Epoca postmoderna

Studiu de caz:
Cum poate fi legitimat în postmodernism un discurs metanarativ? Cum va vedeti plasati
(din perspectiva istoriei contemporane) în rolul de erou eliberator de istorie si mare înfaptuitor al
tolerantei universale si a depasirii terorii prin paralogie?
Încercati sa raspundeti prin:
-         cine a devenit marele erou?
-         care sunt considerate a fi "marile primejdii" ale societatii postmoderne. La lista voastra
adaugati-o si pe aceea de indeterminism. Ce parere aveti despre o astfel de amenintare?;
-         în ce credeti ca s-a transformat "scopul" omului societatii postmoderne tinând cont ca acela
al omului vechi era "victoria în fata raului"?. Interpretati expresia: "Binele învinge întotdeauna".
-         ce considerati a fi, în postmodernism "marea aventura"?   
Definirea conceptului de post-modernism s-a dovedit a fi extrem de dificila si aproape imposibil de
realizat. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este întarita de prezenta unui ethos al anti
etichetei. Pe masura ce vreun filosof se straduia sa gaseasca o definitie, un altul aparea sa
o deconstruiasca si tot asa.
Cronologia postmodernismului începe în anul 1920 odata cu emergenta
miscariidadaismului. Sustinatorii acesteia veneau cu o propunere: aceea a colajului. Totodata ei
mutau accentul pe rama obiectelor sau a discursurilor considerata a fi mai importanta decât opera
însasi. Un alt curent care a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a
fost existentialismul. Acesta a plasat centralitateanaratiunilor individuale drept sursa a moralei si a
întelegerii. Cu toate acestea abia la sfârsitul Celui de-al doilea Razboi Mondial, atitudinile
postmoderne au început sa apara.
Ideea centrala a post-modernismului e ca problema cunoasterii se bazeaza pe tot ce e exterior
unui individ. Post-modernismul, chiar daca este  diversificat sipolimorfic, începe invariabil din
chestiunea cunoasterii. Post-modernismul care si-a dezvoltat un vocabular cu o retorica anti-
iluminista. Reprezentantii sai au argumentat ca rationalitatea nu a fost niciodata atât de sigura pe
cât sustineau rationalistii, si ca însasi cunoasterea era legata de loc, timp, pozitie sociala sau alti
factori cu ajutorul carora un individ îsi construieste punctele de vedere necesare cunoasterii.
Pentru a te salva din acest construct al cunoasterii a devenit necesara critica ei, si 646w2216g
astfel sa-i deconstruiesti cunoasterea afirmata. Jacques Derrida argumenta ca singura aparare în
fata inevitabilei deconstructii a cunoasterii, sistemelor de putere, ce se numeste hegemonie ar
trebui sa se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze
originale se numeste "logocentrism". În loc sa-ti bazezi cunoasterea pe cazuri sau texte
particulare, baza cunoasterii a fost privita ca fiind generata de jocul liber al discursului. (Aceasta
idee îsi are radacinile în teoria jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein.) Aceasta subliniere a
permisivitatii jocului liber în contextul mai larg al conversatiei si discursului conduce
postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului, a manipularii textuale, referintelor sau
tropilor.
Filosofii postmoderni au început sa atace unitatea modernismului si a acelei unitati cu
radacini în Iluminism. Un exemplu în acest sens îl avem din partea teoreticianului cultural
francez, Jean Baudrillard. În cartea sa, Simulations and Simulacra, a recunoscut ca realitatea
sociala nu exista în sens conventional, ci ca a fost înlocuita de un proces fara sfârsit de producere
de simulacre. Mass media si celelalte forme ale productiei culturale de masa genereaza constant
procese de re-apropriere si re-contextualizare ale unor simboluri culturale sau imagini în mod
fundamental deplasând experienta noastra de la "realitate" la o "hyperealitate". Potrivit acestei
tendinte, e semnificativ ca începuturile arhitecturii post moderne nu este considerata construirea
unei cladiri mari, ci distrugerea proiectului modernist de case creat de Pruitt-Igoe.
Postmodernismul este reticent în fata pretentiilor unora ca sunt detinatorii secretelor adevarului,
eticii, sau frumosului care au radacini în orice altceva decât perceptia individuala sau constructia
de grup. Idealurile utopice ale adevarurilor universal aplicabile sau estetice lasa loc unor
petit recits locale, descentrate, care în loc sa se refere la adevaruri universale sau la alte idei
sau artifacte culturale, ele însele sunt subiecte ale interpretarii sau reinterpretarii. Adevarul poate
fi înteles daca toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodata neputând sa atinga un punct al
cunoasterii care ar putea fi numite adevar.
 Postmodernismul este folosit si în sens foarte larg desemnând cam toate curentele de
gândire de la sfârsitul secolului XX dar si realitatile sociale si filosofice ale perioadei. Criticii
marxisti considera în mod polemic faptul ca postmodernismul este un simptom al "capitalismului
târziu" si al declinului institutiilor si apoi a statului natiune. Alti gânditori afirma ca
postmodernitatea e reactia naturala la transmisii mediatice si societate. Abilitatea cunoasterii de a
fi copiata la nesfârsit opreste încercarile de a constrânge interpretarea sau de a-i institui
originalitatea prin mijloace simple cum ar fi productia unei opere. Din aceasta perspectiva scolile
de gândire etichetate drept "postmoderne" nu se împaca deloc cu timpul lor din moment ce
polemici sau certuri apar trimitând spre schimbarea bazelor cunoasterii stiintifice catre un consens
al oamenilor de stiinta cum a fost demonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai
ca o constientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioada moderna si cea post-
moderna.
Postmodernismul a fost identificat drept o disciplina teoretica la începutul anilor 80 ai secolului
trecut, dar ca o miscare culturala a aparut cu ani buni înainte. Momentul de cotitura dintre
modernism si postmodernism este dificil de stabilit, daca nu chiar imposibil.
Unii teoreticieni resping de la bun început faptul ca o asemenea distinctie ar exista afirmând ca
postmodernismul, pentru toate afirmatiile sale de fragmentare si de pluralitate, ar fi doar o parte
componenta a cadrului mai larg, supra integrator al modernitatii. Filosoful
germanJürgen Habermas e un puternic aparator al acestei teze.
Teoria a capatat putere si a ocupat spatiul academic francez.. În 1979 Jean-
François Lyotard a scris o opera foarte influenta, "Conditia postmoderna" un raport asupra
cunoasterii detotalizante. Jean Baudrillard, Michel Foucault, si apoi Roland Barthes (în operele
sale mai târzii, post-structuraliste) sunt de asemenea nume de referinta în teoria postmoderna.
Postmodernismul are drept aliati apropiati mai multe discipline academice contemporane, mai
ales pe cele din câmpul sociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau a
teoriei post coloniale. Altii identifica miscarile anti-establishment si de underground din anii saizeci
ai secolului XX ca primele manifestari ale nasterii postmodernismului. Miscarea are diferite
ramificatii politice, trasaturile anti-ideologice sunt asociate cu si conduc la miscarile feministe,
miscarea de egalitate sociala, miscarea pentru drepturile homosexualilor, alte forme ale
anarhismului de la sfârsitul secolului XX, între care si miscarile pacifiste si diferiti hibrizi ai
acestora în interiorul miscarii curente de anti-globalizare. Deloc surprinzator nici una din aceste
institutii nu îmbraca singura toate aspectele miscarii postmoderne, dar reflecta sau împrumuta
câteva din ideile sale centrale.
Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii despre corp este
considerata o alta borna importanta. Desi se întâmpla arareori sa poti stabili cu exactitate care
sunt originile unei asemenea schimbari sociale majore, e destul de probabil sa presupunem ca
postmodernismul reprezinta acumularea deziluziilor în fata proiectului Iluminist si al progresului
stiintific, element central al gândirii moderne.
În eseul sau From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global
Context, Ihab Hassan selecteaza câteva dintre contextele în care termenul a fost folosit, înca
înainte sa devina atât de popular:
John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, foloseste termenul cu
sensul dePost-Impressionism.
Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) îl foloseste cu sensul de reactie împotriva dificultatii si
experimentalismului poeziei moderniste.
Arnold J. Toynbee, în 1939, îl vede cu sensul de sfârsit al ordinii Vestului burghez, cu radacini în
secolul al XVII lea.
Bernard Smith, în 1945, îl are cu sensul de miscare a realismului socialist în pictura.
Irving Howe and Harry Levin, în 1959,1960, îl foloseste pentru a semnifica declinul culturii
moderniste înalte.
Charles Jencks, 1977, în studiul sau "The Language of Postmodern Architecture", pare sa fi fost
printre primii autori care a dat termenului sensul în care el este folosit si astazi.
În Statele Unite ale Americii dezbaterea în jurul termenului postmodernism începe în anii 70 ai
secolului XX. Fredric Jameson, publica o lucrare intitulata Postmodernism or the Cultural Logic of
Late Capitalism, în 1984. Nucleul acestui studiu a fost publicat într-o alta forma, sub
titlul Postmodernism and the consumer society. Alti autori de numele carora se leaga primele
studii despre post-modernism sunt Steven Connor cu lucrarea The Politics of Postmodernism
a Lindei Hutcheon si o alta intitulata PostmodernistCulture si poate cel mai important dintre autori,
francezul Jean Francois Lyotard cu lucrarea La condition postmoderné, publicata în 1979, si care
avea sa marcheze ruptura de filosofia de pâna la el.

