Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (I)

La 27 februarie 2010, se împlinesc 131 de ani de la naşterea celui

care a fost caracterizat de contemporanii săi ca fi ind: apostolul
unităţii românilor de pretutindeni, patriotul neamului românesc,
călugărul ostaş, cărturarul, corifeul învăţământului teologic şi
organizatorul Bisericii Ortodoxe Române, misionarul şi vizionarul
unităţii creştine şi al prăbuşirii comunismului, un excelent
gospodar şi un mare ctitor de aşezăminte, restaurator de
monumente. În anul 1937, pe când era Mitropolit al Bucovinei,
ziarul britanic „The Cristian East” scria despre înaltul ierarh
Visarion Puiu (foto): „... Că este un om curajos o dovedeşte
cartea sa «Adevăruri Crude», care a revoluţionat gândirea
clericală română şi a creat o nouă eră în educaţia clerului român.
Ca scriitor, Mitropolitul Visarion a publicat diferite lucrări de
istorie a Bisericii Române şi a fost socotit de profesorul Iorga cel
mai învăţat cleric român”.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, într-un timp mai apropiat
nouă, prin 2004, când se afl a şi la cârma fostei Mitropolii a
Bucovinei, îl caracteriza, cu obiectivitate, pe predecesorul său
astfel: „Admirat şi controversat, preţuit şi prigonit, autoexilat în
1944 şi condamnat la moarte, în contumacie, în 1946, el a fost,
totuşi, prea mare ca să poată fi trecut cu vederea sau dat uitării.
Personalitatea sa dinamică şi complexă trebuie înţeleasă în
contextul timpului şi spaţiului în care a trăit şi activat, dar
dragostea sa pentru Biserică trebuie preţuită în orice timp şi
spaţiu ne-am afl a”.
Din 1997, în organizarea „Asociaţiei Visarion Puiu”, al cărei
preşedinte este eruditul şi iscusitul organizator, protopop de
Roman, Pr. dr. Aurel Florin Ţuscanu, a Protopopiatelor Paşcani şi
Roman, a Seminarului Teologic Ortodox „Veniamin Costachi” de la
Mănăstirea Neamţ, a Casei Memoriale „Visarion Puiu” Vovidenia
Neamţ şi a Casei de Cultură „Mihail Sadoveanu” din Paşcani se
desfăşoară „Zilele Visarion Puiu”, care cuprind o serie de acţiuni
comemorative dedicate înaltului ierarh. Ajunse, în acest an, la cea
de-a XIV-a ediţie, manifestările se vor desfăşura în perioada 26-
28 februarie. Obiectivele vizate, atât de ediţiile precedente cât şi
de cea actuală, sunt, în primul rând, de a cerceta cu acribie
ştiinţifi că întreaga viaţă şi activitate a ierarhului, desfăşurată pe
parcursul a şapte decenii, atât în ţară cât şi-n străinătate, pentru
a descoperi marea sa contribuţie la viaţa spirituală, socială şi
politică şi a omagia imensa sa personalitate, iar, în al doilea rând,
de a căuta modalităţi noi pentru a fi reabilitat ofi cial de justiţia
română, de a întreprinde acţiuni pentru ridicarea oprobiului public
suferit, pe nedrept, în urma condamnării sale la moarte de
Tribunalul Poporului, în 1946, „pentru crimă împotriva
umanităţii”, datorită exercitării, în perioada noiembrie 1942 -
decembrie 1943 a funcţiei de Şef al Misiunii Bisericeşti în
Transnistria şi Mitropolit al Odessei.
Actuala sesiune de comunicări ştiinţifi ce, integrată în cadrul
manifestărilor ediţiei a XIV-a, se va desfăşura pe două secţiuni:
„Cultură şi spiritualitate” şi „In memoriam Visarion Puiu - 75 de
ani de la înscăunarea ca Mitropolit al Bucovinei”. Din judeţul
Covasna, au fost invitaţi pentru a-şi prezenta comunicările la
secţiunea „Cultură şi spiritualitate”: doctorul Ioan Lăcătuşu, care
va susţine comunicarea „Mitropolitul Nicolae Colan şi Moldova”,
avocatul Ioan Solomon, care va vorbi despre „Buletinul Ligii
Cultural-Creştine Andrei Şaguna - tribună a societăţii civile
româneşti din judeţele Covasna şi Harghita”, şi subsemnatul, care
va prezenta tema „Aspecte ale legăturilor dintre românii ortodocşi
din Moldova şi Transilvania, în secolele XVI-XIX”. Din judeţul
Harghita, va participa profesorul şi publicistul Ilie Şandru, care va
susţine comunicarea „Patriarhul Miron Cristea şi Visarion Puiu”.
Pentru cunoaşterea personalităţii şi faptelor marelui Mitropolit
Visarion Puiu, în paginile de Istorie - Cultură ale „Condeiului
ardelean” vom publica, în ediţiile viitoare, interesanta comunicare
„Visarion Puiu - contemporanul nostru”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (II)

Viitorul Mitropolit, Visarion Puiu, s-a născut, la 27 februarie 1879,

în oraşul moldav Paşcani, pe atunci, mare nod de cale ferată, loc
de întâlnire a „atâtor trenuri, ce veneau dinspre Suceava, de la
Iaşi şi dinspre Bucureşti şi se încrucişau aici, revărsând atâtea
împestriţări de oameni”. Tatăl, Ioan Puiu, era fi ul preotului cu
acelaşi nume din comuna nemţeană Girov, şi la naşterea sa
îndeplinea funcţia de conductor de tren la Compania Lemberg -
Cernăuţi - Iaşi a Căilor Ferate Austriece. Mama sa, Elena, casnică,
era fi ica negustorilor romaşcani Niculai şi Ecaterina Miron. Când
a „deschis ochii minţii” la câţiva anişori, locuia în „blocul pe trei
rânduri” al feroviarilor păşcăneni, proveniţi din rândul austriecilor,
polonezilor, românilor, unde a „început a cunoaşte, deşi prea
deodată, lumea împestriţată şi atâtea obiceiuri felurite de viaţă,
îndeosebi când ne-am mutat din cauza scărilor, sus, în târgul
evreiesc al Paşcanilor”. Cum este şi fi resc, primele lecţii le-a luat
de la părinţii săi, care l-au învăţat să preţuiască poporul său „cu
toate întârzierile lui”, lecţii lămuritoare pe care i le predau „în
serile şi în zilele slobode şi pentru dânşii şi pentru mine, ca nişte
foşti învăţători de şcoală românească”, sau în călătoriile făcute în
Ţara de Sus a Moldovei. Faptul că viitorul Mitropolit a fost
caracterizat de contemporanii săi ca fi ind întruchiparea
„patriotului neamului românesc” şi „călugărul ostaş” nu trebuie să
ne surprindă, deoarece părinţii s-au dovedit a fi nişte dascăli de
excepţie. Cel dintâi cântec învăţat de la mama sa, a fost pe
versurile Bolintineanului despre Ştefan şi Cetatea Neamţului.
După aproape 60 de ani, marelui ierarh îi rămăseseră puternic
întipărite în minte aceste lecţii, descriindu-le astfel: „Din Paşcani,
porneam îndeosebi cu mama, fi e spre Suceava, să ne închinăm
moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, fi e la Iaşi, pentru moaştele
Cuvioasei Paraschiva, căpătând cu asemenea prilejuri atâtea
lămuriri privitoare la trecutul şi însemnătatea istorică a acestor
localităţi. Parcă-i văd pe amândoi părinţii clătinând cu tristeţe din
cap, când treceau, urcând încet, în birja jidovească, din Iţcani în
Suceava, la vederea ruinelor Bisericii Mirăuţilor (construită de
Petru Muşat, la sfârşitul secolului al XIV-lea, primul sediu al
Mitropoliei Moldovei - n.a.), că nu era restaurată, în curtea căreia
erau depozite jidoveşti de piei de vacă, încă nedubite şi cum,
urcând cu mare greutate, într-o zi, până la ruinele cetăţii Sucevei,
pipăia bietul tata, lăcrimând, lespezile acestor urme istorice ale
lui Ştefan Vodă, neînţelegând cum a putut ajunge acest pământ
moldovenesc sub stăpânire străină, iar oraşul domnesc al
Moldovei copleşit de evrei”. O benefică influenţă asupra educaţiei
sale o va avea şi bunicul după tată, care-i va inocula, alături de
mama sa, un adânc respect faţă de cler, orientându-l spre a
îmbrăţişa viaţa clericală.
Primele trei clase le va urma la Şcoala Mixtă a căilor ferate
(şcoala nemţească) din Paşcani, iar clasa a patra la Şcoala de
Stat nr. 3, de băieţi, din Roman. Din cauza greutăţilor materiale,
tatăl fără serviciu şi bolnav, şi a îmbolnăvirii sale, va întrerupe,
timp de doi ani şcoala, după care va intra, prin concurs, la
Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman, unde timp de
trei ani îi are ca exemplu, „luminos de preot, bun cântăreţ şi
distins slujitor”, pe directorul Seminarului, viitorul Episcop de
Roman, Ioanichie Flor Băcăuanu, şi ca profesor de limba română
pe Calistrat Hogaş, căruia îi datorează „primele compuneri
stilistice bunişoare şi primele îndemnuri de a citi literatură
română şi străină”. Între anii 1894-1899, urmează cursurile
Seminarului Teologic „Veniamin Costache” din Iaşi, înfi inţat de
vestitul mitropolit şi cărturar în anul 1803, care-şi desfăşura
activitatea, din 1886, în palatul fostului domn al Moldovei, Mihail
Sturza, şi unde îl are profesor de elină (greacă - n.a.) pe G.
Murnu, „ale cărui ore erau pline de convorbiri literare, bisericeşti
şi profane...” şi căruia îi datorează „primele gânduri de intrare în
monahism”. Seminarului ieşean îi mai datorează, după cum
mărturiseşte în însemnările sale, şi „primele accente de
maturitate în gândire pentru chestiunile bisericeşti de obşte”.
După absolvirea seminarului, urmează, între anii 1900-1905,
cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Fără a fi mulţumit
de calitatea profesorilor săi, totuşi, în anii studenţiei îşi face o
solidă cultură frecventând bibliotecile Fundaţiilor Regale, dar şi pe
cele ale oraşului Bucureşti şi Academiei Române, urmărind cu
regularitate strălucitele lecţii-conferinţe ale lui Titu Maiorescu,
Rădulescu-Motru, Coco Dumitrescu-Iaşi şi ale altor conferenţiari,
organizate la Ateneul Român. De asemenea, urmează şi cursurile
Facultăţii de Drept, între anii 1902-1905. Nu lipseşte de la
spectacolele de teatru, concerte, de la întrunirile politice ale
conservatorilor şi liberalilor, de la dezbaterile parlamentare din
Senat şi Camera Deputaţilor, chiar absentând de la cursurile
teologice. Citeşte cu aviditate presa, angajând adevărate
dezbateri cu colegii săi de internat, încercând „a cunoaşte stările
politice ale ţării noastre şi lumea, care trebuia curând să ne
prindă şi să ne poarte împrăştiaţi prin valurile ei”. În această
perioadă de studenţie, a realizat şi a cunoscut, prin „lărgirea
orizontului minţii... pentru prima dată stările de lucruri din
Biserica noastră, puţin plăcute, şi persoanele din cârmuirea ei
superioară, ca şi lipsurile clerului şi însemnătatea unei Biserici
bine organizate, cu un cler cât mai bine pregătit”. Tot acum s-a
hotărât defi nitiv pentru călugărie, în care, probabil, vedea,
alături de mai mulţi colegi, singura cale prin care putea acţiona,
din vârful ierarhiei (fapt pe care viitorul ierarh l-a contestat, afi
rmând că „nu avea nici sprijin, nici călăuzire”, dar viaţa l-a confi
rmat), pentru redresarea şi folosul Bisericii naţionale şi a culturii
sale teologice.
În anul 1904, pentru a-şi îmbunătăţii veniturile, se angajează, la
propunerea directorului Şcolii de învăţători, pe un post de
funcţionar la „Casa Bisericii”, unde a lucrat „în diverse servicii de
contabilitate, bunuri, personal, contencios şi chiar arhitectură...
luând din ele destule cunoştinţe, ce mi-au ajutat mai târziu”. În
acelaşi an, îşi dă lucrarea de licenţă, intitulată „Creştinism şi
naţionalitate”, care i-a fost tipărită de Ministrul Instrucţiunii
Publice, reformatorul învăţământului modern românesc, Spiru
Haret, „drept răsplată pentru colaborarea literară ce o dam
revistei populare «Albina», întemeiată de dânsul”.
La terminarea facultăţii, şi-a ales ca loc de metanie Episcopia
Romanului, prezentând Sfântului Sinod cererea de tundere în
călugărie. Ceremonia s-a săvârşit, la 21 decembrie 1905, în
Catedrala din Roman, de Episcopul Gherasim Safi rin, unde
tânărul monah a şi rămas până în ianuarie 1907, când i se oferă o
bursă, pentru continuarea studiilor, la celebra Academie a lumii
ortodoxe de la Kiev. La fel ca şi faimoasa şi impresionanta
mănăstire kieveană „Lavra Pecerskaia”, Academia fusese
întemeiată, cu trei sute de ani în urmă, de Mitropolitul Petru
Movilă, fi ul domnului Ţării Româneşti şi al Moldovei, Simion
Movilă, şi era „încadrată cu cei mai reputaţi profesori” de teologie.
La Kiev, după un an şi jumătate de studii, unde a simţit „cei mai
puternici fi ori de cucernicie în vremea sfi ntelor slujbe”, a asistat
şi „auzit cele mai sublime cântări religioase”, a constatat
„rânduieli bisericeşti mult superioare celor de la noi”, a cercetat
organizarea Academiei, a muncii profesorilor şi bogăţia literaturii
teologice. S-a hotărât să se reîntoarcă în Ţară, în iulie 1908, la
Episcopia Romanului.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (III)

