Sunteți pe pagina 1din 29

ÎNCERCĂRI DE UNIRE NAȚIONALĂ PÂNĂ LA MAREA UNIRE A ROMÂNILOR

DIN 1918. IMPLICAREA BISERICII ÎN ACESTE EVENIMENTE

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan MOLDOVEANU

În contextul preocupărilor pe care Biserica Ortodoxă Română le are despre Marea Unire
din 1918, am găsit cu cale să vorbim, în textul de față, despre cum s-a ajuns la aceasta, care au fost
premizele realizării ei, având ca punct de pornire intenții mai vechi în istoria voievodală a
Principatelor noastre, începând din cele mai vechi epoci.
Am să-mi permit să încep, cumva, cu sfârșitul, dată fiind atitudinea unor autori
contemporani ce încearcă să pună la îndoială faptul de a fi existat o voință politică a românilor în
această direcție. Mai nou, dl. Lucian Boia, cunoscut autor de literatură istorică, cu o remarcabilă
operă în spate, opinează că Transilvania și-ar fi dorit unirea, dar și rămânerea în interiorul
monarhiei habsburgice:
”Unirea cu România – spune acesta – aparținea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă
nelămurit. În plan concret, mișcarea națională a românilor din Transilvania nu a acționat în sensul unirii
cu România (sic!), ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obținerii
deplinei egalități de drepturi în interiorul Ungariei”1.

Firește că pe cititorul de azi părerea acestui autor îl contrariază. Ce vom înțelege? Că unirea
a fost un joc al hazardului și ni s-a ”întâmplat” din pricini pe care nici noi nu le intuim? Chestiunea
conștiinței de neam și limbă a fost doar o iluzie utilă și utilizată în argumentările politice ale vremii
aceleia, dar mai ales ale acesteia în care trăim? Atunci, episodul unirii pe care o înfăptuiește Mihai
Viteazul, ideologia pașoptistă care venea să sprijine Unirea de la 1859, lupta oamenilor politici și
bisericești pentru înfăptuirea acesteia, dar și pentru înfăptuirea celei de la 1918, să fi fost expresia
doar a unor dorințe virtuale?

1
Lucian BOIA, Primul Război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014,
p. 81.

1
Că nu este așa, vom vedea dintr-un articol, publicat în 4 septembrie 1911, de către scriitorul
şi arhitectul ardelean de origine bănăţeană Kós Károly (născut cu numele de Karl Kosch), în
Timişoara/Temeschwar/Temesvár, la 1883.
Este, de fapt, o scrisoare redactată la 1911 2, extrem de prost primită de către elita maghiară
a momentului, deşi mesajul conţinut era foarte clar şi pertinent, anticipând aproape la perfecţie,
ceea ce se va întâmpla în Transilvania şi Austro-Ungaria...

”Mult stimate domnule redactor,

Dacă aş fi fost preot maghiar în Transilvania, atunci eu aş fi ales contextul


predicii mele de duminica trecută, dintre psalmii lui David „Doamne, ce mulţi sunt
vrăjmaşii mei! Ce mulţime se scoală împotriva mea!” (Psalmi, 3:2).
Pentru că eu am văzut adunarea ASTRA şi aș vrea să povestesc poporului meu
maghiar ardelean, despre zilele de la Blaj3. Am văzut acea sărbătoare şi ştiu că ea a
fost victoria românilor ardeleni asupra noastră. Aş vorbi poporului meu, despre
duşmanii noştri, dar nu i-aş sudui şi nu aş subaprecia munca lor. Pentru că am văzut la
Blaj adunându-se 6.000 de domni şi doamne din naţiunea românească, laolaltă cu
prelaţi, învăţători, moşieri, avocaţi şi deputaţi, predicatori şi „dascăli” săraci,
meşteşugari, negustori şi oameni de rând, o întreagă societate.
Toţi aceşti oameni diferiţi s-au adunat acolo duşi de entuziasm, din propria lor
voinţă, nu pentru a bea, nu pentru a face chef, ci pentru a se exalta şi pentru a învăţa,
pentru a-şi asculta conducătorii, pentru ca, gravând spusele acestora în inimile lor, să
se poată întoarce la cei rămaşi acasă, ducând cu ei un nou elan şi noi gânduri naţionale,
pentru următorii zece ani.
Noi ungurii nu putem să le urmăm exemplul! Noi ardelenii suntem deja obosiţi,
iar opinia publică din Ungaria, nu se interesează de soarta naţiunii maghiare. Ceea ce
îi interesează acum pe ei este dacă ziarele care trăiesc din defăimare, pot sau nu
împroşca liber noroiul, sub egida sfinţeniei libertăţii presei.
Presa este oglinda fidelă a opiniei publice: ziarele din capitală au publicat
câteva articole despre adunarea de la Blaj (e drept, unele, chiar aparţinând unor ziare
de prestigiu, au fost foarte eronate şi stranii), dar au consumat subiectul repede şi astăzi
din nou bat câmpii cu mult prea uzata temă a obstrucţiei.
Dar noi nu ne putem permite să trecem peste subiect atât de uşor; la urma urmei
jocul se desfăşoară pe seama naţiunii maghiare.

2
Publicată de Antal BURJÁN şi Tudor DUICĂ în revista Kontakt , Scrisoare despre maghiarii şi românii din 1911,
Cluj-Napoca. Textul mi-a fost furnizat de prietenul și colegul Paul Brusanofski (profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe
Române la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu), căruia îi mulțumesc călduros.
3
Era vorba de adunarea ASTRA de la Blaj, cu prilejul aniversării a 50 de ani de existență, participând acolo fruntașii
culturii românești (N. Iorga, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, Șt.O. Iosif, O, Goga, S. Mehedinți, V. Eftimiu), alături de 500
de participanți din vechea Românie, și 30.000 de ardeleni, în fața cărora avea să zboare Aurel Vlaicu, de pe Câmpia
Libertății - vezi Pr. Mircea PĂCURARIU, ”Unirea cea Mare”, în BOR și Marea Unire, vol. II, Basilica, București,
2018, p. 181.

2
Şi noi am vrut totodată să învăţăm ceva la Blaj, pentru că deja îi ducem lipsa
mult învăţatului şi într-adevăr acolo s-au aflat multe lucruri de învăţat, de la români.
Am văzut o adunare naţională enormă, am auzit cuvântări mortal de serioase. Nu am
văzut gesturi studiate, nu am auzit fraze goale. Asta este prima din învăţături. Am văzut
acolo o armată. O armată naţională. Această adunare nu mai e hoarda lui Janku
(Iancu) şi Akszentye (Axente Sever), aceasta nu ne va ataca cu coase şi cu tunuri de
lemn. Şi nu se vor mai înrola între aservitorii Vienei. Aceştia au ajuns o naţiune, care
s-a înarmat cu munca conştiincioasă, bani şi cultură. Asta este a doua învăţătură.
Am văzut devotamentul cu care oamenii acolo adunaţi se îmbibau cu
învăţăturile conducătorilor săi, cu câtă exaltare ascultaseră cuvântările de multe ori
plictisitoare, modul în care s-au arătat satisfăcuţi cu tot ce au primit, fără să critice
orişice şi bucuria cu care îşi plătiseră bănuţii asociaţiei Astra.
Şi nu a fost acolo dezordine, nu s-a vorbit de politică, nu s-a instigat: ceea ce
am auzit au fost statistici seci, fapte seci, enumerate de cuvântători într-un mod calm,
aproape plictisitor.
Şi am avut impresia că am asistat la unul din cele mai mari evenimente politice
al ultimilor ani, aceasta a fost cea mai periculoasă instigare naţională. Asta este a treia
învăţătură.
Marele nostru ziarist răposat, Gusztáv Beksics, care era gata să lupte pentru
idealurile naţiunii noastre maghiare până la ultima suflare, a prezis odinioară – şi nu
a fost chiar atât de demult – că la vremea când românii ardeleni se vor consolida din
punct de vedere cultural, financiar şi social, în acelaşi moment se va pune chestiunea
existenţei Ardealului maghiar.
Azi, după desfăşurarea adunării Astrei, ştim – doar dacă nu ne acoperim ochii
şi nu ne astupăm urechile – că societatea românească din Ardeal este gata formată din
punct de vedere financiar, social, ba chiar şi cultural. Această societate îşi cunoaşte
forţa, obiectivele, această societate este disciplinată, fanatică şi idealistă.
Această societate este o naţiune.
Citesc psalmii: „Se ţin de paşii mei, mă înconjoară chiar, mă pândesc, ca să
mă trântească la pământ.” „Parcă ar fi un leu lacom după pradă, un pui de leu care
stă la pândă în culcuşul lui.” (Psalmi, 17: 11-12)
Această societate românească este un duşman atât de natural pentru noi, că nu
o vom putea câştiga de partea noastră, nici cu vorba bună, nici cu forţa. Tot ceea ce
statul si societatea [maghiară] dedică acestui scop, este o totală risipă de muncă şi
efort. Românul ardelean nu va fi niciodată ungur de bunăvoie. Nu are nevoie nici de
învăţarea limbii maghiare – noi maghiarii ardeleni avem nevoie mult mai mare de-a
vorbi limba română. Ei preferă să-şi înveţe copii franceza şi germana. Dar nici
conceptul statal maghiar nu va mai entuziasma românii noştri, după ce a luat naştere,
în vecinătatea noastră imediată o Românie liberă, naţională, una care se dezvoltă cu
paşi uriaşi.
Situaţia noastră azi este aşa: însărăcita şi obosita societate maghiară din
Transilvania, care şi-a pierdut speranţa, este nevoită să se retragă pas cu pas, în mod
continuu, în toate aspectele în faţa românilor care avansează în rânduri unite, sub o
unică conducere conştientă. Ne prevedem soarta şi nu ne putem aştepta la vreo minune.
Noi înşine suntem slabi şi nu ne vine în ajutor, nici societatea, nici administraţia statului
Ungariei Mari.
De fapt, niciodată nu puteam să contăm pe societatea din Ungaria. Şi în trecut,
noi transilvănenii am fost aceia care, la nevoie am furnizat ajutoare Ungariei.
Niciodată nu am cerut, nici nu am aşteptat răsplata pentru acestea.
Stăm însă altfel cu administraţia statului. Aceasta ar avea obligaţia măcar de-
a ne ajuta, dacă nu îşi asumă protecţia noastră totală. Ar fi obligaţia ei de-a ne pune la

