Arta poate ridica omul deasupra conditiei sale de fiinta muritoare?

“La urma urmei ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în raport cu neantul, un
lucru de mijloc între nimic si tot” – afirma Blaise Pascal, definind, astfel, omul ca o ființă
atopică, cu totul aparte, a cărei natură nu se lasă ușor dezvaluită si a cărei condiție este definită
de păcatul originar. Pascal descrie omul ca o dualitate trup suflet, aflată permanent în
imposibilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, căutarea fericirii si nefericirea lui iremediabilă,
lupta dintre pasiune si rațiune. In viziunea lui Pico della Mirandola, omul este, de asemenea,
înzestrat cu voință, se poate ridica la cer sau poate cădea in infern. Acesta spune, in lucrarea sa,
că Dumnezeu, așezându-l in centrul Universului, i-a vorbit astfel: “Vei putea sa decazi in cele
de jos ce sunt lipsite de inteligență; vei putea prin puterea spiritului tău sa renaști în cele de sus
ce sunt divine.”1

Această renaștere poate consta in harul creatiei, produs al unei inteligente superioare, singura
insusire divina atribuita fiintelor muritoare. Astfel, omul ia forma Creatorului care plamadeste
instrumente organice sau independete de organism, permițând larga şi variata lor întrebuinţare
în slujba libertăţii creatoare. Acordându-i, lui Dumnezeu atributul de creator , din
neconştientizarea acestui lucru, omul se socoteşte pe sine a fi creatură (a acestuia), deopotrivă
cu celelalte individualităţi ale universului (puse în aceiaşi măsură pe seama creaţiei divine). Se
deduce lesne din acest mecanism al înstrăinării omului de esenţa sa, faptul că omul nu se mai
recunoaşte pe sine ca nucleu existenţial al lumii lui, nu-şi mai înţelege rostul şi nici locul său în
structura şi structurarea universului. Ca urmare, îşi pierde specificitatea, decade din condiţia sa.
Singura sa modalitate de a-și depași condiția de muritor si de a păși in planul metafizic este arta
creației. De aceea, pentru unii filozofi, precum Henri Bergson, specificul uman este reprezentat
de „capacitatea de a fabrica unelte”, proprie doar omului si pregatită de evoluția continuă a
„elanului vital”. Bergson considera prioritară calitatea de „homo faber” , comparativ cu cea de
sapiens, pe care o trece in plan secund. „Dacă am putea să ne lipsim de orgoliu, dacă, pentru a
ne defini specia, am respecta ceea ce istoria şi preistoria ne înfăţişează drept caracteristică
statornică a omului şi a inteligenţei, n-am mai vorbi, poate, de „Homo sapiens”, ci de „Homo
faber”. În definitiv, inteligenţa, imaginaţia prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, este
însuşirea de a fabrica obiecte artifi ciale, în special unelte de făcut unelte, şi de a varia nelimitat
fabricarea.”2

1
Giovanni Pico della Mirandola, “Despre demnitatea omului”, 1486
2
Henri Bergson, “Evolutia creatoare”, 1907
Lucian Blaga depășește concepția naturalist-biologică a lui Nelson, definind omul ca „ fiinţă
întru mister şi pentru revelare”, o definiție complexă, ce însumează si componenta spirituală a
acestuia, legând ,astfel, lumea sa interioara de calitatea de “homo faber”. In viziunea lui Blaga,
omul devine o fiinţă creatoare de cultură, prin excelenţă. „Fiinţa umană manifestă posibilităţi
prin care se depăşesc principial raporturile în care animalul se găseşte cu ambianţa. Orizontul
necunoscutului, ca o dimensiune specifică a ambianţei umane, devine principalul factor ce
stimulează pe om la cele mai fertile încercări de a-şi revela sieşi ceea ce este încă ascuns. Ca o
consecinţă a structurilor şi a formelor sale, obţinute prin succesive mutaţiuni verticale, omul se
afirmă într-o ambianţă dezmărginită până dincolo de lumea concretă, în orizontul
necunoscutului. Această enormă dezmărginire este una dintre condiţiile esenţiale prin care
omul devine ceea ce este: fiinţă creatoare de cultură, prin excelenţă.” 3 Astfel, omul reprezintă
rodul creației, pe care-o poartă în sine ca pe un microcosmos si este inzestrat cu puterea
creației. Aceasta s-a dezvoltat, odată cu omul, de-a lungul secolelor. Daca la început, omul
preistoric își manifesta aceastaă calitate prin fabricarea de unelte utile pentru supraviețuire si
prin picturi rupestre, omul contemporan creează adevărate opere de arta, prin pictură, muzică,
literatură si multe altele. Astfel, o dată cu conceperea filosofică a lumii şi vieţii, trăiesc din ce
în ce mai mult şi mai accentuat spiritual. Deprind nevoia de realizare prin trăire valorică
superioară (morală şi estetică) – ceea ce îi propulsează şi spre o manifestare creativă, prin
mijlocirea căreia se structurează regnul cultural al existenţei (condiţiei) lor umane. Societatea
umană cuprinzând astfel şi cultivând vieţuirea culturală ca un gen specific uman de fiinţare. La
rândul ei, trăirea culturală se înfăptuieşte prin truda oamenilor de a medita asupra lor înşişi şi de
a crea valoric – ceea ce îi caracterizează ca gen sau specie desprinsă din lumea animală. Din
acest simţământ al specificităţii se nasc aptitudinile oamenilor de a se deschide metafizic, de a
descifra sensuri şi de a comunica simbolic.