Postmodernismul în limba
Mai important decât rolul postmodernismului în limbaj, este accentul pus asupra sensurilor
implicite ale cuvintelor si formelor. Structurile care exprima puterea sunt parte ale felului în care
cuvintele sunt folosite. Exemplele cele mai evidente al schimbarilor dintre dictiune si discurs pe
care postmodernismul le patroneaza merg de la utilizarea cuvântului "Om" cu litera capitalizata
pentru a ne referi la întreaga umanitate, pâna la pronumele personal standard "el" ce devine
pronume pentru o persoana de gen incert, sau ca o înlocuire a clasicei diateze reflexive. 
Un concept important al modului în care postmodernismul priveste limba este ideea de "joc". Prin
ideea de joc se întelege schimbarea cadrului de conexiune al ideilor. Sunt permise sensurile
figurate precum si trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul sau de la un cadru
de referinta la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne, textul e alcatuit dintr-o serie de
"marcaje" ale caror sens este atribuit cititorului si nu autorului, acest joc se bazeaza pe mijloacele
cu care cititorul construieste sau interpreteaza textul, si cu ajutorul carora autorul devine o
prezenta în mintea cititorului. Jocul în interiorul textului sau cu textul implica si invocarea unor
opere scrise. Scopul declarat este acela de a slabi autoritatea, fie prin parodierea
presupozitiilor  sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicatii gresite în ceea ce priveste
intentia autorului. Esential pentru aceasta abordare ramâne studiul
lui JacquesDerrida, Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences, un capitol al
volumului Scriitura si diferenta. Acest punct de vedere are detractori înflacarati. Voci numeroase
sustin ca avem de-a face cu o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor si
text. Daca un autor are ceva de comunicat el trebuie sa-si aleaga cuvintele care îi transmit ideea
cu cât mai multa transparenta cititorului.
Metoda propusa de Lyotard este cea a jocurilor de limbaj, termen preluat de
la Wittgenstein, care denumeste tipurile de enunturi deosebite prin analiza efectelor diferitelor
tipuri de discurs. În acest sens, cunoasterea stiintifica ( limbajul cunoasterii stiintifice ) s-ar
caracteriza prin:
1. Prioritatea denotativului ( fata de interogativ, prescriptiv etc. ). Acceptarea enunturilor e legata
de valoarea lor de adevar, iar pragmatica acestui limbaj presupune formularea de enunturi
verificabile sau falsificabile despre referenti accesibili partilor.
2. Izolarea denotativul de celelalte tipuri a caror combinatie formeaza legatura sociala,
cunoasterea stiintifica s-ar izola astfel de societate.
3. Competenta e obligatorie doar pentru destinatorul enuntului ( deci nu si pentru destinatar )
4. Nici un enunt stiintific nu se valideaza prin simpla formulare. ( e nevoie de coerenta cu alte
enunturi admise în sistem, de îndeplinirea unor criterii de verificare si/sau falsificare etc. ) 
5. Coerenta implica faptul ca orice enunt nou acceptat sa nu intre în contradictie cu vechile
enunturi sau daca o face sa elimine vechiul enunt. În felul acesta sunt implicate o memorie, un
proiect deci o temporalitate diacronica. Procesul e cumulativ, noul enunt nu este propus decât
daca difera de cele precedente. Ideea e preluata de la Kuhn, care printre altele mai spune si ca
evolutia stiintei se face în salturi, prin revolutii si nu continuu, prin simpla acumulare.
Mai departe expansiunea stiintei nu are legatura doar cu pozitivismul eficientei
( performativitatea ) ci mai degraba cu evolutia prin paralogii. Apar tot timpul paradoxuri în
cunoasterea stiintifica postmoderna prin includerea în discursul stiintific a discursului despre
validarea enunturilor cu valoare de legi. Paralogia poate fi la rândul ei legitimanta înlocuind
vechile criterii ale consensului etc. ( devenite insuficiente ). Evolutia stiintifica presupune
destabilizarea vechilor teorii si explicatii, elaborarea în permanenta de noi norme, apar tot timpul
rupturi. E o evolutie sincopata în care paradoxul poate fi un motor al generarii noului.
În lucrarea sa, Conditia postmoderna, Lyotard anunta moartea legitimarii cunoasterii în
forma metapovestirilor, a miturilor, care ascund un esafodaj fortat vizibil care raspunde mai
degraba nevoii de unificare terorizante sub imperiul unor principii fixe cum ar fi aceea centrate pe
ideea privilegiului conditiei umane.
Tipul de cunoastere narativa urma sa fie înlocuit de cunoasterea stiintifica, aceasta având
avantajul de a se constitui pe suprafata unui ansamblu complex în care nedeterminatul si
determinatul trimit catre permanenta înnoire, în care imposibilitatea legitimarii pana la capat
transforma totul într-un joc pulverizat în sisteme autonome logico-lingvistice imposibil de tradus
intr-o metalimba universala care sa serveasca integrarii. În aceste conditii teroarea monismului
absolut determinant, a unicului în lumea caruia nu se poate respira e înlocuita de libertatea
creatoare, manifestabila ca imaginatie implicata strict necesar de orice demers de cunoastere
( stiintifica). Ori toata cartea lui seamana a discurs de întemeiere a ceea ce refuza sa se mai
întemeieze si deopotriva construieste un esafodaj în spiritul si stilul vechilor metapovestiri,
schimbând doar decorul si termenii.
Întrebarea se poate extinde asupra oricarui demers coerent care vrea sa legitimeze
postmodernismul, obligat sa reintre în cadrele diferentelor stricte, fata de un altceva (spre
exemplu, modernism cel mai des ), desi pretinde maxima toleranta si lipsa oricarei respingeri
definitive. În postmodernism, functia narativa îsi pierde atributele, marele erou, marile primejdii,
marile aventuri si, prin urmare, marele scop. Ea se disperseaza într-o mare de elemente
lingvistice narative, dar si denotative, prescriptive, descriptive etc., toate având valente
pragmatice clare, în linia carora se înscrie, evident, profitul, puterea etc. Fiecare dintre noi traieste
la rascrucea unor astfel de elemente pe care le constata, le întelege, le pune în practica sau alege
sa  traiasca . în afara lor.  Cum am putea întelege aceasta moarte a metapovestirii? Cu siguranta
nu este un lucru greu de explicat. Fara îndoiala, în plan pragmatic, acest lucru este o consecinta a
progresului stiintelor. În plan teoretic, stiintific, caderea în desuetudine a dispozitivului metanarativ
îi corespunde criza prin care trece filosofia metafizica si cea a institutiei universale careia îi
apartine.
Un lucru ramâne constant si anume: "marea aventura" si drumul spre "marele scop". În
postmodernism, aceasta ramâne aventura cunoasterii stiintifice, iar marele scop este aflarea
adevarului pentru satisfacerea a tot mai multor nevoi: intelectuale, de sanatate, spirituale, fizice
etc. Astazi, stiinta este la fel de mult tentata de determinism, ca si în trecut. Ceea ce îi uneste si în
stiinta si în spiritualitate este nevoia de credinta, si aceasta este luata din religie.

