MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania,

Banat), încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată
întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916
şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele maghiare în
Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor
mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata
austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români,
dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un
contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-a înrolat în armata
română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa
centrală şi de sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării
popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale
preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea
revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la
Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a
lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea
Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile produse de război în
mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia
realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit
cu acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie
străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul
primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-
Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe
plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

1. Basarabia

a) Autonomia.
În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe
3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu
aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri
unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în noul context determinat de revoluţia
rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei, menţinerea ordinii, alegerea unor
organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea reformelor economico-sociale: la
întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat autonomia
administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de
la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români,
precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti”
pentru menţinerea ordinii publice tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul
preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat
formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii basarabeni cereau
introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul
statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul
mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic
proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii cu România. Procesul
de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei
„Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”;
hotărârea voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea
Marii Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din
Ardeal, Bucovina şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare
în limba română, organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea
ziarului „Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor
basarabeni cu românii din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de
prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca
rezultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul
Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru
şi să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze
într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea
revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor
moldoveni” care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis
constituirea unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte
pe Ion Inculeţ . Puterea executivă era exercitată de Consiliul de directori generali, care îl
avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în
proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi
egale a Republicii Federative Ruse.

b) Unirea cu România.
În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei ruse, in-
tensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas
neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori
generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul
Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a
întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul, care fusese transportat la
Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a hotărât
independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a
autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu
majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan
erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la
înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile
minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii
de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei
din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost
comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău.
Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

2. Bucovina

a) Autonomia.
 Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în
Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în
război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918).
Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul
Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii
români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în Consiliul
Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe
liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele
naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni,
bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra
nordului Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din
Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a
influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-
ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu,
la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat
Adunare Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii
româneşti din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul
Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută
de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea
nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei
române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi
a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul
Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza
autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.

b) Unirea cu România.
Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii condiţiile
necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la
Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie
1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a
Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii
şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu România a fost consfinţită de
regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

3. Transilvania
a) Autonomia.
În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai
accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia
română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul
Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea
Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor
românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice ro-
mâneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii
au anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29
septembrie 1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în
care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe
baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea
suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată
Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe
data de 5/18 octombrie 1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de
independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român
Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase
membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării
naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi
gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga
provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C.
adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest
context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii
guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut orga-
nismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a
Transilvaniei, după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu
Maniu declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.

b) Unirea cu România.
Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918, lumii
civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este
voinţa întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari
adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a
publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a Românilor pentru 18
noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea Naţională de la
Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă
de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a
Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat
dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se
preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungu-
rească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie
1918, decretează unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu
România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la
întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II. Adunarea Naţională rezervă
teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe
baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea
noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a
unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal,
secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere
şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din Apus. IX. Pentru conducerea mai departe a aface-
rilor naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional
Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi
pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla
necesare în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a
desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr.
3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România.
Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de
295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan inter-
naţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.