Ministerul Educaiei, Cercetrii, Tineretului i Sportului

Universitatea Tehnic Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare
Departamentul de tiine Socio-umane, Teologie Arte
Masterat: Teologie Cretin i Spiritualitate European




LUCRAREA DE SEMINAR
Existentialismul






Coordonator tiinific: Masterand:















Baia Mare
2014

Introducere

Existenialismul - variant distinct a filozofiei existeniale - este o doctrin filozofic
i de aciune caracterizat printr -o accentuare a individualitii, propagarea libertii
individuale i a subiectivitii. Existenialismul i are originea n lucrrilelui Kierkegaard,
este dezvoltat de contribuiile lui Husserl i Heidegger, devenind faimos dup sfritul celui
de -
al doilea rzboi mondial prin lucrrile lui Jean Paul Sartre i ale autorilor grupai n Frana
n jurul revistei "Les Temps Modernes", Simone de Beauvoir, Maurice Merleau- Ponty.
Existenialismul cuprinde deopotrivun sistem ideatic, o moral i o doctrin de aciune.
Existenialismul, n termeni simpli, este o filozofie care se ocup de problematica
gsirii sinelui i a sensului vieii prin liberul arbitru,alegere i responsabilitate personal.
Oamenii cautsa afle cine i ce sunt pe tot parcursul vieii n timpce fac alegeri bazate pe
experiene, credine i concepii. Iar opiunile personale devenind unicefr a fi necesar o
form obiectiv a adevrului.Un existenialist consider c o persoan ar trebuisa fie forat s
aleag i s fie responsabil, frajutorul legilor, regulilor etnice sau al tradiiilor.

Ce nseamn totui existenialismul? Hans Jonas, ntr-un articol din 1952,
reluat n cartea sa Th e Gnostic Religion, remarca, poate i ca o recunoatere a
spiritului timpului, care nu avea nc defi niia existen-ialismului confi gurat,
similitudinea dintre existenialism i nihilism:Cu mai mult de dou generaii
nainte, Nietzsche a spus c nihilismul, cel mai straniu cu putin oaspete
st la u
1
.







1
Friedrich Nietzsche, Voina de putere, traducere i studiu introductiv de Claudiu Baciu, Editura Aion, Oradea,
1999, p. 5
Existentialismul
Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor
categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi
dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren
Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de nasterea oficiala al acestui curent,
de aceea sunt denumiti precursori, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de
grup.
Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert
Camus, neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera fundatia
curentului.
Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel
Marceal. Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut
loc in Club Maintenant, Paris.
Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat.


Ce este existentialismul?

Nu exista un raspuns concret si simplu.E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata
de existenta concreta a individului si a problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta
de sine a omului.
Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre
Fritz Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale Noi cai in filozofie. Spirit, Viata,
Existenta, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor
din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane.
Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana
Curentul filosofic de existentialism este specific gandirii secolelor XIX si XX in care,
desi au existat diferente de opinie ca si in cazul altor curente filosofice, s-a pus accentul pe
inceputurile gandirii. Conform acestei ideologii, gandirea filosofica incepe odata cu subiectul
uman si nu cu subiectul gandirii, fiind astfel implicat si individul uman cu tot ceea ce
inseamna traire, sentiment si actiune. In cadrul existentialismului, punctul initial al individului
este atitudinea existentiala, cunoscuta si ca simtul dezorientarii si al confuziei cand individul
se afla in fata unei lumi aparent absurde si neintelese.
Existentialistii considera ca, prin existentialism, acestia ajung cel mai aproape de experienta
umana autentica pentru ca celelalte filosofii sunt prea abstracte in forma si continut pentru a
se apropia de experienta umana concreta. Tatal intregului curent filosofic este considerat
Soren Kierkegaard. El a spus ca individul este singurul responsabil pentru a da un sens vietii
proprii si pentru a trai o viata sincera si pasionala in ciuda tuturor obstacolelor ce ar veni in
calea sa si a distractiilor plictiselii, absurditatii, alienarii, angoasei si disperarii.
Filosofii impartasesc aceeasi idee generala referitoare la existentialism insa difera in
gandire in anumite aspecte ale ideii. Unii dintre acestia iau in considerare moduri diferite de
percepere a unei vieti indestulatoare, a obstacolelor ce trebuie depasite, si a factorilor externi
si interni care sunt implicati in acest proces, incluzandu-se aici si posibilele consecinte ale
existentei sau non-existentei lui Dumnezeu. Curentul filosofic a crescut in popularitate dupa
cel de-al Doilea Razboi Mondial pentru ca, prin intermediul sau, se punea si accentul pe
importanta libertatii si individualitatii umane.