După 10 ani de rodnică păstorire a Episcopiei Hotinului, Visarion

Puiu, ca semn de înaltă preţuire a activităţii sale, primeşte în dar,
de la bunii şi ascultătorii săi credincioşi, o frumoasă cruce
ortodoxă

Ascensiunea arhierească

Revenit în ţară după acumularea unor cunoştinţe teologice şi

organizatorice temeinice în domeniul bisericesc, este propus de
protectorul său, Spiru Haret, devenit ministrul Cultelor,
arhimandrit de scaun (vicar) în Galaţi. Şi, prin plecarea
arhimandritului Nicodim ca vicar al Mitropoliei Moldovei, a fost
numit şi director al Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei”,
de curând înfi inţat în oraşul de pe malul Dunării, funcţie pe care
o deţine de la 1 aprilie 1909 până la 1 septembrie 1918 (anterior,
la Galaţi, pentru două luni a slujit ca dascăl la Catedrala
Episcopiei, după care a fost hirotonit ieromonah şi apoi
protosinghel, la 6 decembrie 1908). Noua funcţie i-a pricinuit
„cumplite zbuciumări”, deoarece „fostele case ale lui Costache
Negri” erau „vechi şi nepotrivite unei şcoli cu internat ce-şi sporea
an de an numărul de elevi. De aceea, spaţiul trebuia lărgit în fi
ecare an, spre a corespunde celor peste patru sute de elevi
interni, în cele opt clase de seminar”. Toate încercările sale de a
obţine fonduri pentru construirea unui local adecvat
învăţământului teologic au eşuat până la declanşarea războiului,
iar după intrarea României în războiul de întregire naţională,
vechile clădiri ale seminarului au fost transformate într-un spital
destinat militarilor răniţi pe front, „la a cărui administrare am
lucrat împreună cu mama”.
La terminarea războiului, primul vlădică român al Basarabiei de
după Marea Unire, Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al
României între anii 1939-1948, cunoscându-i deosebita activitate
desfăşurată şi experienţa acumulată la Galaţi, îl solicită pentru a
conduce Seminarul Teologic din Chişinău, de la 1 septembrie
1918, în condiţiile unei dârze rezistenţe a clerului basarabean, în
majoritate de etnie rusă. Aici a început cu restaurarea frumosului
local devastat de trupele ruse adăpostite în timpul revoluţiei,
cursurile începând „abia la 15 octombrie, cu un corp profesoral
mixt, din români şi ruşi, care, după un an, s-au împuţinat de tot”.
După deschiderea seminarului, încredinţează conducerea
profesorului de matematică Pr. Victor Popescu. În schimb, a
îndeplinit funcţia „de inspector al mănăstirilor din Basarabia, apoi
conducerea Societăţii culturale a clerului şi a celei de binefacere a
oraşului..., precum şi a Societăţii Istorico-Arheologice din
Chişinău”, astfel că, timp de doi ani şi jumătate cât a lucrat în
aceste funcţii, „au trecut cu mare mulţumire sufl etească pentru
mine... În călătoriile cerute de inspecţiile mănăstireşti,
străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în
destulă măsură toate stările de lucruri, şi am văzut cât de puţin
cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales
conducătorii bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru
legarea ei sufl etească de Patria-mamă, şi mult aş fi dorit să pot
contribui la adoptarea deciziilor cuvenite, dar n-am fost ascultat.
Memoriile trimise Regelui Ferdinand şi şefi lor de partide politice
mi-au procurat doar răspunsuri de mulţumire, rămânând fără
rezultatele trebuitoare. În frământările şi desele lor schimbări la
guvernare, politicienii noştri n-au asigurat în această provincie
nici măcar o continuitate de lucrare”.
Deşi era numai arhimandrit, Visarion Puiu a fost propus de
ministrul Cultelor, Octavian Goga, la sugestia primului ministru,
Alexandru Averescu, şi cu aprobarea Mitropolitului Primat al
României, Miron Cristea, pentru preluarea scaunului episcopal al
Argeşului, fapt cu care a fost de acord. Va fi numit, la 17 martie
1921, ca Episcop de Argeş şi hirotonit în arhiereu la Catedrala din
Bucureşti, în ziua de 25 martie 1921. Timp de doi ani, cât a
îndeplinit această funcţie, a reuşit să cunoască toate parohiile
subordonate Eparhiei sale, „cu biserici sărace... şi cu preoţi
necăjiţi”, pe care le-a vizitat şi cercetat. S-a făcut remarcat, însă,
prin redobândirea reşedinţei episcopale de la Curtea de Argeş,
care fusese, în mod ilegal, ocupată de Casa Regală, ajungând, din
acest motiv, într-un confl ict deschis cu monarhia română. Acest
fapt îl va face pe Mitropolitul Primat să scrie, mai târziu: „A făcut
regelui memorii ca să iasă din Castelul Regal de la Argeş (Palatul
Episcopal - n.a.). Asta nu în vorbe potrivite, ci în termene, care -
dacă nu interveneam eu - putea să-i devie fatale. Am promis că-l
vom muta de acolo, la prima ocazie”. Şi ocazia a venit odată cu
hotărârea înfi inţării, în 1923, a două noi episcopii în Basarabia: a
Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, la conducerea căreia a fost ales
Visarion Puiu, la 29 martie, alegere solicitată şi de clerul
basarabean, şi a Cetăţii Albe-Ismail, cu reşedinţa la Ismail, unde
peste un an va fi numit la cârma sa Justinian Teculescu, unul din
oamenii de seamă pe care i-a dat comunitatea românească din
Covasna - Voineşti. Instalat la 13 mai, Visarion Puiu a păstorit
destinele credincioşilor din Eparhia Hotinului timp de 12 ani, pe
care îi va aprecia ca „cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, pusă în
slujba Bisericii Dumnezeului nostru Iisus Hristos... Înconjurat de
un cler care, după câteva şovăieli, m-a înţeles şi m-a urmat în
toate actele eparhiale ce am săvârşit, cu mănăstiri care, deşi
slabe copii ale celor din Rusia de odinioară, păstrau, totuşi, un
monahism mai înviorat decât cel vegetativ din lăuntrul ţării, şi
sprijinit de un popor cu drag de biserică, bun şi ascultător, cum e
ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, cei
doisprezece ani de păstorie în Episcopia Hotinului au trecut
producându-mi bucurii sufl eteşti pe care numai Bunul Dumnezeu
mi le-a dat, poate ca răsplată a muncii puse în slujba Bisericii
Sale în această latură de ţară, afl ată în vecinătatea haosului şi
primejdiei bolşevice de peste Nistru”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (IV)

