Contemplația estetică drept eliberare temporară din sclavia voinței

Arthur Schopenhauer
               Introducere

             În această lucrare științifică, voi prezenta mai întâi câteva date referitoare la viața și opera
filosofului german, din perioada modernă, Arthur Schopenhauer. După care voi prezenta teoria sa,
referitoare la ideea că omul prin contemplația estetică, se eliberează temporar din sclavia voinței. După
care voi prezenta artele frumoase, scopul, dar și importanța lor, în a ajuta omul să ajungă în lumea
Ideilor. 
               Vreau să specific că notele le găsiți la finalul lucrării.

1. Date biografice

              Arthur Schopenhauer s-a născut pe data de 22 februarie 1788 la Danzig. Tatăl său, fiind un bogat
negustor, spera ca fiul lui să calce pe urmele sale. În perioada 1803-1804, tatăl i-a permis lui Arthur să
viziteze Anglia, Franța și alte țări, cu condiția ca la încheierea acestui tur să înceapă să muncească într-o
casă de comerț. Astfel tânărul Schopenhauer s-a ținut de ceea ce făgăduise, cu toate că nu avea o chemare
pentru cariera în comerț. Din acest motiv, la moartea tatălui, a cerut mamei lui să-i permită să continue
studiile. Primind consimțământul acesteia, în 1809, a intrat la Universitatea din Göttingen pentru a studia
medicina, numai că în al doilea an și-a schimbat opțiunea pentru filosofie, argumentând decizia spunând
că, viața este o problemă și a decis să își petreacă timpul reflectând asupra ei[1].
De la Göttingen, unde devenise ca și mulți alții înaintea lui un admirator al lui Platon, a plecat la
Berlin în 1811 pentru a asculta prelegerile lui Fichte și Schleiermacher, numai că nu a fost impresionat
de  nici unul. În 1813 la Jena, lucrarea sa Despre împătrita rădăcină a principiului rațiunii suficiente, i-a
adus titlul de doctor. În perioada 1814-1818, va trăi la Dresda, unde își va scrie principala operă
filosofică Lumea ca voință și reprezentare. Numai că a trecut aproape neobservată această lucrare. Va
încerca să își expună prelegerile pe cale orală în 1820, dar va fi un eșec și va renunța după un an. Doctrina
sa nu era aproape de loc reprezentativă pentru spiritul dominant al vremii. În perioada următoare, se va
dedica studiului și scrisului de eseuri, va fi chiar premiat pentru câteva, și tot în această perioada își va
îmbogăți bibliografia[2].
Abia după eșecul Revoluției de la 1848, oamenii au început să fie mult mai deschiși către
filosofia lui Schopenhauer, care accentua răul din lume și vanitatea vieții și care propovăduia o întoarcere
dinspre viață spre contemplarea estetică și asceză. Așadar în ultimii zece ani din viața sa, a devenit un om
celebru. Era vizitat de către oameni din toate părțile, care acum erau încântați de excelentele sale
capacități conversaționale. Sistemul său era începuse să fie predat în câteva universități, semn evident al
faptului că reușise. A murit în luna septembrie 1860[3].

