ANUL 1918

ÎN ISTORIA
ROMÂNILOR
Marea Unire din 1918
 1 DECEMBRIE
“…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea ma sublimǎ a
istoriei româneşti.
Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera
nici unui om politic, a nici unui govern, a nici unui partid; este fapta istorică
a întregii naţiuni române, realizată ȋntr-un elan ţâşnit cu putere din
străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii
politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.”

O viaţă întreagă veţi mărturisi cu

mândrie:
”Şi eu am fost la Alba Iulia !” Fiii fiilor
voştri vor chezăşui puternic și fericiţi,
rostind: ”Şi părinţii noştri au fost la
Alba Iulia!”
Iuliu Hossu,episcop,1 Decembrie 1918
 România este patria noastrǎ și a tuturor românilor.
     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispǎruţi şi a celor ce va sǎ vie.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional,
anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru
făurirea statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat pe întreg spaţiul de
locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi
evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea
independenţei absolute a ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită pe câmpul de luptă
de armata românǎ în războiul din 1877-1878, precum şi adunările reprezentative,
democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia din 1918.
Aceste memorabile momente din 1918 au făcut ca jertfa ostaşilor români în primul
război mondial să nu fi fost zadarnică. Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului – fusese
doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasă realizare a acestui
popor.
Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de
expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul strămoşesc – Transilvania,
Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman,
habsburgic (din 1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa
că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză.
 Această conştiinţă a unităţii de neam a românilor a fost consolidată de permanentele
şi multiplele relaţii politice, militare, economice şi culturale între ţările române de-a
lungul întregului ev de mijloc.

Secolul al XIX-lea – denumit şi “secolul naţionalităţilor” – a adus în spaţiul

românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul căreia s-a cristalizat conştiinţa
unităţii naţionale, a conştiinţei destinului comun – trecut, prezent şi viitor.

Desăvârşirea unităţii naţionale a

românilor la sfârşitul primei
conflagraţii mondiale trebuie
înţeleasă ca o firească
împlinire, ca o necesitate
istorică impusă de evoluţia
statului naţional şi de
necesitatea desăvârşirii sale şi
nu ca urmare a efortului militar
al României.

Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a
intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării, idealul
Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din
Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz.
 În viaţa tuturor popoarelor, în existenţa statelor, au fost momente sau evenimente de
însemnătate sau semnificaţie deosebită, ce le-au marcat existenţa, au devenit
memorabile, au ajuns a căpăta dimensiunile unor sărbători naţionale.

1 Decembrie 1918 a fost ziua în care românii au înfăptuit unul dintre cele mai
semnificative şi mai importante acte istorice, cu deosebite consecinţe pentru evoluţia
ulterioară a naţiunii noastre.

Marele istoric român de renume european A.D. Xenopol aprecia că în istoria

neamului românesc au fost mari acte definitorii, respectiv cucerirea Daciei de către
romani – care ne-a dat structura de esenţă romanică, latină a poporului şi limbii – şi
Unirea din 1918, când s-a desăvârşit statul naţional, marcând întreaga existenţă a
milioane de români.
 În condiţiile complexe ale Europei de sfârşit de epocă modernă, românii trăiau atât
într-o ţară liberă (cca. 130.000 kmp), cât şi sub diverse stăpâniri străine – ale Austro-
Ungariei şi Rusiei ţariste (Transilvania, Bucovina, Basarabia). La fel ca şi în cazul altor
popoare europene, s-a dezvoltat în sec. al XlX-lea, în mod organic, ca naţiune, s-a definit
ideea, ca atare s-a formulat în plan politic, moral, juridic, principiul de naţionalitate.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuită în 1859, marchează cea de-a
doua unire, când s-au pus bazele statului naţional român modern, devenit, apoi,
independent pe harta Europei, după mai puţin de două decenii.
 Harta etnică a Austro-Ungariei şi a României, 1892

Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. La

tratativele de la Brest-Litovsk din noiembrie 1917, Rada ucraineană a cerut Galiţia,
Bucovina şi Carpatorusia, care ar fi urmat să fie unite în Ucraina de vest. Printr-un tratat
secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării
unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a
fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775.
Mai mult decât atât, prin Pacea de la Bucureşti, Ţinutul Hotinului intra oficial în
componenţa Bucovinei împreună cu o parte din judeţul Dorohoi şi Dornele româneşti
până la Broşteni.
 Moldova

CELE TREI MARI

PUTERI România Cea Mare

Transilvania

Ţara Românească
 15 - 28 NOIEMBRIE 1918:
UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
“Drept aceea Noi, Congresul General al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri ca
putere legiuitoare,
În numele suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile
ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul
României.”
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România
15/28 noiembrie 1918

Ziarul “Glasul Bucovinei” din 29 Palatul Metropolitan din Cernăuţi - în sala sinodală a avut
noiembrie 1918 loc Congresul care a declarat unirea Bucovinei cu România
 Romȃnii din
Bucovina au
beneficiat de o
viațǎ politicǎ,
națonalǎ,
religioasǎ și
culturalǎ
proprie.
Unirea Bucovinei cu Romania
La 3/16 octombrie, Carol I proclama
federalizarea Imperiului, însă fără să
recunoască şi drepturile românilor. Naşterea
statelor naţionale era iminentă, însă situaţia
românilor din Imperiu continua să fie foarte
incertă. În aceste condiţii, adunarea
românilor emigraţi din Austro-Ungaria se
reunea la Iaşi şi adopta o rezoluţie prin care
respingea federalizarea şi declara hotărârea
românilor de a lupta pentru întregirea
neamului sub un singur stat unitar.
La 19 octombrie 1918 Ucraina îşi
proclama independenţa. Noul stat naţional
proclamat la Liov includea şi Bucovina nord-
estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret.
Proclamaţia de la Liov a produs un val de
îngrijorare în rândurile românilor bucovineni.
Eforturile lor unioniste trebuiau intensificate,
altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei.

În acest sens, la 22 octombrie a apărut la Cernăuţi ziarul „Glasul Bucovinei”, sub

conducerea lui Sextil Puşcariu, în care fruntaşii bucovineni publică editorialul „Ce
vrem?”, un veritabil document programator pentru românii din Bucovina. Adunarea din
14/27 octombrie, decide cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea
Bucovinei la celelalte provincii româneşti.
 Interesting, right?
This is just a sneak preview of the full presentation. We hope you like it! To see the
rest of it, just click here to view it in full on PowerShow.com. Then, if you’d like, you
can also log in to PowerShow.com to download the entire presentation for free.