ETAPELE MARII UNIRI

Capitolul I. Unirea Basarabiei cu România

Evenimentele premergătoare

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București)
s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească la sfârșitul anului 1917, proclamându-și întâi
autonomia în cadrul Republicii Ruse, apoi, după Revoluția din Octombrie, independența față de Rusia
bolșevică și, după câteva luni, la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea cu Regatul României, în cadrul căruia
a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940 când un
ultimatum al guvernului sovietic, care urmărea punerea în aplicare a pactului Hitler-Stalin a fost
adresat României, cerând cedarea Basarabiei către Uniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de
ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Română retrăgându-se, într-un
haos dramatic, la vest de râul Prut.
Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat
în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui
ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice : « românismul » care promova
unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale
căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și « moldovenismul »
susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a
vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai « Țarului tuturor Rusiilor », de ceilalți. Unirea Basarabiei
cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii
Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării « româniste » din acest ținut.
În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în
Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase
sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 – 7 februarie 1917,
a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut
autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale
soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie. La 3/16 martie 1918, Adunarea generală a
zemstvei din Bălți cerea "unirea Basarabiei cu regatul României". O moțiune asemănătoare a votat la
13/26 martie și zemstva din Soroca. Pe de altă parte, în Sfatul Țării, deputații minoritari au cerut la
16/29 martie arestarea celor din zemstve care au votat unirea, ceea ce a obligat Consiliul Director să
interzică zemstvelor adoptarea unor astfel de moțiuni.
În 5/18 aprile 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu,
printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore și Vladimir Herța, vicepreședinți, Pantelimon Halippa,
secretar general Onisifor Ghibu secretar și Daniel Ciugureanu. Partidul, care milita la începuturile sale
pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a
avut o importantă contribuție un număr de refugiați din Transilvania și Bucovina.
Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei
(după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și
teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca
director pe Iorgu Tudor.
În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a
dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd. În detaliu,
într-o notă din 16/29 martie 1918 a autorităților ucrainene se arăta că în partea de nord a teritoriului
Basarabiei locuiesc ucraineni, iar în cea de sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării
Negre) ei au o majoritate relativă.
În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea
Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați
din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile
profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2
germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.
Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales ca
președinte Ion Inculeț. Deputații moldoveni majoritari în Sfatul Țării au proclamat înființarea unei
Republici Democratice Federative Moldovene,între Prut și Nistru. În decursul existenței sale, Sfatul
Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a
fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 -
28 mai 1918.
În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești în debandadă a determinat
Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului.
Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai
supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până
la urmă însă bolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul
Țării, reînființat, a declarat independența Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie, majoritatea
moldovenească din Sfatul Țării a votat unirea cu România, în anumite condiții.

