelor în vederea
conflagraţiei europene ce se prevedea;
 şi gândul ne mărturisit,dar din ce în ce mai persistent, eliberarea
Transilvaniei şi a Bucovinei la momentul oportun.
De reţinut deci că nu era vorba doar de armatele regulate ci şi de forţele
militare de tipul grănicerilor şi dorobanţilor, ceea ce însemna un total de 12 mii de
ostaşi.51 Desigur tabăra de la Floreşti era în strânsă legătură şi cu unele obligaţii ce
le avea domnitorul în cadrul înţelegerii cu Napoleon şi Cavour de a constrânge pe
austrieci să menţină trupe în provinciile lor răsăritene. Dar ideea unei eventuale
acţiuni în Transilvania va fi fost desigur cea mai apropiată de planurile sale
49
V. Alecsandri, Op. cit., p. 187-193.
50
Cf. D. Berindei, Frământările grănicerilor şi dorobanţilor în jurul formării taberei de la Floreşti, în „Studii”, nr.
3, 1957, p. 117 – 118.
51
Idem.

19
imediate: „ Vă stă în mână ce într-o zi ţara noastră să vă poată datori mărirea”52 -
se adresa Cuza soldaţilor, înţelegând această mărire în sensul unităţii şi
independenţei naţionale depline.53
a) Prima înţelegere româno - maghiară. Perspectivele ce se deschideau
prin planurile antihabsburgice de la Paris şi Torino în primăvara anului 1859 au dus
la începerea tratativelor lui Cuza cu emigraţia maghiară, reprezentată mai întâi de
generalul Klapka György. „ Îndoita alegere a colonelului Cuza este un fapt de cea
mai mare însemnătate, scria Cavour lui Klapka, ea ne asigură sprijinul guvernelor
din Moldova şi Muntenia. Cred că ai putinţa de a te pune în contact direct cu
dânsul”.54
Klapka, prezentându-se drept emisar secret al lui Napoleon al III-lea, în
ciuda rezervelor pe care ştia că le are Cuza asupra punctului de vedere maghiar
asupra Transilvaniei, este primit de Cuza care nu putea să-l refuze pe singurul
prieten pe care îl avea printre suverani, pentru că în condiţiile momentului respectiv
nu putea respinge o acţiune iniţiată de Franţa, oricâte rezerve ar fi avut, faţă de
acţiunea propusă de Klapka cum mărturisea înseşi Lallemand - ambasadorul Franţei
la Constantinopol.55
Cuza discută cu Klapka, „ înţelegerea fiind completă, dar Cuza fiindcă se
grăbea să plece la Bucureşti, a rămas să se redie o schiţă de protocol care să se
discute mai pe îndelete la întoarcerea lui Vodă de la Bucureşti”.56
Protocolul nesemnat în final de cele două părţi consemna permisiunea lui
Cuza de a stabili depozite de arme pentru patrioţii unguri în Moldova, contractarea
armamentului necesar pentru români şi unguri din Franţa şi participarea guvernului
sârb cu un număr de tunuri, urmând ca la momentul potrivit să se treacă imediat la
acţiune. La rândul lor, maghiar îi promiteau „cea mai activă securitate guvernului
moldo-românesc pentru ocuparea Bucovinei şi pentru a depăşi dificultăţile pe care
evenimentele şi eventualele complicaţii le-ar putea produce după această
52
Ibidem.
53
V. Curticăpean, Op. cit., p. 416.
54
T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Bucureşti, 1944, p. 335.
55
Apud V. Rusu, V. Cristian, Date noi referitoare la relaţiile lui Cuza cu emigraţia maghiară, în Analele ştiinţifice
ale Universităţii Al.I. Cuza din Iaşi, Istorie, tom. XV, secţ. III, fasc. I – 1969.
56
Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Craiova, 1889, p. 6.

