Cocian Alexandru Cl.

XII C

Curente filosoafice: Existentialismul

Un termen greu de definit si un curent vechi. Ciudat, deoarece majoritatea ganditorilor categorisiti de intelectuali drept existentialisti sunt oameni care neaga ca ar fi. Si pentru ca doi dintre oamenii, pe care majoritatea ii indica drept primii existentialisti, adica Soren Kierkegaaard si Fredrich Nietzche, au existat inainte de nasterea oficiala al acestui curent, de aceea sunt denumiti precursori, dar sunt studiati si tratati asemenea celorlalti membri de grup. Toate figurile importante, cum ar fi Jean-Paul Sartre, Martin Heidegger si Albert Camus, neaga implicarea lor in aceasta miscare, dar toata lumea ii considera fundatia curentului. Termenul a fost folosit prima oara in anul 1943 de catre filozoful francez Gabriel Marceal. Sartre a preluat termenul si l-a inclus intr-o discutie pe teme existentiale, care a avut loc in Club Maintenant, Paris. Termenul e dificil, daca nu chiar imposibil de interpretat. Ce este existentialismul? Nu exista un raspuns concret si simplu.E clar ca pe prim plan sta preocuparea sa fata de existenta concreta a individului si a problemelor ce rezulta din subiectivitatea si constiinta de sine a omului. Existentialismul e o deviatie a filosofiei existentiale, termen filosofic introdus de catre Fritz Heineman in anul 1929, prin intermediul lucrarii sale Noi cai in filozofie. Spirit, Viata, Existenta, Fritz a folosit acest termen pentru a descrie suma tuturor miscarilor si curentelor din filosofie, care au ca obiect problema existentei umane. Ar mai putea fi definit drept reactia individului fata de existenta umana Curentul filosofic de existentialism este specific gandirii secolelor XIX si XX in care, desi au existat diferente de opinie ca si in cazul altor curente filosofice, s-a pus accentul pe inceputurile gandirii. Conform acestei ideologii, gandirea filosofica incepe odata cu subiectul uman si nu cu subiectul gandirii, fiind astfel implicat si individul uman cu tot ceea ce inseamna traire, sentiment si actiune. In cadrul existentialismului, punctul initial al individului este atitudinea existentiala, cunoscuta si ca simtul dezorientarii si al confuziei cand individul se afla in fata unei lumi aparent absurde si neintelese. Existentialistii considera ca, prin existentialism, acestia ajung cel mai aproape de experienta umana autentica pentru ca celelalte filosofii sunt prea abstracte in forma si continut pentru a se apropia de experienta umana concreta. Tatal intregului curent filosofic este considerat Soren Kierkegaard. El a spus ca individul este singurul responsabil pentru a da un sens vietii proprii si pentru a trai o viata sincera si pasionala in ciuda tuturor obstacolelor ce ar veni in calea sa si a distractiilor plictiselii, absurditatii, alienarii, angoasei si disperarii.

Filosofii impartasesc aceeasi idee generala referitoare la existentialism insa difera in gandire in anumite aspecte ale ideii. Unii dintre acestia iau in considerare moduri diferite de percepere a unei vieti indestulatoare, a obstacolelor ce trebuie depasite, si a factorilor externi si interni care sunt implicati in acest proces, incluzandu-se aici si posibilele consecinte ale existentei sau non-existentei lui Dumnezeu. Curentul filosofic a crescut in popularitate dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial pentru ca, prin intermediul sau, se punea si accentul pe importanta libertatii si individualitatii umane. Existentialism si istorie Soren Kierkegaard si Friedrich Nietzsche au fost primii filosofi care au pus bazele intregului curent existentialist incepand cu secolul XIX. In secolul XX, Martin Heidegger le-a luat acestora mostenirea si a reusit sa influenteze si alti filosofi existentialisti precum Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre si Albert Camus. Si in literatura, curentul ideologic a reusit sa ajunga, Kafka si Dostoievschi descriind anumite teme existentialiste in operele lor literare. Desi exista un mare numar de asemanari intre ganditorii existentialisti, se pot gasi si diferente majore intre ideile acestora. Primul filosof care a folosit termenul existentialism a fost Gabriel Marcel in anii 1940, abia mai tarziu Jean Paul Sartre adoptand acest termen pentru a-i servi la descrierea viziunii sale referitoare la om. Termenul a fost mai apoi atribuit in mod retrospectiv ganditorilor care au avut ca subiecte principale existenta in general, si existenta umana in particular. Cel care i-a influentat pe toti a fost insa Soren Kierkegaard, pentru acesta criza existentei umane fiind tema principala a intregii sale opere. Tocmai de aceea, el a fost numit tatal existentialismului. Pentru ca teme predominant existentialiste au fost expuse de-a lungul mai multor secole, cand termenul care le-a adunat a aparut, acesta a prins bine la public si a castigat o popularitate aproape instantaneee. Precursori ai existentialismului Desi prin existentialism se intelege curentul de gandire filosofica atribuit secolelor XIX si XX, au existat cugetatori, carturari si teologi care au avut astfel de idei si inainte de aceste secole. Printre cei mai batrani precursori ai curentului ideologic care au avut teorii referitoare la existenta umana s-au aflat Buddha, Sfantul Augustin (Confesiuni), William Shakespeare (Hamlet), Gandurile lui Blaise Pascal, Candida lui Voltaire si opera Walden a lui Henry David Thoreau. Acestia au prezentat in operele mentionate, sau in intreaga lor conceptie asupra vietii, idei referitoare la existentialism si conditia umana in relatie cu acesta. In secolul XIX, Soren Kierkegaard si-a expus ideile cu privire la conditia umana, la lume si la insecuritatea zilei de maine. Atunci au fost puse bazele existentialismului asa cum este el cunoscut in prezent, scrierile prolifice filosofice si teologice ale lui Kierkegaard devenind temelia la care au lucrat mai tarziu alti cugetatori europeni. Atat Kierkegaard cat si Nietzsche au preferat sa se axeze pe experienta umana subiectiva si nu pe adevarurile obiective ale stiintelor exacte pentru ca ei considerau ca acestea din urma sunt mult prea detasate si observationale si prin intermediul lor nu se poate intelege

