Jurnalul Evei Heyman

Aceasta este o parte a ultimei însemnări în jurnal a Evei Heyman, în vârstă de 13 ani,
la 30 mai 1944.
Jurnalul era „cel mai bun prieten” al ei, locul în care îşi deschidea sufletul.
Eva s-a născut la Oradea în 1931, din părinţi evrei. În perioada în care Germania
nazistă invadase Ungaria la începutul anului 1944, Eva trăia cu bunicii ei, căci mama
sa Agnes (i se spunea Agi) divorţase şi se recăsătorise. Al doilea ei soţ a fost scriitorul şi
ziaristul evreu Bela Zsolt.
În data 13 februarie, 1944, Eva a împlinit 13 ani, s-a născut în treisprezece, într-o zi de
vineri. Înainte, totdeauna i se sărbătorea ziua de naştere şi venea lume multă. Dar deja de anul
trecut n-au fost decât cele două prietene ale ei cele mai bune - Marica Kecskemeti verişoara
ei, Aniko Pajor şi, bineînţeles, Agi. Bunica ei zicea că ea va fi mai frumoasă decât mama ei
Agi, care era doar graţioasă, iar ea va avea o siluetă modernă, deoarece făcea mult sport: înot,
patinaj, mersul cu bicicleta şi gimnastică.
În data 14 februarie, 1944, Eva scria că a coborât bicicleta din pod și că peste două
săptămâni poate va putea să merg cu ea ea adorând să meargă cu bicicleta, bicicleta ei fiind
una adevărată, nu era pentru copii, ci pentru oameni mari.

În data 14 martie, 1944, au sosit acasă mama ei Agi şi nenea Bela, soțul mamei, ea
fiind foarte ocupată, învăţand enorm, căci Anni i-a luat-o tare înainte şi, deşi ea era prietena ei
cea mai bună, cu situaţia aceasta nu se putea împaca, ea ținea foarte mult la Ani şi, după
părerea lui Agi, ea avea o influenţă bună asupra ei, un pic o invidia.

Eva se bucura spunându-i Micului ei Jurnal, cât de schimbat este totul când Agi şi
nenea Bela sunt acasă! În asemenea situaţie nu-i păsa chiar dacă războiul va dura încă mult,
dar nu-i plăcea că enorm de mulţi oameni suferă.
Pe data de 18 martie 1944, Eva scria că la Pesta era mereu alarmă și că îi era aşa de frică,
că în curând şi la Oradea vor suna sirenele, abia mai putea scrie, mereu se gândea ce se va
întâmpla dacă totuşi vor bombarda orașul, ea dorind să trăiesc cu orice preţ.

Pe 19 martie 1944, Eva scria cu frică că au intrat nemţii în oraș de ceea ce nenea Bela
se temea s-a întâmplat iar pe 21 martie scria că prietenele lui Agi sunt toată ziua la ea la fel şi
cunoscuţii lui nenea Bela și că se ştia în oraş că sunt acasă şi toţi veneau să le ceară
sfaturi. Nenea Bela le spunea tuturor că trebuie procurate documente false şi trebuia trecut în
România, dar bunica, imediat ce auzea de fugă peste graniţă, începea să-şi rotească foarte
straniu ochii, iar cu Agi nici nu se putea fugi deoarece rana o dorea încă.

Pe 26 martie 1944, Eva scria că, până atunci s-a ferit să scrie în paginile ei gândurile
sale despre Marta, dar de când au intrat nemţii numai la ea se gândea. Şi ea a fost copil,
totuşi, și nemţii au ucis-o, Evei fiindu-i frică să nu fie ucisă, ea dorind să devină fotoreporter,
iar la vârsta de 24 de ani, să se căsătorească cu un arian englez…

La 29 martie, 1944, nemții au venit de la Comunitatea Evreiască şi le-au luat aproape

întreaga lenjerie de pat, pretinzând zilnic ceva de la evrei, într-o zi, maşini de scris, în alta
covoare, lenjerie de pat.

În 5 aprilie, 1944, bunica Luiza s-a bucurat foarte mult când a văzut-o. Ea era complet
liniştită, spunând că nu-i pasă chiar dacă va muri, dar ea avea 72 de ani, iar Eva doar
13! Bunica Luiza nu era îngrijorată decât pentru tatăl ei, pentru mătuşa Lili şi pentru
Eva zicând că lucrul cel mai important era să fie sănătoşi, căci astfel se poate rezista la orice.

Pe data de 7 aprilie, 1944, Eva scria că polițiștii au venit să-i ia bicicleta intrând în
casa lor speriînd-o teribil și că poliţiştii nu aduc cu ei decât necazuri acolo unde pun piciorul,
bicicleta ei având un număr, iar bunicul plătea impozitul corespunzător, aşa au descoperit-o
poliţiştii, era trecut într-o evidenţă la primărie că ea avea bicicletă, ea trântindu-se la pământ
şi, întinsă pe spate, a cuprins cu braţele roata din spate a bicicletei şi a strigat la poliţişti tot ce
i-a ieşit pe gură: „Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!”. Eva a adunat
bani ca s-o poată cumpăra un an şi jumătate şi pentru a completa suma a vândut vechea ei
bicicletă de copil, masa pe care eram înfăşată când a fost mică şi paltonul vechi al bunicului.
Unul din poliţişti a fost foarte furios, a spus că numai asta le mai lipsea ca un copil de
evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie pentru că i se ia bicicleta și că nici un copil de
evreu nu mai are dreptul să aibă bicicletă şi nici pâine, căci evreii mănâncă pâinea de la gura
soldaţilor.