20
ocupaţie”.57 Plecarea grabnică a lui Cuza, înainte de semnarea textului convenţiei,
explică poziţia rezervată faţă de relaţiile cu emigraţia maghiară, dat fiind faptul că
poziţia Franţei faţă de o asemenea acţiune nu-i era clară, iar despre Transilvania,
convenţia propusă nu pomenea nimic, ceea ce evident nu satisfăcea speranţele
domnitorului faţă ce Transilvania, totuşi bazele colaborării româno-maghiare erau
jalonate.
b). A doua înţelegere româno-maghiară. Se pare că timpul trecut de la
elaborarea primei convenţii şi până la a doua convenţie - mai 1859 i-a
fost domnitorului un sfetnic bun, întrucât noua convenţie va cuprinde
clauze mult mai precise în privinţa viitorului românilor din afara Principatelor.
Evoluţia ideii lui Cuza cu privire la Transilvania se datorează, după cum
mărturisea Kogălniceanu, unei perioade de consultări pregătitoare pe care Cuza le-a
avut cu D.Brătianu, Kogălniceanu, I. Bălăceanu, I. Ghica precum şi cu
transilvăneanul Al. P. Ilarian, despre al cărui rol în aceste tratative vom mai vorbi.
În preajma celei de-a doua convenţii, Cuza nutrea gânduri de eliberarea
romanilor transilvăneni, fapt reflectat şi în textul noii convenţii.
Principiile care călăuzeau proiectata colaborare româno – maghiară - sârbă
erau: unitatea vechilor disensiuni şi reconcilierea deplină între părţi drepturi şi
libertăţi egale pentru toţi locuitorii Ungariei, autonomia comunelor şi comitatelor,
stabilirea limbii oficiale în cele cu populaţie mixtă prin înţelegere amicală,
independenţa confesională şi organizare trupelor româneşti şi sârbeşti în mod
separat, urmând a fi comandate în limba lor naţională acestea.58
Ţelul final al acestei alianţe era proclamarea unei Confederaţii danubiene
din care urmau să facă parte români, maghiari, sârbi, confederaţie ce trebuia
conform convenţiei, să se conducă după principiile fraternităţii.59 Convenţia
proiectată prevedea organizarea după război a unei adunări naţionale a
Transilvaniei pentru a hotărî viitorul politic al acesteia, hotărâre pe care maghiarii
se angajau să o respecte. Cuza era conştient de importanţa acestui punct, al

57
Idem.
58
Apud V. Curticăpean, Op. Cit., p. 420.
59
Idem.

21
convenţiei, având garanţia opţiunii românilor transilvăneni care încă de la 1848 îşi
exprimau dorinţa de a se uni cu ţara, ceea ce ar fi îndemnat împlinirea visului său,
care era visul tuturor romanilor. Evenimentele din apus s-au precipitat, Austria
fiind repede învinsă de trupele franco-sarde, ceea ce n-a mai permis punerea în
aplicare a convenţiei româno - maghiare de care Cuza îşi lega mari speranţe.
Demersurile ulterioare ale emigraţiei maghiare în vedere reluării colaborării
româno - maghiare, nu vor găsi receptivitatea sperată din partea lui Cuza întrucât
ideea care-i preocupa pe maghiari în mod deosebit era de a încerca să reducă cât
mai mult participarea şi rolul lui Cuza în conspiraţie, tocmai pentru a nu-i permite
acestuia să formuleze vreo pretenţie cu privire la Transilvania. Rezervele maghiare
proveneau după cum spunea Klapka, din faptul că, odată consolidându-şi situaţia,
lui Cuza i-ar putea veni „ideea unei Daco-Românii”60, ceea ce contravenea
pretenţiilor maghiare potrivit cărora Ungaria trebuia să-şi revendice rolul de
stăpână în virtuala Confederaţie danubiană.
Diferenţa de poziţie dintre cele două părţi asupra Transilvaniei a rupt
punţile colaborării româno-maghiare, colaborare de care Cuza îşi legase speranţele
eventualei uniri a tuturor românilor într-un singur stat naţional. De aceea încercările
lui Klapka de a restabili legăturile cu Principatele nu găsesc la Cuza receptivitatea
dorită, ceea ce îl determină pe Klapka să-i scrie lui Kossuth că Principatele sânt
pierdute pentru cauza maghiară deoarece „vor să obţină Transilvania pe care o
consideră ca proprietatea lor legitimă, extinzându-şi veleităţile chiar şi asupra
Banatului”.61
Totuşi anul 1861 aduce o schiţă de înţelegere între Klapka şi Cuza care
prevedea concesii politice pentru românii din Transilvania, ba chiar şi rectificări de
frontieră cu Transilvania şi Bucovina62, dar Cuza rămâne ferm pe poziţia sa asupra
Transilvaniei, poziţie afirmată şi în străinătate ce către vechiul filoromân
J.A.Vaillant către Garibaldi.

