ŞCOALA UDA DE JOS

PROF. MARICA IULIAN

R E F E R AT

„1 DECEMBRIE ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI”

 România este patria noastră şi a tuturor românilor
E România celor de demult şi a celor de mai apoi
E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie
Barbu Ştefănescu Delavrancea

Visul de veacuri al românilor a fost acela de a trăi uniţi într-un singur stat unitar,
indivizibil şi inalienabil. Deşi unirea celor trei provincii româneşti sub Mihai Viteazul, din
1600, a fost vremelnică ea a dovedit românilor că visul lor se poate realiza şi că profitând
de disensiunile dintre Marile Puteri pot obţine ceea ce râvneau de atâta vreme. Un prim
pas în acest sens s-a făcut în 1859 când, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al
Moldovei dar şi al Ţării Româneşti. Principatele Române au pus astfel în faţa faptului
împlinit statele europene care, în final, au recunoscut unirea Moldovei şi Valahiei, „Mica
Unire”, aşa cum o vor numi istoricii.
Sfârşitul Primului Război Mondial a creat condiţiile interne şi externe favorabile
Marii Uniri. Împrejurările în care provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină se vor
uni cu România nu au fost deloc uşoare. Procesul de unire a fost destul de complex. Prima
provincie care a revenit la trupul ţării a fost Basarabia, urmată de Bucovina şi Transilvania.