Mitropolit al Bucovinei

În perioada episcopatului său, Visarion Puiu a fost un adevărat

ctitor de lăcaşuri de cult şi învăţătură. A construit monumentala
Catedrală Episcopală, reşedinţa maiestuoasă a acesteia şi patru
noi biserici la Bălţi, dând oraşului reşedinţă o nouă înfăţişare
urbanistică. A înfi inţat, la Edineţ, un seminar, la Dobruşa - o
şcoală de cântăreţi, la Mănăstirea călugăriţelor de la Japca - o
şcoală de gospodărie. În eparhia păstorită, a fi nalizat construcţia
a 19 biserici şi a început alte 53, a reparat peste 350, unele
monumente istorice, şi a ridicat din temelii peste 50 de case
parohiale. A reparat şi înzestrat, cu toate cele de trebuinţă,
păduri, vii şi terenuri arabile, peste 40 de mănăstiri păstorite din
eparhia sa. De asemenea, a dat ajutor şcolilor de stat pentru
construirea de noi localuri sau repararea celor mai vechi, a oferit
burse de studii şi a tipărit manuale şcolare şi materiale didactice.
În acelaşi timp, a făcut numeroase donaţii. Astfel, la 20 februarie
1930, donează suma de 100.000 lei Seminarului „Veniamin
Costachi” din Iaşi, „din al cărei venit, rog ca jumătate să fie
întrebuinţat pentru întreţinerea unui elev sărac şi silitor din
această şcoală, de preferinţă din judeţele Eparhiei Hotinului”; la
14 februarie 1931, donează Facultăţii de Teologie din Bucureşti
suma de 500.000 lei, „pentru sprijinirea studiilor viitorilor
studenţi teologi, lipsiţi de mijloace”; la 5 august 1931, 300.000 lei
Şcolii de Arte şi Meserii din Iaşi, „cu destinaţia ca din venitul lor,
să se ajute, în fi ecare an, pentru taxe şi rechizite şcolare, câţiva
elevi sărmani şi silitori aleşi de consiliul profesoral”; la 20 august
1931, Şcolii Profesionale de Fete „Sfântul Sava” din Iaşi, 300.000
lei „din venitul căreia să se poată da anual sprijinul trebuitor
pentru învăţarea în această şcoală, câtorva fete sărace şi silitoare
din Iaşi”.
După înălţarea şi târnosirea Catedralei din reşedinţa Eparhiei, în
prezenţa regelui Carol al II-lea, Episcopul Visarion Puiu, mulţumit
de înfăptuirile sale în timpul celor 12 ani de păstorire
basarabeană, dar şi dezgustat de starea de apatie din sânul
conducerii Bisericii, dorea să se retragă la o mănăstire din ţară.
Moartea Mitropolitului Bucovinei, Nectarie Cotlearciuc, i-a
schimbat, însă, destinul, regele Carol al II-lea dorindu-l pe
scaunul mitropolitan rămas vacant. Ales la 17 octombrie, învestit
la 30 octombrie şi instalat la 10 noiembrie 1935, ierarhul devine
mitropolitul celei mai bogate eparhii din Ortodoxie şi din
episcopiile fără locuinţă. După cum mărturisea în însemnările
sale, a ajuns să aibă cea mai frumoasă reşedinţă, aşa cum era
Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. La instalarea sa, îşi mărturisea
crezul privind viitoarea activitate, crez devenit cuvânt de ordine şi
„program de lucru de fi ecare zi şi fi ecare clipă” totodată.
„Doresc, afi rma înaltul ierarh, a-mi îndeplini îndatoririle în aşa fel
încât să mă pot învrednici a fi socotit cândva printre vlădicii care
au folosit credinţei şi poporului nostru.” Că a acţionat în acest
sens, ne-o dovedesc faptele sale. Dintr-o scrisoare, adresată
marelui istoric Nicolae Iorga, la 1 iunie 1937, putem desprinde
vocaţia sa de ctitor şi restaurator al locaşelor destinate cultului,
de regenerator şi înnoitor al ortodoxiei româneşti:
„… Găsind noi, la venirea ca mitropolit al acestui colţ de ţară,
numită Bucovina, sfi ntele mănăstiri lipsite de călugări trebuitori,
bisericile lor mucegăite şi gospodăriile în paragină, deci având
nevoie de felurite îmbunătăţiri sufl eteşti şi materiale, am pus
între întâile noastre griji şi aceea de a încerca reînvierea lor cu
monahi şi călugăriţe, care să redeie, pe cât cu putinţă, viaţa
monastirilor noastre de odinioară, prin rugăciuni şi muncă
rodnică, spre folosul lor sufl etesc şi al închinătorilor: iar folosind
îndreptările lor bugetare ale eparhiei, am dispus să se dea şi
mijloacele băneşti pentru îmbunătăţirile materiale de care au
trebuinţă.
Şi dacă în zilele de decădere morală prezentă încă nu am
dobândit mănunchiul de monahi trebuitori, în schimb am început
cu lucrările ce duc apoi spre acelaşi scop, punând adică la
îndemâna Comisiei monumentelor istorice din Bucureşti,
mijloacele materiale pentru a ajuta păstrarea sau restaurarea
acestor sfi nte locaşuri strămoşeşti, destinând suma de două
milioane lei (cam cât dă statul pentru toate celelalte monumente
în întreaga ţară), spre a li se face lucrările necesare, noi
adăugând împodobirea bisericilor cu veşminte, schimbând cărţile
chirilice cu cele româneşti, refăcând iazurile şi livezile lor,
construind căminuri pentru vizitatori, şi alte asemenea
îmbunătăţiri.
Iar pentru ca între zidurile din frumoasa mănăstire Suceviţa, să
nu mai vadă închinătorii noştri şi vizitatorii străini pe acei câţiva
călugări de ieri, prea bătrâni, rufoşi şi de nici un folos cuiva, am
adus în locul lor, mutându-i, călugăriţele numeroase şi harnice din
neîncăpătoarele chilii de la Vatra-Moldoviţei, întâi, spre a le da o
mai îndestulătoare adăpostire monahală, apoi, ca prin ele să
întreţin în mai curată stare Suceviţa şi odoarele ei, reînviind şi
viaţa religioasă prin ordine şi cântări alese, iar gospodăria lor
împodobind-o cu un atelier de cusături de vestimente şi obiecte
bisericeşti, ce lipsesc azi întregii ortodoxii.”

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (V)

Spre deosebire de celelalte eparhii ale României interbelice,
Mitropolia Bucovinei avea un caracter specific. Ea deţinea „două
câmpuri de activitate: cel eparhial - spiritual şi cel material, al
conducerii şi supravegherii averilor acestei eparhii”. Pentru a
înţelege starea materială foarte bună a bisericii ortodoxe
bucovinene, în comparaţie cu starea materială precară a bisericii
din celelalte provincii istorice româneşti, trebuie să facem recurs
la câteva date din istoria Bisericii Naţionale. Se ştie că în Ţara
Românească şi Moldova, Domnii Ţării şi boierii au făcut, de-a
lungul timpului, numeroase danii bisericii, constând în bani,
obiecte de cult din metale preţioase, veşminte şi tapiţerii cu
tematică religioasă, ctitoriri de biserici şi mănăstiri, dar, mai ales,
pământuri agricole şi păduri. La 1863, averile funciare ale Bisericii
Ortodoxe, în cele două Principate Unite, cuprindeau peste 25 la
sută din suprafaţa agricolă a Ţării. În Transilvania, Biserica
Ortodoxă, fi ind „tolerată” de la începutul secolului al XV-lea, nu
dispunea de domenii funciare, domnii de peste munţi ajutându-o
fi nanciar şi cu tiparniţe, carte religioasă şi obiecte de cult. În
Basarabia, după trecerea acesteia sub stăpânirea ţaristă, aceste
averi au fost date de ruşi în grija unei administraţii cu sediul la
Chişinău. După unirea cu România, pământurile au fost
expropriate de Statul Român în vederea împroprietăririi ţăranilor,
prin aplicarea Legii reformei agrare, din 17 iulie 1921. În
Principatele Unite, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti,
din 17/29 decembrie 1863, acestea au fost trecute în proprietatea
statului, constituind o sursă, alături de o parte a celor boiereşti,
pentru împroprietărirea ţăranilor, prin Legea rurală, promulgată
de A. I. Cuza la 15/26 august 1864. În anul 1775, când Bucovina
trece sub stăpânirea Habsburgilor, o parte a averilor bisericilor şi
mănăstirilor ortodoxe au fost luate de Austria, iar cealaltă parte a
constituit Fondul Bisericesc din Bucovina, rămas sub
administrarea Arhiepiscopiei din Cernăuţi, viitoarea Mitropolie a
Bucovinei din România interbelică. Averea principală a Fondului
Bisericesc o constituiau pădurile, care reprezentau 78, 5 la sută
din suprafaţa Fondului (231.648, 20 ha, din care 1.717, 82 linii
de amenajare şi 25, 77 ha pepiniere). Restul suprafeţei o ocupau
terenurile agricole (5.899, 38 ha), terenurile neproductive,
depozitele, pâraiele, canalele, parcurile (2.138,11 ha), clădirile şi
instalaţiile industriale (560 din care 12 instalaţii), carierele de
piatră de var (47, 75 ha), stabilimentele balneare - Băile Vatra-
Dornei, Izvorul Poiana Negrii şi Băile Iacobeni -, minele de
mangan, fi er, pirită, calcopirită, galenită, blendă de zinc
argintiferă (5.001, 51 ha), iazurile (38 cu o suprafaţă de 140, 37
ha), instalaţiile de transport şi alte bunuri secundare - drumurile
forestiere (1.631, 565 km), căile ferate forestiere (194, 344 km.),
locomotivele, vagoanele, vagonetele, atelierele mecanice,
telefonice, electrice, 7 fabrici de cherestea, 4 mori ţărăneşti de
măcinat porumb, o fabrică de bere, 7 uscătorii de seminţe pentru
regenerarea pădurilor şi alte obiecte de inventar de mai mică
valoare. Întreaga avere patrimonială a Fondului Bisericesc,
reprezenta un capital social în valoare de 2.010.572.955 lei, la
cursul anului 1939.
Având la dispoziţie marile venituri, rezultate din activitatea
lucrativă a acestei imense averi, marele ctitor şi excelentul
gospodar a reuşit, în 4 ani (1936-1939), să investească pentru
construcţii şi reparaţii de biserici, în Eparhia sa, şi în altele din
Ţară, pentru restaurarea monumentelor istorice, construcţia şi
repararea de case parohiale şi pentru sprijinirea Ortodoxiei
60.649.898 lei, aproape cât în 17 ani (1919-1935), pentru
aceleaşi lucrări, au cheltuit predecesorii săi, respectiv 69.660.003
lei. Incomparabile sunt investiţiile milosului şi bunului ierarh
pentru comunitatea românească, bolnavi şi săraci, având aceleaşi
elemente de comparaţie. Pentru construcţii cu caracter social şi
ocrotire socială, spitale şi donaţii, construcţii de interes cultural şi
naţional, subvenţii pentru activitatea culturală şi naţională,
Mitropolitul Visarion Puiu a oferit 115.404.932 lei, faţă de cele
34.544.882 lei pe care le-au dat, în cei 17 ani anteriori,
predecesorii săi.
Marile probleme ale acestei reînviorări, în domeniile spiritual şi
material, a Eparhiei bucovinene, promovate de inteligentul ierarh,
au fost generate de această avere bisericească. O explicaţie
foarte plauzibilă - desigur, care poate fi acuzată de subiectivism -
o prezintă, în memoriile sale, însuşi Visarion Puiu, care relatează
următoarele: „… după revenirea Bucovinei la Patria-mamă, în
1918, toată pleava elementelor scoase la iveală în Bucovina prin
partidele politice şi cocoţate în demnităţi înalte prin felurite
instituţii locale sau centrale, şi îndeosebi a celor ce ajungeau în
Parlament, încep a se năpusti asupra acestor averi, ca slugile
după moartea stăpânului, cu o sete feroce, turburând cârmuirea
eparhială toată vremea până astăzi (1918-1940) ... pentru
îndepărtarea cârmuirei bisericeşti spre a se lua în stăpânire
Fondul de către Stat, sau ceea ce le-ar fi fost mai avantajos, să fi
e speculate de către o bandă locală de politicieni, s-au repetat
după fi ecare schimbare de partid politic şi uneori chiar numai de
guverne. Iar ferocitatea cu care s-a dus lupta dobândirei acestor
averi, deşi ar fi fost o nouă secularizare spoliatoare, a mers până
la scoaterea din scaunul vlădicesc a Mitropolitului Vladimir
Repeta, până la îmbolnăvirea de moarte a Mitropolitului Nectarie
Cotlearciuc (antecesorii Mitropolitului Visarion Puiu - n.a.)
păgubitoare prestigiului şi autorităţii bisericeşti (incapabilă - n.a.),
să intereseze sau să alarmeze Sinodul absent în toate, sau vreun
guvern care dimpreună tolera atacurile acestea pentru
consideraţiuni de «politică locală»”. Se pare că politicienii sunt la
fel în toate timpurile. Denigrarea şi mistifi carea adversarului în
faţa şefului statului, în cazul nostru a regelui Carol al II-lea, care-l
propusese la conducerea Eparhiei bucovinene, anonimele şi
înscenarea de procese administratorilor Fondului, subalterni ai
opoziţionistului pentru a dovedi „slaba administrare”
(incapacitatea managerială, astăzi - n.a.) a mitropolitului şi
denigrarea în public pentru „a scandaliza opinia publică şi diverşi
factori politici de Stat, pentru a determina astfel guvernul să-mi
ceară demiterea din scaunul mitropolitan, ca pe urmă prin vreun
decret lege (ordonanţe de urgenţă, astăzi - n.a.) acele averi să
poată fi lesne luate bisericii, în care scop au şi fost întocmite vreo
trei proiecte de legi de reorganizarea Fondului, imediat... ”. Toate
acestea l-au făcut pe înaltul ierarh să-şi dea demisia. Motivele!
Unele dintre ele sunt de mare actualitate: „De aceea, văzând
sinodul Bisericii noastre fără o conducere vigilentă... văzând
mediul clerului local amorţit şi aservit politicienilor, apoi întreaga
Ţară sub o conducere de stat profund şubredă, cum s-a dovedit
imediat în vara acelui an 1940, deci afl ându-mă în condiţii mai
rele decât în coloniile străine, unde autorităţile oricărui alt stat,
mi-ar fi fost în ajutorul nu în contra îndreptărilor (reformelor
necesare, astăzi - n.a.) şi investiţiilor bune începute de mine în
acest colţ de Ţară, am crezut mai nimerit că e vremea potrivită
mie să mă retrag, la 1 iunie 1940, din scaunul Mitropoliei din
Cernăuţi, folosind decretul lege regal fals, al ministrului Cultelor,
Ion Nistor, de la 15 Maiu acelaşi an, fără a mai aduce cazul
acesta degeaba la cunoştinţa Sinodului (care în loc să se mişte în
contra unui asemenea act ce-i jigneşte autoritatea, s-a bucurat
de plecarea mea), sau zadarnic în justiţia unui ministru ce fusese
sprijinitorul acelui decret şi tot aşa Regelui mistificat de atâţia
mişei din jurul său”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (VI)