Postmodernismul în arta
Daca modernistii au sperat sa scoata la lumina universaliile sau fundamentele artei,
postmodernismul încearca sa le detroneze, sa îmbratiseze diversitatea si contradictia. O abordare
postmoderna a artei respinge distinctia dintre arta joasa sau înalta. Respinge de asemenea
granitele rigide si favorizeaza eclectismul, amestecul de idei si forme. Promoveaza parodia, ironia,
scrisul jucaus. Spre deosebire de arta moderna, cea postmoderna înlocuieste tonul grav ce
însotea actul de cautare a adevarului, cu "jocul". Postmodernitatea a îmbratisat de asemenea
amestecul cuvintelor cu arta, colajul si alte miscari din modernism într-o încercare de a multiplica
mediile si mesajele. Foarte multe elemente se centreaza pe o schimbare în alegerea temelor.
Artistii postmoderni privesc mass-media ca o tema fundamentala pentru arta, si folosesc forme,
tropi, materiale precum  monitoare video, arta ready made sau descrieri ale unor obiecte
mediatice, ca puncte focale ale operelor lor.
Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în actiune, prin modul în care
îsi aproprie simboluri populare comune si artefacte culturale "gata facute", aducând ceea ce alta
data era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte. Atitudinea critica a
postmodernismului este împletita cu aprecierea unor opere precedente. Astfel operele miscarii
dadaiste primesc o recunoastere ca si ale autorului de colaje, Robert Rauschenberg, a carui
opera a fost initial considerata lipsita de importanta în anii 50, dar care a devenit unul dintre
precursorii miscarii prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang cinematograful si discutiile
despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase.