3
dispoziţie toate mijloacele, toate armele, totodata de a-i priva pe români de toate
mijloacele şi toate armele cu care ne pot dăuna. Am putea numi acest lucru o
nedreptate, o inumanitate, în stat de drept nici nu se cuvine a face aceste lucruri. Dar
şi medicul ucide fătul, dacă se pune întrebarea cine să supravieţuiască, mama ori
copilul. Şi să ne uităm împrejur: cum se protejează statele împotriva minorităţilor lor,
adică cum îşi protejează.
1. În Poznan polonezilor le este interzis să achiziţioneze pământ.
2. În România este interzis în şcoli (şcoli publice), chiar şi în biserici utilizarea,
sau învăţarea unei alte limbi, decât româna.
3. America liberă îşi recunoaşte ca cetăţeni, doar pe aceia care îşi însuşesc
limba engleză în scris şi oral şi care dau dovadă de cunoştinţa principiilor de bază ale
Constituţiei lor, iar drept de vot posedă doar cetăţenii.
Noi am adoptat varii legi şi principii de la străini, de multe ori chiar în
detrimentul nostru, sau care cel puţin ridicau nişte probleme, de ce oare nu am preluat
şi asemenea legi? Reuşita unor asemenea legi ar fi facilă, iar implementarea lor, nu
costă nici un ban.
În loc, ducem ţara în criză de mai mulţi ani vizând introducerea sufragiului
egalitar, universal şi secret, sau vizând crearea unei armate naţionale (aceasta din
urmă– recunosc – este un lucru mare, totodată mult mai dificil de realizat, decât o nouă
lege a naţionalităţilor).
Însă cultura naţionalităţilor este subvenţionată de stat cu milioane [de
coroane] – sub egida echităţii.
În aceasta săptămână la Cluj s-a organizat adunarea generală festivă a EMKE
(Erdélyi Magyar Közművelődési Egyesület – Asociaţia Culturii Publice Maghiare din
Ardeal). Şase sute de persoane şi-au semnalat interesul şi oraşul îşi face griji cu
cazarea atâtor oameni. La Blaj – un sat de 2500 de suflete – au cazat de voie bună 6.000
de oaspeţi, vreme de trei zile – în numele culturii române. La Cluj – un oraş de 60.000
de locuitori – cazarea a 600 de oaspeţi este o problemă – în numele culturii maghiare.
Acest fapt – cred – nu mai necesită nici un comentariu!
Avem în Ardeal, aproape în fiecare an, un congres al secuilor, care culminează
de obicei cu redactarea unui memorandum. Succes niciunul din ele nu a avut. Cred că
în ministere deja s-au şi plictisit doar numai de citit problemele maghiarilor ardeleni.
”Banca de credit” (Hitelbank) înfiinţată prin intermediul ministerului la
Sfântul Gheorghe, cu scopul de a-i ajuta pe secui şi-ar putea închide porţile, deoarece
clienţi nu are, nici unul. Până în ziua de azi, a rămas mai ieftin creditul băncii
Transilvania, băncii Albina sau cel al băncii din Sibiu, decât creditul maghiar. Şi chiar
săptămâna trecută, s-a vândut la licitaţie moşia fundaţiei Teatrului Naţional din Cluj –
asistat de Ministrul Culturii – românilor. Nici acest fapt, nu mai necesită vreun
comentariu.
Poftiţi a bineveni la Cluj la adunarea EMKE. Dar degeaba ne vorbesc, degeaba
ne mai promit lucruri. Începem a ne pierde speranţa, în tot ceea ce vine de la Pesta,
începem a nu ne încrede în măreţele planuri ministeriale dedicate salvării naţiunii.
Dacă aş fi preot maghiar, duminica viitoare eu aş vorbi în jurul următorului
text din Scriptură: „Inima îmi bate cu tărie, puterea mă părăseşte şi lumina ochilor mei
nu mai este cu mine.” „Prietenii şi cunoscuţii mei se depărtează de rana mea, iar rudele
mele stau deoparte.” (Psalmi 38: 11-12)
Cu respect patriotic: Károly Kós (1911)”

4
Ce să înțelegem din acestea? Nu se pregătea nația română din Transilvania pentru toate
acestea, iată cu câți ani înainte? Înțelegem că nația română n-a fost luată prin surprindere și că, în
spatele așa-zisului hazard a stat multă pregătire. Dar, mai ales dorință.
Românii au fost conștienți întotdeauna de faptul că vorbesc o aceeași limbă și au o aceeași
credință, chiar dacă ni se spune că nu poate fi vorba de ceea ce se numește conștiință națională.
Oare așa să fie?
Ideea unității de neam, limbă și credință era sesizată și de străini, în chiar epoca pentru care
mulți spun că nu se putea clama așa ceva. Iată cum, însă, la 1629, un patriarh ecumenic, Chiril
Lucaris, altmninteri, un personaj cu care istoria românilor este familiarizată, răspundea principelui
transilvan calvin Gabriel Bethlen care îi scria rugându-l să intervină și să binecuvânteze – nici mai
mult, nici mai puțin – trecerea românilor la Calvinism, știind probabil că pe numele patriarhului
fusese pusă o Mărturisire de credință calvină, publicată la Geneva, tot atunci. Răspunsul
patriarhului, dincolo de Ortodoxia-i foarte bine articulată, lămurește și această situație, dar
întărește și convingerea noastră că până și străinii erau conștienți de unitatea românilor:
”Pentru îndeplinirea fericită și pașnică a acestei (schimbări de religie), ar trebui mai
întâi să se rupă legătura de sânge care zvâcnește în taină, dar cu multă putere între românii
din Țara Transilvaniei și locuitorii din țările Munteniei și Moldovei. Negreșit, domnii vecini
ai ziselor țări nu vor îngădui aceasta niciodată și foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu
armele, cel puțin cu îndemnuri tainice”4.

Ce-ar mai fi de spus?


Că e o realitate faptul că domnitorii Țării Românești și ai Moldovei au deținut
posesiuni în Transilvania pe care au ridicat biserici și mănăstiri, ba chiar și episcopii ori
mitropolii, așa cum e cea de la Vad și Feleac, creație a lui Ștefan cel Mare, din 1488, sau
aceea a lui Mihai Viteazul de la Alba Iulia. Călugări și preoți transilvăneni au întemeiat
biserici, schituri și mănăstiri la sud și est de Carpați.
Nu a existat o unire politică, dar a existat o unitate prin limbă, credință, cultură și forme
de viață comune, spune pr. Acad. Mircea Păcurariu 5, frontierele politice nemaiconstituind

4
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura IBMBOR, București, 1992,
p. 64.
5
”Unirea cea Mare”, p. 170.

5
un obstacol în conturarea acestui tip de unitate de care un mare patriarh era conștient. Această
unitate avea să fie întreținută prin circulația cărții bisericești, în primul rând. Să nu uităm că
numai din Cazania lui Varlaam (1643) aveau să se descopere în Transilvania peste 340 de
exemplare, și asta doar din ceea ce s-a putut păstra (să ținem cont că multe dintre biserici,
schituri și mănăstiri au fost arse, la 1761-1763, de către austrieci) 6. Dar mai înainte de
aceasta, un pictor moldovean, Filip (numit Maler în documente, iar de noi chiar cu numele
ce amintea de zona sa de proveniență) publica primele texte românești la Sibiu, iar un
muntean, Coresi, venea să activeze la Brașov, tipărind masiv în românește.
Cărțile de slujbă în limba română, asemenea Cazaniei, aveau să fie difuzate în tot
spațiul românesc.
Cât despre Biblia de la 1688, monument, prin excelență, al limbii române, nu se poate
spune decât că este rodul excepționalei colaborări între cărturarii Bisericii din cele trei
Principate. Mitropolitul ardelean Simion Ștefan ”oferise” textul pentru Noul Testament,
publicat de el la 1648, la Bălgrad, moldoveanul Nicolae Milescu Spătarul pe acela al
Vechiului Testament, text tradus de el între 1661-1663, pe când era capuchehaie la
Constantinopol, text revizuit și completat de marele Dosoftei. De diortosire se ocupase
Mitrofan al Hușilor, împreună cu Antim Ivireanul7, de corectură Radu și Șerban Greceanu,
iar sprijinul material era oferit de însuși domnul vremii, Șerban Cantacuzino, tipărirea
isprivindu-se sub Constantin Brâncoveanu. Splendidă operă a unității spiritual-culturale a
românilor!
Altminteri, faptul unității românești fusese sesizat și articulate de marii cronicari și de
Letopisețele țărilor (Grigore Ureche, Miron Costin în De neamul moldoveanilor, Constantin
Cantacuzino Stolnicul în Istoria Țării Românești, Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii
romano-moldo-valahilor, Samuil Micu în Istoria, lucrurile și întâmplările românilor,
Gheorghe Șincai în Hronica românilor, Petru Maior în Istoria pentru începutul românilor

6
Vezi Ioan MOLDOVEANU, Reveniri asupra chestiunii uniate la români (cu o traducere a lucrării ”L’Uniatisme”
a lui Kiril Korolevskij), Editura Universității din București, 2014, pp. 127-157.
7
Pr. Prof. Ioan MOLDOVEANU, ”Activitatea tipografică a Sf. Antim Ivireanul. Semnificațiile acesteia pentru
întărirea ortodoxiei răsăritene și pentru românizarea cultului liturgic”, în Anuarul Facultății de Teologie
Ortodoxă.Universitatea București, an XVI, 2016, pp. 65-78.

