Despre iubirea creștină Dumnezeul tău (Ava Apollo).
Iubirea aproapelui are preț
Jean-Claude Larchet
Iubirea este esența vieții creștine deoarece Dumnezeu este
iubire. E cea dintâi și marea poruncă în care se cuprind toată
Legea și Prorocii. Iubirea este întâia între virtuțile dintâi, iar
Hristos fiind arhetipul virtuților și însăși ființa lor (Sf. Maxim
Mărturisitorul), și virtuțile, deprinderi bune și statornice ale
sufletului prin care omul se face asemenea cu Hristos, putem
socoti iubirea drept cap al bărbatului ajuns la măsura vârstei în
Hristos, adică al trupului zidit al virtuților.
Iubirea se arată în trei chipuri:
 iubirea lui Dumnezeu
 iubirea aproapelui
 iubirea curată de sine
Iubirea creștină e o stare sfântă în care lucrează întreaga
făptură a omului, e simțire, dar și ceva mai mult, cere silirea voii
și „plugăria” nevoinței stârpitoare de patimi.
1. Iubirea de aproapele
Este iubirea tuturor, deopotrivă, fără deosebire. În timp ce
păcătoșii îi iubesc doar pe cei care îi iubesc pe ei, prietenii lui
Hristos iubesc din inimă pe toți, au milă de toți. Cei care fac așa
au ajuns la desăvârșire. Sfântul Maxim spune: „Dacă pe unii îi
urăști, pe alții nici nu-i iubești, nici nu-i urăști, pe alții, iarăși, îi
iubești, dar puțin, și, în sfârșit, pe alții îi iubești foarte tare, din
această deosebire cunoaște că ești departe de iubirea desăvârșită,
care cere să iubești pe tot omul deopotrivă.”
Iubirea se arată în acestea două: să nu-i faci celui de lângă
tine ceea ce nu voiești să ți se facă și să-i faci ceea ce tu ai vrea
să ți se facă.
Iubirea de aproapele înseamnă să te simți legat și alipit de el,
după cum ești legat și alipit de tine. După Sf. Evagrie, iubitor
este „cel ce se socotește pe sine una cu toți, părându-i-se că se
vede pe sine necontenit în fiecare”.
Primul temei al iubirii aproapelui este imitarea lui
Dumnezeu pe cât îi stă în putință omului. Icoană să ne fie iubirea
pe care Preasfânta Treime o are pentru noi:
 Iubirea Tatălui, Care pe Fiul Său L-a dat pentru noi
 Iubirea Fiului, Care de bunăvoie S-a întrupat, a pătimit și a
primit să fie răstignit. Iubirea L-a pogorât printre noi pe Fiul lui
Dumnezeu (Sf. Ioan Gură de Aur). „Precum v-am iubit Eu pe voi,
așa să vă iubiți și voi unul pe altul” (In 13, 34).
 Iubirea Sfântului Duh, Dătătorul iubirii celei dumnezeiești,
Izvorul iubirii pe care oamenii o au unul față de altul
Iubirea creștinească arde pentru toți oamenii la fel, pentru
că sunt cu toții de o făptură și de o seamă, și mădulare unii altora.
Cel desăvârșit în iubire nu mai cunoaște deosebirea între sine și
altul, între rob și slobod, între bărbat și femeie, privește și-i
iubește pe toți la fel. Sfinții se poartă ca și cum întegul neam
omenesc nu ar fi decât o făptură. Părintele Sofronie spune că în
rugăciunea pentru întreaga lume omul experiază deoființimea
neamului omenesc. Pentru că toți oamenii au una și aceeași fire
duhovnicească, cel care păcătuiește față de fratele său păcătuiește
față de sine, cel care face bine fratelui, sieși își face bine (Sf.