Postmodernismul în arhitectura
Cele mai vizibile idei si trasaturi ale postmodernismului se observa în arhitectura. Spatiile
functionale si formalizate ale miscarii moderniste sunt înlocuite de diverse estetici. Stilurile se
ciocnesc, formele sunt adoptate pentru ele însele, si apar noi modalitati de vizualizare a stilurilor
familiare si a spatiului arhisuficient.
Arhitectura postmoderna a fost descrisa ca fiind "neo-eclectica", astfel încât referinta si
ornamentul s-au întors pe fatade, înlocuind stilurile fara ornamente si agresive ale modernismului,
de exemplu într-o cladire din Boston Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu utilizarea
unghiurilor non ortogonale si a suprafetelor ciudate cele mai faimoase
fiind Stuttgart State Gallery si Guggenheim Museum Bilbao.
Lista arhitectilor postmoderni îi include
pe Philip Johnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, James Stirling si Frank Gehry.
Profetul postmodernitatii a fost, arhitectul si criticul american Charles Jencks, în al carui studiu au
fost definite trasaturile esentiale ale curentului. Arhitectii postmoderni au cautat un punct de
conjunctie între tehnologia secolului XX si stilurile traditionale din trecut, în special clasicismul. Ca
reactie la austeritatea miscarii moderniste, arhitectii s-au întors la surse regionale si
traditionale, introducîndornamente, culori, si sculpturi. Adesea într-o maniera hibrida si jucausa.
Exemplul arhetipal de arhitectura postmoderna este Portland Public Services Building in
Portland, Oregon (1980-2) avînd ca autor pe Michael Graves, o cladire uriasa ale carei suprafete
sunt însufletite de contrastul culorilor si de motivele ornamentale.
Filosofii postmoderni sunt adesea catalogati drept fiind o lectura dificila, iar teoria critica a
fost adesea ridiculizata pentru sintaxa ei întepenita si încercarile de a combina tonul polemic cu
un vast arsenal de termeni nou inventati. Totusi, acuzatii similare fusesera formulate si la adresa
operelor din epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurile voluminoase ale
epocii Victoriene, cum ar fi Nasterea tragediei a lui Friedrich Nietszche. Mai important decât rolul
postmodernismului in limbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor si
formelor, structurile care exprima puterea sunt parte ale felului în care cuvintele sunt folosite, de la
utilizarea cuvântului "Om" cu litera capitalizata pentru a te referi la întreaga umanitate, pâna la
pronumele personal standard "el" ce devine pronume pentru o persoana de gen incert, sau ca o
înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evident al schimbarilor dintre
dictiune si discurs pe care postmodernismul le patroneaza.
Un concept important al modului în care postmodernismul priveste limba este idea de "joc".
In contextul postmodernismului, joc înseamna schimbarea cadrului de conexiune al ideilor, si
astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul,
sau de la un cadru de referinta la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcatuit
dintr-o serie de "marcaje" ale caror sens este atribuit cititorului iar nu autorului, acest joc se
bazeaza pe mijloacele cu care cititorul construieste sau interpreteaza textul, si cu ajutorul carora
autorul devine o prezenta în mintea citittorului. Jocul implica mai apoi si invocarea unor opere
scrise în aceeasi maniera pentru a le slabi autoritatea, fie prin parodierea presupozitiilor acestora
sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicatii gresite în ceea ce priveste intentia autorului.
Esential pentru aceasta abordare ramâne însa studiul
lui Jacques Derrida Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciencesun capitol al
volumului Scriitura si diferenta, publicat initial separat într-un articol în 1966.
Acest punct de vedere are detractori înflacarati care îl considera dificil si abscons, si o violare a
contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, daca un autor are ceva de comunicat el
trebuie sa-si aleaga cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multa transparenta cititorului.