La cea de-a XIV-a ediţie a „Zilelor Visarion Puiu”, printre
multiplele acţiuni închinate ierarhului, a fost şi lansarea primului
număr al revistei „Valori Perene”, conceput ca Buletinul ofi cial al
Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, continuând la un nivel
superior vechea revistă a asociaţiei - „Valori păşcănene”. Dar,
despre excelenta revistă şi conţinutul său, vom scrie într-un
număr viitor. O amintesc acum, deoarece, sub semnătura lui
Şerban Alexianu, fi ul prof. dr. Gheorghe Alexianu, guvernatorul
Transnistriei între anii 1941-1944, a apărut, în paginile sale, un
însemnat studiu intitulat „Întâmplări şi fapte mai puţin cunoscute
din activitatea Mitropolitului Visarion Puiu”. În rândul acestora, se
vorbeşte de o faptă de mare curaj al marelui ierarh, care a uimit
elita politică şi bisericească a Ţării, cât şi cea europeană.
În 1939, la puţin timp de la declanşarea celui de-al Doilea Război
Mondial şi numai la 6 zile de la intrarea URSS-ului în războiul cu
Polonia, IPS a remis, cu adresa nr. 9186/22 septembrie 1939,
ministrului sovietic la Bucureşti, o scrisoare personală adresată lui
I. V. Stalin, secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. Copii ale scrisorii au fost depuse şi la Guvernul
României, Patriarhia Română, la ambasadele Franţei, Marii
Britanii, Germaniei, Italiei, Elveţiei, Nunţiaturii Apostolice de la
Bucureşti şi la Vatican, fapt ce a făcut ca scrisoarea să fie
cunoscută la nivelul elitelor. Cu toate că scrisoarea a fost trimisă
şi presei, pentru a se evita unele complicaţii diplomatice cu URSS,
în Ţară nu a fost publicată, dar peste hotare a fost reprodusă în
Marea Britanie, India, Belgia, Franţa, Grecia, Iugoslavia
(Sarajevo), fapt ce a făcut să fie cunoscută şi de opinia publică.
Autorul studiului presupune, însă, că „faimoasa scrisoare
deschisă, de un mare har ecleziastic şi de actualitate pentru
lumea creştină, se păstrează, probabil, în arhivele necercetate”.
Este adevărat că textul scrisorii este puţin cunoscut, deoarece a
fost publicat în reviste sau lucrări de specialitate. Pentru
informarea publicului, ţin să precizez că textul scrisorii a apărut în
revista „Vestitorul Ortodoxiei”, decembrie 1994, în publicaţia „Alfa
şi Omega”, nr. 3 din martie 1995, a Frăţiei Ortodoxe „Sfântul
Ştefan cel Mare”, a fost cuprinsă în comunicarea domnului Mihai
Mocanu din Paşcani la una din ediţiile „Zilelor Mitropolit Visarion
Puiu” şi, mai de curând, în volumul Mitropolitului Ardealului dr.
Antonie Plămădeală, intitulat „Visarion Puiu - Documente”,
Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, Sibiu, 2005.
Scrisoarea este o mostră de analiză lucidă a metehnelor societăţii
sovietice, după 20 de ani de la revoluţia bolşevică, şi de gândire
profundă şi previzionară a cauzelor care vor duce la inevitabila
prăbuşire a regimului comunist. Iată conţinutul integral al acestui
document:

„Tovarăşe Stalin,

Trecând douăzeci de ani de la marea transformare politică a

poporului rus, produsă de revoluţia din 1918, socotim că se poate
cerceta şi vorbi cu mai multă nepărtinire despre chestiunile ce
alcătuiesc schimbările profunde pricinuite (politice, sociale,
economice, religioase ş.a.), dintre care noi dorim a ne ocupa de
cea religioasă şi corelaţia acesteia cu alcătuirea politică actuală a
statului rusesc.
Lăsând la o parte cauzele profunde interne şi externe, ca şi pe
cele lăturalnice, încă nedeplin cunoscute, precum poporului rus,
tot aşa şi celorlalte popoare europene, ce au determinat profunda
zdruncinare a fostului imperiu rusesc, prin revoluţia din 1918, noi
vom arăta cum chestiunea religioasă din actualele state sovietice,
prin felul cum continuă a fi tratată, este departe de a folosi
popoarelor sale şi, îndeosebi, a veni în ajutorul actualei structuri
interne a republicilor ruseşti şi bunei sale propăşiri în viitor.
E de obşte cunoscut că actele şi urmările revoluţionare, prin
spontaneitatea lor, nu pot fi limpede calculate, nici prevăzute în
întregimea lor, ca în reformele lente, revoluţionare. În revoluţie
se disting, pur şi simplu, stări de lucruri şi instituţii ce nu convin
mulţimii sau cârmuitorilor acestor răsculaţi, într-un moment dat,
fără o deplină analiză a cauzelor pentru care ele au produs
revolta şi, îndeosebi, fără deplina prevedere a consecinţelor
viitoare pentru ea.
În febra - în mare parte explicabilă - cu care s-a căutat ca, prin
revoluţie, să se dea popoarelor din actuala alcătuire a statului
rusesc cele mai radicale transformări, e lesne de înţeles că se
putea trece mult peste hotarele reformelor necesare şi nu e de
mirare că unele instituţii au putut suferi asemenea acte
chirurgicale peste limita necesară, cu profunde pagube, atât
pentru dânsele, cât şi pentru poporul rus, deci, pentru însăşi
alcătuirea politică a noii forme de stat.
Aşa stând lucrurile, evident că, îndată după intrarea în oarecare
linişte, cârmuitorii actuali au trebuit să revadă şi uneori să
atenueze multele din măsurile aspre şi spontane din zilele
revoluţiei, verifi când pe unul, corectând pe altul, pentru ca noua
întocmire politică a statului rus să fi e de un cât mai real folos
popoarelor lui, ceea ce s-a şi făcut.
Cum, încă, în asemenea împrejurări, nici subiectivismul nu poate
fi lesne înlăturat, evident că şi cumpăna acestor măsuri a fost
uneori inegală, cum s-a întâmplat cu Biserica rusă, mai bine zis
cu credinţele religioase din acest stat, dându-se precădere
amiabilă celorlalte instituţii şi laturi de viaţă socială, iar
credinţelor religioase şi reprezentanţilor acestora persecutare
până la distrugere, deşi acest lucru este totdeauna în paguba
celor mai gingaşe laturi sufl eteşti a oricărui popor şi întru
întârzierea consolidării şi dezvoltării viitoare a oricărui stat nou.
Este adevărat că, într-o măsură oarecare, lipsesc oricărui
expunător al acestei chestiuni atât cunoaşterea deplină a
adevăratelor cauze ce au determinat iniţial cauza revoluţiei ruse,
cât şi a diverşilor factori din actuala stare de lucruri din statul
sovietic de astăzi. Cum, însă, asemenea capitole revin
cercetătorilor doritori de amănunţite studii istorice şi sociale
pentru expuneri desfăşurate, noi vom rămâne la scoaterea
concluziei logice ce dorim din factori sufi cienţi unei scurte arătări,
ca aceasta de faţă, punctele de reazăm fi ind foarte naturale,
simple şi evidente, bazate pe adevăruri imputabile”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (VII)

Continuăm publicarea scrisorii Mitropolitului Visarion Puiu,
adresată secretarului general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, partea întâi:

„Trebuia revoluţia rusească să zdruncine şi Biserica?

Dacă revoluția rusă izbucnea în condițiuni cu cât de reduse

pregătiri prealabile, atunci, nici față de alte instituții și nici față de
Biserică, nu s-ar fi luat măsurile crude din primele ei zile și,
desigur, revoluția s-ar fi asemănat cu o evoluție forțată. Erupția
ei, însă, fi ind în condiții și proporții excepțional de mari, n-a ținut
seamă de nici o logică, iar înnoirile urmând a se arăta grabnic cu
primele măsuri de îndreptare, nu e de mirare că s-au putut
săvârși și excese.
Oricum însă, la întrebarea de mai sus, răspundem afi rmativ. De
vreme ce reformele bisericești, cerute decenii de-a rândul de
către mulți teologi și de ierarhi ai Bisericii ruse ortodoxe, fără a fi
ascultați nici de forurile statului țarist și nici de conducerea
bisericească superioară (adevăr recunoscut chiar în preziua
revoluției, prin convocarea marelui congres bisericesc general ce
s-a ținut la Moscova, în toamna anului 1917), nu s-au făcut pe
cale de pașnică evoluție și atunci au trebuit să se facă (nu importă
în ce măsură) prin revoluţie. Deoarece, asemenea schimbări
pornesc uneori din motive subiective și represive, peste dorințele
de reforme progresive, și cum revoluția nu a fost numai cu un
caracter religios, nu e de mirare că, în măsurile ei, a zdruncinat și
religiile, din motive pornite din considerațiuni personale, cu
excluderea reorganizării necesare religiei printr-o reformă
politică, cel puțin egală cu a celorlalte instituții ale poporului rus,
dețin credința în sufl etul acestui popor e indestructibilă și
primează pururea impunând, precum vom vedea, măcar de acum
înainte o deosebită bună îngrijire de ea.
Și, într-adevăr, ceea ce constată în chipul cel mai senin și obiectiv
toate popoarele civilizate ale lumii, vreme de douăzeci de ani, în
legătură cu această chestiune, e raportul exagerat de aspru
dintre alcătuitorii conducerii actuale a noului stat sovietic și
credința religioasă a poporului rus și a celorlalte popoare din
cuprinsul lui, care, departe de a urmări o reorganizare religioasă,
prezintă, pur și simplu, o năpăstuire încă inexplicabilă și nejustifi
cată, întâi de toate, față de principiul libertăților enunțate de
revoluție și, tot așa, sub raportul tuturor considerațiunilor politice
de stat, îndeosebi, pentru un popor cum e cel rusesc, cu profunde
înclinări religioase.
Orice politică de stat civilizat presupune imperativ dorința de
conducere și dezvoltare progresivă și armonioasă a tuturor
instituțiilor unui popor, cu toate bunurile lui sufl etești și
materiale, iar unde această defi niție axiomatică nu este împlinită
în întregime, rămân lipsuri și dezechilibrări sociale ce stânjenesc
atât viața de obște a unui popor, cât și pe cea a statului. Și
paginile istoriei popoarelor arată limpede și documentat cum
chestiunile religioase nu pot fi trecute cu vederea, nici oprimate
din considerațiuni de incultură religioasă a cârmuitorilor și cu atât
mai puțin din considerațiuni subiective personale, pornind de la
elemente de conducere trecătoare, știut fi ind că oprimările sufl
etești religioase rămân pururea zadarnice și sunt mult păgubitoare
și celor ce le determină, nu numai celor ce le îndură.
Persecuțiile religioase au avut întotdeauna urmări rele pentru
oameni și rezultate iluzorii pentru cei care le-au determinat,
credința apărând iarăși ca pluta deasupra apei îndată ce nu mai
apasă asupra ei vreo mână sau alt obiect, elementul credinței
religioase fi ind indestructibil și veșnic. Și, dacă înfuriata revoluție
rusă a scăpat din vedere această axiomă, o poate foarte lesne
recunoaște și folosi astăzi.
Pentru că s-a văzut de ajuns cum, într-adevăr, simțământul
religios poate fi oprimat sau viciat, dar, fi ind indistructibil și
veșnic, un imperativ politic superior a impus întodeauna
conducătorilor de popoare o cale civilizată şi foarte mult
necesară, adică reorganizarea manifestării lui, iar nu încercări de
vremelnice distrugeri, ceea ce a slăbit și întârziat întotdeauna
consolidarea statelor și progresul tuturor instituţiilor acestora.
Iată de ce, admițând primele urmări ale revoluției ruse ca o
necesitate forţată a unui început de reformă a Bisericii ruse ofi
ciale (în scopul de a o despărți de forma de stat sub a cărui jug
căzuse) și spre a ridica și aspectul vieții sociale religioase a
poporului rus, socotim, acum, după douăzeci de ani de experiență
și de amânare a adevăratelor reforme necesare lor, prin măsuri
civilizate și logice, lucru absolut trebuitor sufl etului acestui popor
eminamente religios și, tot așa, consolidării noului stat al
republicilor sovietice.