adevarata experienta umana. Ideile celor doi erau similare cu ale lui Pascal in sensul ca ei cautau sa inteleaga chinuinta tacuta a oamenilor in fata neintelegerii vietii si folosirea diversiunii pentru ca omul sa scape de plictiseala. Diferentele vin insa in punctul in care Nietzsche si Kierkegaard iau in considerare si optiunea alegerii libere referitoare la credinte si valori fundamentale si la schimbarile naturii si identitatii individului. Cavalerul credintei din cartile lui Kierkegaard si Supra-omul lui Nietzsche sunt exemple ale oamenilor ce folosesc libertatea la maximum, ei definindu-si natura existentei proprii. Individul idealizat al lui Nietzsche isi inventeaza propriile valori, creand totodata si termenii in care acesta exceleaza. In contrast, Kierkegaard spune ca siguranta obiectiva in anumite adevaruri religioase este imposibila, fiind baxata pe paradoxuri logice. Insa o cadere in credinta poate ajuta la atingerea unei stari de existenta ce transcede si contine atat valorile etice cat si pe cele estetice ale vietii. Vederea lui Kierkegaard asupra lumii a fost mai populara pentru ca acesta nu avea o aversiune atat de profunda fata de crestinitate ca Nietzsche, tocmai de aceea ideea sa referitoare la viata individului traita dupa propriile ganduri si idei fiind mai usor de inteles si acceptat de mai multe clase de oameni. Existentialism si urmarile celui de-al Doilea Razboi Mondial Dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, diverse curente de gandire au inceput sa renasca in intreaga lume. Existentialismul a fost unul dintre cele mai populare curente ideologice filosofice si culturale, Albert Camus si Jean-Paul Sartre fiind responsabili de promovarea sa. Ei au actionat, ridicand problema existentei umane la fileu si au atacat prin enuntarea teoriilor proprii si prin nuvelele in care temele referitoare la conditia umana si la viata erau abundente si usor de gasit. Lumea de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial se afla in ruine. Pierderea atator vieti umane, distrugeri colosale si o atmosfera posomorata dominau toate orasele lumii, in timp ce guvernele incercau sa se ridice in genunchi dupa infrangerile suferite de ambele baricade ale razboiului. Acest moment a fost propice popularizarii curentului filosofic de existentialism prin intermediul literaturii franceze. Camus si Sartre au devenit cei mai cunoscuti scriitori ai momentului, ei activand si promovand din greu existentialismul prin toate mijloacele aflate la indemana. In curentul german de gandire, Heidegger a fost cel care a popularizat ideea existentialista si umanismul secular, acesta observand chiar la un moment dat ca el si Sartre au multe idei asemanatoare. La Sartre Drumurile Libertatii, Fiinta si Neantul, Critica Cugetarii Dialectice si ziarul Les Temps Modernes s-au aflat printre cele mai populare scrieri cu tema existentialista. Camus nu s-a lasat mai prejos si a contracarat cu ziarul sau Combat si cu operele sale literare: Caligula, Mitul lui Sisif, Strainul, Rebelul si Plaga. Simone de Beauvoir a fost cugetatoarea existentialista care a reprezentat acest curent in randul femeilor. Nu se stie insa daca succesul si recunoasterea de care s-a bucurat aceasta au venit datorita relatiei sale cu Sartre sau pentru ca ideile sale chiar erau demne de luat in seama, insa ea a combinat ideile existentialiste cu feminismul, ridicand o intrebare femeilor de atunci care inca nu cunosteau acest termen si care nu au pornit la un razboi rece cu barbatii. Cele mai cunoscute opere al lui Simone de Beauvori sunt Etica Ambiguitatii si Al Doilea Sex.