Postmodernismul în literatura
În anumite privinte, se poate spune ca literatura postmoderna nu se raporteaza la cea
modernista, pe masura ce îsi dezvolta sau rafineaza stilul si devine constienta de sine si ironica.
Împreuna literatura moderna si postmoderna reprezinta o ruptura de realismul desecol XIX, în
care naratiunile spun o poveste dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub raportul
personajului, cele doua literaturi exploreaza subiectivismul, renunta la realitatea exterioara, pentru
a examina stari interioare de constiinta. Exemplul elocvent în materie modernista este "fluxul
constiintei" în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce. Atât literatura moderna cât si cea
postmoderna exploreaza fragmentarismul în narare si constructia. Astfel de exemple avem prin
operele modernistilor Virginia Woolf, ale dramaturgului suedez August Strindberg sau ale
autorului italian Luigi Pirandello.
 Daca literatura modernista a considerat fragmentarea si extrema subiectivitate drept
expresii ale unei crize existentiale, ale unui conflictfreudian interior, literatura postmoderna a evitat
aceasta criza. Personajele torturate si izolate, anti eroii lui Knut Hamsun sau SamuelBeckett, sau
lumea de cosmar al lui T.S. Eliot, fac loc în scrierile postmoderne unor naratiuni deconstruite si
auto reflexive din romanele unor John Fowles, John Barth, sau Julian Barnes.

Postmodernismul în literatura româna

Pentru cultura româna procesul de sincronizarea a început mai târziu, prin anii '60. Primele
reactii împotriva poeticii moderniste  au apartinut "grupului oniric" format din Leonid Dimov,
Emil Brumaru, Vintila Ivanceanu, Dumitru Ţepeneag. Lor li s-au alaturat scriitorii care faceau parte
din "scoala de la Târgoviste" si anume prozatorii: Radu Petrescu, Costache Olareanu, Mircea
Horia Simionescu. Au urmat scriitorii "Cenaclului de luni" condus de Nicolae Manolescu si
Cenaclului "Junimea" al lui Ovid S. Crohmalniceanu. Este momentul în care se impune în
literatura Generatia '80. Între trasaturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul
de narativitate si lirism în poezie, oralitatea expresiei, pastisa, parodia, colajul, jocurile de limbaj.
În fond, tipologia postmoderna s-ar putea defini tocmai prin .lipsa unei tipologii riguroase, prin
extrema mobilitate si amestec voit al genurilor.