2. Contemplația estetică o eliberare temporară din sclavia voinței          

             
Schopenhauer consideră că rădăcina tuturor relelor este faptul că suntem sclavii voinței, suntem
niște slugi ale voinței de a trăi. Omul este capabil într-o anumită măsură să se elibereze de viața zadarnică
a dorinței și a luptei. Ideea este că mintea umană are capacitatea de a se dezvolta mai sus de limitele
necesare pentru satisfacerea nevoilor fizice, așadar, poate să dezvolte un surplus de energie peste energia
necesară îndeplinirii funcțiilor biologice și practice principale[4]. Vorbește de două căi de eliberare din
slujirea voinței, prima este temporară, care este calea contemplației estetice, așadar, calea artei, care este
descrisă ca fiind o oază în deșert, iar a doua este calea ascezei, de mai lungă durată[5]. Mă voi opri să
prezint doar asupra primei căi.
Omul prin contemplația estetică este un observator dezinteresat. Dar asta nu înseamnă că
contemplația este neinteresantă. De exemplu, privesc un lucru frumos ca obiect al dorinței, punctul meu
de vedere în acest caz nu este cel al contemplației estetice. Prin urmare sunt un spectator interesat, dar de
fapt, sunt servitorul voinței. Dar dacă privesc un lucru frumos, nu ca obiect al dorinței, ci pur și simplu
datorită semnificației sale estetice. În acest fel sunt un spectator dezinteresat dar nu și neinteresat. Prin
urmare sunt eliberat, din sclavia voinței, chiar dacă numai temporar[6].
Schopenhauer corelează această teorie a eliberării temporare  prin intermediul contemplației
estetice, fie prin operele de artă, fie prin lucrurile naturale, cu teoria pe care o numește Idei Platoniciene.
Prin îmbinarea acestor două teorii reiese, că voința s-ar obiectiva imediat în Idei. Așadar contemplația
estetică oferă o eliberare temporară din sclavia dorinței. De aici reiese că geniul artistic este capabil să
ajungă la Idei și să le exprime pe acestea prin opere de artă[7].
Geniul constă în aptitudinea de a se elibera de principiul rațiunii, de a ști să facă abstracție de
lucrurile particulare, care nu există decât în virtutea raporturilor de a recunoaște Ideile, și de a se
considera pe sine însuși drept corelativul lor, în calitate de pur subiect care cunoaște. Totuși această
aptitudine poate exista la toți oamenii, chiar dacă într-un grad mai scăzut, căci fără de ea ei ar fi incapabili
atât în ști să aprecieze operele de artă, cât și să le producă. Așadar ar fi insensibili la tot ce este frumos și
sublim. Geniul ar doar avantajul de a poseda facultatea aceasta, într-o măsură mai mare și de a se bucura
de ea într-o manieră mai constantă. Din acest motiv, el poate aplica unui asemenea mod de cunoaștere
întreaga reflecție necesară pentru a reproduce într-o creație liberă ceea ce el cunoaște prin această metodă,
această reproducere constituie opera de artă. El prin aceasta comunică celorlalți ideea pe care a conceput-
o. Deci ideea rămâne imuabilă și identică, iar plăcerea estetică, rămâne în mod esențial una și[8].
Forța unui suflet de artist sau forța naturii, poate produce această eliberare, însă este suficient ca
un raport al obiectului contemplat în mod pur cu voința noastră, să se manifeste în conștiință și vraja este
ruptă, și suntem căzuți din nou în cunoașterea supusă principiului rațiunii. Problema este că mulți dintre
oameni se mulțumesc cel mai adesea să rămână în această condiție de neputință[9]. Așadar nu este de
durată această eliberare.

3. Artele frumoase

              Artele frumoase lucrează în fond la dezlegarea problemei existenței, deci nu numai filosofia. În
orice spirit care s-a dedicat contemplării pur obiective a lumii s-a trezit o tendință, oricât de ascunsă și
inconștientă este ea, de a sesiza esența adevărată a vieții, a lucrurilor, a existenței. Numai esența, într-
adevăr interesează intelectul ca atare, adică, subiectul pur al cunoașterii eliberat de scopurile voinței, la fel
cum pentru subiectul cunoscător în calitate de simplu individ numai scopurile voinței prezintă interes. Din
acest motiv rezultatul oricărei concepții pur obiective, adică a oricărei concepții artistice a lucrurilor, este
o nouă expresie a naturii vieții și existenței, un răspuns la întrebarea: „Ce este viața?”. La această
întrebare fiecare operă de artă adevărată răspunde în felul său și întotdeauna bine.  Numai că artele nu
vorbesc niciodată decât limba naivă și copilăroasă a intuiției și nu a limbajului abstract și serios al
reflecției, astfel răspunsul pe care îl dau este întotdeauna o imagine trecătoare, și nu o idee generală și
durabilă. Așadar pentru intuiție, răspunde la această întrebare orice operă de artă, tablou, statuie, poem
sau scenă dramatică, muzică, care dă și ea un răspuns, chiar mai profund decât toate celelalte, ea exprimă
esența intimă a oricărei vieți și existențe. Totuși răspunsul lor, oricât de just ar fi, nu va putea procura
decât o satisfacere provizorie, și nu definitivă. Pentru că ele dau doar un fragment, un exemplu în locul
regulii. Iar un răspuns întreg este oferit doar de universalitatea conceptului, aceasta fiind datoria filosofiei.
Așadar, de aici vedem, pe ce se bazează înrudirea dintre filosofie și artele frumoase, și se poate deduce în
ce măsură cele aptitudini se întâlnesc, oricât s-ar îndepărta, prin direcția pe care o urmează[10].
              Operele de artă, tind așadar să ne arate viața și lucrurile așa cum sunt în realitate, dar așa cum
fiecare dintre noi le sesizează în mod imediat prin vălul accidentelor obiective și subiective. Operele de
artă, conțin în general, comori de adâncă înțelepciune, și acest lucru datorită  faptului că prin ele vorbește
înțelepciunea naturii însăși, ale cărei decrete ele nu fac decât să le traducă într-o formă mai precisă și mai
pură. Dar, orice cititor al unui poem sau orice spectator care contemplă o operă de artă, trebuie să
contribuie cu propriile resurse la punerea în lumină a acestei înțelepciuni. Așadar, el nu poate niciodată să
o sesizeze decât în măsura capacităților și instruirii sale[11]. Spune Schopenhauer: „trebuie să stai în fața
unui tablou ca în fața unui prinț, să aștepți ca el să binevoiască să-ți vorbească și să îți spună ce îi place
lui, nu trebuie în nici unul din aceste două cazuri, să iei tu însuți mai întâi cuvântul”[12], pentru că în felul
acesta riști să nu auzi decât vocea ta. Operele artelor plastice conțin întreaga înțelepciune, dar numai în
starea virtuală sau implicită, pe când filosofia are rolul să ne dea forma ei actuală și explicită, în acest sens
ea este pentru arte ceea ce este „vinul pentru vie”[13]. Ceea ce ne oferă, este deja un câștig realizat și net,
un bun sigur și durabil, însă profitul care rezultă din creațiile și lucrările artei este o achiziție care trebuie
de fiecare dată reînnoită[14].
              Pentru ca spectatorul să se delecteze estetic, este necesară cooperarea sa, care se bazează în parte
pe faptul că orice operă de artă acționează prin intermediul imaginației, pe care deci trebuie să o
stimuleze, fără a o lăsa inactivă, sau să o neglijeze vreodată. Acest lucru este o condiție a impresiei
estetice, prin aceasta o lege fundamentală a tuturor artelor frumoase. Prin urmare rezultă că opera de artă
nu trebuie să ofere simțurilor totul, în mod direct, ci numai cât îi trebuie pentru a pune imaginația pe calea
cea bună. Întotdeauna imaginația trebuie să ceva de adăugat, ea trebuie să fie cea care spune ultimul
cuvânt. La fel și un scriitor, are obligația să lase pe cititor să gândească, pentru că spune Voltaire:
„Secretul de a fi plictisitor, este de a spune totul”. Apoi, ceea ce este mai bun în artă este prea spiritual
pentru a fi oferit direct simțurilor, ci imaginația este cea care trebuie să-l pună în lumină, chiar dacă opera
de artă este cea care trebuie să-i dea naștere[15]. Această lege estetică pe care am prezent-o mai sus, ne
explică de ce figurinele de ceară, de altfel imitație perfectă a naturii, nu produc nici un efect estetic, deci
nu sunt opere de artă. Acest lucru se datorează faptului că nu lasă nimic de făcut imaginației. Sculptura
însă, dă doar forma și nu dă culoarea, pe când pictura dă culoarea și numai simpla aparență a formei,
astfel amândouă recurg la imaginația spectatorului. Poezia se adresează numai imaginației pe care o pune
în mișcare numai prin mijlocirea cuvintelor[16].

