MIHAIL KOGALNICEANU-Biografie

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume", afirma la Luneville, în
Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al
secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail
Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste
contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.

Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie
1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi
Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al
Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României
(1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva
colonelului Iorgu Scorţescu.

În 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie

nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze
români (subl. n.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail
Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre
a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o
recunoaştere directă de către Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română.
În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană", rostit la 24
noiembrie 1843, M. Kogălniceanu spune, printre altele: „Departe de a fi părtinitorul unui
simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim subl.
n.), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria
Moldaviei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie
este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă,. .., mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu
trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a
românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi".

Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea
Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine,
limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari
ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia
boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara
Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror
Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o
săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui
Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului".

Românismul, conştiinţa naţională românească ale moldoveanului M. Kogălniceanu se resimt în

fiece frază ieşită de sub pana lui. Din programul ziarului lui M. Kogălniceanu „Steaua Dunării",
care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit a se numi, potrivit
dorinţei redactorului, - „Unirea"), reproducem cîteva pasaje care-l caracterizează pe unul dintre
cei mai străluciţi oameni politici ai Moldovei din sec. XIX: „Acest jurnal este „Steaua Dunării
Române"; prin urmare, politica sa nu poate să fie decît politica seculară a românilor, politică
naţională care - spre onoarea publiciştilor noştri - se urmează şi se sprijină de întreaga presă
românească,..., politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea
Principatelor". „Unitatea Principatelor, scrie Kogălniceanu, a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a
marilor bărbaţi ai României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai
Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab. Unirea Principatelor a fost ţelul gîndurilor
şi a celor mai străluciţi dintre domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii
noştri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul
organic - notă) aceste cuvinte repetate din secol în secol pînă astăzi de toate inimile
române: „Art. 425. Începutul, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două
Principate, precum şi trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele
nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întîrziat din întîmplătoarele împrejurări.
Mîntuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două ţări sunt netăgăduite!
etc. etc.".

Unirea Principatelor, continuă eminentul bărbat al României, inclusiv al Moldovei, este dar
dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor". „Românii, declară Kogălniceanu, au dovedit
că sunt demni de libertate".

În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru
Unirea Principatelor Române (subl. n.). Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat
pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi
a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu".

La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la

adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M.
Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan
hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu
poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de
aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-
hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi
început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie,
aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi
trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de
asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit".

Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean
(moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de
Mihail Kogălniceanu?

Pe bună dreptate, marele istoric român, tot de origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune
despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria
modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M.
Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859".
Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 –
1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de
externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul
proclamării independenţei de stat a României.

Mihail Kogalniceanu a murit la Paris pe data de 20 iunie 1891 si a fost inmormantat la Cimitirul
Eternitatea din Iasi.