Unirea Basarabiei.
Basarabia se afla încă din 1812 sub ocupaţia Imperiului Ţarist care declanşase în
provincie o puternică acţiune de rusificare şi deznaţionalizare a românilor. Revoluţia
bolşevică din Rusia a dus la prăbuşirea regimului ţarist şi noul regim bolşevic de la
Moscova a proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare. În acest context speranţa
românilor basarabeni de a se uni cu România s-a reaprins. Situaţia provinciei era însă
dificilă, datorită planurilor Ucrainei de a o anexa. Încercând să evite alternativa de a
deveni din nou victima unei puteri vecine, Basarabia şi-a creat organisme proprii de
conducere şi a proclamat neutralitate teritoriului său. Această sarcină a revenit
Congresului Ostaşilor Moldoveni desfăşurat la Chişinău, între 23 – 27 octombrie 1917, la
care au participat 900 de delegaţi. Aici s-a hotărât constituirea Sfatului Ţării, cu atribuţii
de Parlament. Din totalul deputaţilor 70% erau moldoveni iar 30% ruşi, bulgari, evrei,
germani, etc. preşedinte al noului organism înfiinţat a fost numit ION INCULEŢ. Alţi
membrii importanţi ai noii puteri erau PANTELIMON HALIPPA şi ION PELIVAN.
Noul Parlament al Basarabiei a hotărât, la 2 decembrie 1917, proclamarea
REPUBLICII DEMOCRATICE FEDERATIVE MOLDOVENEŞTI. Preşedinte al acesteia a
fost ales ION INCULEŢ. Puterea executivă a fost încredinţată CONSILIULUI DIRECTOR
condus de Petre Erhan.
Un nou pericol se contura acum pentru Basarabia: instabilitatea creată de armata
rusă de pe teritoriul basarabean, aflată în plin proces de dezagregare după revoluţia
bolşevică. Pentru a restabili ordinea şi a apăra populaţia de furia bandelor înarmate care
dezertaseră din armata rusă, ION INCULEŞ a făcut apel la sprijinul militar al României şi
a trimis în acest sens o delegaţie la Iaşi, capitala temporală a ţării. Guvernul condus de Ion
I. C. Brătianu a hotărât trimiterea unor trupe militare în Basarabia. Astfel, în ziua de 13
ianuarie 1918, Divizia a IX-a română a intrat în Chişinău. Trupele armatei române, după
confruntări sângeroase cu bolşevicii, au reuşit s-i alunge dincolo de Nistru.
Un nou pas spre unirea cu România s-a realizat la 24 ianuarie 1918 când, în şedinţă
solemnă, prin vot unanim, s-a proclamat, „independenţa” Republicii Moldoveneşti”.
Preşedinte al republicii a rămas Ion Inculeţ. Această „independenţă” a Basarabiei s-a
2
hotărât datorită pretenţiilor anexioniste ale Ucrainei şi ale bolşevicilor de la Moscova care
înţelegeau în alt fel principiul pe care tocmai ideologul lor, Ilici Vladimir Lenin, îl
proclamase.
Între timp marea majoritate a autorităţilor locale din Basarabia şi ale populaţiei
basarabene în ansamblul ei, se manifestau în favoarea unirii grabnice cu România. Dând
curs acestei dorinţe, SFATUL ŢĂRII s-a întrunit la 27 martie 1918 în Sala de festivităţi a
Liceului nr. 3 din Chişinău, unde după lungi dezbateri a hotărât Unirea. În cadrul
dezbaterilor au luat cuvântul Alexandru Marghiloman, premierul României, deputatul
Vasile Cijevschi, reprezentant al Blocului Moldovenesc, Constantin Stere, ministrul de
război. Deputatul ION BUZDUGAN a citit apoi Declaraţia Blocului Moldovenesc care
avea să se constituie în textul Actului Unirii. Au luat apoi cuvântul reprezentanţii
celorlalte naţiuni din Basarabia: deputatul Lesch, reprezentantul germanilor, Misircov,
reprezentant al deputaţilor bulgaro – găgăuzi, A.D. Osmolovschi, reprezentantul
ucrainienilor, Felix Dudchievici, reprezentant al polonezilor.
În final la propunerea lui Ion Inculeţ, secretarul Sfatului Ţării, deputatul Ion
Buzdugan a dat citire Actului Unirii votat de Sfatul Ţării: În numele poporului
Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut,
Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai
bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe
baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.”
La Iaşi au avut loc festivităţile de prezentare a Actului Unirii de la Chişinău în
mâinile regelui Ferdinand I. Acesta a rostit o scurtă alocuţiune: „Vă salut azi pe voi fraţi
de dincolo de Prut. Voi sunteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce demult domnea în
inimile fraţilor noştri moldoveni ai Basarabiei; l-aţii înţeles aşa de bine, că azi putem
vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni. Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis, care de
mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului. Din
graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mumă şi de aceea vă zic: bine aţi venit între
noi.”
Unirea Bucovinei.
Numită şi Ţara de Sus a Moldovei, Bucovina a fost anexată de Imperiul Habsburgic
la 7 mai 1775 prin Convenţia de la Constantinopol. Habsburgii au numit acest teritoriu
Bukovina, în limba slavă „pădure de fag”. Habsburgii au instaurat aici un regim de
administraţie militară care va funcţiona până în 1786 când, Bucovina a fost alipită Galiţiei,
ca o simplă circumscripţie a fostei provincii poloneze.
Lupta românilor bucovineni pentru unire cu patria mamă a fost deosebit de dură. Un
rol important în susţinerea unirii l-a avut gazeta GLASUL BUCOVINEI, apărut la 22
octombrie 1918, la Cernăuţi, unde activau o pleiadă de intelectuali români în frunte cu
Sextil Puşcariu. În Declaraţia Program a acestei publicaţii se arăta: „Pretindem ca
împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie,
să ne plămădim viitorul, care ne convine nouă, în cadrul românismului.”
