Mihali Kogălniceanu

,,Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că unirea e actul său

individual, proprietatea sa exclusivă: unirea e actul energic al întregii naţiuni române... şi de
aceea domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui simplu particular, nu-i recunosc şi nici nu-i
voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea
naţiunea a făcut-o !’’
ISTORICUL
Unirea Principatelor Române reprezintă un moment de cea mai mare importanţă în lupta
poporului nostru pentru făurirea statului naţional unitar român, constituind unul dintre cele mai
de seamă evenimente din istoria românilor.
Oficial şi în spiritul celor mai frumoase tradiţii istorice româneşti, prima Unire a
Principatelor Române a avut loc la 24 ianuarie 1859, actul solemn al acestui eveniment crucial
fiind marcat la Bucureşti, odată cu sosirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în capitala
dâmboviţeană.
Primul povestitor:

Analizând, retrospectiv, măreţele clipe astrale putem afirma că prima întregire a celor trei
provincii istorice româneşti:Muntenia, Ardealul, Moldova a fost realizată cu spada de voievodul
Mihai Viteazul la 1600, iar cronicarii moldoveni vorbeau încă din sec XVII în scrierile lor despre
originea romană a poporului şi despre unitatea lui; idei ce vor fi reluate un secol mai târziu de
reprezentanţii Şcolii Ardelene ce susţin cu argumente istorice şi lingvistice originea romană,
latinitatea limbii, unitatea şi continuitatea poporului român pe vechiul teritoriu al Daciei, putem
afirma un lucru bine ştiut de toată lumea: faptele mari le fac oamenii, într-adevăr, mari! În prima
jumătate a secolului XIX, ideea înfăptuirii unităţii naţionale pătrunde în conştiinţa maselor
populare, devenind o forţă motrice a mersului nostru înainte.

Al doilea povestitor

Revoluţionarii de la 1848 au avut în programul lor problema unirii. Mihail Kogălniceanu

arăta în ,,Dorinţele partidei naţionale din Moldova ’’ că unirea ţărilor româneşti este ,,cheia bolţii
fără de care întreg edificiul naţional s-ar prăbuşi’’ şi ,,cununa tuturor reformelor’’.Revoluţionarul
Nicolae Bălcescu unea într-un tot inseparabil cele trei probleme ale epocii: problema agrară,
independenţa naţională şi unirea într-un stat naţional.După 1848, problema unirii a stat în centrul
vieţii social-politice din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania cuprinzând masele cele mai
largi.În primele rânduri ale luptei pentru unire s-au situat Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Bolilntineanu, Cezar Bolliac,
dovedindu-se a fi animaţi de sentimente patriotice şi de idei progresiste:

,,De unde –ţi vine numele pârâu fără putere,

Ce despărţirea neamului tu îndrăzneşti a cere?
Căci, despărţit ori depărtat, fratele e tot frate!’’

,,Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu!

Raiul înfloreşte în sufletul meu’’.

1|Pagină
Al treilea povestitor

Intr-un context politic european, devenit favorabil cauzei Unirii, mai ales după
înfrângerea Rusiei in războiul Crimeei (1853-1856), bucurându-se de susţinerea fermă a
împăratului Napoleon III, supranumit "campionul autodeterminării popoarelor mici", paşoptiştii
din ambele Principate au putut colabora fructuos pentru ţară. În faţa dorinţei arzătoare de
întregire, a spiritului înflăcărat de Unire, manifestat din partea tuturor păturilor sociale româneşti,
au trebuit să cedeze, rând pe rând: boierimea conservatoare si retrogradă autohtonă, Puterile
ostile Unirii: Turcia, Rusia, Austro-Ungaria, Prusia. Dar si ţările adverse Unirii au fost
constrânse, treptat, să cedeze în urma presiunilor exercitate de Franţa, Anglia, Piemont. În aceste
circumstanţe politice de pe scena europeană, Unirea Principatelor a putut fi înfăptuită de către
luptătorii paşoptişti, de către întregul popor, care i-a susţinut si aclamat.

Prin tratatul de la Paris din 30 martie 1856 se prevedeau printre altele şi reorganizarea
Ţărilor Române care treceau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri, convocarea unor divanuri
ad-hoc pentru a stabili organizarea ţărilor române, din punct de vedere administrativ şi politic.