Concepte ale existentialismului Curentul filosofic de existentialism se bazeaza pe cateva principii solide printre care si accentul pus pe existenta concreta. Cugetatorii existentialisti s-au axat pe descoperirea aspectelor existentei umane concrete si pe conditiile existentei si nu pe ipoteze referitoare la esenta umana care pentru ei era determinata de alegerile personale. Oamenii exista intr-o stare de distantare fata de lume in mijlocul caruia traiesc. Tocmai aceasta distanta le ofera oamenilor posibilitatea de a da un inteles vietii neinteresante din interior. Acest inteles ramane fragil si poate fi distrus de orice dezamagire, insa tocmai in urma acestor dezamagiri, oamenii raman sa faca fata lipsei de inteles a lumii. Singura problema filosofica in acest sens a fost gasita de Albert Camus si a fost considerata suicidul. Tocmai de aceea se spune ca posibilitatea suicidului ii face pe toti oamenii sa devina existentialisti. Principiul existentei care precede esenta este central in existentialism. Asta inseamna ca fiecare viata a fiecarui individ este cea care determina esenta sa, si nu invers. Astfel, fiintele umane, prin intermediul constiintei lor, isi creeaza propriile valori si determina sensul vietii proprii. Oamenii care aleg sa se poarte diferit fata de cum o fac in prezent, pot deveni mai buni sau mai rai, dupa caz. Tocmai din cauza ca oamenii pot alege sa fie buni sau rai, acestia nu sunt in esenta nici in totalitate buni, nici in totalitate rai. Angoasa existentiala este de asemenea un principiu central al curentului filosofic de existentialism. Sentimentul de responsabilitate si libertate umana este cel care provoaca acest sentiment negativ in conceptia filosofilor. Angoasa este diferita fata de frica pentru ca nu are nevoie de un obiect pentru a avea loc. Alegerile individului nu trebuie in mod necesar sa aiba consecinte ingrijoratoare, insa acest lucru nu schimba faptul ca libertatea ramane o conditie a fiecarei actiuni. Libetatea este un concept central neinteles in existentialism. Majoritatea oamenilor inteleg libertatera existentialista ca pe un liber arbitru care permite sa se intample orice si pentru care valorile sunt inconsecvente cu actiunea si alegerile. Daca nu exista valori in lumea proprie nu inseamna ca acestea nu exista deloc. Valorile sunt cele cu care indivizii cresc si acestea devin valorile proprii la maturitate, chiar daca indivizii nu le pot justifica. Valorile sunt cele care ofera o anumita libertate individului, acesta fiind capabil sa judece si sa aleaga ce este mai bine pentru el. In existentialism, disperarea este legata de reactiile unei caderi nervoase in una sau mai multe calitati definite ale identitatii personale a individului. Disperarea existentialista este diferita fata de cea comuna in sensul in care aceasta este o stare in care individul se afla inainte de a cadea in disperarea propriu-zisa. Daca individul se bazeaza pe calitati ce nu sunt puternice, acesta se va afla mereu in disperare. Multi ganditori existentialisti se bazeaza pe tema unei vieti autentice. In autenticitate, individul trebuie sa actioneze in conformitate cu etica proprie si nu asa cum cere un factor extern. Actul autentic este cel care se afla in concordanta cu libertatea individului. In contrast cu aceasta, inautenticitatea reprezinta negarea de a trai in concordanta cu libertatea individuala. Aceasta inautenticitate poate lua multe forme, de la alegerile fara sens la convingerea proprie ca unele forme de determinism ar fi adevarate. Actiunea, decizia si libertatea sunt fundamentale in existentialism si, tocmai de aceea, filosofii adepti ai acestui curent se delimiteaza de rationalisti si pozitivisti. Conform

existentialistilor, oamenii iau decizii bazate pe intelesul acestora pentru ei si nu pe rationalitate. Ratiunea este deci negata ca si sursa a intelegerii si este o tema specifica existentialismului, asa cum si accentul pus pe sentimente de anxietate in fata propriei libertati si a intelegerii mortii este o tema esentiala in existentialism. Rationalitatea este considerata de cei mai multi rationalisti o forma de rea credinta irationala. Ratiunea este cea care ii opreste pe oameni sa isi expuna adevaratele valori si sa actioneze in conformitate cu libertatea proprie si cu intelegerea acesteia ca atare. Absurdul este o notiune care spune ca nu exista nicio insemnatate a lumii in afara de cea pe care chiar individul o da acesteia. Aceasta lipsa de sens este caracteristica si imoralitatii sau nedreptatii lumii. Absurdul contrasteaza cu gandirea karmica conform careia lucrurile rele nu li se pot intampla oamenilor buni. Pentru lume, nu exista un lucru bun sau o persoana rea, ceea ce se intampla se intampla si poate avea loc si in cazul oamenilor buni si in cazul celor rai in egala masura. Curentul filosofic de existentialism a adus putere oamenilor intr-o perioada de criza economica, spirituala, sociala si politica. Ideea filosofica i-a ajutat pe acestia sa se ridice si sa mearga mai departe, cugetand la propria persoana si la caracteristicile, ideile, pricipiile si etica dupa care aceasta se bazeaza si dupa care aceasta functioneaza.