VISARION,
Mitropolitul Bucovinei Cernăuți,
14 septembrie 1939 România”

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (VIII)

Continuăm publicarea scrisorii Mitropolitului Visarion Puiu,
adresată secretarului general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, partea a doua:
„Poate credinţa religioasă folosi noului stat rusesc?

Răspundem afirmativ: Toate credințele religioase pot ajuta, dar,

pentru considerațiuni de principii superioare, nici una mai mult
decât creștinismul ortodox.
Acest lucru îl afi rmăm cu atât mai mult, cu cât, acum, după ce se
văd mai limpede țelurile urmărite de actualul regim politic în
organizarea sa de stat, iar liniștea din lăuntrul său este cel puțin
aparent garantată, putem afi rma că, în foarte mare măsură,
clerul și Biserica Ortodoxă rusă, îndeosebi, ar fi fost și poate
deveni nu o piedică, ci una din cele mai puternice pârghii pentru
reformele de stat dorite, folosind tocmai acea puternică armă a
sa, credința religioasă a poporului, pe care orice cler are datoria a
o cultiva, nu ca pe un narcotic, precum se spunea cu atâta
sarcasm și cruzime în primele clipe ale revoluției, ci, ca pe cel mai
sublim element de educare și consolidare socială, atât a vieții
individuale, cât și a celei de stat a oricărui popor.
Și acest lucru îl socotim posibil acum, mai mult ca oricând, pentru
că, precum în acest sfert de veac au dispărut elementele care, pe
temeiul vechilor ideologii „țariste”, ar fi prezentat opoziție
reformelor noului stat, tot așa și elementele reprezentative ale
ideologiei de la baza Revoluției ruse din 1917 trebuie să prezinte,
credem, după atâțea ani, seninătatea și obiectivitatea necesară
tratativelor unei concilieri, care ar avea, pe lângă un formidabil și
epocal răsunet în sufl etul întregului popor rus, și o nouă forță în
consolidarea externă a noului stat sovietic, prezentându-l,
desigur, întregii lumi sub aspect superior.
Căci, precum pentru exagerările sale doctrinare de până astăzi și
împotriva ideologiei de stat din Rusia actuală, popoarelor lumii au
avut cea mai categorică opoziție, tot așa, după împăcarea cu
Biserica poporului rusesc, regimul de azi ar recolta, și înăuntrul
statului său și în întreaga lume, o simpatie ușor explicabilă.
Și împăcarea aceasta se poate face cu atât mai lesne, cu cât
Biserica creștină nici când nu trebuie să fi e intransigent
potrivnică reformelor sociale urmărite de noul stat, întâi pentru
principiile sale doctrinare care o opresc de la astfel de greșeli,
apoi pentru că biserica rusă însăși era oprimată de laicismul
statului țarist și ținută într-o stare de dezorganizare fără pereche.
Pe de altă parte, pentru că, prin ridicarea libertății religioase
(foarte mult făgăduită de fruntașii revoluției), poporul rus nu a
participat integral și sufl etește la schimbările ce i se dau - ceea
ce constituie, repetăm, o mare lipsă în orice fel de conducere
politică, iar redarea acestei libertăți și o reorganizare religioasă de
obște ar produce una din cele mai puternice garanții pentru
consolidarea viitoare a noului stat rusesc - căci, în faza prezentă
din noua alcătuire politică îi lipsește realmente și indiscutabil,
tocmai pentru considerațiuni religioase, însuși factorul în numele
căruia s-a făcut revoluția, adică însuși sufl etul poporului rus.
Deci, în numele principiului libertății de conștiință și de gândire, pe
care revoluția l-a predicat și l-a garantat, dar numai formal,
poporul rus și, tot așa, în numele programului de integrală și
radicală reînnoire a vieții sale, venim a sugera, prin aceste
rânduri, factorilor de conducere a noului stat sovietic rusesc,
gândul studierii și realizării unei cât mai urgente concilieri a
principiilor sale cu cele ale religiei creștine evanghelice, deci, a
celei degajate de balsamul teologic pământesc, cu atât mai mult
că religia creștină, repetăm, poate pune la îndemână
sovietismului destule comandamente pentru consolidarea lui,
neglijate de conducătorii bisericești de ieri și neștiute, credem noi,
de corifeii revoluției, până acum.
Această conciliere ar duce, pe de o parte, la purifi carea și
întărirea religiilor popoarelor sovietice și poate chiar la unifi carea
unora din ele, pe de altă parte, la realizarea mai grabnică a
punctelor programatice ale revoluției, nu prin autocratism de cea
mai aspră duritate, ci prin cucerirea pașnică și voluntară a tuturor
sufl etelor din cuprinsul noului stat rusesc, cu convingerea
armonioasă pe care o poate da, îndeosebi, numai doctrina pură a
creștinismului ortodox, el fi ind întotdeauna - se știe prea bine -
nu un element dizolvant, ci de cea mai puternică cimentare
pentru organizările politice drepte și superioare în viața tuturor
popoarelor civilizate de pe acest pământ.
VISARION, Mitropolitul Bucovinei Cernăuți,

14 septembrie 1939 România”

Şerban Alexianu, autorul studiului „Întâmplări şi fapte mai puţin
cunoscute din activitatea Mitropolitului Visarion Puiu”, ne
mărturiseşte că nu cunoaşte dacă scrisoarea a ajuns la destinatar
şi care a fost reacţia acestuia, dar, „în orice caz, cei care l-au
judecat şi condamnat la moarte în 1946, au avut în vedere
curajul opiniei ce a arătat în acea scrisoare Mitropolitul Visarion
Puiu, adresată celui mai sângeros tiran al epocii”. Autorul ne mai
atrage atenţia asupra faptului că „odată ajuns în noua sa
mitropolie, cea a Transnistriei (5 decembrie 1942 - n.a.), spunea
cu toată dreptatea că ceea ce-i scrisese lui Stalin, cu puţin timp în
urmă, nu zugrăvea decât într-o palidă măsură grozăviile
distrugerilor pe care blestemul comunist îl adusese Bisericii,
credinţei şi oamenilor”, aspecte reflectate în următorul episod al
serialului nostru, care vă va aduce în prim plan activitatea
desfăşurată de Visarion Puiu, în scaunul mitropolitan al Odesei, ca
şef al Misiunii Bisericeşti în Transnistria, în anii 1942-1943.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (IX)

Şef al Misiunii Bisericeşti în Transnistria şi Mitropolit al Odesei

Mitropolitul Visarion Puiu, silit de nepăsarea autorităţilor laice şi

religioase ale ţării şi la presiunea politicienilor localnici, se va
retrage la 1 iunie 1940, din scaunul mitropolitan al Cernăuţilor,
„trecând răspunderea morală înaintea lui Dumnezeu şi a
oamenilor”, persoane şi instituţii, care ar fi trebuit să-l sprijine în
apărarea Fondului Bisericesc al Bucovinei. Că Dumnezeu nu a
răbdat pe ticăloşii regimului, ne-o spune însuşi marele ierarh,
care enumeră, în memoriile sale, evenimentele ulterioare
demisiei, petrecute în vara anului 1940: „Prăbuşirea Guvernului
Gh. Tătărescu, ocuparea nordului Bucovinei de armatele bolşevice
ruseşti, fuga Regelui Carol din ţară şi sinuciderea tocmai a aceluia
care servea de instrument pe lângă Rege, bandei criminale ce
dorea luarea averilor Fondului din mâna bisericii, a lui Teofi l
Sidorovici”.
Dezamăgit, se retrage la schitul Vovidenia, afl at în apropierea
Mănăstirii Neamţului, unde, cu sprijinul fi nanciar al Fondului
Bisericesc, se construise o casă, folosită drept chilie de Mitropolit
timp de peste doi ani. Aici se va afl a în vara anului 1942, când
Patriarhul României, Nicodim, îi propune să devină şeful Misiunii
Bisericeşti din Transnistria, „cu misiunea organizării bisericilor şi
îndrumării spirituale a populaţiei din Transnistria”, cum se şi arăta
în Decizia nr. 24, dată la 16 noiembrie 1942, de Comandamentul
de Căpetenie al Armatei, semnată de Antonescu, Mareşal al
României şi Conducător al Statului, prin care era numit în această
funcţie. Contactul cu autorităţile guvernământului îl stabileşte în
zilele de 5-6 decembrie, la Tiraspol şi Odesa, unde va fi
întâmpinat în gările oraşelor de ofi ţeri superiori ai Armatei
Române, de reprezentanţi ai clerului, ai administraţiei civile,
consulii Germaniei şi Italiei şi de însuşi guvernatorul Transnistriei,
profesorul Gheorghe Alexianu, evidenţiind, astfel, importanţa care
se acorda misiunii bisericeşti în acest ţinut eliberat de comunism.
Timp de 25 de ani, religia fusese scoasă în afara legii, bisericile
închise, lăsate în paragină, dărâmate sau transformate în cluburi,
cămine culturale, cinematografe, depozite, magazii, saivane (o
singură biserică funcţiona la Odesa - n.a.). Mai nou, unele biserici
au fost distruse de războiul afl at în desfăşurare, iar numărul
preoţilor a scăzut „prin decese, prin deportări şi ucidere de
bolşevici”, prin concentrarea militară în cadrul trupelor
combatante pe fronturi, prin lipsa seminariilor şi universităţilor
teologice care să pregătească resursele umane necesare
desfăşurării normale a cultului. Cercetătorul Adrian Nicolae Petcu
afi rmă că, la venirea în Transnistria, Armatele Române au găsit
un singur preot, iar cei care au început să reapară „erau aderenţii
diferitelor facţiuni ale Bisericii Ortodoxe sau apostaţi”. Greutăţile
şi piedicile în reluarea activităţii de cult, erau generate şi „de
atitudinea trupelor S.S. germane, care interzic predarea religiei în
şcoli”..., „nu permit sub nicio formă sosirea în regiune a preoţilor
atâta de necesari” sau propagă concepţia nazistă potrivit căreia
„religiile vor fi suprimate în favoarea unei singure religii, aceea a
Partidului Naţional Socialist” (partidul nazist condus de Adolf
Hitler - n.a.).
Misiunii Bisericeşti, în condiţiile de război, îi reveneau sarcini
uriaşe, atât materiale cât şi spirituale: redeschiderea bisericilor;
refacerea celor afl ate în stare de ruină şi construirea de noi
biserici, potrivit nevoilor locuitorilor; refacerea reşedinţei şi
Catedralei Mitropolitane; refacerea şi reînfi inţarea Universităţii
Teologice; „redescoperirea clerului care mai rămăsese”; aducerea
unui mare număr de clerici din ţară, în mod deosebit din
Basarabia, care era cunoscător şi al limbii ruse; formarea unei noi
generaţii de oameni ai altarului, prin introducerea predării religiei
în şcoală; reînfi inţarea şi deschiderea de seminarii necesare
pregătirii rapide a unui mare număr de preoţi din rândul
diaconilor şi cântăreţilor; înfi inţarea de şcoli de cântăreţi; reînfi
inţarea de coruri bisericeşti parohiale; editarea de cărţi religioase
în ambele limbi, care lipseau, distruse de-a lungul regimului
sovietic; redactarea unor publicaţii misionare, şi multe altele.
Practic, se punea problema de a se aşeza temeliile structurale ale
bisericii, într-un ţinut în care acestea fuseseră distruse, în cea mai
mare parte, timp de 25 de ani. În perioada existenţei, Misiunea
Bisericească a organizat Eparhia în 14 protoierii, cu 63 de
subprotoierii; un protoiereu la nivelul fi ecărui judeţ şi un
subprotoiereu la nivelul fi ecărei plase. A pus în funcţiune şi a
reparat, până la 15 martie 1943, 632 de lăcaşuri de cult, iar
„până în 1944, peste 1.300 de lăcaşuri de rugăciune pentru toate
cultele”, a înfi inţat Facultatea de Teologie de la Odesa şi
Seminariile Teologice de la Odesa şi Dubăsari, a tipărit cărţi de
rugăciune în ambele limbi, română şi rusă, a editat, în anii 1942-
1943, 4 ediţii ale revistei „Transnistria Creştină” şi revista bilingvă
„Duminica”, la Mănăstirea Berşad, dar şi numeroase alte cărţi şi
calendare religioase.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (X)