Antonie cel Mare). A-l iubi pe aproapele înseamnă a-L iubi pe
Dumnezeu prezent în acela prin chipul Său. Lucrul dragostei este
să se poarte față de toți cei ce sunt după chipul lui Dumnezeu
aproape în același fel în care s-ar purta cu Arhetipul (Evagrie).
Domnul primește ca făcută Lui orice binefacere față de aproapele
(Sf. Vasile). Dacă ai văzut pe fratele, ai văzut pe Domnul
1
numai dacă e legată de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea
aproapelui vine în urma iubirii lui Dumnezeu. Iubirea cea
adevărată este iubirea de dragul lui Dumnezeu. Iubirea
aproapelui nu e mistuită și sorbită de iubirea lui Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu nu se mărginește la iubirea fratelui, și nici
iubirea de frate nu se mărginește la iubirea lui Dumnezeu.
2. Iubirea de Dumnezeu
Se arată mai întâi ca simțire a inimii, aprinde mai întâi
puterea de a dori și de a iubi, după aceea îi cuprinde întreaga
ființă a omului, îi mișcă toate puterile și facultățile. Iubirea lui
Dumnezeu se arată în împlinirea voii Sale, în ascultarea de
poruncile Lui (în primul rând cea a iubirii aproapelui). Nimeni
nu poate iubi pe Dumnezeu dacă nu-și iubește aproapele. Iubirea
de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt nedespărțite, ca verigile
unui lanț. Cu cât oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu prin
iubire, cu atât se apropie mai mult întreolaltă.
3. Iubirea curată de sine
Este vorba de iubirea de sine cea curată, duhovnicească,
frumoasă, și nu de cea trupească, care e născătoarea tuturor
patimilor. Este iubirea chipului lui Dumnezeu din noi, stării de
fiu al Lui prin înfiere. Este împlinitoarea primei porunci, de a
iubi pe Dumnezeu, pentru că a se iubi pe sine în chip
duhovnicesc înseamnă a se iubi în Dumnezeu și pentru
Dumnezeu. Este regăsirea de sine, regăsirea vieții celei adevărate.
Frumoasa iubire de sine cere din partea omului alipirea de virtuți.
Este ușa iubirii aproapelui, pentru că numai de se iubește omul
pe sine cu adevărat, ca făptură a lui Dumnezeu, poate iubi în chip
duhovnicesc și pe fratele său. Nu este un lucru firesc, se cere
preschimbarea philautiei (iubirii de sine) pătimașe în philautie
duhovnicească.
Iubirea acoperă mulțime de păcate, e leacul greșelilor
noastre. Cea dintâi patimă de care-l izbăvește pe om iubirea
curată este philautia pătimașă, marea ei vrăjmașă. Iubirea
desăvârșită este semnul dobândirii depline a tuturor virtuților.
Iubirea zidește pe omul cel duhovnicesc și-l duce la măsura
vârstei. Iubirea lucrează și în tot neamul omenesc, netezește
legăturile dintre oameni, pune capăt luptelor, certurilor,
vrăjmășiilor și pe toți oamenii îi adună într-un singur trup.
Iubirea face ca fiecare să fie al fiecăruia și toți ai tuturor, și mai
degrabă ai lui Dumnezeu. Ea dă înțeles și trăinicie legăturilor
omenești, îi face pe oameni vii cu adevărat, e început și capăt al
tuturor bunătăților. Iubirea îl îndumnezeiește pe om mai mult
decât oricare altă virtute pentru că „Dumnezeu este iubire”,
ea desăvârșește până într-atât firea omenească încât o face
să se arate una și aceeași, prin har, cu firea dumnezeiască.
Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă
În Occident adeseori se crede că Biserica Ortodoxă este mai
mult contemplativă decât activă. Această impresie a fost generată
de faptul că multe dintre Bisericile Ortodoxe au trăit o mare a
parte a sec. al XX-lea sub regimuri comuniste care au redus locul
și influența Bisericii în societate. În țările care n-au avut astfel de
regimuri, acțiunea caritabilă a fost dintotdeauna foarte prezentă.
