Existentialismul

Orbu Vasile
Gr.310
Existenţialismul
 Existenţialismul este curentul filosofic care
proclamă primatul existenţei în faţa
conştiinţei („Existenţa precede esenţa”, J. P.
Sartre), existenţialismul se cristalizează în
perioada interbelică, după 1920, tinzând să
înlocuiască reflecţia filosofică de tip
cartezian.
 Este o doctrină filozofică și de acțiune caracterizată printr-o
accentuare a individualității, propagarea libertății individuale
și a subiectivității.
 Existentialismul, in termeni simpli, este o filozofie care se
ocupa de problematica gasirii sinelui si a sensului vietii
prin liberul arbitru, alegere si responsabilitate personala.
 Doctrina este ca oamenii cauta sa afle cine si ce sunt pe
tot parcursul vietii in timp ce fac alegeri bazate pe
experiente, credinte si conceptii.
 Iar optiunile personale devenin unice fara a fi necesara o
forma obiectiva a adevarului.
 Un existentialist considera ca o persoana ar trebui sa fie
fortata sa aleaga si sa fie responsabil, fara ajutorul legilor,
regulilor etnice sau al traditiilor.
Existențialismul își are originea în lucrările lui
Kierkegaard
 Este dezvoltat de contribuțiile
lui Husserl și Heidegger, devenind
faimos după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial prin lucrările lui
Jean-Paul Sartre și ale autorilor
grupați în Franța în jurul revistei "Les
Temps Modernes", Simone de
Beauvoir, Maurice Merleau-Ponty.
Heidegger

husserl
 Greata, jean paul
sartre

Jean paul sartre

 Reprezentanţi
 Existenţialiştii refuză gândirea abstractă, logică
şi obiectivă în favoarea descrierii analitice a
existenţei în realitatea concretă a experienţei
imediate.

Jean-Paul Sartre Kierkegaard

André Gide Albert Camus

Simone de Beauvoir
  Ei aleg existenţa umană ca centru al reflecţiei
considerând că omul se construieşte pe sine, e liber
să aleagă, e responsabil de propria devenire.

Mircea Eliade Marin Sorescu

Miguel de Unamuno Maurice Merleau-Ponty

Martin Heidegger
  Albert Camus a incitat întreaga
gândire europeană prin reflecţiile
sale asupra omului şi absurdului,
asupra teroarei şi revoltei, asupra
mediului natural şi exilului, asupra
tragismului şi luminilor epocii,
asupra indiferenţei şi participării.

De la absurd la revoltă, de la revoltă la solidaritate,

opera lui Camus depune mărturie, împotriva nonsensului
lumii şi al condiţiei umane, în favoarea omului şi a
strădaniilor sale de a se ridica deasupra soartei.
  Alegorie a fanatismului care
dezumanizează, a abdicării de la
condiţia umană, piesa „Rinocerii” a lui
E. Ionesco este o farsă tragică
circumscrisă teatrului absurdului. Un
întreg oraş este bântuit de o maladie
stranie: locuitorii se transformă, pe rând,
în rinoceri.
Literatura existenţialistă (literatura autenticităţii,
verismul) abordează teme specifice:
 Neliniştea omului în faţa - „Căile libertăţii”
absurdului existenţei şi a - Contingenţa fiinţei
neantului, umane
 Alienarea, - Devenirea fiinţei
 Solitudinea, umane
 Disperarea, - Fragilitatea fiinţei
 Neputinţa cunoaşterii şi umane
a comunicării, - Finitudinea şi urgenţa
 Revolta, morţii
 Angajarea, - Neantul
- Celălalt
- Acţiunea
Existenta precede Esenta

 
 În termeni filozofici, orice obiect are o esentă (ansamblul
constant al proprietătilor lui) ti o existentă (o anumită
prezentă efectivă în lume).
 La un anumit gen de obiecte esenta precede existenta, de ex.
o casă sau un scaun. Asemenea obiecte le putem proiecta în
minte după ansamblul proprietătilor stiute si apoi, construite
sau fabricate, se realizează prezenta lor în lume, existenta lor.
 
 După principiul conform căruia un obiect nu există decât
corespunzător esentei sale, s-a încercat să se extrapoleze
acest principiu asupra omului (ca reminiscentă religioasă:
omul a fost creat conform unei anumite reprezentări).
 În traditia filosofilor sec. XVII si XVIII, s-a vorbit
despre asa zisă "natură umană", esentă comună tuturor
oamenilor.
 Existentialismul dimpotrivă afirmă că la om - si numai la
om - existenta precede esenta. Aceasta înseamnă că omul
mai întâi este si doar după aceea este într-un fel sau altul.
 Într-un cuvânt, omul îsi creează propria esentă
(nu poate face altfel), aruncându-se în lume,
suferind acolo, luptând ca să se definească putin
câte putin, si definitia rămâne totdeauna
deschisă: nu se poate spune ce este acest om
înainte de moartea sa, nici ce este umanitatea
înaine ca ea să fi dispărut.
 Existentialismul refuză să dea omului o natură
fixată pentru totdeauna.
12 teme principale ale gândirii existențialiste

1. Contingența ființei umane

Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de
bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.

2. Neputința rațiunii

Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.

3. Devenirea ființei umane

Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și

construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării
sale prezente.
4. Fragilitatea ființei umane

Sunt mereu expus propriului meu

sfârșit, distrugerii mele ca ființă
umană, deoarece eu nu exist ca
atare decât prin efortul meu. De aici
sentimentul de angoasă care ne
însoțește existența.

5. Alienarea

Omul în perspectiva sfârșitului este

înstrăinat de el însuși, nu mai are
nici stăpânirea, nici posesiunea
sinelui.
6. Finitudinea și urgența morții

Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre

de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită
și se îndreaptă către moarte.

7. Singurătatea și secretul

Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.

8. Neantul

Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el

survine din neant și se îndreaptă către el.

9. Devenirea personală

Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență

față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat
personală și conștientă.
10. Angajarea

Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi

viața, el trebuie să opteze, să aleagă în
permanență, să se angajeze în raport cu
destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind
o necesitate (faptul de a nu alege constituie,
de asemenea, o alegere), este preferabilă
alegerea conștientă, angajarea într-un destin
personal alături de ceilalți.

11. Celălalt

Omul constată că în realitate nu este singur:

el este o ființă alături de cei cu care e nevoit
să existe; ființa umană este ființa-împreună
(Mitsein, cf. Heidegger).

12. Viața expusă

Omul trebuie să acționeze, să
îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub
permanenta privire și judecata inevitabilă a
celorlalți.