Marile greutăţi întâmpinate, în cursul anului în care a păstorit
Eparhia Transnistriei, rezultatele obţinute, considerate modeste
de Mitropolit, „lipsa mijloacelor materiale şi a independenţei fi -
nanciare”, confi scarea „reşedinţei, birourilor centrale ale Misiei,
ca şi localurile celor două seminarii teologice” de armata germană
în retragere, reîntoarcerea în Ţară a unui număr important din
personalul Misiunii, îl face pe Visarion Puiu să ceară, prin adresa
nr. 14.882 din 10 noiembrie 1943, Mareşalului Antonescu, ca
activitatea Misiunii „să fi e suspendată”, iar „o aşezare a ei
provizorie în altă localitate, în Transnistria, este de prisos, căci
operaţiunile militare prezente o fac cu totul inactivă”.
La 1 decembrie 1943, în adresa nr. 15.700, destinată primului
ministru, Ion Antonescu, Visarion Puiu relata cu amărăciune, la
timpul prezent, cauzele eşecului Misiunii Bisericeşti Române în
Transnistria. „Departe de noi e gândul unei părăsiri voite a
postului ce ni s-a încredinţat, de a conduce Misiunea română
bisericească pentru Transnistria, plecarea noastră din Odesa se
impune de nimicirea condiţiilor de a lucra, şi nu putem rămâne ca
un comandant fără ofi - ţeri şi fără oaste, precum rezultă din cele
ce arătăm în rândurile ce urmează...
1. Datoria Misiunei nu e numai a reaprinde simţământul religios,
oprimat vreme de un sfert de veac în populaţia Transnistreană, ci
de a da acestei populaţii un creştinism mai curat şi superior celui
condamnat de bolşevici. Dar, pentru acest lucru trebuie un cler
ales, bine pregătit, superior „popimei” de altă dată, ridiculizată de
bolşevism şi depărtată de preoţia evanghelistă.
Însă eu n-am nici măcar numărul de „popi” trebuitori slujbelor
obicinuite în popor zilnic (ne trebuie 2.000 de preoţi şi n-am
decât 617), iar încercarea de a-i dobândi printr-o pregătire mai
scurtă de un an-doi, mi-a fost nimicită de războiu, localurile
reparate şi amenajate în asemenea scop mi-au fost luate de
armata germană, iar puţinii seminarişti, recrutaţi din vechi diaconi
şi cântăreţi, de teama unei invazii bolşevice în Transnistria, mi-au
fugit pe la casele lor. Aşadar, n-am avut oamenii trebuitori unei
readuceri a populaţiei măcar la vechea stare religioasă, necum la
o credinţă curată şi superioară, în stare a readuce la Hristos şi pe
bolşevici.
2. Misiunea are datoria de a planta cât mai adânc credinţa
creştină în sufl etele poporului, nu numai teoretic, prin tipărituri şi
predici, ci şi prin fapte: «Şi a început Iisus a face şi învăţa».
Misionarii trebuiau să fi e organele unei acţiuni de ajutoare pentru
săraci, pentru bătrâni, văduve şi orfani. Aceste lucruri se fac,
desigur, greu, încet şi în timp mai îndelungat într-un teren
propriu, în Transnistria însă, trebuie făcute repede, când
mijloacele sunt cu prisosinţă. Încât, aceste fructe ale
creştinismului, Misiunea le-a dat lumii în prea săracă măsură.
3. Pentru propaganda bolşevică, guvernul sovietic a risipit
miliarde şi sunt de necrezut cantităţile de cărţi şi broşuri ce s-au
tipărit în Rusia în acest sfert de veac, contra creştinismului şi
pentru sprijinirea ideilor comuniste. Misiunei noastre i-a trebuit o
jumătate de an până să poată dobândi o tipografi e şi să o
întocmească pentru a fi în stare să tipărească broşurile sale...
Sunt profund dezgustătoare şicanele şi întârzierile întâlnite în cale
de organele Misiunei pentru a dobândi hârtia trebuitoare, prin
corespondenţe trecând până sus, pe la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, când ea i se putea da repede, cu preferinţă şi fără piedici
nesocotite din partea funcţionarilor ierarhici ai Guvernământului,
pricinuindu-i-se astfel Misiunei mari întârzieri.
4. Pentru orice fel de activitate misionară, trebuie elemente cu
destulă pregătire şi cunoştinţe de menirea şi datoriile lor
culturale. Dar, Misiunea nu are decât prea puţine elemente de
acest fel, iar din mulţimea parazitară a clerului din ţară nimeni nu
venea, cu toate că întregul cler nu are asemenea pregătire...”
După ce arată şi alte cauze ale nereuşitei Misiunii Bisericeşti în
Transnistria, printre care părăsirea parohiilor de preoţii aduşi din
Ţară, încadrarea birourilor centrale ale guvernământului cu „o
drojdie” de funcţionari slab pregătiţi, lipsa fondurilor necesare
refacerii infrastructurii bisericeşti, bagatelizarea rolului Misiunii de
înalţii funcţionari ai guvernământului şi necesitatea independenţei
fi nanciare şi de resurse bugetare a unei asemenea instituţii
misionare, Mitropolitul încheie: „Pentru aceste motive, foarte
însemnate într-un misionarism şi pentru că nici în viitor
condiţiunile de activare ale acestei Misiuni nu pot fi garantate,
dimpotrivă, ameninţate de mersul războiului, socotesc mandatul
meu de un an încheiat, spre a nu-l continua în condiţii
compromiţătoare, iar spre a nu rămâne ca un comandant fără ofi
ţeri, fără trupă şi fără armament, deci simplu fi - gurant, cer
reîntoarcerea la chilia mea din Monastirea Neamţului (schitul
Vovidenia), unde să-mi pot căuta de sănătate şi de mântuirea
măcar a sufl etului meu”. Astfel se încheie încă o etapă din
zbuciumata viaţă a marelui ierarh, printr-o nouă retragere, poate
ultima, de mai bine de 8 luni, la scumpa sa Vovidenia...

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (XI)

Titlul serialului publicat în săptămânalul „Condeiul Ardelean” a
stârnit nedumerire în rândul unor cititori care cunoşteau, mai
mult sau mai puţin, biografia înaltului ierarh al Bisericii Ortodoxe
Române. El mi-a fost inspirat de tema pe care am susţinut-o în
cadrul sesiunii internaţionale de comunicări ştiinţifi ce, la cea de-a
XIII-a ediţie a Zilelor „Mitropolit Visarion Puiu” de la Roman,
intitulată „Mitropolitul Visarion Puiu este printre noi”. La temelia
comunicării stă corespondenţa ierarhului, în perioada interbelică,
atât cu autorităţile bisericeşti, cât şi cu cele laice. Din această
corespondenţă, memoriul adresat regelui Carol al II-lea, la 15
august 1930, privind „starea naţiunii” este deosebit de actual.
Episcopul de atunci al Hotinului, analizând cu profunzime şi
clarviziune societatea românească, punea la dispoziţia regelui,
instalat de numai câteva săptămâni pe tronul României, revenit
după cinci ani şi jumătate de exil voluntar în Occident, un valoros
document care- l punea în contact cu adevărata stare de lucruri
din România anilor ‟30, în toate domeniile vieţii: politic, juridic,
militar, şcolar, administrativ. Mai mult, îl sfătuia pe rege ce să
întreprindă pentru a pune capăt acestor situaţii nefi reşti, într-un
stat modern şi democratic cum era considerată ţara noastră.
Acum, când acest memoriu va fi publicat astăzi, toţi cei care îl vor
citi vor afirma, cu certitudine, că autorul său ne este
contemporan, că prezintă realităţile româneşti actuale, că trăieşte
printre noi.
„Descriind ca un cronicar politica de azi a ţării noastre - îşi începe
Visarion Puiu memoriul - spunem că niciun condei oricât de
măiestrit ar scrie, nu poate prezenta mai simplu, felul vinovat în
care se desfăşoară politica actuală în structura ei şi îndeosebi în
acţiunile ei arbitrare, decât însuşi urmările actelor sale, care nu
sunt ale adevăratei politici trebuitoare unui stat superior.
Desconsiderând principiile de dreptate şi de legalitate, politica
zilelor noastre este teoretic antiteza concepţiei logice a conducerii
de stat, iar în fapt cea mai sigură cale spre dezgust, spre revoltă
sufletească şi spre anarhie socială pentru popor... În scurte
cuvinte, nimic nu viciază mai puternic funcţiunile instituţiilor din
această ţară decât politica de azi, nesocotind ceea ce zideşte
biserica, şcoala şi justiţia relativ la muncă, merit, dreptate şi
egalitate...”
„Partidele îşi fac un ideal nu din dorinţa de a-şi servi ţara, ci din goana după
putere”

Că Visarion Puiu avea dreptate, privitor la politica promovată de

partidele politice ale timpului, o confi rmă şi cunoscutul om politic
Mareşal Alexandru Averescu, fost de două ori prim-ministru al
României, în anii 1920-1921 şi 1926- 1927: „Partidele, mai toate,
îşi fac un ideal nu din dorinţa de a servi ţara, de a urmări o
politică şi de a face sforţări pentru realizarea ei în binele ţării, ci
reduc totul la o goană după putere. Pentru o bună parte din
oamenii noştri politici, idealul este: un loc în parlament sau pe
banca ministerială cu orice preţ, cu orice compromis”. Definind
politicianul român, acelaşi Alexandru Averescu, afirma: „Se
amestecă în chestiunile de interes general ale colectivităţii, justifi
când acest amestec prin angajamente fără acoperire cu vreo
garanţie valabilă, aşa încât, la urma-urmei, activitatea
politicianului se rezumă în: goana după putere, pentru ca prin ea
să realizeze avantaje personale de naturi deosebite, fără a
exclude... pe cele materiale”.

