Ţările Române şi cruciada târzie

 Începând cu sec. XlV domnitorii români încep confruntările cu Imperiul Otoman.

Conştienţi că nu pot face faţă acestei ameninţări fără un ajutor extern consistent, aceştia
au încercat să formeze un front comun antiotoman cu statele ostile politicii otomane şi cu
Papalitatea.
 Confruntările Ţărilor Române cu Imperiul Otoman, din sec. XIV–XVI, se încadrează în
cruciadele târzii, iar reacţia domnilor faţă de ameninţările otomane poartă numele de
„politică de cruciadă” (lupta pentru apărarea crucii). Această politică avea ca principale
obiective menţinerea independenţei şi, mai târziu, a autonomiei şi apărarea integrităţii
teritoriale.
 Strategia adoptată de domnii români era cea defensivă, urmărind determinarea Porţii de a
renunţa la transformarea Ţărilor Române în paşalâcuri. Pentru a nu da piept direct cu
oastea otomană, de cele mai multe ori mult mai numeroasă decât cea a românilor, a fost
adoptată tactica „pământului pârjolit”.
 În condiţiile presiunii crescânde a otomanilor la Dunãre, Mircea cel Bătrân (1386–1418)
încheie o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Iagello, şi un tratat de alianţă antiotomană
cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, la Braşov, în 7 martie 1395.
 Confruntări ale domnilor români cu Imperiul Otoman:
 Mircea cel Bătrân (Rovine, 1395; Nicopole, 1396);
 Vlad Ţepeş (Târgovişte, 1462);
 Ştefan cel Mare (Vaslui, 1475; Războieni, 1476; Chilia şi Cetatea Albă, 1484).
 Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, participă la mai multe lupte antiotomane
(„Campania cea lungă”, 1442–1443; Cruciada de la Varna, 1444 sau Bătălia de la
Belgrad).
 La sfârşitul sec. XVI, din iniţiativa papei Clement VIII, a fost înfiinţată Liga Sfântă, la
care aderă, pe lângă Statul Papal şi Spania, Imperiul Habsburgic, Mantua, Toscana şi
Ferrara. Scopul declarat al acestei alianţe antiotomane era înfrângerea definitivă a
otomanilor şi alungarea lor din Europa.
 Acţiunea comună a Papalităţii şi a emisarilor imperiali reuşesc să-i atragăşi pe principele
Transilvaniei, Sigismund Báthory, precum şi pe domnul Moldovei, Aron Vodă. Mihai
Viteazul, considerat omul turcilor, este ocolit.
 Aderând, din proprie iniţiativă, la alianţa antiotomană, domnul muntean declanşează, în
aceeaşi zi cu cel al Moldovei, răscoala antiotomană. Pe 3/13 noiembrie 1594 creditorii
levantini şi circa 2 000 de ieniceri şi spahii din Bucureşti sunt trecuţi prin sabie, apoi
întregul teritoriu al ţării a fost curăţat de otomanii care se aflau aici. Campania continuă
cu atacarea cetăţilor stăpânite de turci pe linia Dunării: Hârşova, Silistra, Rusciuk, Brăila
şi apoi cu înfrângerea oştilor tătarilor şi otomanilor la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti
(1595).
 În urma acestor atacuri succesive, otomanii au fost nevoiţi să renunţe la planurile de
ofensivă asupra Vienei şi să pregătească intervenţia de înlăturare a lui Mihai de pe tronul
Ţării Româneşti. Lupta se va da la Călugăreni, pe 13/23 august 1595, şi se va încheia cu
victoria domnului muntean. Datorită regrupării oastei otomane, mult mai numeroasă
decât cea munteană, Mihai se retrage, dar cu ajutorul principelui Transilvaniei începe
contraofensiva încheiată cu victoria de la Giurgiu (octombrie 1595).
 Acţiunea concertată a celor trei state din spaţiul românesc a dus la o înfrângere destul de
serioasă a oştilor otomane, fapt ce i-a permis lui Mihai Viteazul să cucerească
Transilvania şi Moldova, pentru a le reintegra în frontul antiotoman (Unirea din 1600).
Deşi Ţările Române au continuat să plătească tribut Imperiului Otoman totuăi, ca urmare
a campaniilor iniţiate de Mihai Viteazul, obligaţiile faţă de Poartă scad foarte mult, de
asemenea este limitat amestecul acesteia în treburile Ţării Româneşti şi ale Moldovei
pentru o vreme.