Pe 1 mai, 1944, Eva scria că totul se derula de parcă într-adevăr visa. Au început cu
toţii să împacheteze, dar numai obiecte şi numai atât cât a citit Agi, pe pancarte, că era
admis. Ştia că nu este un vis şi totuşi nu putea crede că era adevărat. Toată ziua, Agi îi făcea
lui nenea Bela cafele; bunica bea coniac. Nimeni nu scoate un cuvânt. Micul meu Jurnal, scria
Eva, ,,Niciodată nu mi-a fost aşa de frică”!

La 10 mai, 1944, Eva scria că erau de cinci zile în ghetou și declara pe cuvântul ei de
onoare, că avea impresia că au trecut cinci ani. Nici nu ştia cum să se mai apuce de scris,
atâtea lucruri teribile s-au întâmplat de când n-a mai consemnat nimic în filele jurnalului, nu-
și putea închipui cum va fi în continuare. Mereu î-și zicea că acum este cel mai rău, apoi
singură își dădea seama că tot timpul este posibil orice, mereu mai rău şi chiar mult mai rău.
Până atunci a avut ce mânca, de atunci înainte nu vor avea. Pe teritoriul ghetoului, la început,
putea merge unul la altul, dar de atunci nu mai avem voie să părăsească casa. Noaptea, a
visat-o pe Juszti, iar dimineaţa s-a trezit plângând.

La data de 17 mai, 1944, la fabrica de bere Dreher au început interogatoriile, jandarmii

nu credeau că evreii nu mai au nimic, în case, toţi tremurau aşteptându-şi rândul să fie
schingiuiţi la Dreher, iar pe 18 mai, 1944, Eva scria că nu a putut dormi auzind tot ce-au
vorbit cei mari. Întâi i-a auzit doar pe Agi şi pe nenea Kecskemeti Bandi, căci ei auzeau şi
ştiau foarte multe din spital, amândoi au spus că la Dreher, oameni sunt nu numai bătuţi, ci şi
curentaţi, oamenilor aduşi în spital de la Dreher le curgea sângele şi din nas şi din gură, unii
veneau cu dinţii rupţi; tălpile le erau umflate, că nu puteau sta în picioare şi că bunicul ei a
spus, pe întuneric, că acolo, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului exista
suficientă otravă şi bunicul le dădea oamenilor mai în vârstă dacă-i cerea, bunicul mai spunea
că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o doză şi bunicii.

Pe data de 29 mai, 1944, Eva scria că atunci într-adevăr totul se sfârşea, au împărţit
ghetoul pe sectoare şi îi ducea pe toţi, iar pe data de 30 mai, 1944, toţi spuneau că vor rămâne
în Ungaria, că pe toţi evreii din ţară îi adună undeva, lângă Balaton şi acolo vom munci, dar
ea nu credea. Trebuia să fie groaznic în vagon, şi că toți spuneau că îi deportează. Jandarmul
din faţa casei căruia nenea Bela îi zice jandarm prietenos, pentru că niciodată nu ţipa la ei şi
nici pe femei nu le tutuia, a intrat în curte şi le-a spus că iese din jandarmerie, pentru că ceea
ce a văzut în grădina Rhedely este de nesuportat, au înghesuit circa 80 de oameni într-un
vagon şi la atâţia oameni le-au dat o singură găleată cu apă, și mai groaznic era că au lăcătuit
vagoanele, pe canicula aceea oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înţelege
pe evreii aştia. N-au plans nici măcar copiii, toţi se mişcau ca nişte somnambuli, parcă nici nu
mai trăiau, s-au urcat în vagoane împietriţi, fără să scoată un cuvânt.

Eva copil
Mama Evei, Agnes Zsolt, ilustrată mai sus (în dreapta) a evadat în Elveţia într-un tren special
organizat de Rezso Kasztner în decembrie 1944.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a întors să-şi caute fiica, dar a primit
în schimb descrierea morţii acesteia:

„Copila era ascunsă de o doctoriţă cu suflet nobil. Mengele a descoperit-o fără greutăţi pe
Eva care, spre nenorocirea ei, era plină de râie, iar picioarele numai răni. „Ia uită-te – a urlat
Mengele – mai eşti şi plină de râie – broasco! Marş în dubă!” Mengele asigura transportul
materialului uman pentru crematoriile sale în dube vopsite în culoare galbenă. Pe Eva, potrivit
martorilor oculari, Mengele personal a împins-o în duba morţii."

Eva Heyman, în vârstă de 13 ani, a fost gazată în aceeaşi zi, la 17

octombrie 1944.....