6
în Dachia, Naum Râmniceanul, Chesarie al Râmnicului în prefețele Mineielor, republicate
de Iosif al Argeșului și Ioan Piuariu Molnar.
Ideea unității de neam își făcuse deja loc de multă vreme, la 1784, în conștiința
românilor sau la 1848 când se striga la Blaj ”noi vrem să ne unim cu țara!”.
Dar, ca să se ajungă aici, a fost nevoie de un efort consistent de veacuri, efort făcut de
domni, de boierii țărilor, de oameni ai Bisericii, de cărturarii epocilor trecute, de cărturarii
convertiți în oameni politici ai epocii moderne în care s-a înfăptuit Unirea de la 1859 sau cea
de la 1918. Aceasta încercăm să arătăm aici.
*
UNIREA ROMÂNILOR SUB MIHAI VITEAZUL
În ciclul acestor încercări de unire a românilor din actualul spațiu în care ei trăiesc, chiar
dacă nu mai e cel de la 1918, și-a înscris numele Mihai Viteazul, în primă instanță. Speculând
puțin, am putea spune că avusese un precedent într-un gest făcut de Ștefan cel Mare, care, după
cum spun cronicile, ocupase Țara Românească pentru cam 16 ani.
Dar, să mă explic:
Aici, va trebui să mă opresc asupra episodului în care Matia Corvin hotărăşte campania de
la 1467 împotriva Moldovei şi trebuie să punem totuşi întrebarea de ce a trebuit să aştepte doi ani
Matia Corvin pentru a-l ataca pe Ştefan. Mi se pare important acest episod pentru a lămuri câteva
aspecte care l-au impus pe Ştefan în conştiinţa naţională. Voi încerca să schiţez un răspuns cât de
cât plauzibil. Se pare că, în realitate, Matia Corvin nu venise să pedepsească îndrăzneala lui Ştefan
de a-şi însuşi Chilia. Dacă era s-o facă, n-ar fi aşteptat doi ani. Explicaţia este aceea că Matia a fost
atras în Moldova printr-o conspiraţie a lui Ştefan – este de notorietate abilitatea diplomatică a
domnului Moldovei – în ideea eliberării Transilvaniei de sub suzeranitatea ungară şi numirea unui
principe cum va face şi în Ţara Românească. Trebuie spus că s-a vehiculat în istoriografia
românească, potrivit Letopiseţului cantacuzin, că Ştefan ar fi alipit Moldovei, pentru aproape 16
ani, Ţara Românească8. I-ar fi urmat în mod logic Transilvania, ceea ce l-ar putea afirma pe Ştefan
cel Mare, cu puţin curaj din partea noastră, drept prim domn al unirii 9. Aceasta se putea întâmpla

8
Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, în extras în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Portret în cronică, Editura Muşatinii, Mănăstirea Putna, 2004 p. 151.
9
De o aşa de teribilă abilitate politică va mai da dovadă, nimeni altul decât Mihai Viteazul. Petre P. Panaitescu infirmă
această teorie, apelând la ideea dinastică, potrivit căreia Ştefan n-ar fi făcut niciodată gestul unirii Moldovei cu

7
numai dacă îl scotea din scenă pe Matia. Şi chiar asta îi pregătea. Recent, un tânăr cercetător de le
Cluj a descoperit la Arhivele de Stat din Milano un document tulburător, în care Ștefan cel mare
era numit ”Rex Daciae”, ceea ce l-a făcut pe Acad. Ioan Aurel Pop să spună că Ștefan cel mare
este ”restitutor Daciae” cu un secol înainte de Mihai Viteazul10.
Acțiunea de unire de la 1599-1600 avea să capete altă anvergură și era determinată și de
un alt context istoric. Am spus-o și în altă parte, cum că acțiunea sa a fost, ideologic vorbind,
bazată și pe faptul unei necesități de a-și pune la dispoziție forța necesară unei susținute lupte
antiotomane. Adică era parte a unei startegii bine gândite.
Problema s-a pus când tronul Ţării Româneşti a fost ocupat de Mihai Viteazul, fiul
grecoaicei Teodora, cu ajutorul lui Andronic Cantacuzino. La el se referă Iorga, spunând că
întrunea toate curentele bizantine de până atunci, al cărui inspirator, mitropolitul Dionisie Rally,
Cantacuzin şi el, îl îndemna să meargă să ocupe Sofia, preocupându-se să-l convingă pe voievod
de sprijinul grecilor din Grecia şi Macedonia 11.
Acest ultim cruciat al Evului Mediu, despre care, la o primă vedere, nu s-ar putea spune
decât că a fost preocupat de lupta armată antiotomană, îl vedem dublând această preocupare de o
alta spirituală. El va continua să acorde azil personalităţilor greceşti şi totodată va continua politica

Muntenia, din considerentul, foarte prezent în epocă, că cealaltă ţară aparţinea altei familii, adică era moşia altora.
Aceasta întrucât, ideea dinastică nu era abstractă ca ideea de stat, nu era o idee socială precum cea naţională, ci domnul
era stăpânul absolut al pământului cu supuşii lui. Se putea pune acolo cel mult un domn mai docil, în locul celui
răsturnat. Şi noi dacă afirmăm aici ideea unei uniri, se înţelege că nu o facem din perspectiva unirii târzii din secolul
al XIX-lea şi nici măcar din aceea a lui Mihai Viteazul. Ştefan chiar aşa a şi procedat: în Ţara Românească a numit un
domn, dar şi pentru Transilavnia pregătea o soluţie întocmai. În punctul acesta, trebuie să mulţumesc domnului
profesor Mircea Dogaru, istoric militar, de a-mi fi înlesnit înţelegerea a câte ceva din complexitatea acestei acţiuni de
la 1467.
10
„Țara Moldovei și formarea statului național român unitar”, conferință ținută în 28 martie 2018 la UMF Iași – vezi
http://iasifun.ziaruldeiasi.ro/conferinta-cu-tema-tara-moldovei-si-formarea-statului-national-roman-unitar/170642/
11
În jurul lui Dionisie, care-l dubla foarte bine pe mitropolitul de drept, Eftimie, se adunaseră toţi episcopii greci şi
bulgari care sperau la eliberare şi vedeau în Mihai un cruciat capabil să ajungă la Constantinopol. Prin Dionisie Rally
i se trimit voievodului scrisorile creştinilor din Tesalia, Epir, Macedonia şi din toată Grecia – N. IORGA, Bizanţ după
Bizanţ, București, 1971, p. 142-7. Vezi pentru aceasta și ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria românilor, vol. IV, Editura
Enciclopedică, 2001, p. 607.

8
de ajutorare a Muntelui Athos, închinând la Simonopetra ctitoria sa din Bucureşti - Sfântul
Nicolae, sau “Mihai Vodă”12.
Da, este posibilă și o astfel de abordare, iar istoricii nu i se împotrivesc. Mihai Viteazul
avea nevoie de forța militară acelor de un neam cu el, ceea ce l-ar fi putut susține în efortul de
eliberare a Constantinopolului. Nu mai este un secret pentru nimeni ce ode i-au închinat acestuia
grecii, sperând în posibilitatea ca singurul ce fusese capabil să li se contrapună turcilor în atâtea
rânduri să poată – de ce nu? – elibera vechiul Bizanț.
Dar, în spatele demersurilor ce avea să le facă au stat acțiuni politice de amploare și a fost
sprijinit și de oameni ai Bisericii.
Unul dintre aceștia a fost mitropolitul țării, Eftimie III (1594-1602), pe care, vom vedea, îl
va folosi în acțiunile sale diplomatice din Transilvania, alăturându-i acestuia și pe ceilalți doi
ierarhi ai țării.
În Transilvania, la putere ajunsese puternica familie catolică Bathory care a pus stavilă
calvinismului, într-o oarecare măsură. În această acțiune a trebuit să se arate binevoitori față de
Biserica ortodoxă în care vedea un sprijin în interesul de a îngrădi acțiunile calvinilor. Asta a
permis legături mai trainice între Bisericile de pe cei doi versanți ai Carpaților, iar atunci când
Eftimie a condus delegația munteană la Alba Iulia, în 20 martie 1595, deși politic vorbind
negocierile nu au fost favorabile voievodului muntean, delegația închinând țara lui Sigisnmund
Bathory, iar Mihai devenind un supus al acestuia, se reușește, totuși, ca Biserica transilvană să fie
trecută în jurisdicția celei de la Târgoviște 13. Nu era o victorie, dar măcar nu era nici o înfrângere!
În virtutea acestei noi înțelegeri, ”mitropolitul de Bălgrad – spune Pr. Prof. N. Șebănescu –
continuă să vină regulat la Târgoviște pentru sfințire, iar cartea bisericească trece cu mai multă
ușurință dintr-o parte într-alta, contribuind la uniformizarea slujbelor, unitatea limbii și întărirea
conștiinței că românii de pe ambele poale ale Carpaților <<cură toți din aceeași tulpină>> și
trebuie toți să fie laolaltă în aceeași țară”14. Așa i s-a îngăduit lui Mihai să ridice o biserică ”Sf.
Treimi” lângă cetatea Bălgradului, ale cărei încăperi de pe lângă aceasta aveau să devină, ulterior,

12
De fapt, această mănăstire fusese închinată la 1591, după ce patriarhul Ieremia II o sfinţise ca stavropighie, în urma
unui sinod ce întrunea ierarhii ţării – Alexandru ELIAN, ”Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de
Constantinopol şi cu celelalte Biserici”, în BOR, nr. 7-10, 1959, pp. 914-915.
13
Pr. Niculae I. ȘERBĂNESCU, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Arh. Târgoviștei, 2001, pp. 64-65, 113.
14
Pr. Niculae I. ȘERBĂNESCU, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, p. 113.