Existentialism si istorie

Soren Kierkegaard si Friedrich Nietzsche au fost primii filosofi care au pus bazele
intregului curent existentialist incepand cu secolul XIX. In secolul XX, Martin Heidegger le-a
luat acestora mostenirea si a reusit sa influenteze si alti filosofi existentialisti precum
Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Si in literatura, curentul ideologic a
reusit sa ajunga, Kafka si Dostoievschi descriind anumite teme existentialiste in operele lor
literare. Desi exista un mare numar de asemanari intre ganditorii existentialisti, se pot gasi si
diferente majore intre ideile acestora.
Primul filosof care a folosit termenul existentialism a fost Gabriel Marcel in anii
1940, abia mai tarziu Jean Paul Sartre adoptand acest termen pentru a-i servi la descrierea
viziunii sale referitoare la om. Termenul a fost mai apoi atribuit in mod retrospectiv
ganditorilor care au avut ca subiecte principale existenta in general, si existenta umana in
particular. Cel care i-a influentat pe toti a fost insa Soren Kierkegaard, pentru acesta criza
existentei umane fiind tema principala a intregii sale opere. Tocmai de aceea, el a fost numit
tatal existentialismului. Pentru ca teme predominant existentialiste au fost expuse de-a
lungul mai multor secole, cand termenul care le-a adunat a aparut, acesta a prins bine la public
si a castigat o popularitate aproape instantaneee.


Precursori ai existentialismului

Desi prin existentialism se intelege curentul de gandire filosofica atribuit secolelor
XIX si XX, au existat cugetatori, carturari si teologi care au avut astfel de idei si inainte de
aceste secole. Printre cei mai batrani precursori ai curentului ideologic care au avut teorii
referitoare la existenta umana s-au aflat Buddha, Sfantul Augustin (Confesiuni), William
Shakespeare (Hamlet), Gandurile lui Blaise Pascal, Candida lui Voltaire si opera Walden a lui
Henry David Thoreau. Acestia au prezentat in operele mentionate, sau in intreaga lor
conceptie asupra vietii, idei referitoare la existentialism si conditia umana in relatie cu acesta.
In secolul XIX, Soren Kierkegaard si-a expus ideile cu privire la conditia umana, la
lume si la insecuritatea zilei de maine. Atunci au fost puse bazele existentialismului asa cum
este el cunoscut in prezent, scrierile prolifice filosofice si teologice ale lui Kierkegaard
devenind temelia la care au lucrat mai tarziu alti cugetatori europeni.
Atat Kierkegaard cat si Nietzsche au preferat sa se axeze pe experienta umana subiectiva si nu
pe adevarurile obiective ale stiintelor exacte pentru ca ei considerau ca acestea din urma sunt
mult prea detasate si observationale si prin intermediul lor nu se poate intelege adevarata
experienta umana. Ideile celor doi erau similare cu ale lui Pascal in sensul ca ei cautau sa
inteleaga chinuinta tacuta a oamenilor in fata neintelegerii vietii si folosirea diversiunii pentru
ca omul sa scape de plictiseala. Diferentele vin insa in punctul in care Nietzsche si
Kierkegaard iau in considerare si optiunea alegerii libere referitoare la credinte si valori
fundamentale si la schimbarile naturii si identitatii individului.
Cavalerul credintei din cartile lui Kierkegaard si Supra-omul lui Nietzsche sunt
exemple ale oamenilor ce folosesc libertatea la maximum, ei definindu-si natura existentei
proprii. Individul idealizat al lui Nietzsche isi inventeaza propriile valori, creand totodata si
termenii in care acesta exceleaza. In contrast, Kierkegaard spune ca siguranta obiectiva in
anumite adevaruri religioase este imposibila, fiind baxata pe paradoxuri logice. Insa o cadere
in credinta poate ajuta la atingerea unei stari de existenta ce transcede si contine atat valorile
etice cat si pe cele estetice ale vietii. Vederea lui Kierkegaard asupra lumii a fost mai populara
pentru ca acesta nu avea o aversiune atat de profunda fata de crestinitate ca Nietzsche, tocmai
de aceea ideea sa referitoare la viata individului traita dupa propriile ganduri si idei fiind mai
usor de inteles si acceptat de mai multe clase de oameni.