La 27 octombrie 1918 deputaţii români bucovineni din Parlamentul vienez s-au
întâlnit în Sala Mare a Palatului Naţional din Cernăuţi, unde au pus bazele ADUNĂRII
CONSTITUANTE. Preşedintele acesteia a fost ales IANCU FLONDOR. Adunarea a votat
o Moţiune în patru puncte în care se arăta că singura autoritate o reprezintă Adunarea
Constituantă şi că hotărăşte: Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un
3
Stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii
din Transilvania şi Ungaria.”
Adunarea Constituantă a decis înfiinţarea unui Consiliu Naţional Român al
Bucovinei, compus din 50 de membri, cu IANCU FLONDOR preşedinte.
Presiunile exercitate asupra Bucovinei atât de Ucraina cât şi de Imperiul Habsburgic
au determinat Consiliul Naţional Român să ceară sprijinul Guvernului român de la Iaşi. În
aceste condiţii au intrat în Cernăuţi, la 22 noiembrie 1918, Divizia a VIII-a română.
Începând cu 25 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român a preluat puterea deplină în
Bucovina prin guvernul condus de Iancu Flondor.
Ultimul act al Unirii s-a jucat în ziua de 28 noiembrie 1918 când au început, la
Cernăuţi, lucrările Congresului General al Bucovinei, întrunit în stil democratic: 74
delegaţi ai C.N.R., 13 reprezentanţi ai ucrainienilor, 7 membrii ai Consiliului Naţional
German, 6 membrii ai Consiliului Naţional Polon.
CONGRESUL GENERAL AL BUCOVINEI şi-a desfăşurat lucrările în Sala Sinodială
din Palatul Mitropolitan al Cernăuţiului. Ordinea de zi era :stabilirea raportului politic
dintre Bucovina şi Regatul României. Printre participanţi: Pantelimon Halippa, Ion
Buzdugan, Ion Pelivan, Gheorghe Crişan şi alţii. A fost ales preşedinte al Congresului
Bucovinei IANCU FLONDOR. Acesta a propus votarea unei Moţiuni de primire care
susţinea Unirea Bucovinei cu România. În finalul Moţiunii se prevedea: „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş,
Colacin şi Nistru, cu Regatul României.”
Unirea Transilvaniei.
Unirea tuturor românilor nu s-ar fi putut realiza şi nu ar fi fost deplină fără alipirea
la România a „inimii” acestei ţări, Transilvania. Un eveniment important în acest proces la
constituit Declaraţia pentru valorificarea dreptului la autodeterminare a naţiunii române,
rostită de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, la 18 octombrie 1918.
această Declaraţie a fost adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din
Transilvania întrunit la Oradea, la 12 octombrie 1918.
O nouă etapă importantă în lupta românilor transilvăneni pentru Unire a fost crearea
Consiliului Naţional Român Central compus din 6 reprezentanţi ai P.N.R. şi 6 ai P.S.D.
care şi-au asumat organizarea întregului proces revoluţionar declanşat în Ardeal.
Ulterior a fost convocată la Alba Iulia „Adunarea Naţională a naţiunii române din
Transilvania şi Ungaria”, în ziua de 1 decembrie 1918, la orele 10 a.m.
Astfel, într-o zi de duminică s-a întrunit în Sala Cercului Militar din Cetate
Adunarea Naţională a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile Ungare. Şedinţa a
fost deschisă de ŞTEFAN CICIO POP, preşedintele Marelui Sfat Naţional Român cu
sediul la Arad. La Adunare au luat parte 1 228 de delegaţi şi peste 100 000 de oameni.
Preşedinte al Adunării a fost ales GHEORGHE POP de BĂSEŞTI care declara: „Vrem să
zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti, prin realizarea marelui vis al lui Mihai
Viteazul, Unirea tuturor celor de-o limbă şi de-o lege, într-un singur şi nedespărţit Stat
românesc.” După aceea a fost invitat la tribună VASILE GOLDIŞ pentru a da glas
Expunerii (istorice) de motive şi Hotărârilor întru Unire: „Adunarea Naţională a
tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează
Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea
Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul,
cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” După citirea întregului text al Rezoluţiei de
4
Unire, preşedintele Adunării a constatat că: „Adunarea Naţională a poporului român din
Transilvania, Banat şi Părţile Ungurene a primit Rezoluţiunea prezentată prin Vasile
Goldiş în întregimea ei şi astfel Unirea acestor provincii româneşti cu ţara mumă şi cu
celelalte provincii surori deja unite este pentru toate veacurile decisă.”
O fericită coincidenţă a făcut ca exact în istorica zi de 1 decembrie 1918, când la
Alba Iulia se hotăra Unirea Transilvaniei cu România, Bucureştiul să trăiască un
eveniment cu valoare de simbol pentru toţi românii: revenirea în capitala ţării a Regelui
Ferdinand. Drumul suveranului spre Bucureşti a fost un triumf total, populaţia
manifestându-şi simpatia faţă de regele României.
Hotărârea Unirii de la Alba Iulia s-a făcut prin Decretul Regal din 11 decembrie
1918 investit cu putere de lege după votul Parlamentului României Mari din 29 ianuarie
1919.
În ziua de 15 octombrie 1922, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a organizat
serbările încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia. Momentul culminant l-a reprezentat
încoronarea Regelui Ferdinand I în Catedrala din Alba Iulia devenită apoi Catedrala
Încoronării. Regele Ferdinand şi-a pus pe cap Coroana de oţel a lui Carol I, îmbogăţită cu
trei pietre preţioase (semnificând Basarabia, Bucovina şi Transilvania), după care i-a
aşezat coroana de aur pe cap Reginei Maria.

5
6