Trasaturile postmodernismului din România

Postmodernismul, afirma Ovid S. Crohmalniceanu, e monstrul de la Loch Ness al criticii
contemporane, tot mai multi insi declara ca l-au vazut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfatisari
descriptii absolut diferite. Este greu, daca nu imposibil, de împacat punctele de vedere ale
teoreticienilor si mai cu seama de a le reduce la doar câteva principii. Cu toate acestea
câteva  puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizati comentatori români ai fenomenului s-
au format.
În proza, postmodernismul presupune: textualism, un mod de a organiza povestirea sau
romanul; trecerea de la proza auctoriala la proza autoreflexiva;  predilectia pentru fragment si o
noua relatie cu cititorul. (Eugen Simion)  În poezie, postmodernismul nu inventeaza cu adevarat o
noua poezie, asa cum inventase epoca moderna. Monica Spiridon îl considera în schimb doar un
mit cultural si nimic altceva. Mircea Cartarescu, dimpotriva, accentueaza latura autobiografica,
realista, orala si prozaizanta a curentului. Pe lânga toate acestea postmodenismul mai înseamna
joc, combinatie, ironie, retorica, eliberarea fanteziei si împrumutarea limbajului familiar, dar si
ingenioase constructii din "prefabricate". Iar lista trasaturilor s-ar putea amplifica
Deconstructia
Deconstructia este o unealta a postmodernismului, care a generat un adevarat curent în
arhitectura, Deconstructivism, inventata de filosoful francez Jacques Derrida. Opera sa consta din
jocuri de cuvinte combinate cu o punctuatie absolut unica pentru a exprima absenta oricarui sens
si modurile în care construim sensurile. Sensul mai larg în care multi oameni folosesc termenul
este cel al analizei binare a unei idei. Pentru a te salva din acest construct al cunoasterii a devenit
necesara critica ei, si 646w2216g astfel sa deconstruiesticunoasterea
afirmata. Jacques Derrida argumenta însa ca singura aparare în fata inevitabilei deconstructii a
cunoasterii, sistemelor de putere, ce se numea hegemonie ar trebui sa se bazeze pe postulatul
unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originare se numeste "logocentrism". În
loc sa-ti bazezi cunoasterea pe cazuri sau texte particulare, baza cunoasterii a fost privita ca fiind
generata de jocul liber al discursului, o idee cu radacini în teoria jocurilor de limbaj ale unui filosof
al limbajului ca Ludwig Wittgenstein. Aceasta subliniere a permisivitatii jocului liber în contextul
mai larg al conversatiei si discursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei,
paradoxului, a manipularii textuale, referintelor sau tropilor. Înarmati cu acest proces al
chestionarii bazelor sociale ale acestei asertiuni filosofii postmoderni au început sa atace unitatea
modernismului si a acelei unitati, cu radacini în Iluminism.

Postmodernismul în filosofie
Foarte multe personalitati ale filosofiei si gândirii secolului XX sunt privite drept
postmoderne prin respingerea punctului de vedere ca matematica ar fi o stiinta neutra, obiectiva.
Între acestia se numara si doi filosofi ai stiintei, Thomas Samuel Kuhn si David Bohm. Ultima
expresie a amestecului dintre filosofie si matematica este matematica cognitiva, care doreste sa
demonstreze ca exact ca orice stiinta umana, matematica este totusi subiectiva.
Postmodernismul în stiintele sociale
Sfârsitul istoriei este un concept impus de sociologul si politologul american Francis Fukuyama (n.
1952). În cartea sa, Sfârsitul istoriei si ultimul om (1991), sunt descrise, în spirit postmodern,
conditiile sociale, economice, psihologice care impun deplasarea tuturor societatilor de azi spre o
unica forma de viata politica si sociala, pe care el o considera a fi liberalismul democratic burghez.

Postmodernismul si Poststructuralismul
Se porneste de la ideea ca rationalitatea poate fi gasita si în mintile unor salbatici, (teorie
ce îsi are originea în teza lui Lévy Strauss), doar ca în forme diferite de cele ale oamenilor din
societatile civilizate. E aici prezenta si o critica implicita a gândirii coloniale care era considerata o
parte a unui proces de civilizare prin care societatile bogate aduc cunoastere, maniere si ratiune
celor mai putin educate.Poststructuralismul, care a fost un raspuns la orientarea stiintifica a
structuralismului, a facut loc relativismului cultural în structuralism, în timp ce nega orientarile
stiintifice. Sensul nu e prezent în semn asa cum se credea în structuralism, caci acesta este
prezent pe tot lantul de semnificanti si uneori nu poate fi descoperit cu usurinta. Nu pot descoperi
sensul prin simpla aditionare a cuvintelor. Pentru a avea sens, cuvintele ar trebui sa poarte
urmele celor care le preced sau le urmeaza. Ele formeaza, împreuna, un tesut complex, din acest
motiv nici un semn nu este "pur" sau "total expresiv". De asemenea, putem descoperi în fiecare
semn urme ale cuvintelor pe care le-a respins pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie. O alta
diferenta clara dintre postmodernism si poststructuralism mai rezida si în atitudinea lor diferita fata
de disparitia proiectului Iluminismului. O alta diferenta consta în natura celor doua
pozitii. Poststructuralismul e un curent din filosofie, aduna pareri despre fiinte, limba, corp, si
societate, dar nu da numele unei perioade. Postmodernismul, pe de alta parte, este în strânsa
asociere cu era postmoderna.
Un concept important care expliciteaza modul în care postmodernismul priveste limba este
ideea de "joc". In contextul acestui curent, al postmodernismului, joc înseamna schimbarea
cadrului de conexiune al ideilor, si astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau
cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinta la altul. Deoarece în interiorul
gândirii postmoderne textul e alcatuit dintr-o serie de "marcaje" ale caror sens este atribuit
cititorului iar nu autorului însusi, acest joc se bazeaza pe mijloacele cu care cititorul construieste
sau interpreteaza textul, si cu ajutorul carora autorul devine o prezenta în mintea citittorului. Jocul
implica mai apoi si invocarea unor opere scrise în aceeasi maniera pentru a le slabi autoritatea,
fie prin parodierea presupozitiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicatii
gresite, în ceea ce priveste intentia autorului. Studiul esential pentru întelegerea acestei abordari
ramâne Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences a Jacques Derrida , devenit
capitol al volumului Scriitura si diferenta, publicat în 1966.

