Dalina Bădescu.

Mircia Dumitrescu – Ucigând

balaurul
Ce rămâne după noi? Cum își vor aminti generațiile viitoare lumea noastră după
ce nici unul dintre noi nu va mai fi pentru a-i lua apărarea?  Vom rămâne în istorie
ca fiind cei care au adus cea mai lungă perioadă de pace, de libertate și de
emancipare sau ca cei care am lobotomizat întreaga civilizație europeană prin
instrumente ademenitoare, pentru a o supune iarăși unei alte forme de dictatură?

               
Ciclul Reqviem pentru un coleg, 1971

Nu suntem noi singurii care și-au tulburat liniștea cotidiană cu asemenea nevroze
și, cu siguranță, nici cei care își vor găsi răspunsurile în timpul vieții lor. Tot ce
putem face este să ne întoarcem privirile către trecut, în speranța că vom găsi
acolo o alinare pentru viitor. Ce vom găsi sunt variante de răspunsuri, de
consemnări ale unor momente efemere, dar pe care le vom simți actuale și ne
vor putea vorbi dincolo de vremurile în care au fost scrise, pictate, compuse ori
doar imaginate. Și acolo ne vom găsi pe noi înșine, pe noi cei care, în afara
cifrelor reci, am încercat să creăm o existență atemporală și arhetipală,  o
conștiință universală care se desăvârșește și îsi atinge scopul doar prin reflecția
asupra ei înseși.

De ce ne vom identifica cu viața lui Iisus, cu viețile Sființilor, cu personajele

tragediilor antice, cu cele shakespeariene, de ce vom amuți în fața tablourilor lui
El Greco sau Van Gogh și de ce vom tremura la auzul concertelor lui Bach sau ale
lui Mozart? Sunt toate frânturi din această conștiință, din această identitate a
omului și a universului care, ieșind de sub fatalitatea spațiului, a timpului și a
creatorului însuși, au devenit unanim relevante și, mai mult decât atât, revelatorii.
Arta este poate cea mai directă formă de arhivare a acestora, căci ea se
adresează direct spiritului, suprimând convențiile culturilor locale, ale teritoriilor
și ale epocilor care le-au generat. Ne adresăm mereu aceleași întrebări
fundamentale și uneori reușim să ne și răspundem, iar când acest lucru se
întâmplă, el intră în mitologia noastră universală sub forma unor eposuri
fondatoare, repetate și traduse în toate culturiile lumii.

 
                     

Ciclul poziţional.  Omul care depăşeşte linia, 1972

Unul dintre acestea este mitul luptei cu  Balaurul și al uciderii lui. De la egiptenii
antici care povestesc despre Ra și Apepi la sumerienii care amintesc despre
lupta dintre Marduk și Tiamat și până la miturile romane și tracice ale călărețului
care ucide dragonul pentru ca, în final, să ajungem la varianta creștină a Sfântului
Gheorghe sau la formele ei contemporane, laice, din beletristica de tip Harry
Potter sau din benzile desenate, regăsim aceeași luptă a binelui cu răul, a noului
cu vechiul și a luminii cu întunericul. Această bătălie continuă, cu un final luminos
în narațiile fondatoare, acolo unde binele învinge întotdeauna, în realitatea
personală și în experiența concretă ea nu se termină niciodată definitiv, iar finalul
mitologic acționează doar ca o aspirație, ca o încurajare metaforică venită din
negura timpurilor, ca un răspuns posibil care aduce alinare și curaj.

Într-o lume sărăcită de mituri și, prin urmare, de aspirații înalte, Mircia Dumitrescu
este o prezență solitară, în răspăr cu vremurile, care afirmă și ilustrează
conștiința  creatoare înaltă, care sfidează ofensiva masei amorfe și continuă să
se raporteze la marile teme umaniste într-un mod atât de personal încât devine
universal. Despicând albul hârtiei și descoperind posibilitățiile negrului de a
contura forme, sau săpând în substanța lemnului tranșeele viitoarei gravuri sau
sculpturi, Mircia Dumitrescu ajustează permanent balanța fină a luminii și a
întunericului, a plinului și a golului, a ființei și a nimicului.
     

Sfântul Gheorghe ucigând balaurul – imagini din expoziție

Discursul expoziței Ucigând Balaurul este unul ambidirecțional, care poate fi citit

din orice capăt al său, fie începând cu crearea formei, cu afirmarea ființei dintr-un
punct zero, din neantul tuturor posibilitățiilor, și continuând cu dematerializarea
ei, cu dezagregarea în lumină a corporalității abia dobândite, fie pornind  de la
pierderea Luminii edenice, de la izgonirea din Paradis, de la căderea în Istorie și
de la eșuarea în  corpul material și efemer la capătul căruia nu se găsește decât
certitudinea extincției.

Oricare ar fi sensul de lectură ales,  echilibrul fragil și balansul tragic între ființă și
neant, între ordine și haos, între întuneric și lumină susțin întreaga viziune a
artistului,  iar Uciderea Balaurului este supremă și infinită, fără de care cele două
părți n-ar putea să existe, să se susțină reciproc și să creeze totul, măreția
Universului infinit și frumusețea unică a lumii finite. Mircia Dumitrescu este
Artistul, adică revelatorul, martorul și conștiința trează a acestei sfișietoare
povești!

Ciclul Apocalipsa după Ioan –  omagiu lui Albrecht Dürer, 2010-2011  și  Eden, 2014

Dalina Bădescu

Istoric de artă,

Drd. Școala Doctorală de Arhitectură UAIUM