«Un popor de oi naşte un guvern de lupi»

Iată părerea marelui istoric contemporan Florin Constantiniu,

membru al Academiei Române, despre politicienii zilelor noastre:
„Clasa politică şi-a bătut joc de populaţia pe care a sărăcit-o şi a
umilit- o fără ca ea să manifeste vreo tresărire de revoltă. Ca oile
care aşteaptă să fi e tunse, aşa îndură românii toată batjocura
celor cocoţaţi la conducerea ţării. Iar aceştia din urmă, tocmai
pentru că sunt siguri de lipsa de reacţie, îşi permit orice, siguri de
impunitate... (de a fi învinuiţi, a fi sancţionaţi, de a fi puşi la plată
- n.a.). Atât timp cât mioarele valahe stau cu capul plecat şi se
lasă tunse de spoliatori de tot felul, ele nu fac decât să ilustreze
formula unui politolog francez: «Un popor de oi naşte un guvern
de lupi»… Incapacitatea şi turpitudinea (fapta josnică, mârşavă -
n.a.) ei au fost dovedite cu asupra de măsură în ultimii 19 ani.
Ultimul exemplu l-a constituit legea votului uninominal... Când
asculţi lamentările despre neajunsurile de netăgăduit ale
uninominalului, aşa cum este practicat pe meleagurile valahe, nu
poţi să nu te întrebi: Unde era Guvernul? Unde era Parlamentul?
Unde era preşedintele, când s-a adoptat această lege
nenorocită?”. Aceleaşi vicii şi caractere, dar, îmbrăcate cu alte
cuvinte! Aceeaşi fugă după posturi ministeriale şi benefi cii, şi-n
2010, ca acum 80 de ani sau peste 125 de ani din timpul
nemuritorului Caragiale. Cel mai elocvent moment politic, în acest
sens, după alegerile prezidenţiale, este trecerea (mai bine zis,
trădarea) celor 29 de parlamentari din opoziţie, în rândurile
„independenţilor”, aliaţi ai puterii, care au devenit „sprijinitori
slugarnici ai trecerii legilor prin parlament” de dragul şi dorul
„ciolanului”, în limbajul cărora acesta se numeşte „interes
naţional”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (XII)

Şi iată cum continuă Visarion Puiu, în memoriul adresat regelui
Carol al II-lea, caracterizarea politicienilor de atunci, dar şi de
acum: „Principiile trâmbiţate de politicieni în programele lor şi
făgăduielile lor demagogice din vremea frământărilor electorale,
sunt sfruntate neadevăruri”. Mai ţineţi minte, stimaţi cititori, de
legea salarizării profesorilor? Dar ce spunea domnul Boc, privitor
la aplicarea ei? „Avem bani. De a doua zi, după ce ajungem la
guvernare, o aplicăm!” Au trecut 17 luni, adică peste 500 de zile,
şi nu a fost aplicată. Dimpotrivă, prin sistemul de salarizare
aplicat la ora actuală, salariul tuturor cadrelor didactice a scăzut,
atât nominal, prin ştergerea unor sporuri, cât şi real, prin
neindexarea lor cu cifra infl aţiei. Dar pensiile? Dar mia de
kilometri de autostrăzi? Dar că nu se va apela la FMI? Dar despre
„centura de siguranţă” de 20 de miliarde, care „nu se va folosi la
plata salariilor”? Dar despre... 1001 minciuni din absolut toate
campaniile electorale din ultimii 20 de ani?
„Alegerile - continuă Visarion Puiu -, acte electorale barbar
parodiate; aleşii, elemente nepregătite, inferioare, adesea
alegătorilor; activitatea aleşilor, o slugarnică sprijinire a trecerii
legilor prin parlament şi o aroganţă a asumării de drepturi în a
cârmui judeţele în care s-au ales săvârşind tot felul de nedreptăţi,
de infl uenţe şi vinovăţii în afaceri veroase.” Astfel, înaltul ierarh
ne aminteşte de „afacerea autobuzul”, de pungi inscripţionate cu
sigla partidelor, de calendare, brichete, pixuri, făină, ulei, zahăr,
bani, toate şi toţi, oferite cu dărnicie amărâţilor de alegători în
perioada campaniei electorale pentru cumpărarea votului „în
interes naţional”. Ne aminteşte de „competenţele” şi aroganţa a
zeci de parlamentari şi a unor ministeriabili ca: Mihai Şora, Mihai
Golu, Virgil Petrescu, Cristian Adomniţei sau Daniel Funeriu la
Învăţământ; Mircea Ciumara şi Gheorghe Pogea la Finanţe;
Theodor Paleologu şi Hunor Kelemen la Cultură; Adrian Severin şi
Adrian Cioroianu la Externe; gen. Nicolae Militaru la Apărare;
Ioan Avram Mureşan la Agricultură; Petre Roman, Victor Ciorbea,
Radu Vasile şi Emil Boc la conducerea Guvernului; Emil
Constantinescu la Preşedinţie. Unii dintre ei, lipsiţi de cel mai
elementar bun simţ, ne dau şi astăzi lecţii la televiziunile private
sau de stat. În privinţa unor „nevinovate afaceri”, cum au fost
„Bancorex”, „Banca Agricolă”, „Ţigareta II”, „Flota”, „Puwak -
soţul şi fi ul”, „Mătuşa Tamara”, „Termopanul”, „Morega”, „Cazul
Scena - Ridzi”, „Cazul Elena Udrea”, „Caltaboşul” sau cum
Dumnezeu mai sunt botezate, sunt amestecate nume sonore din
politica românească ca: Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu,
Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Decebal Traian Remeş, Ioan
Avram Mureşan, Monica Iacob Ridzi, Elena Udrea şi foarte mulţi
alţi lideri de partide politice.
Adrian Păunescu: „Ăştia şi băncile din şcoli sunt în stare să le fure într-o
noapte, ca să-şi sporească ei profitul bancar...”

Edificator în acest sens este articolul „Feriţi izmenele”, al ilustrului

poet Adrian Păunescu, scris cu amărăciunea „succesului de la
Haga”, privind platoul continental al Mării Negre şi Insula Şerpilor,
de unde reproduc câteva scurte fragmente: „Purtaţi izmene? Da
sau nu? Dacă nu purtaţi, sunteţi fericiţi. Înseamnă că nu le puteţi
pierde. Dacă, însă, printr-o nenorocită coincidenţă, v-aţi deprins
cu aceste camuflaje ale potenţei, cu aceste recondiţionate tetre
de omorât pasiunea, puteţi să vă dedaţi disperării. Căci, într-o zi,
nu le veţi mai avea, în sensul că veţi afl a că nu le mai aveţi. Că
de vândut ăştia le-au şi vândut de mult, când dumneavoastră vă
băteaţi pe la Haga, pe la Praga şi pe la Copenhaga, să vi se
recunoască dreptul de-a purta lenjerie caldă, cu Platou
Continental cu tot, fără să vă treacă prin capete, probabil vândute
şi ele, că alde Tăriceanu, din clanul „Zdamăsii, după ce v-a lăsat şi
fără chiloţi, recent v-a luat şi izmenele, în marea ctitorie a
pustiului, de care s-a tot învrednicit... A fost o istorică, năprasnică
bătălie pentru petrolul şi gazul natural de pe fundul Mării Negre,
care puteau atinge valoarea de 30 de miliarde de euro. Imediat
după anunţarea mult aşteptatei noastre victorii, am afl at că
nomenclaturişti ai României (ai României, repetăm) vânduseră, în
taină, încă din 12 noiembrie 2008, toată acea avuţie... Măsuraţi
crucile, că nu se ştie dacă nu le-a fost rechiziţionată o parte din
marmură, pentru bordură, la concurenţă cu ăilalţi. Ăştia şi băncile
din şcoli sunt în stare să le fure într- o noapte, ca să-şi sporească
ei profi tul bancar... Luaţi-i cartea de Istorie a Românilor, din
biblioteca fiilor săi, că ăsta e în stare să vândă şi ziua de 1
Decembrie 1918, după care să apară în public şi să se prefacă,
sărmănelul, că nu ţine minte episodul, că pe masa lui de prim-
ministru treceau multe, inclusiv tot acest odios aranjament - din
mai multe bucăţi - de a vinde Marea Neagră, că tot pierdusem şi
flota”.

Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (XIII)

„De ce, oare, oamenii noştri politici şi consilierii lor - se întreba

academicianul Florin Constantiniu, pe la sfârşitul anului 2004 - nu
înţeleg că, de vreme ce s-au angajat în politică, trebuie să-şi facă
meseria cu profesionalism? De-ar trăi acum Ion Neculce, l-am
auzi repetând: «Oh, oh, oh, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire
de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţ-au cădzut! Cum a
mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâtea
spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până astădzi în tine Moldovă!
»”. Răspunsul ni-l dă Episcopul de Hotin în sfaturile pe care i le dă
proaspătului rege Carol al II-lea: „Nu mai îngăduiţi formarea
guvernelor din nepregătiţi, care adesea nici n-au visat că vor
ajunge miniştri, ci din valori conştiente şi apte, care astăzi stau în
nedumerirea şi resemnarea, adesea dincolo de cadrele
politicienilor organizaţi, aşteptând ca şi poporul de obşte,
curmarea defi nitivă a spectacolelor date de aceste alcătuiri
cârmuitoare nedrepte... Puneţi sfârşit necinstei funcţionarilor, în
general, şi îndeosebi furturilor ce se săvârşesc în ţara noastră, de
jos până în guvernare, aşa de mult şi de felurit, sub toate
partidele politice, cu marile furnituri ale statului şi diverse
concesiuni... tolerate şi adesea sprijinite de politicieni, toate în
paguba poporului...”
Fărădelegile din justiţie, nesancţionate în niciun fel de statul român