Acțiunea nu este respinsă în numele contemplației; ea
trebuie să fie întotdeauna întemeiată pe o raportare la Dumnezeu,
care acordă valoare spirituală relației cu celălalt. Caritatea trăită
lăuntric nu o exclude pe cea exterioară, cele două fiind
complementare. Activitatea socială nu poate fi niciodată
impersonală și trebuie să ia întotdeauna forma unor raporturi care
au drept izvor și țel persoanele aflate în relație. Aproape nu este
o realitate generală și abstractă, ci o persoană unică și concretă.
Nu excludem dimensiunea instituțională a practicilor religioase,
ci subliniem faptul că viața spirituală este cea care trebuie să
inspire și să anime instituțiile. Practicile caritabile nu capătă un
sens creștin decât printr-un raport cu Dumnezeu. Milostenia face
parte din procesul de transformare a creștinului. Sfântul Ioan
Gură de Aur afirmă: „Dumnezeu a poruncit milostenia nu atât
pentru ajutorarea nevoiașilor, cât pentru folosul duhovnicesc al
celor ce o fac”.
Practicile caritabile se adresează atât sufletului, cât și
trupului, căruia spiritualitatea răsăriteană îi acordă o valoare
importantă. Aceasta se datorează faptului că întruparea Fiului lui
Dumnezeu ocupă un loc central în credința creștină. Practicile
caritabile trebuie să răspundă tuturor nevoilor materiale și
spirituale ale aproapelui.
Temeiuri ale iubirii aproapelui:
 Asemănarea cu Dumnezeu. Înseamnă conformarea purtării
sale față de semeni cu purtarea Persoanelor Preasfintei Treimi.
 Conformarea la iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii,
fără excepție
Omul este deopotrivă după chipul lui Dumnezeu și ca
persoană, pentru că Dumnezeu nu este doar o ființă sau o natură,
ci o Treime de Persoane. Persoana nu există decât în relație cu
alte persoane și nu se împlinește decât în comuniune cu ele.
Iubirea de vrăjmași
Singur creștinismul cere iubirea vrăjmașilor. Legea
talionului avea până la urmă rostul de a stăvili răutatea. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că „Legea veche a dat porunca aceasta
nu ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne stăpânim
mâinile. Că frica de a nu ni se scoate ochii ne oprește de a scoate
și noi ochii altora”. Hristos ne învață să întoarcem celălalt obraz
pentru a curma și a spulbera răul.
Cine sunt vrăjmașii noștri?
 oamenii care ne urăsc, ne voiesc răul, ne prigonesc, ne
disprețuiesc, ne necăjesc, ne ocolesc
 cei care vrăjmășesc pe Dumnezeu, dreapta credință și
Biserica. Fiind noi mădulare ale Trupului lui Hristos, vrăjmășia
lor față de Biserică e o suferință și pentru noi.