9
sediul viitoarei mitropolii ardelene. Ba mai mult, Sigismund Bathory îi dăruise principelui
muntean și posesiuni în Transilvania.
Toate acestea, cât și desele renunțări la tron ale lui Sigismund, au făcut să încolțească în
mintea lui Mihai ideea ocupării Transilvaniei, în primă instanță. Să nu credem că aceste idei apar
peste noapte, mai ales în cazul unor astfel de personaje. Mihai era un prea elaborat strateg ca să nu
fi gândit din vreme la planul acesta. Era și prilejul ca faptul închinării țării către instabilul
Sigismund să-și capete răsplata sa.
În acest context, anul 1596 reprezintă anul trecerii la faza confruntărilor politico-militare
pentru eliberarea Țării Românești. S-au semnalat victorii românești la sudul Dunării, până aproape
de Sofia, așa cum îi propusese Dionisie Rally. Campania lui Mihai în Balcani fusese în măsură să
sperie Istanbulul, iar vestea victoriilor sale s-a răspândit rapid în toată Europa. Ulterior, Mihai a
ales să ducă tratative cu Poarta, la cererea acesteia (!). Asta avea să-i aducă, la 1597, însemnele
recunoașterii sale de către Poartă 15. Momentan , voievodul oprește ostilitățile cu Poarta, dar, între
timp, trimite solie la curtea împăratului Rudolf II pentru a obține ajutor. Imperialii se obligau să
suporte plata a 4000 de oșteni, pentru șase luni. Oprirea ostilităților era cauzată și de situația
nesigură pe care i-o oferea Ardealul, din pricina instabilității politice a lui Sigismund. În aceeași
notă, Mihai, pentru a preveni uneltirile lui Ieremia Movilă al Moldovei, face o înțelegere cu singurii
care puteau să-l sprijine pe acesta din urmă, adică cu polonii, iar pentru a stăvili atacurile tătare, se
înțelege cu Statul moscovit și cu cazacii. Gândul lui a fost ca, încă din 1597 să atace Moldova
pentru a preveni o coaliție polono-moldavă cu scopul de a anexa Țara Românească, dar nu uită să-
i țină, diplomatic, departe și pe turcii care nu știau cum să-l gratuleze. Au mers până într-acolo
încât au micșorat la jumătate haraciul.
Această echilibristică diplomatică avea în vedere ocuparea Moldovei, deoarece aflase că
Ieremia uneltea împreună cu polonezii la Înalta Poartă pentru a-l scoate din scaun. Apoi, chiar și
turcii ar fi putut să le convină ocuparea Moldovei de către Mihai, cugeta voievodul, văzând din
această întreprindere o ieșire a Moldovei de sub influența Poloniei. De aceea, turcii îi cer lui Mihai
să încheie pace cu ei și să le mijlocească o pace cu imperialii. Astfel voievodul român se vede pus
în situația de a juca un rol dintre cele mai importante în raportul de forțe european. Din momentul
acesta eludează suzeranitatea principelui transilvan peste al cărui cap stabilea noi raporturi politice.

15
ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, pp. 606-607.

10
Aceasta se soldează cu incheierea unui tratat de alianță cu Curtea de la Praga, în vara anului 1598,
după șapte zile de negociere dură, tratat care înlocuia înrobitoarea suzeranitate otomană cu acea a
împăratului creștin și deschidea perpective politice nebănuite pentru domnul muntean. De aceea,
va încerca să fisureze tradiționala alianță turco-tătatră, negociind în secret cu tătarii pe care-i va
pune în relație și cu Curtea de la Praga. Pe de altă parte, nici Poarta nu stătea cu mâinile în sân,
urmărind orice fisură în sistemul de alianțe închegat de Mihai, pentru a reuși eventuala lui
înlăturare.
1598 este anul în care, pentru Mihai apare conjunctura favorabilă pentru a începe o teribilă
campanie antiotomană. Având sprijinul imperialilor, declanșa atunci cea mai răsunătoare și de
amploare campanie, urmărită cu mult interes de întreaga Europă. Mihai atacă, pe rând, Nicopole,
Vidin, iar apoi, urmând linia Dunării, lovește Plevna, Vrața, Rahova și înaintează spre Sofia. Peste
tot fusese ajutat de sârbi și bulgari care concomitent declanșează o răscoală. La fel vor încerca să
facă sârbii și grecii. Bulgarii ajutați moral de această campanie, cuceresc Târnovo și-și proclamă
un țar. Apropiindu-se iarna, în lipsa unei artilerii performante, se retrage în Țara Românească 16.
Asta i-a adus pe turci în situația de a cere pace și încetarea ostilităților, timp care l-a lăsat
pe Mihai să se concentreze asupra relației cu Transilvania.
Sigismund, instabil cum era, depășit de timpuri, cedează tronul către vărul său, cardinalul
Andrei Bathory, care începe să viseze la ocuparea tronului muntean. Față de astfel de așteptări,
Mihai nu putea rămâne nepăsător. Ca un bun diplomat ce era, fiind însă și un fin cunoscător al firii
umane, va profita de trufia principelui-cardinal și consimte, la 26 iunie 1599, să depună jurământ
de credință către acesta. Era un mod de a îndepărta, temporar, orice primejdie față de țară din partea
vecinului transilvan, asta pentru că din partea Moldovei și a Poloniei nu încetaseră acțiunile
subversive care aveau drept scop înlăturarea domnului muntean. Până și din țară, uneltirile erau
întreținute de o partidă a boierimii care a luat calea Poloniei pentru a solicita ajutor regelui înspre
înlăturarea lui Mihai și numirea lui Simion Movilă. Interesantă pentru epocă era motivarea adusă
de boieri, ”ca Țara Românească să fie la un loc și în unire cu Țara Moldovei…căci suntem toți
de-o limbă și de-o lege și în vremurile de odinioară, domnul moldovean ajungea domn muntean
și domnul muntean, domn moldovean”17.

16
ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, pp. 606-619.
17
HURMUZAKI, supl. II, 1, pp. 487-488, cf. Petre P. PANAITESCU, Mihai Viteazul, Editura Corint, București,
2002, p. 211 și ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, p. 621.

11
”De această dovadă a conștiinței de neam, existent în rândurile românilor din întreg
spațiul locuit de ei, s-a folosit Mihai Viteazul, ca de un factor esențial în construcția politico-
statală avută de el în vedere și care realize suprapunerea granițelor statale peste cele entice”18.
Din nou această situație de posibilă lărgire a puterii și influenței Poloniei nu putea conveni
Porții, fapt pentru care aceasta își amână planurile de răzbunare și va relua tratativele cu domnul
muntean. Din nou, la 27 august 1599, Mihai primea însemnele puterii de la Înalta Poartă, iar
Dunărea devenea pentru prima oară hotar clar stabilit între cele două forțe, iar Mihai își va putea
permite să solicite amânarea tributului pentru trei ani19.
Câștigase răgaz să se poată ocupa de Transilvania.
Informat fiind de călugării mănăstirii sale din Bălgrad despre starea armatei ardelene,
pregătește asaltul și, în 28 octombrie 1599, învinge armata ardeleană la Șelimbăr. Campania fusese
organizată impecabil. Urmează intrarea sa triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, și stabilirea
scaunului mitropolitan acolo. Tot ceea ce avea să urmeze, deși Ortodoxia era doar tolerată în
Ardeal, vine să consolideze ideea de unitate a credinței din cele două Principate. Și aceasta nu s-
a stins odată cu părăsirea Ardealului de către Mihai. El doar făcuse realizabilă o idee mai veche.
A urmat cucerirea Moldovei, în mai 1600. În iunie impunea deja noi ierarhi în locul celor fugiți de
acolo. Mitropolit avea să devină Dionisie Rallys, acela care-i aducea veștile din lumea balcanică
și care se făcuse mesager al ideii de eliberare a Balcanilor, Filotei la Roman, Anastasie Crimca la
Rădăuți, iar la Huși rămânea Ioan, episcopul cu care își începuse existența această nouă eparhie,
la 1598.
În această nouă stare de lucruri, Mihai a reușit să obțină din partea Împăratului
recunoașterea religiei ortodoxe pentru transilvăneni, a îmbunătățit statutul preoților de acolo, a
ctitorit mai multe edificii, printre care biserica de la Lujerdiu (Cluj), o biserică în Ocna Sibiului, a
restaurat Râmeții, vechiul sediu mitropolitan al Transilvaniei, a făcut danii bisericii Sf. Nicoale
din Șcheii Brașovului, a zidit o alta la Făgăraș, dar imediat după pierderea Ardealului distrusă de
Gabriel Bathory20.
Realitatea unificării teritoriului românesc era atât de puternică, încât Curtea imperială a
trebuit să cedeze în favoarea recunoașterii sale.

18
ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, p. 621.
19
ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, pp. 621-622.
20
ACADEMIA ROMÂNĂ, Istoria Românilor, pp. 626-627.

12
Din păcate, n-a durat mult, căci anume răzmeriți de prin Ardeal l-au făcut pe Mihai să
părăsească Moldova pentru a rezolva problemele de acolo, în septembrie. Aveau să revină la post
vechii ierarhi: Ieremia Movilă, ca mitropolit, Teodosie Barbovski la Rădăuți și Agaton la Roman.
Acestei epopei i se pune punct în august 1601, când voievodul este ucis mișelește la Câmpia
Turzii. Nu cumva pentru că reușise să sperie Europa prin apariția unui nou pol de putere în rândul
marilor puteri? Altminteri, avem și o exclamație din epocă: ”Acest Mihai vrea să jongleze cu toată
lumea!”21. Era spusă cu năduf de cancelarul polon Zamoyski, ca expresie a faptului că dacă reușise
să unească trei țări bogate, și deloc mici, și le stăpânește cu putere absolută, va fi o primejdie pentru
Polonia. Dar, toți ceilalți aveau aceleași temeri.
Oricum, el realizase, printr-o acțiune politică fără precedent, unitatea celor trei țări, care
chair dacă nu era rodul unei idei naționale, avem totuși dreptul să punem întrebarea, odată cu
învățatul Petre. P. Panaitescu:
”nimic din ceea ce ne tulbură pe noi azi, nimic din sițul de solidaritate și de iubire între oameni de
aceeași limbă nu l-a atins, oare, pe primul domn al tuturor românilor? Judecând azi în deplină cunoștință
de cauză, având în față mărturiile trecutului, corespondența lui Mihai și a celor ce l-au înconjurat, actele
lui de guvernământ, acum aproape deplin cunoscute, nu avem dreptul să răspundem negativ ”22.
*
UNIREA CELOR DOUĂ PRINCIPATE
Urmașii aveau să tragă nădejde că România Unită este o forță: sprirituală, economică,
cultural, geografic-politică.
De aceea, nu întâmplător, artizanul ideologiei pașoptiste, Nicolae Bălcescu avea să scrie
prețioasa lucrare ”Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul” pentru a furniza un argument al
puterii în noua epocă ce se profila: puterea Unirii. ”Imposibil de înfăptuit – spune istoricul Gh.
Buzatu – în condițiile interne și, mai cu seamă, externe ale anului 1848, idealul unității naționale
a repurtat un remarcabil success în 1859, odată cu unirea Moldovei și Țării Românești într-un
singur stat”23. Ba chiar și mai devreme, la 1821, vedem ideea unității de neam exprimată într-o
scrisoare prin care Tudor Vladimirescu cerea cârmuirii din țara sa să intre în legătură cu

21
Petre. P. PANAITESCU, Mihai Viteazul, p. 196.
22
Petre. P. PANAITESCU, Mihai Viteazul, p. 212.
23
”Marea Unire a românilor”, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Editura Basilica, București, 2011,
p. 74.