Pe de altă parte, creația poate deveni pentru om un mijloc de eliberare in spațiul oniric, dincolo
de disperare, de singurăte, de abandon al luptei existențiale. Astfel, acesta își plămădește prin
puterea gândului un refugiu metafizic, devenind creatorul propriilor ganduri. După cum afirma
Emil Cioran, „creația este, in esență, o salvare temporară din ghearele morții”. Prin creație,
omul poate atinge fericirea absolută, care-l scoate din conștientizarea istoricității si al
realismului existențial. Sentimentul fericirii este unul din cele mai rar întâlnite într-o viaţă de
om și aceasta nu este niciodată integrală. Limitele ei vin fie din faptul că omul este o fiinţă vie
şi suferă în condiţiile alterării biologice şi fiziologice, fie din faptul că omul este o fiinţă socială

3
Lucian Blaga, “Aspecte antropologice”
şi că, din acest punct de vedere, intră în raporturi contradictorii cu societatea, cu comunitatea şi
cu el însuşi, fie din faptul că fiind fiinţă istorică trăitoare în relativ şi durată, nu-i sunt accesibile
absolutul şi infinitul. La acest proces complex şi contradictoriu al dobândirii fericirii – care este
simultan un proces de realizare umană – contribuie hotărâtor apropierea de adevărata sa natura,
care este realizabilă numai prin artă

Dintre toate manifestările umane, arta este cu siguranță cea mai apropiată de adevărata natură a
omului si reflectă esența acestuia ca entitate; e frecvența infinitului într-un cadru finit, e
curgerea naturală pe care o vei regăsi in supralumile conștiinței superioare, la sfârșitul drumului
în lumea fizică, atunci când treci in frecvența corpurilor tale superioare și te apropii si te apropii
de creația completă a dumnezeirii din care ne tragem seva si căreia îi datorăm viața si tot ceea
ce există. Tot ceea ce omul efectuează, gândurile pe care le are in legatură cu arta, contemplația
asupra operei de artă, sentimentele generate de obiectul creat sunt amintiri ale sinelui divin,
nativ creator. Arta e supremul, e scăparea, reculegrea, motivația, manifestul, e aura omului
dintotdeauna, începând cu preistoricul si ajungând la contemporan. Toate combinațiile posibile
ale manifestărilor artistice de acum, din trecut si din viitor sunt o parte din manifestarea de
creator conștient universal, de suflător de spirit în materie. Tot ceea ce presupune arta, pictura,
literatura, muzica, sculptura, reprezintă revărsarea harului divin, a stropului de dumnezeire
asupra minții ființelor muritoare. Atât creatorul de arta, cât și consumatorul acesteia își
depășesc condiția definită de păcatul originar si pătrund într un spațiu nelimitat, etern. "Arta
este o revoltă împotriva destinului. Întreaga artă este o revoltă împotriva sorții umane" afirma
Andre Malraux, stabilind raportul dintre artă și destinul de neîvins, dobândit la naștere, al
omului. „Omul are o condiție specifică în univers. Se deschide spre transcendent şi, în acest
fel, trăieşte spiritual şi aspiră la nemurire. Dar, totodată, este o fiinţare ontică, trăieşte în relativ
şi istoric. Deoarece este aparţinător unei specii naturale ai căror indivizi se nasc, trăiesc şi mor.
Ca individ (de altfel şi ca specie), omul are, deci, condiţie terestră şi viaţă trecătoare. Situaţie
care-i provoacă o stare de perplexitate şi de revoltă – împotriva naturii sau a instanţei
transcendente, a modelului său în abstract, căruia îi reproşează precaritatea ontică a condiţiei
lui.”4 Astfel, înzestrat cu putere creativă,
omul găsește o modalitate de a-și depăși această condiție