Treptele iubirii de vrăjmași: (26)
1. să nu facem noi cei dintâi ceva rău
2. să nu răsplătim răul îndurat cu un rău de aceeași măsură
3. să nu ne răzbunăm deloc
4. să nu te împotrivești celui ce-ți vrea răul
5. să nu te mânii pentru cele ce-ți face vrăjmașul
6. să nu te întristezi în sufletul tău pentru necinstirile aduse
de vrăjmași
7. să socotești ocările binefacere
8. să ne lăsăm de bunăvoie pradă ocărilor
9. să dorești să ai parte de și mai multă necăjire
10. să nu urăști pe cei care-ți pricinuiesc suferința
11. să nu ții minte răul
12. să nu-i învinuim pe vrăjmașii noștri
13. să nu-i disprețuim
14. să nu ne scârbim de ei
15. gândul la ei și la relele pe care ni le-au făcut să nu
trezească în noi nici cea mai mică amărăciune
16. să nu-i judecăm defel
17. să-i iertăm din toată inima
18. să ne împăcăm cu ei
19. mila față de semeni și împreună-pătimirea cu ei
20. să ne rugăm ca să nu fie pedepsiți cei ce ne-au făcut rău
2
21. să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei
22. să-i iubim
23. să le dorești și să le faci binele
24. să-i socotim pe cei care ne fac rău deopotrivă cu cei
care ne fac bine și să le arătăm aceeași iubire
25. să ne purtăm cu vrăjmașii noștri ca și cu niște prieteni ai
noștri
26. să-i iubim pe vrăjmași mai mult chiar decât ne iubim pe
noi înșine
Temeiurile iubirii de vrăjmași
 împlinirea voii lui Dumnezeu
 urmarea pildei Domnului
 iubirea pe care o arată Domnul deopotrivă tuturor
oamenilor
 Hristos S-a rugat pentru prigonitori
 Domnul a murit pe cruce pentru păcătoși și pentru vrăjmașii
adevărului
 Apostolii și toți sfinții ne-au dat pildă de iubire a
vrăjmașilor
Cum se câștigă iubirea de vrăjmași?
 este o roadă a harului, iar harul numai Duhul Sfânt îl
dăruiește
 o dobândim prin rugăciune
 prin iubirea lui Dumnezeu
 prin smerenie, care alungă întristarea de pe urma jignirilor,
pomenirea răului și gândul răzbunării
Rodirile duhovnicești ale iubirii de vrăjmași
 sporire duhovnicească, smerenie, plâns duhovnicesc
 lepădarea lumii, nepătimirea și calea către contemplație
 izbăvirea de patimile legate de mânie
 izbăvirea de cugetele rele
 iertarea păcatelor
 asemănarea cu Dumnezeu pe cât ne este cu putință
Iubirea de vrăjmași este semnul și măsura desăvârșirii
duhovnicești. Ea dă cu adevărat măsura împlinirii celei dintâi
porunci, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Iubirea vrăjmașilor este
treapta cea mai înaltă a iubirii de aproapele.
Judecarea aproapelui și judecarea de sine
Ferirea de judecare e cale sigură spre mântuire,
înaintemergătoare a desăvârșirii duhovnicești și semn al ei. Este
o boală sufletească. Judecarea se face nu numai cu vorba, ci și cu
gândul și cu inima. Nu contează dacă e îndreptățită sau nu. Chiar
bănuielile întemeiate sunt păgubitoare și rele. Omul trebuie să
moară față de aproapele ca să nu-l judece întru ceva (Ava Moise).
Văzând pe cineva că păcătuiește trebuie mai degrabă se ne
cercetăm pe noi înșine să vedem dacă nu suferim de aceeași
patimă și ca să nu cădem și noi în aceeași greșeală. Dacă vezi pe
unul că păcătuiește, roagă-te și zi: „Iartă-mă, Doamne, că am
păcătuit!”
Judecata de sine stă împotriva judecății aproapelui. Acestea
două se alungă una pe alta. Cel ce ia aminte la păcatele sale nu le
vede pe ale aproapelui. Judecarea de sine e temelia vieții celei
duhovnicești. Omului i se cere virtutea autopraghiei, adică
îngrijirea de sine, care este cale ușoară spre mântuire. Noi trebuie
să privim și să cugetăm numai cele ce ne privesc pe noi,
neamestecându-ne în treburile altuia. Osândirea aproapelui îl
face pe om neștiutor de bolile sale și rob al căderii. Omul este
supus numai judecății lui Dumnezeu, care L-a rânduit pe Hristos
drept singurul Judecător al celor vii și a celor morți. Cel care își
judecă aproapele săvârșește o lucrare străină, își arogă o
autoritate care nu-i aparține, „uzurpă locul Stăpânului” (Sf. Ioan
Gură de Aur). Numai Dumnezeu cunoaște sufletul, gândurile,
intenția, firea și destoinicia fiecăruia. Omul, dimpotrivă, privește
doar la chip, fără să cunoască întreaga țesătură a faptelor
aproapelui, fie trecute, fie prezente, care l-au mânat să se poarte
într-un anumit fel. Poate să se întâmăple ca lui Dumnezeu să-i
placă tocmai fapta pe care noi o osândim la altul, pentru că a fost
săvârșită cu un scop bun. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă să
nu judecăm chiar dacă vedem cu ochii noștri, că și aceștia pot să
se înșele.