Unirea

În 26 martie/8 aprilie 1918, premierul Marghiloman s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul
Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.
Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au
fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Astfel, la 13/26 martie 1918 „Adunarea
Generală a zemstvei din districtul Soroca” a votat în unanimitate unirea Basarabiei. În favoarea unirii
cu România s-a pronunțat și Adunarea Generală din 25 martie a Zemstvei județului Orhei, prezidată de
Bejbeuc-Melicov, reprezentantul etniei armene din Sfatul Țării.
La ședința solemnă a Sfatului Țării din 26 martie a fost prezent și Marghiloman care a rostit un discurs
în care a reliefat necesitatea unirii. Totodată, Alexandru Marghiloman a subliniat dorința guvernului
român de a respecta drepturile și libertățile câștigate, urmând ca Sfatul Țării să se ocupe de „rezolvarea
chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului.” După discurs, Marghiloman a părăsit sala, lăsând
Sfatul Țării să delibereze asupra propunerilor guvernului român.
În numele Blocului Moldovenesc, deputatul Ion Buzdugan a dat citire, în limba română, declarației
prin care se propunea unirea, documentul fiind citit și în rusește de deputatul Vasile Cijevski.
Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat prin vot nominal deschis în favoarea Unirii cu România, declarația
Sfatului Țării menționând că: "Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei
dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine
de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului
că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU
MAMA SA, ROMÂNIA". Declarația de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu
România de-a pururea și totdeauna!” În numele Sfatului Țării, Declarația Unirii a fost semnată de Ion
Inculeț, președinte, Pan. Halippa, vicepreședinte și Ion Buzdugan, secretarul Sfatului Țării. Condițiile
unirii, puse de majoritatea românească, menționate în declarația specifică a Sfatului Țării, au fost
următoarele:
Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de
guvernul român;
Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin
vot democratic;
Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să
numească funcționarii administrației locale;
Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;
Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;
Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;
Basarabia urma să trimită în Parlamentul României un număr de deputați proporțional cu populația
regiunii;
Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal,
secret și universal;
Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;
Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în
timpul revoluției.
Aceste cerințe/condiții însemnau o respingere a sistemului politic țarist și a politicii culturale de
rusificare, precum și o hotărâre de așezare a provinciei pe un curs nou, democratic, de dezvoltare.
Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au
abținut, în special în rândurile deputaților germani, bulgari și ucraineni, 13 deputați fiind absenți ( lista
și opțiunile la votare). La voturile deputaților Blocului Moldovenesc s-au adăugat cinci membri ai
Fracțiunii Țărănești, în frunte cu V. Bârcă, și reprezentantul comunității poloneze, deputatul
Dudkevici. Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască
Unirea cu România!”. După votare și citirea rezultatului au fost invitați în clădire prim-ministrul
Alexandru Marghiloman și suita sa, cărora li s-a comunicat hotărârea adoptată. Prim-ministrul a luat
cuvântul și a declarat că „în numele poporului român și al regelui său, Majestatea sa Ferdinand I, iau
act de hotărârea Sfatului Țării și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru întotdeauna, cu
România una și nedivizibilă.”
La 30 martie/12 aprilie 1918, după întoarcerea premierului român la Iași, s-a sărbătorit Unirea
Basarabiei cu România. Decretul regal de promulgare a actului Unirii Basarabiei cu România a fost
datat 9/22 aprilie 1918.
După ce la data de 2 aprilie 1918, Ion Inculeț și-a dat demisia din conducerea Sfatului Țării, fiind
numit ca ministru fără portofoliu pentru Basarabia în guvernul Marghiloman, a fost numit ca
președinte al Sfatului Țării omul politic Constantin Stere (2 aprilie 1918 - 25 noiembrie 1918) și apoi
Pantelimon Halippa (25-27 noiembrie 1918). Cea de-a doua sesiune a Sfatului Țării și-a ținut lucrările
între 25-27 noiembrie 1918. După aprobarea reformei agrare pentru Basarabia în noiembrie 1918,
Sfatul Țării a votat o moțiune prin care aproba unirea fără condiții cu România, așadar renunțând la
condițiile solicitate anterior și exprimându-și încrederea în viitorul democratic al noului stat, în care nu
mai era nevoie de o protecție specială pentru Basarabia. La data de 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării s-a
autodizolvat.

Capitolul 2. Unirea Bucovinei cu România

Derularea

În decursul lunii noiembrie 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, în timp ce Austro-Ungaria se
recunoaște înfrântă pe data de 3 noiembrie, românii și ucrainenii din Ducatul Bucovinei revendică
simultan unirea ținuturilor unde erau majoritari, cu Regatul României și, respectiv, cu nou proclamata
Republică populară Vest-ucraineană, frontiera fiind în negociere deoarece ambele comunități
revendicau orașe importante precum Cernăuți, Rădăuți sau Siret.
Pe 12/25 octombrie 1918, la Cernăuți a fost înființat Comitetul Regional Ucrainean, avându-l
președinte pe Omelian Popowicz, cu scopul de a reprezenta Bucovina în Rada Națională Ucraineană.
Pe 19 octombrie/1 noiembrie 1918, la Liov (Galiția), Rada Națională Ucraineană a proclamat
Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul stat revendica și partea de nord-vest a Bucovinei, cu
orașele Cernăuți, Storojineț și Siret.