13
moldovenii, ”ca unii ce suntem de-un neam, de-o lege…ca fiind la un gând și într-un glas cu
Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor Prințipaturi, ajutându-ne unii pe alții”24.
La 1848, Vasile Alecsandri redactase o broșură ”În numele Moldovei, a omeniri și a lui
Dumnezeu” adresată tuturor ”românilor din toată România”, iar Bălcescu scria de la Paris lui A.G.
Golescu: ”Unirea Munteniei cu Moldova este un lucru câștigat pentru toată lumea…. România
noastră va exista, deci orb este cine nu o vede….Țintirea noastră este de a întemeia regatul
Daciei…”25. Iar C.A. Rosetti scria: ”Noi vrem să nu mia fie moldoveni, munteni, transilvăneni, ci
o singură națiune de români, liberi și egali, fără protector și suzerain, idealul nostrum fiind o
republic românească”26.
La toate acestea contribuiese încet și sigur Biserica, prin introducerea limbii române în cult,
unificând cultural și spiritual pe românii din toate cele trei Principate.
Sub atmosfera aceasta aveau să acționeze oamenii politici la 1859.
Nădejdi concrete de unire între cele două Principate se ivesc după Războiul Crimeii (1853-
1856), când, prin Tratatul de pace de la Paris (1856) cele Șapte Puteri europene prevedeau
înființarea unei Comisii europene, cu sediul la București, care să se ocupe de situația celor două
Principate și să facă propuneri pentru reorganizarea lor. Se mai stabilea convocarea de Divanuri
Ad-hoc care, de asemenea, să se ocupe de situația politică și să gestioneze organizarea acestora
conform cu dorințele românilor.
În iulie 1856 se încheia perioada de domnie de șapte ani și urma să fie numiți doi caimacami
(locțiitori). În Țara Românească caimacam rămânea fostul domn regulamentar, Alexandru Ghica,
în Moldova, urmau Teodor Balș (1856-1857) și Nicolae Vogoride (1857-1859). De atunci, a
început să se pună problema Unirii cu multă fervoare. La iași și la București au apărut Comitete
unionist care să poată gestiona chestiunea Unirii, dar, dacă în Țara Românească lucrurile au decurs
fără spasme, în Moldova cei doi caimacami s-au manifestat fățiș împotriva Unirii, făcându-se
purtătorii cauzei Puterilor potrivnice Unirii, Austria, Anglia și Turcia.

24
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române față de actul Unirii
Principatelor”, în vol. Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor. Moment aniversar (1859-2009), București,
2009, p. 28.
25
M. PĂCURARIU, Unirea cea Mare, p. 177.
26
M. PĂCURARIU, Unirea cea Mare, p. 177.

14
În aceste condiții, clerul avea să joace o foarte important carte, poziționându-se de partea
curentului unionist. În fruntea întregii acțiuni pro-unioniste s-a situat capul Bisericii Moldovei,
mitropolitul Sofronie Miclescu, la a cărui cerere, arhimandritul Neofit Scriban va redacta lucrarea
”Unirea și neunirea Principatelor”. Acesteia i-au dat răspuns antiunioniștii cu slabe argument,
însă, ceea ce l-a făcut pe Scriban să revină cu un nou text ”Foloasele unirii Principatelor
române”27.
Curentului s-a adăugat un alt patriot slujitor, Melchisedec Ștefănescu, pe atunci rector al
Seminarului din Huși, care, la 29 iunie 1856, ținea o predică extreme de convingătoare intitulată
”Jertfă pentru Unirea Principatelor”28. Nu vom înșira aici numele – deloc puține – ale clericilor
militanți din Moldova și Țara Românească, dar trebuie spus că atitudinea clerului, cu foarte miic
excepții a fost una favorabilă cauzei unirii. Toate acestea, însoțite de o excepțională detaliere a
evenimentelor ne sunt redate în completul studiu al părintelui acad. Mircea Păcurariu29
În vara anului 1857 urmau alegerile pentru Divanul Ad-hoc. Din cauza abuzurilor și
falsurilor pregătite de acoliții caimacamului Vogoride, mitropolitul Sofronie Miclescu și cea mai
mare parte din preoți au refuzat să mai ia parte la alegeri, fapt ce a dus la Victoria separatiștilor.
Firește, n-au întârziat să apară protestele, dar și reacția celorlalte Puteri (Franța, Rusia, Sardinia,
Prusia) ceea ce a dus la anularea alegerilor de către Turcia. Așa, noile alegeri au stat sub semnul
legalității, propulsând numele cele mai însemnate ale ierarhiei bisericești ca reprezentanți în Divan.
Președinte devenise însuși mitropolitul.
În prima sesiune solemna a Adunării, deschisă cu Te Deum de către mitropolitul Sofronie,
arhim. Neofit Scriban avea să rostească o predică înfăcărată, cu îndemnuri spre unire, iar în
Cuvântul de deschidere al mitropolitului se spunea: „Moldo-românii de astăzi sunt toți tot una, ei
au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credință, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim așa,
ca să fim vii și ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”30.
În noua sa formulă legislativă, în care clerul țării avea pondere, Divanul a votat o serie de
reforme și măsuri, dintre care se desprinde un proiect de de rezoluție propus de Mihail
Kogălniceanu, la 7/19 octombrie 1857, ce avea să cuprindă ”dorințele fundamentale” ale românilor

27
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române...”, pp. 30-31.
28
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române...”, p. 31.
29
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române...”, pp. 27-58.
30
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române...”, p. 46.

15
moldoveni: 1) autonomia și neutralitatea celor două Principate, 2) unirea lor într-un singur stat sub
numele de Romania, 3) prinț străin în fruntea țării și 4) guvern reprezentativ și constituțional.
Proiectul a fost adoptat cu mare însuflețire, cu 81 de voturi 31.
Următorul pas ce urma să se facă a fost alegerea unui domn în persoana lui Alexandru Ioan
Cuza, la 5 martie 1859, fiind proclamat ca atare, la Iași, de către președintele Adunării, Sofronie
Miclescu. Așijdera se va întâmpla și la București, când, la 24 ianuarie 1859, va fi proclamat tot
Cuza, în urma votului unanim din ședința condusă de mitropolitul Nifon.
Așadar, la toate aceste împliniri clerul avusese o mare contribuție, așa cum vom vedea că
se va întâmpla și în cazul Războiului de Independență, în cazul obținerii Autocefaliei, iar mai apoi
în acela al Unirii de la 1918, urmată, în mod firesc, de ridicare Bisericii române la rang de
Patriarhat.
Altminteri, Biserica contribuise la ideea de unitate spirituală și culturală a românilor din
cele trei Principate.

MAREA UNIRE
Am văzut din primele pagini că idealul de Unire se cultivase de foarte multă vreme, iar
șirul de ”uniri” ce aveau să urmeze erau rodul pregătirii consecvente și constant și nicidecum al
hazardului.
Izbucnirea primului Război Mondial a dat nădejdi noi pentru viitorul act al unirii, mai cu
seamă după ce prăbușirea Imperiului austro-ungar devenea iminentă.
În acest context, la 4 mai 1915 (România era în stare de neutralitate la acea dată), tânărul
om politic Nicolae Titulescu, într-un discurs rostit la Ploieşti, intuia ceea ce avea să se întâmple și
rezuma mai vechiul gând al marilor români din secolul trecut:
„Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare. România nu poate fi
întreagă fără Ardeal! România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit
copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia
care aprinde energia, e mutilarea care strigă răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e

31
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române...”, pp. 46-47.

16
sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează
vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţă! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trăi fără el! Vom şti să-l
luăm şi mai ales să-l merităm!“32.
Tot atunci, Take Ionescu spunea în Camera Deputaților: ”Scopul final a fost întotdeauna
același: unitatea națională, nu numai culturală, dar și politică, întregirea noastră a tuturor în
granițele în care ne-a pus Traian”33.
Iar cel ce avea să devină patriarh, Nicodim Munteanu, pe când era episcop de Huși, la 1914,
cu prilejul hramului mănăstirii Neamț, se adresa credincioșilor bucovineni și ardeleni: ”Nu va trece
mult și aceste blăstămate hotare care ne frâng trupul nostru național vor cădea și atunci vom
alcătui o apă și un pământ. Duceți vestea aceasta în părțile voastre și vestiți tuturor că se apropie
ziua mântuirii și unirii întregului nostru neam”34.
În august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei și astfel începe marea mișcare
de aducere la un loc a tuturor teritoriilor în care se vorbea de veacuri limba română.
În primă instanță, se profilează posibilitatea unirii Basarabiei cu țara imediat după revoluția
de la 1917, când țarul este detronat. Românii basarabeni s-au mobilizat foarte repede și s-au
organizat înființând Partidul Național Moldovenesc având ca prim scop declarat câștigarea
vechilor lor drepturi cetățenești și naționale, cu alte cuvinte câștigarea independenței și ieșirea de
sub apăsarea rusesească. Instrumental de care s-au folosit a fost ziarul ”Cuvântul moldovenesc” la
sediul căruia se și înființase partidul. Solicitările avute în vedere vizau, în primul rând, limba
română în spațiul public, dar mai ales în școală, și numirea de funcționari publici moldoveni. Foarte
curând, ziarul avea să publice ceea ce ar fi reprezentat un nivel superior al noului proiect politic:
”Suntem români toți…de-o sută de ani ne-au fost astupate gurile ca să nu putem grăi cu frații
noștri, de peste Prut și de peste Carpați”35, ceea ce ar fi însemnat expresia dorinței nu doar de
libertate, ci și de unitate cu restul țării, de revenire la vechea stare de lucruri.
Din această perspectivă avea să acționeze și Biserica Basarabiei care avusese mult de
suferit în urma rusificării forțate, cât și a bolșevizării ce încerca să i se impună, mai ales în ultima

32
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Editura Universitară, București, 2011,
p. 247.
33
M. PĂCURARIU, Unirea cea Mare, p. 182.
34
M. PĂCURARIU, Unirea cea Mare, p. 182.
35
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 253.