Concepte ale existentialismului

Curentul filosofic de existentialism se bazeaza pe cateva principii solide printre care si
accentul pus pe existenta concreta. Cugetatorii existentialisti s-au axat pe descoperirea
aspectelor existentei umane concrete si pe conditiile existentei si nu pe ipoteze referitoare la
esenta umana care pentru ei era determinata de alegerile personale. Oamenii exista intr-o stare
de distantare fata de lume in mijlocul caruia traiesc. Tocmai aceasta distanta le ofera
oamenilor posibilitatea de a da un inteles vietii neinteresante din interior. Acest inteles ramane
fragil si poate fi distrus de orice dezamagire, insa tocmai in urma acestor dezamagiri, oamenii
raman sa faca fata lipsei de inteles a lumii. Singura problema filosofica in acest sens a fost
gasita de Albert Camus si a fost considerata suicidul. Tocmai de aceea se spune ca
posibilitatea suicidului ii face pe toti oamenii sa devina existentialisti.
Principiul existentei care precede esenta este central in existentialism. Asta inseamna
ca fiecare viata a fiecarui individ este cea care determina esenta sa, si nu invers. Astfel,
fiintele umane, prin intermediul constiintei lor, isi creeaza propriile valori si determina sensul
vietii proprii. Oamenii care aleg sa se poarte diferit fata de cum o fac in prezent, pot deveni
mai buni sau mai rai, dupa caz. Tocmai din cauza ca oamenii pot alege sa fie buni sau rai,
acestia nu sunt in esenta nici in totalitate buni, nici in totalitate rai.
Angoasa existentiala este de asemenea un principiu central al curentului filosofic de
existentialism. Sentimentul de responsabilitate si libertate umana este cel care provoaca acest
sentiment negativ in conceptia filosofilor. Angoasa este diferita fata de frica pentru ca nu are
nevoie de un obiect pentru a avea loc. Alegerile individului nu trebuie in mod necesar sa aiba
consecinte ingrijoratoare, insa acest lucru nu schimba faptul ca libertatea ramane o conditie a
fiecarei actiuni.
Libetatea este un concept central neinteles in existentialism. Majoritatea oamenilor
inteleg libertatera existentialista ca pe un liber arbitru care permite sa se intample orice si
pentru care valorile sunt inconsecvente cu actiunea si alegerile. Daca nu exista valori in lumea
proprie nu inseamna ca acestea nu exista deloc. Valorile sunt cele cu care indivizii cresc si
acestea devin valorile proprii la maturitate, chiar daca indivizii nu le pot justifica. Valorile
sunt cele care ofera o anumita libertate individului, acesta fiind capabil sa judece si sa aleaga
ce este mai bine pentru el.
In existentialism, disperarea este legata de reactiile unei caderi nervoase in una sau
mai multe calitati definite ale identitatii personale a individului. Disperarea existentialista este
diferita fata de cea comuna in sensul in care aceasta este o stare in care individul se afla
inainte de a cadea in disperarea propriu-zisa. Daca individul se bazeaza pe calitati ce nu sunt
puternice, acesta se va afla mereu in disperare.
Multi ganditori existentialisti se bazeaza pe tema unei vieti autentice. In autenticitate,
individul trebuie sa actioneze in conformitate cu etica proprie si nu asa cum cere un factor
extern. Actul autentic este cel care se afla in concordanta cu libertatea individului. In contrast
cu aceasta, inautenticitatea reprezinta negarea de a trai in concordanta cu libertatea
individuala. Aceasta inautenticitate poate lua multe forme, de la alegerile fara sens la
convingerea proprie ca unele forme de determinism ar fi adevarate.
Actiunea, decizia si libertatea sunt fundamentale in existentialism si, tocmai de aceea,
filosofii adepti ai acestui curent se delimiteaza de rationalisti si pozitivisti. Conform
existentialistilor, oamenii iau decizii bazate pe intelesul acestora pentru ei si nu pe
rationalitate. Ratiunea este deci negata ca si sursa a intelegerii si este o tema specifica
existentialismului, asa cum si accentul pus pe sentimente de anxietate in fata propriei libertati
si a intelegerii mortii este o tema esentiala in existentialism. Rationalitatea este considerata de
cei mai multi rationalisti o forma de rea credinta irationala. Ratiunea este cea care ii opreste
pe oameni sa isi expuna adevaratele valori si sa actioneze in conformitate cu libertatea proprie
si cu intelegerea acesteia ca atare.
Absurdul este o notiune care spune ca nu exista nicio insemnatate a lumii in afara de
cea pe care chiar individul o da acesteia. Aceasta lipsa de sens este caracteristica si
imoralitatii sau nedreptatii lumii. Absurdul contrasteaza cu gandirea karmica conform careia
lucrurile rele nu li se pot intampla oamenilor buni. Pentru lume, nu exista un lucru bun sau o
persoana rea, ceea ce se intampla se intampla si poate avea loc si in cazul oamenilor buni si in
cazul celor rai in egala masura.
Curentul filosofic de existentialism a adus putere oamenilor intr-o perioada de criza
economica, spirituala, sociala si politica. Ideea filosofica i-a ajutat pe acestia sa se ridice si sa
mearga mai departe, cugetand la propria persoana si la caracteristicile, ideile, pricipiile si etica
dupa care aceasta se bazeaza si dupa care aceasta functioneaza.