60
Ibidem.
61
Apud V. Curticăpean, Op. cit., p. 425.
62
Al. Marcu, Op. Cit., p. 279 – 281.aillant, Bibl. Academiei, Arhivele Cuza, vol. I, Imprimate.

22
 Vaillant, pornind de la principiul că orice popor are dreptul de a-şi apăra
naţionalitatea, şi se ridica împotriva pretenţiilor Austriei cât şi ale Ungariei de a
încorpora pe românii din Dacia Traiană, considerând că Transilvania are „dreptul
de a se guverna singură, de a-şi face legile şi în consecinţă de a refuza să facă
parte din Ungaria”. Numai în aceste condiţii conchidea el românii, „să fraternizeze
cu ungurii, cu scopul ca să formeze cu ei contra Austriei acea confederaţie a
statelor dunărene”.63 Deşi a tolerat în continuare emigraţia maghiară care acţiona în
Principate, Cuza întrerupe orice relaţie de colaborare cu aceasta.
Când în 1863 Istvan Türr face demersuri pe lângă Cuza în speranţa
ajungerii cu acesta la un acord, sub masca unei amabilităţi voit afişate i se cerea lui
Cuza nu o participare directă la acţiunea comună antihabsburgică ci mai mult
acordul ca trupele maghiare să poată opera pe teritoriul României, excluzându-se
orice angajament direct al Principatelor, ceea ce excludea şi orice pretenţii ale
acestora asupra Trensilvaniei şi chiar a eventualelor obiecţii cu privire la viitorul
românilor de acolo.64 În această situaţie când emigranţii maghiari nu recunosc
„principiul dreptului natural şi pozitiv de egalitate naţională şi în particular
independenţa Transilvaniei faţă de Ungaria”65 cum declara Papiu Ilarian, punţile
colaborării româno-maghiare erau definitiv rupte pentru că Türr, deşi consimte la
cererile lui Cuza, nu are mandatul necesar a consimţi la asemenea concesii.

V. CONCLUZII

Ruperea relaţiilor maghiare nu a însemnat din partea lui Cuza renunţarea la

gândul unei uniri a Transilvaniei cu România ci doar amânarea înfăptuirii lui în

63
A. Vaillant, Bibl. Academiei, Arhivele Cuza, vol. I, Imprimate.
64
Apud V. Curticăpean, Op. cit., p. 433.
65
Ion clopoţel, Al. P. Ilarian, În faţa problemelor româneşti contemporane, Ed. Alba Iulia, 1939, p. 77.