Totodată, creatorul de artă își continuă existența, după moartea fizică, prin creația lui,
dobândind astfel un caracter nemuritor, nespecific uman. Acesta devine parte din operă, există

4
Ion Tudosescu, ,,Filosofia și condiția umană”, 2006
atâta timp cât ea există, este consumată si admirată. Astfel, în sufletul fiecărui cititor, spectator
si ascultător se revarsă o parte din sinele creatorului.

Arta, in toate formele sale este o experiență…una personală, sacră, divină. De aceea, păstrarea,
aprecierea si întreținerea acesteia sunt elemente principale, vitale, in ceea ce privește existența
atributului de „nemuritoare” care o însoțește de cele mai multe ori. Arta este concretul-abstract,
materie primă pentru hrănirea sufletului și a culturii. Universalitatea artei și veșnicia acesteia și
a artistului sunt date de faptul că prin ea putem vedea o lume cu alte culori, cu alte note, cu
alte forme sau chiar și de posibilitatea inovativă de a transpune arta in viață si viața in artă.
Astfel, fiecare consumator de artă își trăieste experiența în felul său unic, raportat la valorile
sale morale, experiența sa culturală și sentimentele, trăirile sale din momentul respectiv. În
funcție de felul în care percepe mesajul artistului, consumatorul de artă creează propria sa
imagine, interpretare a operei, devenind, la rândul său, artist.

De ce arta este cea care poate să ridice omul deasupra condiției sale telurice? Întrucat arta, chiar
prin înfăptuirea ei, reprezintă o formă de comunicare, iar comunicarea este sine qua non pentru
omenirea trecută, prezentă si viitoare.

Filosoful Paul Watzlawick a constatat că nu există oameni care să nu poată sa comunice („one
cannot not communicate”), comunicarea fiind o parte inerentă a vieții. Omul este într-o
continuă comunicare, transmițând constant mesaje fie ele verbale sau nonverbale.

Și, cum arta este despre comportamentism si despre a transforma informațiile (atât cele
launtrice, cât și cele exterioare) în simboluri sau în semne, putem afirma, deci, că arta este
comunicare.

Prin puterea creatoare, artistul incearcă să-și transpună ideile, simțirile, concepțiile
„codificându-le” într-un tablou, un cântec, un dans, o scriere, o sculptură, pentru ca, mai apoi,
publicul sa decodifice acest mesaj. Imaginarul artistic este modul de percepție a lumii
înconjurătoare de către orice artist, fie in literatură, fie în pictură ,fie în cinematografie,
însemnând că realitatea este transpusă imaginativ, iar respectiva creație este doar reprezentarea
frumoasă a acelei realități.

„Toată arta este nemuritoare. Căci emoția de dragul emoției este scopul artei, iar emoția de
dragul acțiunii este scopul vieții. ”, afirma Oscar Wilde, întărind ideea că arta este, practic un
mod de viață. Creativitatea insăși reprezintă o cale de a ne exprima unicitatea naturii umane în
tot ceea ce facem. Aceasta inseamnă sa vedem cu ochii interiori în timp ce cautăm și
descoperim esența a tot ceea ce întalnim, întrucât mintea creativă este alertă si întotdeauna
pregatită să gasească sens in banal.

Astfel, consider că omul, artistul reușește să își depășească condiția de ființă muritoare prin
artă, prin însăși dăinuirea creației sale pentru o veșnicie. După cum afirma si împăratul roman
și filosoful stoic Marcus Aureliu, „ceea ce creăm acum rasună în eternitate”.

Bibliografie:

„Despre demnitatea omului”, de Giovanni Pico della Mirandola

„Evoluția creatoare”, de Henri Bergson

„Aspecte antropologice”, de Lucian Blaga

,,Filosofia și condiția umană” de Ion Tudosescu