Postmodernismul si criticii sai

Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, da o definitie acestui termen: "Doar
o moda intelectuala contemporana, ma refer la o constelatie de puncte de vedere care îti vin în
minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politica,
si Dead White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuala contemporana acopera un
destul de raspândit sentiment de neîncredere în metoda stiintifica, care exista în anumite cercuri.
Inculcata în acest set de idei primite de-a gata este si un sentiment de ostilitate fata de ideea ca
judecatile de discriminare sunt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideii ca exista ierarhii
de valoare, ostilitatii fata de ideea existentei unui adevar obiectiv. Postmodernismul constituie
doar eticheta atasata acestei perspective." Pozitia centrala în aceasta dezbatere este conceptul
de obiectivitate si ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivitatii este
trasatura pozitiei postmoderne iar ostilitatea fata de aceste baze ale obiectivitatii este trasatura
definitorie. Aceasta ostilitate subterana fata de conceptul de obiectivitate evidenta în multe din
teoriile critice moderne, acesta este punctul de atac pentru toti dusmanii postmodernismului. Multi
critici caracterizeaza postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit caci din
punctul de vedere filosofic, caci nu reprezinta mai mult decât o serie de corecturi disparate, ce au
în comun doar resentimentul fata de Modernism. Aceasta antipatie a postmodernitatii fata de
modernism, si tendinta lor consecventa de a se defini în pofida acestuia, si-a atras, de asemenea,
numerosi critici. Daca vrem sa echilibram lucrurile trebuie spus ca evolutia dintre 'modern' si
'postmodern' trebuie privita mai degraba ca o gradatie si nu ca un tip nou, o continuare, nu o
ruptura. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a carui
carte All That is Solid Melts into Air reflecta chiar în titlul ei natura fluida si ubicua a modernitatii.
Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic si chiar social înclina spre formele deschise,
ludice, provizorii, este un discurs al ironiei si al fragmentelor, implicând arta si stiintele, marea
cultura si cultura populara, partea si întregul.

__________________________________________________________________________

2. În vocabularul criticii de artă,

termenul postmodernism a apărut
relativ târziu, mult mai târziu
decât în comentariile criticii
literare sau cel al
deconstructivismului arhitectural.
Termenul desemna, oarecum, o
etapă ulterioară Modernismului.
Introducerea cuvântului în lexicul
curent al criticii de artă a apărut
ca o necesitate datorată
dezvoltării fenomenului artistic
care se raporta tot mai mult la o
lume în continuă schimbare. (vezi
pagina Opinii)
În eseul esteticianului american
Clement Greenberg (1909-
1994), pictura modernistă[1] era descrisă prin definiţii ale Modernismului. În felul acesta termenul
delimita o etapă din istoria artelor care era încheiată. O societate, în cursul dezvoltării sale,
„sparge” noţiunile acceptate şi artiştii sau scriitorii trebuie să se despindă de acestea pentru a
comunica cu publicul lor. „Toate adevărurile implicate de religie, autoritate, tradiţie, stil, sunt
aruncate în discuţie, şi scriitorii
sau artişti nu mai au răspunsuri la
simbolurile şi referinţele cu care
lucrează”, susţinea Greenberg.
Trebuia găsită o noţiune nouă,
pentru simplul motiv al unei logici
elementare, care respinge
definirea unui termen prin negaţie.
Nu putea fi acceptată o definiţie
prin intermediul căreia critica
artistică să numească o etapă
care, de fapt, nu mai exista.
Potrivit lui Greenberg, pictura
„trebuie să insiste asupra
atributelor ei materiale –
pigmentul, forma suportului şi
ineluctabila ei
bidimensionalitate”[2]. Acest
argument extinde limitele Modernismului până la o aşa zisă „abstracţie postpicturală”, pentru a o
deosebi de conceptualism, creaţia ambientală şi happpening. Una dintre cele mai importante
concluzii ale lui Greenberg este acea că „subiectul sau conţinutul trebuie să se dizolve în formă şi,
acest conţinut, trebuie evitat cum este evitată ciuma”.[3]

În SUA, dezacordul faţă de Modernism s-a manifestat sub forma unor idei radicale ce aparţineau
tinerei generaţii de artişti. Fără a purta numele de Postmodernism, una dintre mişcările artistice se
opunea „artei ca artă în sine”. În anul 1972 în cadrul expoziţiei „Documenta 5” de la Kassel,
expoziţie consacrată „investigării realităţii”, imaginile prezentate reconstituiau reproduceri banale
ale unor subiecte voit neinteresante cu portrete, vitrine de magazine sau peisaje urbane.
Dimensiunile monumentale ale lucrărilor aminteau de reprezentările Expresionismului abstract,
dar efectul urmărit era unul mai curând Suprarealist – de mister. Fotorealismul adoptă tehnicile
artei Pop. Sculptorii folosesc tot mai mult materiale sintetice precum plasticul. Gruparea
constituită în jurul lui John De Andrea construia compoziţii narative, cu scene violente ale
confruntărilor politice din acea vreme, compoziţii tridimensionale în care personajele erau
îmbrăcate cu haine adevărate pentru a accentua impresia de instantaneu, de „pietrificare” a unei
acţiuni.
Cu toate acestea avangarda anilor ’70, din secolul trecut, este departe de a constitui o mişcare
unitară. Un element comun al eforturilor artistice rămâne recuperarea unor valori pe care
Modernismul le nega cu vehemenţă, cum ar fi de exemplu: naraţiunea, simbolul, mitul şi
primitivismul. Asamblarea şi reasamblarea, fenomene care duc în anii ’70 la construcţia primelor
instalaţii sau la conceperea acţiunilor lui Joseph Beuys, alături de expoziţia din anul 1976 al lui
R.B. Kitaj, din galeria londoneză Hayward, sunt evenimente care pun în evidenţă o nouă
mentalitate. Este vorba de o mentalitate experimentalistă, cu o anumită atitudine socială şi
culturală.