23
împrejurări mai favorabile. De acum încolo Cuza se va dedica întrutotul operei de
modernizare a României, proiectele sale, chiar dacă n-au dus la rezultatul dorit, au
însemnat afirmarea pe planul tratativelor a ideii unirii politice a Transilvaniei cu
România devenind tot mai evident pentru întreaga Europă sentimentul unanim al
romanilor pentru constituirea unui stat naţional român care să cuprindă între
graniţele sale toate teritoriile locuite de români. Sintetizând această dorinţă
unanimă de împlinire deplină a visului de unitate a poporului nostru, Bogdan
Petriceicu Haşdeu, vorbind în numele concetăţenilor săi, urmaşi ai lui Cuza spunea:
„ Aşadar chestiunea care ne va preocupa ... nu este unirea cea mică, ci unirea cea
mare de realizat de acum înainte între toate pâraiele ce trebuie să se verse în
Oceanul românesc, între toate acordurile, fără care nu se poate armoniza hora
noastră naţională; între toate pietricelele câte sânt necesare pentru a reconstitui
anticul mozaic - Dacia lui Traian”.66 Este şi meritul lui Cuza că ideea pentru care
luptase a rămas mereu actuală în inima tuturor românilor, ceea ce îl determina pe
Nicolae Iorga să considere că „ Al. Ioan Cuza a avut însuşirile care coboară teoria
în practică ... a avut însuşirea de a întrebuinţa fiecare clipă care trece ca să nu
piardă nici un singur prilej prielnic, şi a întrebuinţat mijloacele sale proprii,
mijloacele unei generaţii întregi, a întrebuinţat tot sprijinul ce-i putea veni din
afară ca să întemeieze un adevărat neam, într-o ţară adevărată”.67
Exprimându-şi admiraţia pentru personalitatea lui Cuza şi pentru rolul său în
consolidarea naţiunii române, Iorga adăuga: „Îi datorăm mai mult decât
recunoştinţa pe care o datoreşte de obicei un popor oamenilor săi mari, poate mai
mari decât la noi, cu toate că greu ar căuta cineva în rândurile suveranilor din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, o atât de frumoasă figură ca a lui Cuza”.68

BIBLIOGRAFIE

66
Gândirea social politică despre Unire, Ed. Pol. Bucureşti, 1966, p. 315.
67
Idem, p. 330.
68
Ibidem.

24
 N. Adăniloaie şi A. Petric, Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică,
Bucureşti, 1974.
 N. Bălcescu, Mersul Revoluţiei în istoria românilor, Opere, vol. II,
Bucureşti, 1964.
 Dan Berindei, Epoca Unirii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.
 Dan Berindei, Lupta diplomatică a principatelor pentru desăvârşirea Unirii,
în Cuza Vodă şi ordinul Unirii, din Revista istorică română, XVII, 1942, 1 –
2.
 Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revoluţionarilor exilaţi la 1848, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1968.
 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională 1834 – 1859, Ed.
Academia, Bucureşti, 1967.
 N. Ciachir, O sută de ani de la Unirea Principatelor, Ed. Militară, Bucureşti,
1958.
 N. Ciachir, Documente privind Unirea Principatelor, Ed. Academiei, vol. I-
1961, vol. II – 1959, vol. III – 1963.
 Carol Gölhner, Ecoul Unirii Principatelor în presa germană din
Transilvania, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1960, p. 467.
 Titu Georgescu, Între două revoluţii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1974.
 Ion Gheorghiu, C. Nuţu, Adunarea naţională de la Alba Iulia , 1 decembrie
1918, Ed. Pol., Bucureşti, 1968.
 Ion Gheorghiu, Gândirea social politică despre Unire, Ed. Pol., Bucureşti,
1966.
 Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii politice a Românilor, Bucureşti,
1915.
 Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1969.