Psihologia existentialista si psihoterapia ortodox
O caracteristic specific lumii de azi, care a ajuns la o evident extrem n orice col
al lumii, este cutarea unei forme eficiente i cuprinztoare de psihoterapie sau, mai general
spus, de terapie a individului.
Peste tot oamenii sunt invadai de probleme i prin urmare de boli de natur psihic.
Aceste boli sunt, din perspectiva psihoterapiilor laice, fie expresia unor dezechilibre psihice
datorate unor factori diveri, specifici comunitilor umane aglomerate, fie ncercri susinute
de evadare din lumea real, devenit insuportabil, ntr-una imaginar, fantastic, dar tocmai
din aceast cauz cu efecte degenerante asupra psihicului.
O alt cauz major a bolilor pare s fie, cel puin n viziunea lui Victor Frankl,
fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieii, care se manifest sub forma unui aa-numit vid
existenial. Se pare c aceste probleme, care nu sunt simple aporii teoretice, tind s devin din
ce n ce mai mult expresii ale unor stri care rscolesc practic viaa i o deturneaz de la
cursul ei firesc i sntos. Acesta ar fi motivul pentru care fenomenele din aceast categorie
sunt numite probleme sau crize existeniale. n consecin, pentru toate aceste boli i probleme
se caut prin orice mijloace leacul cel mai potrivit. De aici provine probabil i explozia
colilor de psihologie i psihoterapie n modernitate, fiecare dintre ele cu o ofert
psihoterapeutic spectaculoas, pe msura principiilor care stau la baza teoriilor lor
constitutive
2
. n scurte cuvinte, soluionarea propus de colile laice de psihoterapie se poate
reduce, n genere, la ncercarea scoaterii individului din criz i a reechilibrrii sale psihice.
Nu este locul aici s analizm valoarea, veridicitatea i eficiena acestor forme de terapie, dei
un asemenea demers clarificator pare a fi destul de necesar i ateptat, ci s constatm
prezena lor masiv deja, chiar i n spaiul romnesc. Din aceast cauz, cel puin,
considerm c mesajul acestora nu mai poate fi trecut cu vederea. De partea cealalt Biserica,
al crei mesaj fundamental este chemarea universal spre dobndirea venicei mprii a
cerurilor mpreun cu Mntuitorul Hristos, a avut dintotdeauna o grij atent pentru
soluionarea problemelor existeniale ale oamenilor, adaptat perfect fiecrei epoci istorice.
Ca o adaptare fireasc la conceptele culturii contemporane a aprut, nu de mult vreme, i
termenul de psihoterapie ortodox, ca o provocare adresat tuturor, inclusiv psihoterapiilor
din afara Bisericii, dar i ca o ieire venit n ntmpinarea oamenilor care triesc, totui, ntr-

2
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihologia existenialist i psihoterapia ortodox. Traducere din
limba greac, introducere i note de Nicuor Deciu. Ed. Bizantin, 2007, pg. 13
un anume mediu, pliat pe coordonate culturale specifice modernitii i post-modernitii,
esenial diferite de cele de acum cteva sute de ani de pild.
ns, ce se nelege prin acest concept oarecum nou n spaiul bisericesc?
Departe de a fi o inovaie sau o form de secularizare a fondului credinei cretine,
psihoterapia ortodox nu este nimic altceva dect acelai crez al Bisericii lui Hristos
prezentat, dar mai ales practicat, dup un principiu foarte concret i anume: promovarea artei
vindecrii sufletului prin mijlocirea nvturii Sfinilor Prini (att cei vechi, ct i cei mai
noi). Este adevrat c acest curent nu apare doar ca o desfurare dinamic a Tradiiei, ci i pe
fondul unei reale nevoi de terapie n interiorul comunitii.















Bibliografie
1. Friedrich Nietzsche, Voina de putere, traducere i studiu
introductiv de Claudiu Baciu, Editura Aion, Oradea, 1999;
2. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihologia existenialist i
psihoterapia ortodox. Traducere din limba greac, introducere i
note de Nicuor Deciu. Ed. Bizantin, 2007;
3. Geisler, Norman L., Filosofia religiei, Editura Cartea Cretin,
Oradea, 1999;
4. Popescu, Dumitru, Teologie i Cultur, Ed. IBMBOR, Bucureti,
1993;