Despre contemporaneitatea postmodernă s-a afirmat de multe ori că adoptă o atitudine trans, dar
mai ales post-istorică, pentru că noile producţii artistice aparţin trecutului, dar un trecut în care era
inclus prezentul ca o etapă a acestuia, alcătuind împreună o structură duală. Postmodernismul s-
a născut din Modernism şi moşteneşte mentalitatea acestuia, având o istorie de aproximativ 50 de
ani. Uneori Postmodenismul a fost definit ca „o stare de criză care s-a cronicizat”. Cu toate
acestea modernul se încheie în postmodern. Atâta timp cât judecăm istoria artelor din perspectivă
modernă, Postmodernismul va rămâne ca fiind ceea ce este, şi anume, o judecată pe care
Modernismul nu a cunoscut-o. Vocaţia Postmodernismului este de a „deturna” drumul
Modernismului, la fel cum Dada includea propria negaţie. Şi, cu toate acestea, nu putem vorbi de
un curent anti-modern ci, doar de o faţetă a modernului. Postmodernismul provine din Modernism
dar merge spre altă direcţie. Postmodernismul nu îşi propune să rezolve criza despre care
vorbeam, ci, dimpotrivă, să o legifereze. Direcţia Modernismului se întâlneşte brusc cu cea a
Postmodernismului şi, perspectiva modernă îşi încheie supremaţia. Postmodernismul se defineşte
mai greu, dacă nu cumva chiar refuză să facă acest lucru. Este un fenomen straniu care se
sustrage şi, în acelaşi timp, se propune pe sine ca temă. Modernismul avea un reper constant şi
acesta era dat de mişcarea continuă de înnoire. La un moment dat acest drum a luat sfârşit.
Postmodernismul vine să constate că nu istoria s-a sfârşit ci, doar calea urmată de Modernism.
„Există o ştiinţă de tip obişnuit, prin cunoaşterea exactă a lucrurilor; există una de tip mai ridicat,
prin cunoaşterea lor în Idee, adică o cunoaştere nu este doar exactă, ci şi adevărată. Opera de
artă nu e făcută nici din adevăruri de exactitate, pe care să le poţi regăsi cu rigoare ştiinţifică, nici
din adevăruri de ordinul Ideii. Nici o ştiinţă, a conceptului sau a Ideii, nu te face să creezi, de o
parte, să înţelegi şi să redai creaţia, de alta”. Aceste cuvinte aparţin lui Aristotel care vorbea
despre universul lui Platon. „Fragmentarea, nedederminarea şi neîncrederea în totalitatea
discursurilor universale sau totalizatoare reprezintă esenţa gândirii postmoderne[4]”, spune Titu
Toncian.

Postmodernismul
înseamnă a privi trecutul
şi a practica o cultură
eliberată de ierarhii ale
unor valori consacrate.
Artistul postmodernităţii
devine contemporan cu
ceea ce este de fapt
contemporan, cu
tehnologia, cu informaţia
care circulă liber la nivel
global, cu o lume
violentă care se mişcă
rapid, cu o societate de
consum de multe ori
artificială.
Termenul de spaţiu
cibernetic a fost inventat
de scriitorul de romane
ştiinţifico-fantastice William Gibson în cartea Neuromancierul şi era definit ca o „halucinație
consensuală”. Noţiunea este aplicată şi unui spațiu generat de software într-un calculator care
crează experiențe în realitatea virtuală. În lumea virtuală poți comunica diverse idei cu oameni din
diferite colțuri ale lumii, poţi face cumpărături sau poți face artă.
Arta electronică este considerată limita esteticii postmoderne. Când tehnologia în ultima ei fază,
„ultramodernistă”, se leagă din nou de primitivism sau spaima mitologică devenită „esențială şi
radicală, nu ne mai aflăm în fața unei lumi a simulacrului şi a hiperrealismului, ci a unui nou
orizont al tehnologiei virtuale şi al sfârșitului definitiv al fanteziilor realului”[5]. (Grigore Roibu)

[1] Arts Yearbook, New York, 1960.

[2] Clement Greenberg – The New Art, New York, 1966.
[3] Clement Greenberg – Avant-Garde and Kitsch, publicat în Art and Culture, New York, 1966.
[4] Titu Toncian – Experimente şi tradiţie. Postmodernismul în artele vizuale. Editura Casa Cărţii de ştiinţă,
Cluj, 2008.
[5]Larry McCaffery – Luind Realitatea Studio: o Casebook de cyberpunk şi science fiction
postmodern. Durham, Carolina de Nord: Duke University Press 1991.