17
perioadă. Se mersese până într-acolo încât Biserica a fost obligată să se organizeze în ”soviete”,
imitând organizarea laică.
În această situație, capul Bisericii ortodoxe a Basarabiei, arhiepiscopul Anastasie a aprobat
convocare la Chișinău, pentru data de 19 aprilie 1917, a unui Congres al preoților mireni și al
dascălilor. În cadrul acestuia, doi dintre fruntașii mișcării naționale, Paul Gore și Pantelimon
Halipa s-au pronunțat pentru înființarea unei Mitropolii Autonome (desprinsă de Rusia), cu un
mitropolit și doi episcope aleși dintre români de congrese eparhiale propri. Participanții au fost de
acord, cerând punerea pe picioare a unei administrații proprii bisericești, dar și revenirea la limba
română în cult36.
Toate aceste hotărâri veneau în întâmpinare dorinței generale de obținere a unei autonomii
statale care ar fi putut fi ”imitată” apoi de Biserică, cât și de creere a unui ”Înalt Sfat”, cu atribuții
legislative și executive.
Dar aceasta n-ar fi însemnat prea mult dacă preoțimea română n-ar fi înclinat balanța spre
afilierea la mișcarea națională ce se conturase déjà. Acesteia avea să I se adauge și armata, mai
ales după ce într-un Congres al ostașilor, ținut la Chișinău între 20-28 octombrie 1917, se hotăra
naționalizarea oștilor moldovenești, după care s-a hotărât structura Sfatului țării și convocarea lui.
La 21 noiembrie, Sfatul își începea lucrările cu un Te Deum la catedrală, sub protia episcopului
Gavril al Cetății Albe. Cuvântarea de la sfârșitul slujbei a fost ținută de arhimandritul Gurie ce
îndemna la ”învierea din moartea politică și națională”37. La 2 decembrie s-a reîntrunit Sfatul care
a proclamat Republica Democratică Federativă Moldova și a hotărât crearea unui guvern, reforme
agrare, alegeri libere, învățământ și armată națională 38.
Din nefericire, toate aceste lucruri se întâmplau pe fondul apariției unei situații
disturbatoare, anume că Ucraina emitea pretenții asupra teritoriului Basarabiei, revendicându-l. În
ianuarie 1918, forțele bolșevice anarhizante ocupă Chișinăul, desființează noua Republică și
împrăștie Sfatul Țării. Totuși, personalitățile ce-l formau, Ion Inculeț (președinte), Pantelimon
Halipa (vicepreședinte), Ion Buzdugan (secretar), împreună cu alți intelectuali patrioți, au cerut
guvernului României să intervină. Este trimisă, în primă instanță, o companie de români ardeleni,
cantonată la Kiev, dar aceasta nefăcând față, este trimis gen. Ernest Broșteanu care, în fruntea

36
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 236-238.
37
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 254.
38
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 254-255.

18
Diviziei 11 Infanterie, a restabilit ordinea la Chișinău39. Fără să mai stea pe gânduri, Sfatul Țării
reîntrunit cu prilejul comemorării a 59 de ani de la Unirea Principatelor, deci chiar la 24 ianuarie,
a proclamat independența Basarabiei. Următorul pas ce aveau să-l facă patrioții basarabeni a fost
să ceară unirea cu România, dar prim-ministrul României de atunci, basarabeanul Alexandru
Averescu, a sugerat că unirea trebuie să aștepte dat fiind faptul că atunci se negocia Pacea de la
Buftea unde Puterile Centrale insistau să ocupe Dobrogea în schimbul recunoașterii unirii
Basarabiei cu restul Țării40. La începutul lui martie, guvernul roman s-a schimbat, în frunte venind
Alexandru Marghiloman. O nouă delegație, condusă de Ion Inculeț, va veni la Iași, acolo unde
guvernul se afla în exil în urma ocupării Bucureștiului de către trupele germane, și va obține răpuns
pozitiv la cererea privind unirea. Astfel, în 27 martie, o delegație românească în frunte cu prim-
ministrul Marghiloman avea să fie primită la Chișinău unde Sfatul Țării condus de Ion Inculeț
proclama Unirea Basarabiei cu România.
Pentru că modificarea statutului Basarabiei adusese o nouă realitate în viața Bisericii
acestei provincii, pentru aprilie s-a hotărât trimiterea unei delegații la mitropolitul Pimen
Georgescu al Moldovei care avea să clarifice situația, arătînd că independența Basrabiei a restabilit
mai vechea legătură canonică a Mitropoliei Basarabiei cu Mitropolia Moldovei și a Sucevei.
Acum, neclaritățile privind statutul de autonomie a acestei mitropolii a inflamat lucrurile, iar
atitudinea amenințătoare a autorităților române în această chestiune a determinat pe arhiepiscopul
Anastasie să fugă la Belgrad. Sfântul Sinod al BOR avea să consfințească statutul de autonomie al
acestei mitropolii, permițând basarabenilor să-l aleagă mitropolit pe Gurie Grosu, devenit membru
al Sinodului Bisericii române. Astfel își găsea rezolvarea această spinoasă chestiune 41.
***
După ce Basarabia s-a unit cu Țara Mamă, a urmat Bucovina în care ultimul mitropolit sub
stăpânire austriacă, Vladimir Repta, unionist convins, a luptat intens pentru întărirea conștiinței
naționale a românilor bucovineni. Situația era diferită, întrucât teritoriul bucovinean era sub

39
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 238, 255; Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, în Biserica
Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Basilica, București, 2018, p. 304.
40
Ion CALAFETEANU, Viorica MOISUC, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România, (1917-1918). Documente,
Editura Hyperion, Chișinău, 1995, pp. 47-65, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 256.
41
Boris BUZILĂ, ”Mitropolia Basarabiei, înainte și după înregistrare”, în Ziua, nr. 2486, 17 aug. 2002, cf. Adrian
IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 240.

19
ocupație austriacă și se cereau soluții conforme cu statutul pe care țara îl avea. Era o țară sub
ocupație, iar intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, la 1916, avea să dezlănțuie
una din cele mari prigoane antiromânești, în Bucovina. Românii de aici au fost persecutați de către
autoritățile austriece, având de suferit foarte mult. Cei mai persecutați și urmăriți au fost preoții și
învățătorii, ca unii ce erau cei mai susceptibili de a întreține duhul naționalist. Soldații români
încorporați din Transilvania și Bucovina dezertau și se alăturau armatei române. Așa cum descria
un raport austriac, unirea Bucovinei cu România era predicată de preoții români în biserici și de
învățători în școli, ceea ce a făcut pe austriecii să răspundă cu o cruzime greu de descris,
întemnițând și omorând foarte mulți români42.
În 4/17 octombrie 1918, avea să se discute în Parlamentul vienez propunerea președintelui
American, Woodrow Wilson, ca toate popoarele monarhie să se organizeze autonom. În acest caz,
toți deputații națiilor înglobate în imperiu au cerut ferm independența, doar cei bucovineni au cerut
autonomie pentru cei șase milioane de români din Imperiu, dar sub o conducere monarhică 43. Tot
atunci avea să se înființeze și Consiliul Național Român la Viena, dar care nu venea cu soluții
ferme. Mai mult, înfrângerile suferite de Puterile Centrale în toamna lui 1918, la care se adăugau
și pretențile ucraienilor de a face o Ucraină Mare, înglobând și Bucovina, au dus la înrăutățirea
situației românilor de aici.
În aceste condiții, în 9/22 octombrie avea să apară primul număr al ziarului ”Glasul
Bucovinei”, întemeiat de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Alexe Procopovici și Radu Sbierea,
iar din inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor se convoca o mare adunare la 14/27 octombrie
avea să decidă, în unanimitate, unirea Bucovinei cu restul Țării. Românii de aici s-au organizat
într-un Consiliu Național ce avea să formeze un guvern provizoriu condus de Iancu Flondor.
Odată cu zdrobirea Austriei, românii bucovineni aveau să se confrunte, însă, și cu
pretențiile ucrainienilor de a îngloba Bucovina. Față de mobilizarea legiunilor ucrainiene,
Consiliul Național a cerut ajutor militar din România. Guvernul roman a trimis Divizia a VIII-a
care a pus capăt terorii și a restabilit ordinea, intrând în Cernăuți pe 8 noiembrie 1918 44. Cineva
scria foarte bine:

42
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 241-242.
43
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 257-258.
44
Marin STĂNESCU, Armata română și unirea Basarabiei și Bucovinei cu România. 1917-1918, Editura Ex Ponto,
Constanța, 1999 apud Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 260.

20
”Când Austria a fost nimicită, românii din Bucovina, cu mic cu mare, s-au ridicat și
au hotărât alipirea Bucovinei, pe vecie, la trupul Statului roman căruia îi aparținea de drept.
În acele timpuri, conducătorii Statului roman erau la înălțimea momentului. Dorința
românilor din Bucovina a fost ascultată și armata română a pornit spre Bucovina spre a
pecetlui actul istoric al alipirii Bucovinei de patria mamă”45.

Stabilitatea creată a permis adoptarea unei Constituții provizorii, iar în 28 noiembrie 1918
convocarea Congresului General al românilor în Sala Sinodală a Palatului metropolitan din
Cernăuți. lucrările au fost deschise de însuși mitropolitul Vladimir Repta ce militase în tot acest
timp pentru Unire. Altminteri, însuși mitropolitul se va afla în fruntea delegației formate din Iancu
Flondor, Ion Nistor, Dimitrie Bejan și reprezentanții minorităților ce mergea la Iași pentru a aduce
regelui Ferdinand actul Unirii Bucovinei cu România46.
***
În aceeași toamnă a anului 1918 avea să se pună problema unirii și în Transilvania. Aici,
aveau să joace un rol foarte important atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Greco-Catolică.
Ața cum am amintit déjà, în 1911, la aniversarea a 50 de ani de existență ai asociației
ASTRA, era conturată ideea Marii Uniri, contrar mai noilor păreri că aceasta avea să fie rodul unei
întâmplări sau al unui noroc, neimplicând prea mult efort. Iată că la Blaj, în 1911, cei aproximativ
30.000 de români strânși acolo provocau emoție chiar și în rândul capilor maghiarimii
impresionată de teribila voință națională de care puteau da dovadă românii 47.
Mai târziu, într-un discurs la Ploiești, la 3 mai 1915, Nicolae Titulescu avea să afirme că
”România nu putea fi întreagă fără Ardeal”, iar Take Ionescu declara în Camera Deputaților că
”scopul final a fost întotdeauna același: unitatea națională…”48. Cu alte cuvinte, în spatele
evenimentului avea să stea multă pregătire. Era așteptat doar timpul favorabil pentru o asemenea
întreprindere, mai cu seamă că persecuțiile n-au întârziat să apară. Sumedenie de preoți avea să
pătimească de pe urma politicii maghiare din timpul războiului. Primele jertfe au fost chiar preoții.