,,Dreptu-ne de apărare Europa azi ne cere

Europa l-a prescris Ce dorim să arătăm(.....)
N-avem nici o-mpăcare Cerem toţi şi vrem Unire.
E-n tractatul din Paris
Şi astfel se ajunge la adoptarea Rezoluţiei divanurilor ad-hoc din 4 octombrie 1857 în care
erau scrise cele dintâi, cele mai mari , cele mai naţionale şi cele mai arzătoare dorinţe: autonomia,
neutralitatea, adunare în care toate clasele sociale să fie reprezentate, prinţ străin şi unirea într-un
stat cu numele de România.
,,Saltă, saltă, Românie!
Visul tău s-a împlinit.
Saltă, saltă-n veselie;
Soarta te s-a hotărât.

Al patrulea povestitor

La 19 august 1858 se încheie la Paris Conferinţa celor şapte puteri care au analizat
cererile similare ale Ţării Româneşti şi Moldovei.Convenţia rezultată prevedea printre altele,
unirea celor două principate ce urmau a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar
o unire trunchiată deorece era specificat că fiecare principat urma să-şi aleagă un principe, un
guvern şi o adunare legiuitoare, doar Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie erau comune având sediul
la Focşani.
Cu acest prilej marele om politic al vremii,
Vasile Boerescu afirma: ,, Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista
în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde decât
de noi. Depinde de noi, dacă vom ştii să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a ştii să ne dăm
cele mai bune legi şi să întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a
progresului. În sfârşit, Europa ne-a ajutat, rămâne să ne ajutăm noi înşine, depinde de noi dacă
vom ştii să înfăptuim unirea.’’

2|Pagină
 În aceste împrejurări, la 5 ianuarie 1859Alexandru Ioan Cuza va fi ales domn al Moldovei
cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi. Deoarece textul Convenţiei nu stipula că domnii
aleşi trebuie să fie două persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul
Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.Astfel, la 17 ianuarie 1859 în ziarul ,,Românul’’
se putea citi:,,nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit
pentru eternitate’’.

Al cincilea povestitor

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, care va rămâne adânc săpată în inimile românilor
şi pe paginile istoriei noastre, deputaţii Valahiei au anunţat că în baza principiului sacru al Unirii,
tronul şi domnia acestui principat vor fi oferite alesului Moldovei. Acţiunea a fost iniţiată de către
liberalii radicali, iar mulţimea adunată era gata ,,să năvălească în Adunarea electivă şi să o
silească a proclama ales pe alesul Moldovei’’. Cea mai mare parte din deputaţi aveau ochii
înecaţi în lacrimi de bucurie şi fericire.După ce votarea se terminase, a început numărătoarea
voturilor; unul câte unul au fost scoase din urnă biletele:ALEXANDRU IOAN I, ALEXANDRU
CUZA, ALEXANDRU DOMNUL MOLDOVEI, ALECU CUZA, COLONELUL CUZA şi alte
multe asemenea denumiri, cu care deputaţii exprimaseră numele înălţimii sale, domnul Moldovei,
urmate de unele urări, precum: spre mărirea patriei, spre fericirea românilor, Dumnezeu să-i
ajute, cerul să-i fie de ajutor, acestea au fost singurele voturi ce s-au extras din urnă.Când cel din
urmă bilet a fost extras din urnă, adunarea l-a proclamat pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul
Moldovei, domn al Principatelor Unite.
….,, în momentul alegerii sale ca domn Cuza era comandantul armatei moldovene. Era şi
un om popular; demisia sa răsunătoare din postul de pârcălab, într-un moment hotărâtor, îl
făcuse cunoscut în întreaga ţară şi atrăsese asupra sa atenţia cercurilor diplomatice. Era un om
simpatic şi inteligent, având replica promptă şi ascuţită. Chiar şi slăbiciunile sale…erau dintre
acelea pe care contemporanii le priveau, ca şi în trecut, cu îngăduinţă. Pe de altă parte, nu era nici
ambiţios, doritor de a face cu orice preţ carieră şi nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri. I se
cunoştea firea dezinteresată; nu se folosea de slujbe spre a face, ca alţii, avere. Patriot şi cu idei
largi liberale, nu era însă un radical cu idei extremiste.
Şi astfel românii au pus marile puteri ale Europei în faţa faptului împlinit, ziua de 24
ianuarie fiind expresia voinţei puternice de unire, un spirit necesar pentru ca un popor să
întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o să şi-o recâştige. După proclamarea sa ca domn,
Alexandru Ioan Cuza a depus apoi jurământul de credinţă faţă de ţară.
,, Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile
şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia
mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura,
iubind deopotrivă pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât
fericirea naţiei române.
Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie de ajutor.’’
În aceleaşi împrejurări Mihali Kogălniceanu, luând cuvântul, sublinia într-o atmosferă de
entuziasm manifest şi general:

3|Pagină
Mihali Kogălniceanu

,,Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră, noi am dorit să arătăm lumii aceea ce toată
ţara doreşte: la legi nouă, om nou. O Doamne! Mare şi frumoasă-ţi este misiunea. Constituţia
( Convenţia) din august ne însemnează o epocă nouă. Fii dar omul epocei; fă ca legea să
înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Măria ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai
ales pentru cei care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Fă dar, ca domnia ta să fie
cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşasca
frăţie. Primeşte deci, alesule al României, stindardul Unirii, al naţionalităţii, al dreptăţii şi al
libertăţii şi toţi românii te vor urma ca un singur om strigând cu un singur vers: Trăiască
România! Trăiască domnul Alexandru Ioan Cuza!

ISTORICUL

Dar cine a fost Alexandru Ioan Cuza?A fost el iubit de popor?Care au fost calităţile sale
care l-au propulsat pe tronul Principatelor Române? A arătat Cuza dragoste faţă de poporul său?
Faţă de ţara sa? A fost hotărât să pună în practică ideile de unire? A fost omul nou pe care îl cerea
situaţia nouă?
,, Un om cinstit, plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formă ameţit de succesul
neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică unirea şi ideile sale de reformă şi de progres.
Colonelul Cuza este vădit progresist, dar este în acelaşi timp, foarte devotat principiului de
ordine.’’ ( Raportul consulului francez Beclard, 17 februarie 1859 )
Cuza Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta
Habsburgilor, nici ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nici nu
voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faetoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la
cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care
se cufundă bucuros în rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să
mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii, cu un cuvânt, ca să răspundă nevoii sufleteşti a
neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve,
din toată inima. Şi totuşi, el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridică mai presus de
ceilalţi: aceea că nimeni nu-ţi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuit de orice meschină
prudentă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii decât el. Sufletul lui întreg era schimbat.
Prin gura lui nu mai vorbea un om,ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam
întreg. Întruparea naţiunii era el în gând si grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de
atunci când s-au auzit cuvintele mandre cu care el vorbea Turcilor, cabinetelor europene,
proclamând o Românie mândră.
Şi vorbe mari, în cea mai simplă formă, găsea el, nu numai pentru cei de sus şi în clipele
când privirea tuturora era îndreptată asupra lui, ci şi atunci când, în cabinetul său de lucru, se
îndrepta spre un ofiţer din cei mai mărunţi, chemaţi să audă dojană sau laudă. Căci el ştia că, în
această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel
de merite, mai mult decât datoria sa, are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai
strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările
palatului sau cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a
călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.
Un domn care nu s-a născut din neam mare, care n-a avut o cultură superioară, care n-a
protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămâie, care n-a strâns in jurul său pe fruntaşii

