PROZA.

Ecouri din Holocaust in literatura universala

Despre lucrurile despre care nu se poate vorbi si este imposibil sa se taca, trebuie sa se vorbeasca pina la trezirea acelor spatii in care oricit de slab vocea umana mai are ecou (Andr Schwarz-Bart, p. 407), pina cind cuvintul neputincios va capata forta coplesitoare a strigatului mut al suferintei si mortii si pina cind nici o ureche nu se va mai refuza ascultarii. Despre aceasta imposibilitate de a tacea si neputinta de a vorbi marturisesc textele adunate in acest volum de Oliver Lustig, texte in parte literare si problematizante in incercarea de a investi cuvintul povestirii cu o parte din greutatea si imediatul trairii care depasesc orice putinta descriptiva sau empatica (Vasili Grossman, Ladislav Fuks, Aharon Appelfeld, Jan Otenaek, Andr Schwarz-Bart, William Styron, Elie Wiesel, Primo Levi, Oliver Lustig), in parte simple si zguduitoare marturii ale supravietuitorilor (Hedin Fried, Wieslaw Kielar, Miriam Korber, Nyiszli Miklos, Sonia Palty) sau ultime insemnari ale celor care nu au mai supravietuit (jurnalele fetitelor de numai 13 ani, una din Amsterdam, cealalta din Oradea, Anne Frank si Eva Heyman). Izolarea, umilirea, deposedarea de bunuri, claustrarea, apoi vagoanele de vite infernul care conduce spre Infern , sosirea si trierea: un gest al miinii ofiterului SS care trimite la moarte sau la suferinte de neindurat, injosirea, bestialitatea, dusurile sau dezinfectarea, zvircolirile cumplite ale mortii prin asfixierea cu Zyklon ale unor copii, femei si batrini, goi si fara nume (terifianta marturie a lui Nyiszli Miklos, medic legist la Auschwitz), azvirlirea in flacarile crematoriilor, iar pentru cei ramasi in viata: tortura, suferintele inimaginabile, transformarea intr-un numar, intr-un cobai al doctorului Mengele sau intr-o componenta inlocuibila si fara importanta a acestui mecanism al mortii, toate acestea fac ca viata umana si lumea sa-si piarda orice sens si semnificatie. Zbaterile disperate ale instinctului de conservare, care face sa nu mai existe decit eul cazut in adincimile abjectiei si ale durerii, echivaleaza paradoxal cu stergerea definitiva a notiunii de eu, de individualitate umana care se constituie prin recunoasterea celorlalte si de catre celelalte individualitati umane. Pierderea numelui, a chipului, a unicitatii si demnitatii, omul devenit mut si surd caci nici o ureche nu mai primeste ecoul strigatului lui orb , caci ceea ce i se arata in fata ochilor este intotdeauna acelasi tablou al mortii si disperarii , moartea devenita cel mai obisnuit dintre spectacole, adesea dorita, sperata, fac ca orice mina intinsa, orice cuvint, orice privire sa-si piarda sensul in aceasta lume de monade ale suferintei. De aceea, cuvintele vis, cosmar, infern apar obsesiv in toate aceste descrieri si marturii, ca o imposibilitate sau un refuz de a asuma si trai o realitate in care ordinea acceptata a realului este anulata si singura ordine, singurul sens sint acum tortura, opresiunea, moartea. Fiecare dintre marturii, descriind aceeasi realitate insuportabila Auschwitz, Treblinka, Buchenwald, Dachau, Birkenau, iernile aspre ale Transnistriei , este noua si surprinzatoare, nu numai din cauza chipurilor infinite ale suferintei si raului, ci si pentru ca ofera exemple ale supravietuirii valorilor si sensurilor umane in maruntaiele acestei masinarii al carei scop nu era atit exterminarea, cit anularea unicitatii si demnitatii umane. Bestialitatea, cruzimea victimelor care se transforma in cei mai nemilosi tortionari, dar si mici gesturi de generozitate care aici capata semnificatii uriase ,

sacrificiu, daruire, renuntare, refuzul de a deveni calau. Nu incape aici nici o concluzie si nu se poate spune niciodata ultimul cuvint. Fiecare marturie este o intrebare care nu asteapta raspuns. O intrebare adresata miilor de intrebari ale celorlalti (nu spusese cindva tadikul Nahman din Bratlav ca fiecare intrebare poate raspunde la o alta intrebare care nu a primit sau nu poate primi raspuns, ridicata de cineva cindva, undeva, si ca oamenii comunica in timp si spatiu prin intrebarile lor?), adresata tacerii celorlalti, urmelor de sens ale lumii si, mai ales, adresata lui Dumnezeu, acestui Dumnezeu al tacerii si al absentei. Cum se poate crede in Dumnezeu dupa Auschwitz? si Dupa Auschwitz, cum se poate sa nu se creada in Dumnezeu? (Elie Wiesel, p. 476) sint cele doua intrebari care isi sint una alteia ecou in imposibilitatea oricarui raspuns. Exista o credinta traita pina la capat si o acceptare cu dragoste a suferintei proprii kiddush hashem (Andr Schwarz-Bart), tristetea sau mila profunda pentru El, pentru Dumnezeul acestei lumi devenite infern (Elie Wiesel, p. 477) si exista, in cele mai multe cazuri, revolta surda a neputintei si a disperarii, a unei omeniri care nu mai are puterea sa creada in propria ei umanitate. Exista, mai presus de toate, aceasta imposibilitate de a uita si de a cobori in tacere, desi fiecare cuvint nu face decit sa evoce neputinta cuvintului.

Autor: Cristina CIUCU |

Categoria: |

0 comentarii

Recomanda articolul prin: Ecouri din Holocaust in literatura universala Antologie alcatuita de Oliver Lustig, Editura Hasefer, Bucuresti, 2003, 496 p., f.p.

Tipareste pagina

Marime text