Concluzie

              Rezultă din cele pe care le-am spus mai sus, că individul pentru a ajunge la cunoașterea Ideii,
trebuie mai întâi să se elibereze din sclavia voinței, această eliberare se realizează parțial, pentru că te
reîntorci în aceeași stare după o perioadă, adică, aceea de sclavie, din cauza cunoașterii supuse
principiului rațiunii. Eliberarea se face prin contemplația estetică, care este facilitată de către artiști prin
operele lor de artă, care ne arată Ideea. Scopul artei fiind să ajute la cunoașterea Ideilor lumii.    

Bibliografie

1.      Copleston, Frederick,  Istoria filosofiei. Vol. VII. Filosofia GERMANĂ din secolele XVIII și
XIX,  traducere de Laurențiu Staicu și Alexandru Marcoci, Editura All, București, 2009.
2.      Janaway, Christopher,  Schopenhauer,  traducere de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas,
București, 1998.
3.      Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, Vol. I, traducere de Emilia Dolcu, Viorel
Dumitrașcu și Gheorghe Puiu, Editura Moldova, Iași, 1995.
4.      Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, Vol. III, traducere de Emilia Dolcu, Viorel
Dumitrașcu și Gheorghe Puiu, Editura Moldova, Iași, 1995.

[1] Cf. Christopher Janaway, Schopenhauer, traducere de Marilena Dumitrescu, Editura Humanitas,

București, 1998, pp. 9-12.
[2] Cf. Ibidem, pp. 12-18.
[3] Cf. Frederick Copleston, Istoria filosofiei. Vol. VII Filosofia GERMANĂ din secolele XVIII și
XIX,  traducere de Laurențiu Staicu și Alexandru Marcoci, Editura All, București, 2009, p. 253.
[4] Cf. Ibidem, p. 267.
[5] Cf. Ibidem.
[6] Cf. Ibidem.
[7] Cf. Ibidem, pp. 267-268.
[8] Cf. Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare. Vol. I. traducere de Emilia Dolcu, Viorel
Dumitrașcu și Gheorghe Puiu, Editura Moldova, Iași, 1995, pp. 210-211.
[9] Cf. Ibidem, pp. 213-214.
[10] Cf. Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare. Vol. III. traducere de Emilia Dolcu,
Viorel Dumitrașcu și Gheorghe Puiu, Editura Moldova, Iași, 1995, pp. 214-215.
[11] Cf. Ibidem,  p.215.
[12] Cf. Ibidem.
[13] Cf. Ibidem.
[14] Cf. Ibidem.
[15] Cf. Ibidem, pp. 215-216.
[16] Cf. Ibidem, p. 216.
 
Postată acum 3rd March 2015 de Marius
http://vision-philoshopic.blogspot.md/