4|Pagină
prin talente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român cu chemare care
n-a iubit solemnităţile si care nu s-a gândit că ar putea să poarte dacă nu coroana vechilor domni
independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihai Sturza. Un stăpânitor
care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenilor
săi. Un monarh care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici-căci a bruscat
pe un mitropolit şi a stricat legea canoanelor-ori ale celor virtuoşi, căci a fost aplecat patimilor
pământului şi a crescut în palatul său copii care nu erau ai doamnei. Şi, în sfârşit, un domn care
nu-a purtat nici război, n-a câştigat nici o biruinţă, n-a adus o palmă de pământ ţării, aşa cum o
apucase.
Dar Alexandru Ioan I a întrerupt lupta de veacuri a săracului ţăran român, veşnic obijduit
şi jignit, peste marginile suferinţei omeneşti, contra acelor exploatatori, din toate neamurile şi cu
nici un suflet pe care el l-a fixat cu numele de ciocoi -ceea ce înseamnă (s-o ştiţi bine), nu o clasă
socială, ci o categorie politică şi economică, o varietate morală degenerată a omenirii. I-a sfidat,
in ciuda tuturor legăturilor pe care le avea cu dânşii, s-a bătut vitejeăte cu ei ăi, a doua zi după
împroprietărirea care a fost de fapt, sămânţa cea bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea lor.
Erou şi mucenic al aceleiaşi cauze, de aceea a rămas pentru poporul nostru nu idolul de o clipă, ci
neuitatul părinte şi nefăcător.
,, Noul domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său tineresc, expresia calmă şi hotărâtă a
fizionomiei sale încântă mulţimea care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa …
Colonelul Cuza are una din calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această
ţară, sinceritatea. Am găsit la el de asemenea, bunul simţ şi modestia… ar fi omul nou pe care îl
cere situaţia sa nouă..’’
( Raportul consulului francez Beclard, 17 februarie 1859 )
Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, domnul Unirii, impune respectul şi recunoştinţa
generaţiilor de azi şi de mâine pentru marile sale fapte, care l-au aşezat definitiv în familia
glorioasă a domnitorilor şi voievozilor ce s-au ilustrat prin patriotismul lor fierbinte în luptele
pentru neatârnare şi păstrare a fiinţei naţionale, ca şi a integrităţii - în limitele posibilului
teritoriului locuit de românii din toate provinciile istorice. Putem afirma,cu deplin temei,ca
Alexandru Ioan Cuza, unul din fruntaşii revoluţiei de la 1848, împreună cu toţi patrioţii si
oamenii luminaţi ai epocii au pus temeliile dezvoltării României moderne. Fără îndoială că
domnitorul-deşi a continuat o tradiţie glorioasă a înaintaşilor şi s-a bizuit pe experienţa dobândită
in decursul multor ani fiind, astfel,înarmat cu o bogată pregătire teoretica-a preluat o moştenire
grea,lunga perioadă de exploatare fanariotă care, pe lângă secătuirea ţării a făcut tot ceea ce i-a
stat in putinţă pentru destabilizarea si chiar destrămarea instituţiilor autohtone. Cu înalta
pricepere politică însă ,Alexandru Ioan Cuza a reuşit să obţină recunoaşterea diplomatică a
Europei pentru dubla sa alegere, deşi a trebuit să lucreze încă o vreme in două capitale-Iaşi şi
Bucureşti-cu două guverne, cu două adunări şi nu arareori stânjenit de Comisia Centrală de la
Focşani . Conştient de sarcinile istorice care ii reveneau , Cuza a acţionat cu perseverenţă in
vederea dezvoltării câştigurilor obţinute,izbutind să convingă puterile asupra necesităţii
desăvârşirii actului împlinit la 5 si 24 ianuarie 1859: constituirea unei singure administraţii cu
sediul central la Bucureşti,devenit capitala României, a unui guvern şi Adunări unice.
La 24 ianuarie 1862,s-a instalat la Bucureşti guvernul unic şi s-a convocat Adunarea
reprezentativa a tarii, după ce,in decembrie 1861, domnitorul fusese in măsura sa dea proclamaţia
in care declara:"Unirea este îndeplinita,naţionalitatea romana este întemeiata...alesul vostru va da
astăzi o singura Românie".Alexandru Ioan Cuza a iniţiat,de asemenea,masurile ce se impuneau
pentru organizarea instituţiilor moderne menite sa contribuie la unificarea,pe baza acestora,a