Referindu-se la Justiţie, Episcopul de Hotin, Visarion Puiu,

conchidea că: „Ea este mai mult o unealtă în mâinile statului.
Avem o justiţie aprigă în faţa delictelor de ordin comun şi absolut
neputincioasă faţă de actele arbitrare de stat”. Mai concret.
Pentru o amendă neplătită de două babe, dată pentru încălcarea
hotarului terenului agricol al vecinului, au făcut puşcărie mai
multe luni, dar niciunul dintre conducătorii de instituţii de stat,
mare afacerist cu terenurile acestuia - parcuri, terenuri
experimentale ale instituţiilor de cercetare şi învăţământ, ale
primăriilor, ocoalelor silvice, bisericilor - nu a fost condamnat pe
măsura furturilor din averea publică. Ce putem spune când însuşi
preşedintele Secţiei Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
judecătorul Florin Costiniu, se află actualmente cercetat într-un
mare caz de corupţie, iar un raport, din martie 2010, al Societăţii
Academice din România, elaborat împreună cu Centrul Român de
Politică Europeană, privind activitatea timidă a Consiliului
Superior al Magistraturii, arată că „mita primită de magistraţi este
cuprinsă între 20 de euro şi 45.000 de euro”?!; autoarea, Laura
Ştefan, fi ind îngrijorată de sumele mici primite ca mită de
magistraţi, „pentru că este clar că actul este unul repetat”. Însuşi
ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu, afi rma, în aprilie 2010, că
CSM se află „într-o criză de credibilitate şi legitimitate, nu numai
din cauza faptului că este spre fi nal de mandat, ci şi din cauza
performanţelor care lasă de dorit”. Mai adăugăm o informaţie,
mai veche, dar sugestivă, privind justiţia în România. „Numai în
perioada 2000-2007 - scria cotidianul Adevărul, din 20 februarie
2009 -, statul român a plătit aproximativ 50 de milioane de euro
drept despăgubiri pentru erori judiciare, însă niciodată nu a fost
înaintată în instanţă vreo acţiune în regres împotriva magistraţilor
care au produs paguba. Acţiunile în regres împotriva magistraţilor
ar trebui făcute de către statul român şi în cazul despăgubirilor
primite ca urmare a condamnărilor României la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.” Dacă mai pomenim şi ce se întâmplă în
Administraţia Penitenciarelor, tutelată de Justiţia României, vom
avea o imagine mai fi delă a acesteia. Cunoscutul caz Serghei
Gorbunov, a adus în faţa opiniei publice gravele defi cienţe din
sistemul juridic românesc, prin intermediul ziarului Adevărul, din
4 februarie 2009, care relata: „130 de infractori au fugit din
penitenciare sub acoperirea unor boli închipuite... Printre
„evadaţi” se numără nouă ucigaşi, opt autori de tentative de
omor, 12 tâlhari, 17 escroci, câţiva violatori şi o grămadă de
hoţi”. Printre aceştia, unul dintre personajele-cheie din dosarul
„Ţigareta”, comandorul Ioan Suciu, care şi-a întrerupt pedeapsa
pentru „motive speciale” în 2001, după care a dispărut.
Încrederea populaţiei în justiţie, la toate nivelele, a atins cote
alarmante. Procurorii, judecătorii, avocaţii şi gardienii arestaţi, s-
au transformat, în paginile ziarelor şi la emisiunile de televiziune,
în subiecte curente. În cine mai poate avea încredere „obştea”,
împotriva abuzurilor statului? Pentru că schimbarea legilor
salarizării, a pensionării, a învăţământului, a Constituţiei, tratarea
cu aroganţă şi superfi cialitate a sindicatelor, reprezintă tot atâtea
abuzuri, patronate de statul român, împotriva propriilor cetăţeni
din clasa adusă la „sapă de lemn”. Oare ce cale va găsi „obştea”,
la „felul vinovat în care se desfăşoară politica actuală în structura
ei şi îndeosebi în acţiunile ei arbitrare, decât însăşi urmările
actelor sale, care nu sunt ale adevăratei politici trebuitoare, unui
stat superior”, după cum afirma Visarion Puiu?
Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (XIV)

Concluziile Episcopului Visarion Puiu au rămas deosebit de actuale

şi-n domeniul învăţământului. Iată ce-i scria regelui, în august
1930: „... politicianismul pătrunde mereu. În învăţământ a
pătruns până a paralizat toată munca şcolilor; o antiteză mai
groaznică între învăţătura şcolilor şi ceea ce prezintă viaţa reală
viciată politică, nu există nicăieri”.
Pentru că, în aceste săptămâni, se dezbate în Parlamentul
României „Proiectul Legii Educaţiei Naţionale”, elaborat de
Ministerul Educaţiei, Cercetării Tineretului şi Sportului, afl at sub
conducerea lui Daniel Funeriu, cel de-al 14-lea ministru al
Educaţiei din ultimii 20 de ani, subiectul tratat în acest articol îl va
constitui însuşi pericolul continuării procesului de politizare a
învăţământului românesc actual, prin această nouă reglementare,
politizare remarcată de ilustrul ierarh basarabean şi acum 80 de
ani. Aduc, în sprijinul acestei afi rmaţii, două analize pertinente
ale celor mai reprezentative fi guri ale învăţământului românesc
din perioada postrevoluţionară, Andrei Marga şi Ecaterina
Andronescu, foşti miniştri ai Educaţiei în mai multe guverne,
rectori ai unor instituţii superioare de învăţământ şi reputaţi
specialişti în domeniul lor de activitate. Caracterizând, în general,
„Proiectul”, profesorul Andrei Marga afi rmă că acesta este greoi,
este o lege „patchwork” (peticită), făcută din bucăţi disparate,
lăsând multe soluţii concrete în seama hotărârilor de guvern şi a
ordinelor ministrului (peste 150 de reglementări de guvern sau
minister sunt necesare pentru a aplica legea!), dând drept noutăţi
soluţii deja implementate la un moment dat în România. La fi
nanţare se folosesc termeni sonori, fără acoperire, în condiţiile în
care nu vor fi bani. De asemenea, „Proiectul” conţine multe
confuzii conceptuale, inconsecvenţe şi contradicţii, descalifi când-
se din punct de vedere profesional prin erorile de gramatică ale
autorilor, ignorarea dezinvoltă a limbajului juridic, „sub
febrilitatea exprimării aberaţiilor”, absenţa cunoştinţelor de
pedagogie actuală, de management şcolar şi universitar,
anacronismul viziunii, prin lipsa abordărilor problemelor veritabile
ale învăţământului românesc de astăzi. Multe lucruri sunt lăsate
într-un vag primejdios, făcându-se propuneri care vor face mai
mult rău decât bine şcolilor, care vor deveni astfel „vasalele
primăriilor”. Mai mult, soluţiile din proiectul legii privind stabilirea
direcţiunii şcolilor, liceelor şi a rectoratelor, vor agrava politizarea
învăţământului. Iată ce scrie reputatul profesor Andrei Marga cu
privire la scopurile politice urmărite de actualul proiect al Legii
Educaţiei Naţionale: „Nu trebuie să faci efortul de interpretare
pentru a sesiza dublul scop politic al Proiectului 2010: preluarea
controlului educaţiei de către anumite partide şi înlocuirea
profesorilor care, după 1989, au votat în mare parte fi e cu PSD,
fi e cu Convenţia Democratică. Suntem în faţa celui mai grav
atentat de după 1989 la valorile societăţii deschise - pluralism
politic, autonomie instituţională, libertate de gândire - în
România. Acest atentat se face sub pretenţia insiduoasă a
schimbării radicale - care aminteşte însă, de anii treizeci, de 1948
- şi a „întineririi”. Trebuie spus, din nou, după amarele lecţii ale
istoriei: tinerii vin oricum, dar valoarea profesională nu o conferă
data de naştere. În defi nitiv, tinerii sunt valori atunci când au
valoare, şi nu în funcţie de buletin. Dincolo de toate se pune
inevitabil întrebarea: de ce trebuie să depindă soarta unor
profesori, care şi-au parcurs onest şi cu rezultate, comparabile
internaţional, cariera - de la şefi a de promoţie la opere
intelectuale - de un grup de trepăduşi ai politicii deveniţi, prin
accidente ale istoriei, „universitari”? În ce ţară se petrec astfel de
răsturnări pe scara de valori? Este România atât de bogată în
valori încât îşi permite să le irosească, în vreme ce fi ecare ţară le
cultivă cu grijă?”.
Aceeaşi îngrijorare, privind politizarea învăţământului, o
manifestă şi Ecaterina Andronescu, atunci când vorbeşte despre
componenţa Consiliilor de Administraţie ale unităţilor de
învăţământ şi angajarea personalului didactic.
Potrivit proiectului, Consiliul de Administraţie este organul suprem
de conducere a unităţii de învăţământ şi este format din 1/3
membri cadre didactice alese de către personalul didactic al şcolii,
1/3 reprezentanţi ai părinţilor şi 1/3 din reprezentanţi ai
Consiliului Local, desemnaţi de către Consiliul Părinţilor, respectiv
de către Consiliul Local şi care nu pot fi cadre didactice în unitatea
şcolară respectivă. „Prin procentul pe care îl deţin în componenţa
Consiliului de Administraţie - ne avertizează Ecaterina Andronescu
- profesorii nu mai au puterea de decizie în cadrul şcolii, în ceea
ce priveşte toate aspectele vieţii şcolare. Astfel, se creează
condiţiile ca decizia să fi e luată de persoane care nu au
experienţa şi califi carea necesară, care au alte preocupări decât
cele specifi ce domeniului educaţional. În plus, se creează
condiţiile politizării conducerii şcolii”. În practică, părintele
corigent sau chiar repetent în cursul anilor de şcoală şi politicianul
afacerist sau lipitor de afişe electorale, vor învăţa profesorul ce
este bine şi ce este rău în desfăşurarea procesului de învăţământ,
dar mai ales normele disciplinare şi docimologice, după principiul
elevul nostru, stăpânul nostru.”
În privinţa angajării personalului didactic, proiectul stabileşte că
unităţile de învăţământ, individual, în consorţii şcolare sau în
asociere temporare la nivel local sau judeţean, organizează
concursul pentru ocuparea posturilor şi catedrelor, stabilite în
condiţiile alin. (1). Comisiile de concurs se aprobă de Consiliul de
Administraţie al unităţii de învăţământ - deci de politicieni şi
părinţi, care deţin 2/3 din voturi. „Este astfel eliminat examenul
naţional de titularizare şi în consecinţă stabilitatea corpului
profesional - constată fostul ministru Ecaterina Andronescu. În
condiţiile unei salarizări neatractive în sistemul de învăţământ,
atractivitatea profesiei didactice scade în mod dramatic, ceea ce
va conduce fi e la neacoperirea posturilor didactice, fi e la
scăderea calităţii actului didactic. În plus, având în vedere
atribuţiile crescute ale Consiliului de Administraţie, în ceea ce
priveşte numirea personalului din învăţământ se creează, de
asemenea, condiţiile politizării personalului didactic.” Practic, se
va acţiona potrivit principiului cine nu este cu noi este împotriva
noastră, consiliul profesoral devenind gaşca directorului -
preşedinte al organizaţiei de partid. Oare s-a gândit vreo clipă
gângavul ministru la consecinţele pe care le vor avea pentru
învăţământul românesc aceste reglementări „peticite, diletante şi
anacronice”? Dar la nivelul judeţelor Covasna, Harghita, Mureş?
Ei, ce spuneţi? Avea dreptate Visarion Puiu, acum 80 de ani,
descriind societatea românească contemporană? Tare îmi este
teamă însă că, analizând fenomenele interbelice, identice celor de
astăzi, societatea românească nu a progresat deloc, sau nu a
învăţat nimic. Trăim, în fapt, acum opt decenii. Chiar şi „curbele
de sacrifi ciu”. Generaţia mea a trăit degeaba atâta amar de timp,
sau timpul a fost anulat de politicieni? Grea întrebare şi tristă
constatare!

Foileton publicat in “Condeiul ardelean”/2010

Autor, Prof. Vasile Stancu
www.condeiulardelean.ro