25
 Andrei Oţetea, Unirea Principatelor în Studii privind Unirea Principatelor,
p. 11 – 31.
 Ştefan Pascu, Ecoul Unirii Moldovei cu Ţara Românească, în Studii privind
Unirea Principatelor, p. 451.
 T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România; studiul unei probleme
internaţionale 1856 – 1866, traducere, Bucureşti, 1944.
 T. W. Riker, Studii privind Unirea Principatelor, Ed. Academiei, Bucureşti,
1966.
 I. D. Suciu, Unitatea poporului român – contribuţii istorice bănăţene, Ed.
Facla, Timişoara, 1980.
 I. D. Suciu, Unirea Transilvaniei cu România, Ed. Pol. Bucureşti, 1970.
 Dumitru Vitcu, Diplomaţii Unirii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1979.
 A. D. Xenopol, Unionişti şi separatişti, Bucureşti, 1909.
 Cornelia Albu, Al. P. Ilarian, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1977.
 Dan Berindei, Al. Ioan Cuza şi politica externă a Principatelor Unite
române, în Revista de studii internaţionale, VII, nr. 1, 1972.
 Dan Berindei, Frământările grănicerilor şi dorobanţilor în jurul formării
taberei de la Floreşti, în Studii, nr. 3, 1957.
 Dan Berindei, M. Kogălniceanu, prim ministru al Moldovei şi emigraţia
maghiară, în Studii şi materiale de istorie modernă, II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1960.
 I. Boicu şi col., Cuza Vodă, In memoriam, Ed. Junimea, Iaşi, 1973.
 I.B. Bobocescu, Din corespondenţa particulară a lui C. Negri cu Vodă Cuza,
Bucureşti, 1912.
 Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1873.
 Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza Vodă, Iaşi, 1904.
 R.V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile franco -
române sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931.

26
 Gh. I. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de
unitate naţională, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1932, sau în Revista
istorică română, vol. II, 1932.
 Ioan Clopoţel, Al. P. Ilarian, În faţa problemelor româneşti contemporane,
Ed. Alba Iulia, 1939.
 V. Curticăpean, Epoca lui Cuza Vodă, Ed. Enciclopedică română, 1973.
 Gh. Duzinchevici, Contribuţiuni la istoria legăturilor polono – române în
anii 1856 – 1866, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1936.
 C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
 Jean N. Gorgos, O scurtă, da glorioasă domnie, Bucureşti, 1904.
 Jean Hudiţă, Contribuţiuni la istoria lui Cuza Vodă, Iaşi, 1931.
 D. Ivănescu şi Virginia Isac, Al. I. Cuza, acte şi scrisori, Iaşi, 1973.
 Ion Lupaş, Problema transilvană în timpul lui Cuza şi Carol I, în Analele
Academiei Române, Mem. secţ. istorie, seria a II-a, tom. XXVIII, 1946.
 G. Macovescu şi col. M. Kogălniceanu, Documente diplomatice, Ed. Pol,
Bucureşti, 1972.
 Vlad Matei, Rolul lui Alexandru Ioan Cuza în făurirea României moderne, în
Studii şi articole de istorie, VI, 1964, p. 93 – 114.
 Savel Mina, Domnia marelui domnitor Al. Ioan Cuza şi epoca glorioasă a
României, ediţia a III-a, 1914.
 P.P. Panaitescu, Cuza Vodă şi unitatea naţională a românilor, în Arhiva
pentru ştiinţa şi reforma socială – VIII, nr. 4, 1929, p. 559 – 569.
 Al. Papiu – Ilarian, Memoriu inedit, în Revista de istorie, arheologie şi
filologie, vol. I, fasc. I, 1882, p. 145.
 Pastor Lajos, Gustavo Fryghesi, Ed il suo carteggio con Garibaldi, în Rev.
Janus Panonius, nr. 1, an 1, Roma, 1947.
 Pastor Lajos, Lajos Panonius, nr. 2/3, an 1, 1947, Roma.

27
 V. Rusu, V. Cristian, Date referitoare la relaţiile lui A.I. Cuza cu emigraţia
maghiară, în analele Ştiinţifice ale Universităţii A.I. Cuza din Iaşi, seria
nouă, sect. II, Istorie, tom. XV, fasc. 1, 1969.

Documente:
 Biblioteca Academiei Române, Arhiva Domnitorului Cuza;
 Arhivele Statului – Bucureşti;
 Arhivele Statului – Craiova:
 Fondul Gheorghe Magheru;
 Fondul Prefectura Doljului.

28