Monumentul Unirii din Suceava

În replică, pe 14/27 octombrie 1918, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, la Cernăuți a fost
convocată o adunare națională română numită „Adunarea Constituantă”, care, sub președinția
fruntașului Dionisie Bejan, a ales un Consiliu Național format din 50 membri din toate județele și
păturile sociale, avându-l ca președinte pe Iancu Flondor.
Pe 21 octombrie/3 noiembrie, Comitetul Regional Ucrainean a organizat o amplă adunare publică la
Cernăuți care a cerut ca Bucovina să fie alipită Ucrainei și, pe 24 octombrie/6 noiembrie, a preluat „de
facto” puterea în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în orașul Cernăuți, în timp de „de jure”
Bucovina era încă sub autoritatea guvernatorului austriac Joseph Etzdorf.
La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, comisarii naționali ucrainean Omelian Popowicz și român Aurel
Onciul, primul ales de Comitetul Regional Ucrainean, al doilea auto-proclamat, au semnat un acord cu
privire la împărțirea Bucovinei, deși Onciul nu era împuternicit în acest sens de Consiliul Național
Român din Bucovina. Guvernul ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de
către milițiile ucrainene, iar reprezentanții Radei Naționale Ucrainene l-au somat pe guvernatorul
austriac Joseph Etzdorf să le predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina,
precum și în orașul Cernăuți. Guvernatorul a cedat în fața forței și a semnat un proces-verbal prin care
trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul, iar Popowicz a
fost ales președinte al părții ucrainene a Bucovinei. Omelian Popowicz și Aurel Onciul s-au înțeles să
împartă provincia pe baza principiului majorității populației din fiecare comună, iar în Cernăuți au
creat un Condominium.
Un moment important în desfășurarea evenimentelor l-a constituit sosirea în Cernăuți, la 9 noiembrie,
a unui detașament de 180 de militari români, sub comanda sublocotenentului Ilie Lazăr, care făceau
parte din regimentul 8 husari, ce era amplasat la Trasciencz-Podolschi, la nord de Tiraspol. Din
proprie inițiativă, acesta hotărăște să aducă trupele la Cernăuți și se oferă să sprijine autoritățile
române.
Pe 29 octombrie/11 noiembrie, la solicitarea Consiliului Național Român, Divizia 8 Română condusă
de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina, în Cernăuți. „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea
locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de
distrugere”, conform proclamației generalului. Restul trupelor ucrainene au părăsit orașul Cernăuți,
fără a trage un singur foc, retrăgându-se spre Galiția, iar uzurpatorii și susținătorii lor, care au impus
regimul ucrainean, au abandonat puterea și au fugit din Cernăuți.
În ședința din 12 noiembrie a Consiliului Național Român a fost adoptată legea fundamentală a
Bucovinei, în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către
un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe Iancu Flondor (și ad
interim la justiție), miniștri fiind: Sextil Pușcariu (externe), Dorimedont Popovici (interne), Nicu
Flondor (justiție și ad interim la apărare), Gheorghe Sârbu (agricultură), Radu Sbiera (instrucție
publică), Ipolit Tarnavschi (culte), Maximilian Hacman (comerț și industrie), Vasile Marcu (afaceri
sociale și ale alimentării publice), Aurel Țurcanu (lucrări publice), Cornel Tarnoviețchi (comunicație,
poștă și telegraf), Octavian Gherghian (salubritate publică).
La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a
ținut în Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu
Flondor, după salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național. Congresul a
votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România:
„După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în
lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare
monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în
cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se
îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea,
noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu
puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a
Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”
Majoritatea reprezentanților ucraineni și evrei bucovineni au refuzat să participe la ședința
Congresului General al Bucovinei, pe care îl socoteau nereprezentativ.
Congresul a trimis o telegramă omagială regelui Ferdinand, care este numit "Rege și Domn Liberator
și Purtător de grijă al Bucovinei", rugându-l să primească sub sceptrul ocrotitor al Majestății sale,
Bucovina eliberată.
Iancu Flondor a plecat, apoi, la Iași, în fruntea unei delegații de 15 bucovineni, pentru a duce mesajul
Unirii Bucovinei autorităților române.
Regele Ferdinand a sancționat actul unirii prin decretul nr. 3744 din 18/31 decembrie 1918, publicat în
"Monitorul Oficial" nr. 217 din 19 decembrie 1918. Semnatarii actului au fost Regele Ferdinand I și
Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri. Prin Decretul-lege nr.3746 din 18-31
decembrie 1918, în funcțiile de miniștri secretari de stat fără portofoliu în guvernul central au fost
numiți Iancu Flondor cu reședința la Cernăuți și Ion Nistor cu sediul la București.
La începutul anului 1919 începea procesul diplomatic de recunoaștere a făuririi României Mari pe
baza unor tratate internaționale. La Conferința de pace de la Paris, chestiunea Bucovinei a fost
prezentată și prin audierea lui I. I. C. Brătianu, la 1 februarie 1919, acesta referindu-se la revendicările
României asupra Bucovinei.
Tratatul de pace cu Austria s-a încheiat la Saint-Germain en Laye, la 10 septembrie 1919. Referitor la
Bucovina, conform articolului 59 din tratat, "Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea
României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de
fruntariile României , astfel cum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate", iar
conform articolului 60, România consimțea la înscrierea într-un tratat cu principalele puteri aliate și
asociate că "vor ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de
majoritatea populației."
Conform articolului 61, România prelua sarcinile financiare ale fostului Imperiu al Austriei , pe care
țara noastră le prelua de la habsburgi, adică, în speță, și pe cele ale Buovinei.
Rusia Sovietică nu s-a împăcat cu ideea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România și, ca atare, după
încheierea tratatelor de la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris a pus de mai multe ori în discuție
unirea acestor provincii cu Țara Mamă.