5|Pagină
administraţiei si statului. O serie de legi promulgate in acest sens sunt grăitoare prin simpla lor
enumerare:adoptarea codului modern al lui Napoleon in materie de justiţie,proclamarea egalităţii
in fata legilor si a impozitelor,introducerea sistemului de masuri si greutăţi în concordanţă cu
cerinţele timpului, consolidarea creditului românesc în străinătate, organizarea comerţului, a
meseriilor şi transporturilor ,înfiinţarea Curţii de Casaţie, încercarea de creare a Băncii Naţionale,
şi de punere în circulaţie a monedei naţionale (leul), adoptarea legislaţiei corespunzătoare privind
dezvoltarea armatei naţionale, a şcolilor si universităţilor. Toate acestea , şi altele, au pus bazele
dezvoltării instituţiilor României moderne, instituţii ce si-au păstrat valoarea până în zilele
noastre, cu îmbunătăţirile lor fireşti, impuse de evoluţia generală a ţării. Unul dintre actele
importante susţinute şi impuse de domnitor a fost secularizarea averilor mănăstireşti, un gest
semnificativ pe linia obţinerii independenţei. De altfel, secularizarea a avut şi un efect economic
însemnat: în patrimoniul statului intrând astfel resurse materiale enorme, pământuri mai ales.
De numele lui Alexandru Ioan Cuza se leagă şi reforma agrară şi reforma electorală,
menite să întărească, pe de o parte, clasa ţărănească şi să desfiinţeze relaţiile feudale, pe de altă
parte. Sprijinit şi de alţi patrioţi luminaţi, domnitorul a trebuit să ducă o luptă grea cu forţele
conservatoare care nu puteau renunţa la privilegii, netezind calea dezvoltării capitaliste şi
constituirii României moderne. Alexandru Ioan Cuza nu va pregeta să-şi rişte chiar tronul pentru
realizarea reformelor, fiind obligat să recurgă la lovitura de stat din 2/14mai 1864, impunând
astfel legile necesare.
Putem spune că Alexandru Ioan Cuza este şi un precursor al unei politici externe conformă cu
interesele ţării, el ştiind să trateze cu marile puteri fără a le ridica asupra-şi, chiar dacă acestea nu
apreciau toate actele sale. El a dispus înfiinţarea primei convenţii consulare româneşti, cu
Serbia ,iar cu emigraţiile poloneză, bulgară, maghiară a avut strânse legături, sprijinindu-le fără a
neglija interesele de perspectivă ale României.
In scurta sa domnie, de numai 7 ani, Alexandru Ioan Cuza a reuşit fapte mari al căror rezultat s-a
răsfrânt in timp, constituind premise favorabile evenimentelor de mai târziu ,îndeosebi obţinerea
independenţei de stat după războiul din 1877. Pe de altă parte, întărirea instituţiilor naţionale,
realizate sub cârmuirea sa înţeleaptă, a dus la creşterea conştiinţei de sine a poporului, la crearea
condiţiilor şi a climatului favorabile dezvoltării cadrelor autohtone, competente şi calificate care
au realizat mai apoi Unirea din 1918.
Domnia lui Cuza, pe bună dreptate, trebuie privită azi cu şi mai multă consideraţie, căci el a fost
un mare patriot şi constituie o pildă strălucită a ceea ce poate crea geniul poporului român,
făuritorul, de fapt, al istoriei naţionale ; în momentele cruciale ştiind să ridice personalităţi de
prim rang pe eşichierul european, în rândul naţiunilor în care ne înscriem şi noi.

ISTORICUL

Alexandru Ioan Cuza a simbolizat ,, Renaşterea României’’ şi ,, conştiinţa naţională’’,

că ,, şi-a ţinut întotdeauna cuvântul’’, că era gata a-şi sacrifica tronul, persoana sa, numai să-şi
apere ţara de orice pericol’’, că numele lui e binecuvântat de ,, trei milioane de locuitori pe care
i-a făcut cetăţeni.’’ Credinciosul său sfetnic ( Mihail Kogălniceanu ) a afirmat că ,, nu greşalele
lui l-au răsturnat ( pe Cuza ), ci faptele ( lui ) cele mari.’’ Aceste fapte mari ,, sunt
nepieritoare’’, ele ,, opresc chiar moartea.’’ Alexandru Ioan I nu poate să moară; o dovedesc ,,
lacrimile unui popor întreg, lacrimi ce se varsă de oriunde se vorbeşte româneşte… Veşnica lui
amintire… nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor noştri; şi cât va avea ţara aceasta o
istorie, cea mai frumoasă pagină… va fi aceea a lui Alexandru Ioan I.’’

6|Pagină
7|Pagină