UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE

Sărbătorim anul acesta la 24 ianuarie, 159 de ani de la Unirea

Principatelor Române.

Atunci în 1859 pentru români a fost unul dintre cele mai fericite
evenimente, o mare bucurie şi o uriaşă speranţă pentru mai bine. Pentru statele
europene, mai ales pentru marile puteri europene, aşa cum au făcut-o românii
unirea nu a constituit neapărat o surpriză cât mai ales o uimire faţă de voinţa
românilor.

Pentru noi românii era un lucru firesc. Suntem un popor unitar, cu aceiaşi
limbă română vorbită în toate provinciile româneşti, aceleaşi obiceiuri, tradiţii,
aceiaşi credinţă, aceleaşi aspiraţii, năzuinţe şi sentimente. Soarta, a făcut ca
poporul român să trăiască, să se dezvolte, să înflorească în trei ţări româneşti
despărţite de graniţe iluzorii doar pe teren, căci în sufletele românilor nu erau
graniţe.

Fapta lui Mihai Viteazul, Unirea Ţărilor Române de la 1600 a avut darul
de a zdruncina conştiinţa tuturor românilor şi a inoculat ideea că odată şi odată
românii vor fi cu toţii într-o singură ţară, a lor, în România. Ideea unităţii
naţionale nu numai că nu a pierit, dar ea s-a dezvoltat continuu, devenind la
mijlocul secolului XIX „secolul naţiunilor”, obiectivul fundamental al
românilor.
 Înfăptuirea Unirii Principatelor nu a fost un lucru uşor, unirea nu a fost un
dar făcut românilor, nu a fost o întâmplare, ci a fost o luptă încrâncenată a
poporului român, a patrioţilor români care au desfăşurat o activitate demnă de
toată admiraţia pe lângă marile puteri europene.

Şi într-adevăr ceasul deşteptării generale a pornit fiind favorizat şi de mari

evenimente la nivel european. Unul dintre aceste evenimente a fost războiul
Crimeii – 1853-1856. Pornit de Rusia împotriva Turciei, în timp a devenit un
război european prin intervenţia altor puteri europene de partea Turciei.
Menţinute sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia colectivă a puterilor, cele două
ţări urmau „să se administreze liber şi în afara oricărei ingerinţe a Înaltei Porţi”,
purtând denumirea de „Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei”, separaţia
administrativ-politică fiind însă 6 Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti menţinută
mai departe. Fiecare Principat urma să fie condus de câte un domn şi miniştrii
săi, ultimii supuşi responsabilităţii ministeriale.

Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din
punct de vedere social, economic, politic şi cultural; Devenind domnitor,
Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea Unirii din partea
marilor puteri.