45
Teodor BĂLAN, Suprimarea mișcărilor naționale din Bucovina (1914-1918), Editura Domino, București, 2004, p.
205, apud Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 243.
46
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 260.
47
Vezi aici notele 2 și 3.
48
Vezi aici nota 33.

21
Unii dintre ei au fost închiși sau sechestrați, alții deportați, iar alții s-au autoexilat în România49.
Autoritățile maghiare au pus o așa de uriașă presiune asupra capilor Bisericii, până într-acolo încât
să-i oblige pe aceștia să condamne angajarea armatei române în războiul cu Austro-Ungaria. Este
cunoscut cazul episcopului Vasile Mangra care redactase la 8 septembrie 1916 o circulară, semnată
de toți ierarhii transilvăneni, prin care condamna trecerea Carpaților de către trupele române, fapt
ce-i va produce teribile mustrări de conștiință, sinucigându-se în 191850. Mitropolitul Greco-catolic
Mihail, fiind considerat o persoană nesigură, a fost internat la Oradea, împreună cu toți
colaboratorii săi, murind în condiții precare la 21 ianuarie 1918 51.
Un document de epocă, descoperit de mitropolitul Antonie Plămădeală în Arhiva
Cancelariei Sfântului Sinod, ne introduce în atmosfera pregătirii Unirii, în toamna anului 1918.
Este vorba despre o scrisoare a lui Teodor Mihali, fruntaş român naţionalist, către episcopul de
Caransebeş, Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României, datată 8 octombrie 1918. Ierarhul
era invitat la un „sfat intim“ ce urma să aibă loc la 12 octombrie 1918, la Oradea-Mare52:
„Ilustritate, e de prisos să accentuez că, în zilele acestea de importanţă istorică în
care se va hotărî şi soarta viitoare a neamului românesc, ne incumbă tuturor datoria să
veghem ca în deplină solidaritate să facem tot ce poate servi spre binele obştesc şi să evităm
a întreprinde ceva ce ar putea fi în detrimentul naţiunii noastre. Nu putem proceda însă solidar
fără de a ne sfătui mai intim şi fără de a lua o hotărâre, atât referitor la modul de procedare,
cât şi referitor la bazele principiale pe cari va fi să stăm cu toţii. Contând cu siguranţă că
Ilustrităţii tale îţi va servi de imbold mai puternic glasul timpului decât apelul meu,
nădăjduiesc că-mi va fi dat să ne putem revedea la Oradea-Mare“.

49
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 230-233.
50
Bogdan MURGESCU (coordonator), ISTORIA ROMÂNIEI ÎN TEXTE, Editura Corint, București, 2001, p. 274,
cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 234.
51
Octavian BÂRLEA, Biserica Românî Unită, douăsutecinzeci de ani de istorie, Editura Viața Creștină, Cluj-Napoca,
1998, p. 8, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 234.
52
Alexandru BRICIU, ”Biserica şi Marea Unire”, în ziarul Lumina, 1 Decembrie 2009, http://ziarullumina.ro/biserica-
si-marea-unire-36587.html.

22
În 18 octombrie, deputatul Alexandru Vaida-Voievod, din însărcinarea Comitetului
Național Român, dădea citire în Parlamentul de la Budapesta unei adevărate Declarații de
independență53.
La 31 octombrie 1918 lua ființă la Budapesta Consiliul Național Român, căruia avea să i
se stabilească sediul la Arad 54, cu scopul clar de a realize unirea Transilvaniei cu restul țării. La
mișcare vor adera membrii ambelor Biserici: episcopii ortodocși ai Aradului, Ioan Papp și Miron
Cristea al Caransebeșului, cât și cei greco-catolici, Dimitrie Radu al Oradiei, Iuliu Hossu al Gherlei
și Valeriu Frențiu al Lugojului, declarând că ”vor colabora din toate puterile la întruparea
aspirațiilor naționale”55. Aveau să se adauge renumiți profesori de teologie, precum Silviu
Dragomir și Nicolae Bălan, Roman Ciorogariu, vicar, Aurelian Magieru, viitorul episcop Andrei,
Vasile Suciu, vicar și mulți alții. Presa a jucat și ea un rol foarte important: ziarul Românul condus
de Vasile Goldiș, Tribuna condus de Roman Ciorogariu (mai târziu, primul episcop ortodox de
Oradea), apoi ziarele Drapelul, Adevărul, Tribuna Sibiului sau periodicele bisericești Telegraful
Român (Sibiu), Biserica și Școala (Arad), Foaia Diecezană (Caransebeș), Unirea (Blaj) ș.a56.
În 14 noiembrie, Nicolae Bălan este trimis de Consiliul Național la Iași spre a înștiința
Guvernul român din exil despre acțiunile și situația din Transilvania. În urma întrevederii cu
ambasadorii Franței, Angliei și Statelor Unite, Nicolae Bălan a trimis o scrisoare patriotului
transilvănean Vasile Goldiș în care îi cerea să întrerupă orice negocieri cu guvernul maghiar,
convocarea unei cât mai mari mulțimi de oameni, de preferat la Alba Iulia, întrunirea
reprezentanților tuturor consiliilor locale și proclamarea alipirii necondiționate a Transilvaniei de
România.
Consiliul Naţional Român Central din Arad, întrunit la 20 noiembrie, a fixat drept loc al
Marii Adunări Naţionale oraşul Alba Iulia şi data de 1 decembrie.
Textul convocării a fost adus la cunoștință generală prin ziarul Românul, tipărit în 12.000
de exemplare. Tot atunci a fost publicat și Cuvântul arhiereilor români ai Bisericii Ortodoxe, Ioan
Papp al Aradului și Miron Cristea, cât și ai Bisericii Unite, Demetrie Radu al Oradiei, Valeriu

53
Ziarul ”Românul”, Arad, 26 oct./8 nov. 1918, la Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 262.
54
Mircea PĂCURARIU, Unirea cea Mare, p. 184.
55
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 263.
56
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, în vol., BOR și Marea Unire, II, Basilica, București, pp. 306-
307.

23
Traian Frențiu al Lugojului și Iuliu Hossu al Gherlei, cuvânt prin care recunoșteau Consiliul
Național Român Central drept unic reprezentant și conducător politic al românilor din
Transilvania57.
Între timp, în zilele rămase, s-a petrecut o mobilizare fără precedent în toate colțurile
Transilvaniei, alegându-se deputații și delegații pentru Marea Adunare Națională. Deputaților li s-
au adăugat delegații, aleși tot prin vot, ai cultelor și consistoriilor bisericești, ai societăților cultural,
universitare și financiare, ai fundațiilor și așezămintelor, ai presei, ai asociaților de meseriași, de
femei, tineret, ai gărzilor naționale. Erau țărani, preoți, învățători, profesori, avocați, medici,
farmaciști, studenți, agricultori, negustori, proprietary, încât nu lipsea reprezentativitatea pentru
nicio categorie socio-profesională58.
La toate acestea și-au dat concursul reprezentanții cultelor orthodox și greco-catolic. Este
edificatoare circular pe care o va emite episcopul unit Valeriu Frențiu pentru a fix ace avea de
făcut fiecare preot și mirean:
- Toți protopopii erau datori a participa la Marea Adunare preconizată pentru 1
Decembrie;
- Învățătorii trebuiau să trimită delegați,
- Toți parohii trebuiau să îngrijească de alegerile de delegați din parohiile lor;
- Totți preoții trebuiau să participle la alegeri;
- Preoții și credincioșii trebuiau să participle la Adunare în număr cât mai mare;
- și pentru că 1 Decmbrie cădea Duminica, episcopul îi dezlega pe toți de datoria de a
merge la Liturghie, cler și credincioși59.
Cu totul, Biserica românească de ambele confesiuni, a avut ca delegați 5 episcopi, 6
vicari, 10 delegați ai consistoriilor, 129 protopopi, câte un reprezentant ai fiecărui Institut
pedagogic și Teologic, preoți și învățători. Din cei 1228 de deputați și delgați ce aveau să
ia parte la Marea Adunare de la Alba Iulia, alături de 100.000 de oameni, 38% erau
reprezentanți ai clerului. Iar alegerea Albei Iulia avea valoare de simbol: era locul
înfăptuirii Unirii de către Mihai Viteazul, era locul martiriului lui Horea și Cloșca și al

57
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, p. 310.
58
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, pp. 308-309.
59
Ioan GEORGESCU, ”Momente din viața Bisericii Unite în ultimii zece ani (1918-1928)”, în Transilvania, Banatul,
Crișana și Maramureșul, 1918-1928, vol. II, pp. 783-821, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 267-268.

24
întemnițării lui Avram Iancu. Toate umilințele erau răzbunate acum, la 1 Dcembrie 1918,
pe Câmpia pe care se întâmplase martiriul lui Horea. Memoria românilor conservase locul
drept Câmpia lui Horea.
Lucrările Adunării au fost precedate de Te Deum-uri solemne, ce urmaseră Sf.
Liturghii. La otpust, episcopul Ioan Papp adăuga foarte sugestiv:

”Cel ce ai înviat din morți, Hristoase Dumnezeul nostrum, Tu ai înviat și neamul


românesc din Transilvania și ne-ai dat să avem măreția zi de zi a Unirii Neamului.
Ajută, Doamne, țara noastră, România Mare, să înflorească și să se întărească pentru
a preamări în veci Numele Tău”60.