Vederea omului este strâmbată de patimi. Dreptarul strâmb
face și pe cele drepte strâmbe. Care patimi sunt mai tari în noi,
pe acelea suntem mânați să le vedem și la alții. În neputințele
altora se arată ca într-o oglindă neputințele noastre, și adeseori îl
vedem pe celălalt așa cum suntem noi. A judeca pe cineva
înseamnă a te face stăpân pe întreaga lui ființă și chiar pe toată
viața lui. Ochiul judecător se lipsește de întâlnirea cu omul cel
adevărat, ce se cuvine iubit în Domnul. Judecată aproapelui e
împotrivitoarea iubirii, și față de semen, și față de Dumnezeu.
A nu judeca nu înseamnă a fi orb în fața răului și lipsit de
dreapta socotință. Trebuie să deosebim omul de păcat. Cel ce
judecă va cădea în patimile aceluia sau patimile sale le va răscoli,
le va iuți și mai tari le va face. Judecarea aduce multă tulburare și
ispite.
Trebuie să ne silim să nu judecăm pentru că:
 păcatul aproapelui e ispita vrăjmașului
 judecata omenească e supusă greșelii
 omul judecă după aparențe
 singur Dumnezeu cunoaște sufletul fiecăruia
 judecata lui Dumnezeu rămâne de nepătruns pentru om
 singur Dumnezeu are dreptul de a judeca pe oameni
 noi vom da socoteală pentru păcatele noastre, nu ale
aproapelui
 judecând pe altul, atragem asupra noastră judecată
 riscăm să cădem în păcatul pe care-l judecăm la altul
Trebuie să punem frâu limbii și cugetelor care ne îndeamnă
la judecare. Să nu ne îngrijim de ce face altul și să nu ne socotim
noi mai buni decât aproapele. Trebuie să cugetăm la ce are
aproapele bun și să ne defăimăm pe noi.
Iubirea soților
Aici e lucrătoare mai mult decât oriunde iubirea creștină
pentru că soții își sunt unul altuia aproapele cel mai de aproape.
Multe sunt chipurile dragostei ce-i leagă pe soți:
 Unul e cu totul trupesc. Îi leagă plăcerea trupească iscată de
întâlnirea trupului cu trup. O astfel de unire e trecătoare și
dezamăgitoare pentru că nu-i suflet în ea și niciun strop de duh.
Astfel de iubire este un păcat împotriva iubirii creștine
 Dragostea pătimașă care prețuiește peste măsură persoana
iubită, e oarbă la cusururile ei și născocește însușiri pe care nu le
are. Pătimașul își plăsmuiește un soi de idol, face din celălalt o
jucărie a desfătării sale. Astfel de dragoste face ca cei doi să se
simtă străini unul față de altul și să se urască.
 Iubirea ca sentiment, care e unul dintre chipurile philiei. E
înrudită cu iubirea părinte-fiu sau dintre prieteni, însă este mai
aprinsă, nu iubește pe mulți, ci doar o ființă anume. În această
iubire este respect, bunăvoință, milă. Nu este oarbă; vede în
celălalt și metehne, și însușiri. Este o iubire firească, naturală și
spontană. Ea poartă însemnele mărginirii și firii rănite de păcat, e
nestatornică. Numai harul lui Dumnezeu îi dă statornicie,
trăinicie, adâncime. Căsătoria este o sfântă taină, iar preotul un
slujitor prin care li se împărtășește harul Sfântului Duh celor ce
se însoțesc, pentru ca dragostea lor să se înduhovnicească, viața
lor și ei înșiși să se îndumnezeiască. Iubirea mirilor nu mai e un
sentiment firesc, ci o stare și o comuniune duhovniceasă care
alcătuiește o mică Biserică (Sf. Ioan Gură de Aur).