Capitolul III. Unirea Transilvaniei cu România

Context și evenimente precursoare

Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31

octombrie ei au format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus lupta lor naţională.
La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti
locale şi gărzi naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la autorităţile maghiare.
Aceste consilii se aflau sub ascultarea Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă
Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de Ungaria, dar n-a reuşit. Pentru a
demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu România, Consiliul Naţional Român Central a convocat
pentru 1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1228
de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime
adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea Transilvaniei , Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu
România. Astfel se desăvârşea Marea Unire şi lua naştere România Mare.
Alegerea Alba Iuliei
Alba Iulia, fusese aleasă de către Consiliul Național Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a
adăposti între zidurile ei pe reprezentanții poporului românesc din Transilvania din două motive
istorice:la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul își făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, cetatea fiind
capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Unirea celor trei principate (Muntenia, Moldova și
Transilvania); in 1784, pe același platou al Cetății, Horia și Cloșca erau trași pe roată în urma
condamnării lor.

Pregătirea

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăți. Ședințele preparatoare din cele două zile, care
au precedat Adunarea, au fost foarte însuflețite. Discutându-se textul Rezoluției Unirii, redactat de
Vasile Goldiș, unii susțineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului.
Tineretul, la care se adăugaseră și delegații sosiți din Bucovina și Basarabia, susțineau unirea fără
condiții. Socialiștii, lucrând sub influența Budapestei, cereau republica și-și exprimau temerea de
stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înțelegere, renunțându-se
la toate părțile la punctele de vedere prea intransigente și adoptându-se formula unei autonomii
provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziție, deoarece „nu se poate ca într-o
singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche
și să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiții la Unire, ci a constata necesitatea unei
epoci de tranziție.

Adunarea

Adunarea Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918)

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit 1228 de delegați oficiali,
reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii,
delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai
reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii
universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau
reprezentate.
Dar pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular, era
afluența poporului. Din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu
căruțele, călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table
indicatoare a comunelor ori a ținuturilor, în cântări și plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-
au adunat în această zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor. Spectacol simbolic
și instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucișau cu
coloanele armatei generalului Mackensen care, umilite și descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii
spre Germania.
Mulțimea imensă urcă drumul spre Cetățuie printre șirurile de țărani români înveșmântați în sumanele
de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porțile cetățuii, despuiate de pajurile
nemțești, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul și se adună pe
Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le
trăiesc.
În acest timp- în 1 decembrie 1918- în sala "Cazinei" militare (clubului militar) din Alba Iulia, cei
1228 delegați țin adunarea. Ca președinte al Marii Adunări Naționale a fost ales Gheorghe Pop de
Băsești. Delegații la adunare au fost aleși pe baza votului universal și au primit mandate (credențiale)
ce prevedeau ca adunarea de la Alba Iulia să decidă unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului cu Regatul României. Au participat și delegații Bucovinei și Basarabiei, care au ținut
să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.
În mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop, președintele
Consiliului Național Român Central, arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș
expune trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea istorică a Unirii, iar Iuliu Maniu
explică împrejurările în care se înfăptuiește aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a
muncitorimii române.

Rezoluția

Episcopul Iuliu Hossu dă citire Rezoluției de la Alba Iulia

Textul rezoluției
Articol principal: Declarația de la Alba Iulia.
Rezoluția Unirii e citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu: „Adunarea națională a tuturor
românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la
Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor
teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii
române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.”
Restul rezoluției cuprinde programul de aplicație: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea
Constituantei, deplină libertate națională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională
pentru minoritățile din Transilvania, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieții
publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea națională
dorește ca Congresul de pace să asigure dreptatea și libertatea atât pentru națiunile mari cât și pentru
cele mici și să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare a raporturilor internaționale. Ea salută
pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul monarhiei austro-ungare, pe națiunile eliberate
cehoslovacă, austro-germană, sârbă, polonă și ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi
români care și-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea și unitatea națiunii române, și în
sfârșit exprimă mulțumirea și admirația sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva
dușmanului au scăpat civilizația din ghearele barbariei.
La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluției, Unirea Transilvaniei cu
România era săvârșită. Rezultatul votului asupra rezoluției a fost anunțat de Gheorghe Pop de Băsești:
"Adunarea Națională a poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit
rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești
cu țara mamă este pentru toate veacurile decisă."
Pentru coordonarea problemelor s-au constituit Marele Sfat Național, ca organ legislativ și Consiliul
Dirigent, ca instrument executiv. Președinte al acestui organism a fost ales Iuliu Maniu. Până în
toamna anului 1919, sediul Consiliului Dirigent a fost la Sibiu.