De la biserică, cei 1228 de deputați și delegați s-au îndreptat către sala Casinei
militare din Cetate, devenită Sala Unirii, dezbaterile Adunării fiind deschise de Ștefan
Cicio-Pop, președintele Consiliului Național Român Central. S-a trecut la alegerea Biroului
pentru conducerea lucrărilor Adunării ce avea să consfințească Unirea cu Țara. Președinte
al Adunării a fost ales unul dintre cei mai venerabili patrioți români, Gheorghe Pop de
Băsești, figură proeminentă în epocă, iar copreședinți episcopii Ioan Papp și Demetriu
Radu61. Președintele a declarat Adunarea legal constituită în organism cu putere deplină de
decizie. Discursul festiv și solemn a fost rostit de vechiul militant Vasile Goldiș care a
evocat istoria dramatică, dar și eroică a românilor, după care a prezentat deputaților spre
aprobare Declarația de Unire în 9 puncte, dintre care primul prevedea:

”Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara


Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, la 18 noiembrie/1
decembrie 1918, decretează Unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de
dânșii cu România”62.

60
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, p. 313.
61
Pr. Prof. dr. Mircea PĂCURARIU, ”Unitate și continuitate în istoria poporului român”, în Glasul Bisericii,
XXXVIII (1979), nr. 11-12, p. 1186, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 274.
62
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, p. 316.

25
Textul citit mulțimii a fost primit cu entuziasm de nedescris, iar oratorii, printre
care s-au numărat Miron Cristea și Iuliu Hossu, au ținut cuvântări extrem de înflăcărătoare.
Altminteri, acestuia din urmă îi revenise sarcina de aprezenta Declarația mulțimii de
oameni, după care a urmat îmbrățișarea istorică dintre cei doi ierahi, însoțită de cuvintele
viitorului patriarh: ”Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe
veci, toți frații României”63
Pentru punerea în practică a Unirii cu Țara, pentru realizarea unificării
instituționale, a fost ales un Mare Sfat din 212 membri, cu prerogative legislative. Cei 5
episcopi erau membri deplini.
Unirea era consfințită.
La 2 decembrie a avut loc prima întrunire a Marelui Sfat care l-a desemnat
președinte pe Gheorghe Pop de Băsești și vicepreședinți pe episcopii Miron Cristea și Iuliu
Hossu, pe Teodor Mihali și Andrei Bârseanu. A fost ales un Comitet dirigent cu rol de
govern provizoriu, compus din15 membriu, având în frunte pe Iuliu Maniu. Membri erau
Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voievod, Ștefan Cicio-Pop, Ioan Suciu,
Aurel Vlad, Octavian Goga, Aurel Lazăr, Emil Hațieganu, Valeriu Braniște, Victor
Bontescu, Romul Boilă, Ion Fluieraș și Iosif Jumanca. Marele Sfat a hotărât ca Declarația
de Unire să fie comunicată fără întârziere regelui Ferdinand, Parlamentului și Guvernului
de la București. Pe 13 decembrie sosea la bucurești delegația format din cei doi episcope,
Miron Cristea și Iuliu Hossu, Alexandru Vaida, Vasile Goldiș, Caius Brediceanu, Mihai
Popovici și diaconul Cornel Corneanu. Delegația a fost întâmpinată în gara de Nord de
către membrii ai Guvernului în frunte cu Ion. I.C. Brătianu. A doua zi, 14 decembrie, Actul
Unirii a fost înmânat regelui, în prezența membrilor Guvernului, fiind receptat prin
Decretul nr. 3661 din 11/24 decembrie 1918 și publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din
13/27 decembrie 1918 și învestit cu putere de lege la 18/31 decembrie 1918 64.
În 28 octombrie 1920, unirea Bucovinei, Transilvaniei și Basarabiei era consfințită
la Paris printr-un Protocol încheiat între Puterile Aliate și România 65.

63
1918 la români. Documentele Unirii, vol. X, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pp. 229-230, doc.
1423, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 277.
64
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, pp. 319-320.
65
Gheorghe VASILESCU, ”Marea Unire din 1918”, p. 321.

26
Primul Parlament al României Mari și Întregite, rezultat al votului universal, avea
să se întrunească pentru prima oară la București, în 29 decembrie 1919.
Actele de Unire din 1918 primeau o nouă legiferare democratică prin Legea Marii
Uniri, pecetluită în 1922 prin încoronarea de la Alba Iulia a regelui Ferdinand și a reginei
Maria.
După proclamarea Unirii, trebuia trecut la unificarea bisericească. Se punea
problema ”închegării Bisericilor ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură
Biserică”66.
În cadrul ”Astrei” avea să se convoace un congres al clerului din Mitropolia
Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, între 19-21 martie 1919. În cadrul
congresului s-au dezbătut probleme precum: Organizarea preoțimii într-o asociație a sa
(Pr. Pompei Morușca), Împreunarea Bisericilor ortodoxe de pem teritoriul Statului român
într-o singură Biserică Ortodoxă Română și raportul acesteia față de Stat (întocmit Pr.
Gh. Ciuhandu), Problema educației clerului (dr. Aurel Crăciunescu, professor la seminarul
Andreean). Acesta din urmă a propus și înființarea unei Facultăți de Teologie la Cluj. Se
mai cerea ca Facultățile teologice de la București și Cernăuți să acorde câte 10 locuri pentru
transilvăneni. Pr. Trandafir Scorobeț, vorbind despre Problema propagandei religioase, a
propus înființarea școlilor duminicale, Pr. Dr. Ioan Lupaș a atins Problema culturală, prof.
dr. Nicoale Bălan a vorbit despre Atitudinea preoțimii față de viața politică, iar Nicoale
Ivan, viitor episcop de Cluj a vorbit despre Situația materială a clerului.
Pentru început avea să se aprobe înființarea unei Asociații Andrei Șaguna a clerului
Mitropoliei Ortodoxe Române din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, având drept scop
unificarea bisericească. Unitatea spirituală din teritoriile românești impuneau de la sine și
realizarea unei unități ecleziastice prin unificarea sinodală, sub primația mitropolitului de
la București care era dorit patriarh. Acest lucru avea să se întâmple în a doua zi, când
congresul s-a pronunțat în unanimitate pentru ”unificarea Bisericilor Ortodoxe din
România Mare într-o singură Biserică Ortodoxă Română, în frunte cu un Sfânt Sinod
compus din toți ierarhii acestei Biserici”, cât și pentru menținerea, în principiu, a Statutului

66
Dr. Nicolae BĂLAN, ”Biserica noastră”, în Gazeta poporului, 2 și 3/ianuarie 1919, apud Adrian IGNAT, Aportul
Bisericii..., p. 283.

27
Organic, ”cu participarea mirenilor în corporațiunile bisericești, în conformiutate cu
propunerile comisiei și a referatului Pr. Dr. Gh. Ciuhandu”67.
În urma Congresului, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului a hotărât și
aprobat să intre ca membri în Sf. Sinod de la București68. Decizia de primire în cadrul
Sinodului de la București a fost semnată de mitropolitul Bucovinei, Vladimir Repta, de
epsicopul de Rădăuți, Ipolit, arhiepiscopul Basarabiei, Gurie Botoșeneanul, împreună cu
toți arhiereii sufragani. În urma citirii acestei decizii, Sinodalii au proclamat unirea pe vecie
a Bisericilor surori, ca să formeze Biserica Autocefală Română din România Întregită69.
Tot astfel avea să se compună și Consistoriul superior bisericesc, incluzându-I pe toți
reprezentanții preoțimii din eparhiile intrate în sânul nou formate Biserici 70. Sfântul Sinod
și Consistoriul superior constituiau acum Marele Colegiu electoral pentru alegerea
primatului Bisericii. Astfel, prin demisia lui Conon Arămescu Donici, la 31 decembrie
1919, s-a deschis drumul alegerii noului primat în persoana lui Miron Cristea, sub care
avea să se continue și să se definitiveze lucrarea de unificare legislativă bisericească. Iar în
locul lui Miron, în Ardeal, a fost ales Nicolae Bălan, la 18 iunie 1920. Acesta a avut un rol
extrem de însemnat în ceea ce a însemnat organizarea ulterioară a Bisericii, finalizată prin
întemeierea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Române.

Așadar, unitatea spiritual-culturală a românilor din cele trei Principate a provocat


unitate națională, iar aceasta a dus la unitate bisericească, făcându-l pe Nicolae Bălan, unul
dintre artizanii Marii Uniri, dar și ai celei ecleziastice să afirme că ”un pas atât de avansat
nu l-a făcut niciuna dintre Bisericile Ortodoxe și, pot să spun, nici dintre celelelate Biserici
creștine din lume”71.

67
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., pp. 291-292.
68
Arhiva Cancelariei Sf. Sinod din București, dosar nr. 147/1919, f. 299-303, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii...,
p. 294.
69
Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p. 295.
70
Arhiva Cancelariei Sf. Sinod din București, dosar nr. 151/1920, f. 269, cf. Adrian IGNAT, Aportul Bisericii..., p.
295.
71
Pr. prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, ”Mitropolitul Nicoale Bălan al Ardealului, la 100 de ani de la naștere”, în BOR,
1982, nr. 5-6, pp. 238-239.

28
Am încercat astfel să arătăm că Unirea românilor este un deziderat de veacuri,
realizat cu mult efort, cu multă așteptare, cu multă rugăciune, nicidecum produs al vreunei
întâmplări nemeritate. Aceasta venea ca răspuns la sentimentul comun și ferm că de tustrele
părți ale Carpaților sunt oameni de-un grai, de-un sânge și de o credință, sentiment care a
alimentat, ușor-ușor, o conștiință națională, cultivată de eroi precum Ștefan cel Mare sau
Mihai Viteazul, Nicolae Bălcescu, Al. Ioan Cuza, C. Kogălniceanu, V. Alecsandri și
alimentată cultural prin tipăriturile lui Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Chesarie și
Filaret sau susținută de Sofronie Miclescu, Melchisedec Ștefănescu, Miron Cristea, Ioan
Papp, Pimen Georgescu, Nicolae Bălan, Vasile Goldiș sau de reprezentanți ai Bisericii
Unite precum Samuil Micu Klein, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Inochentie Micu, Iuliu
Hossu.
Ei și mulți alții ca aceștia au lucrat neîncetat și conștient la zidirea construcției de
azi: România Mare și Unită în credință.

29