Nunta din Cana prefigurează preschimbarea iubirii prin har.
Vinul închipuie puternica și preafrumoasa iubire a soților de la
începutul căsniciei; sfârșirea lui arată că și ea sfârșește, pălește,
se surpă sub povara grijilor și a obișnuinței. Apa sunt puterile
omului, bunele porniri sădite în firea sa, care iau chipul iubirii
celei firești, al iubirii-sentiment. Apa e pusă în vase de piatră,
folosite pentru curățirea iudeilor, care închipuie mijloacele
legaliste ale Vechiului Testament: respectarea făgăduinței, a
legământului dintre soți. Hristos însă preschimbă firea și rostul
iubirii; El preface apa (iubirea ca simțământ firesc sau eros) în
vin (într-o stare duhovnicească care poartă chipul iubirii
aproapelui, adică în agape).
Iubirea fiecăruia are un rost îndoit: să-l iubească cât mai
curat și mai adânc pe celălalt și să lucreze la mântuire și
îndumnezeire. Ținta supremă a căsătoriei este Împărăția cerească.
Iubirea soților trebuie să fie întemeiată pe smerenie și jertfă de
sine. Fiecare trebuie să se micșoreze și să se pună în umbră pe
sine după cum Hristos S-a smerit, nelăsând să I se vadă
dumnezeirea decât la Schimbarea la Față. Modelul iubirii dintre
soți trebuie să fie iubirea Domnului pentru Biserica Sa și
dragostea din sânul Preasfintei Treimi. Cei doi se cunună unul cu
altul, adică se încunună unul cu altul, adică fiecare îl primește pe
celălalt drept cunună și încununare a sa.
Viața în căsnicie e mai ușoară decât monahismul deoarece
cei doi se însoțesc pe temeiul potrivirii dintre ei, pe când viața
monahală unește oameni pe care numai țelul comun îi ține
împreună. Căsnicia nu e mucenicie, dar nu e străină de ea, căci
nu dă roade fără jertfelnicie, și dă mărturie (martyria) de biruința
și stăpânia până la sfârșit a iubirii zidite pe Hristos. Nevoința în
căsnicie constă în stârpirea patimilor și în cultivarea virtuților.
Curăția în căsnicie nu trebuie înțeleasă drept lipsire de legătura
trupească, ci neprihănire a trupului, a inimii și a minții dinspre
patimile cărnii (porneia): desfrânarea, homosexualitatea,
adulterul.
Căsnicia e „adăpost al curăției” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Țelul căsătoriei este să ne păzească de desfrânare. Acesta este
mai important decât cel de-al doilea, adică nașterea de prunci.
Căsătoria mai este mucenicie și din cauza descoperirii dureroase
în privirea celuilalt a neajunsurilor noastre.
Rugăciunea este o mărturisire de zi cu zi că Dumnezeu îi
ține împreună, că El este temeiul și ținta însoțirii lor. Le este de
folos să se împărtășească împreună pentru că Euharistia face din
căsătorie un lucru creștinesc, iar fără de ea, e doar o legătură
trupească. Euharistia împrospătează harul primit în Taina
Cununiei, dă simțirea lui vie și-l face roditor.
Rostul dintâi al căsniciei nu este trupeasca naștere de prunci,
ci nașterea duhovnicească: a soților, care unul pe altul se nasc
duhovnicește, și a lui Hristos, născut în sânul „bisericuței celei
mici”, care le este căminul.