SLUJIREA MEDICALĂ ȘI IUBIREA APROAPELUI

ÎN TRADIȚIA CREȘTIN-ORTODOXĂ

Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își
revarsă iubirea din sufletul său. Adevărul este că noi nu trăim la tensiunea iubirii, nici nu ne
dirijăm totdeauna după porunca lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi, chiar credincioși fiind,
știm de porunca lui Dumnezeu, de porunca iubirii și cinstirii, dar, în general, ne manifestăm
spontan. Nu suntem nici urâtori, nici iubitori. Chiar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că noi
suntem, cumva, la mijlocul dintre iubire și ură. Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim
încontinuu. Avem capacitatea de a urî și urâm când ne vine nouă să urâm. Cel ce nu iubește nu
însemnă neapărat că urăște. Se află așa, cumva, la cota zero,  acolo unde e confluența, punctul de
întâlnire dintre negativ și pozitiv. Putem să mergem și înspre rău, putem să mergem și înspre
bine. Cei mai mulți însă dintre noi iubim în mod spontan.

Pilda samarineanului milostiv rostită de Mântuitorul Hristos trimite către întreaga istorie a
mântuirii. Astfel coborârea omului de la Ierusalim la Ierihon și atacul acestuia de către tâlhari,
simbolizează căderea omului în păcat și alterarea chipului lui Dumnezeu în om. Omul acesta este
desfigurat de patimile egoiste și împresurat de ispitele diavolilor. Preotul și levitul care trec pe
lângă cel bolnav arată degradarea conștiinței celor care aveau datoria să călăuzească poporul spre
Dumnezeu. Pentru ei legea Vechiului Testament era doar o formalitate ce trebuia îndeplinită.
Samarineanul milostiv este cel ce preînchipuie pe Mântuitorul Hristos, cel care „neputințele
noastre a luat și bolile noastre le-a purtat”. (Matei 8, 16 - 17; Isaia 53, 5), El este Cel ce trecea pe
cale, El este Cel care S-a coborât din ceruri, din sânul Preasfintei Treimi, ca să ne curețe de
patimi, să ne izbăvească de demoni și să tămăduiască toată boala și neputințele omenirii.

Samarineanul îl duce pe cel căzut între tâlhari la o casă de oaspeți, loc ce prefigurează Biserica
lui Hristos, locaș a mântuirii sufletelor noastre. Biserica este locul în care omul este vindecat de
povara păcatelor, prin mărturisirea și iertarea păcatelor și prin împărtășirea tainică cu Trupul și
Sângele Mântuitorului Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care ne pune la dispoziție spre
însănătoșire cei doi dinari, adică Scriptura Vechiului și a Noului Testament, în vederea
dezvoltării noastre pe mai departe în armonie cu învățăturile cele dătătoare de viață. Pe de altă
parte cei doi dinari, simbolizează iubirea pe care omul este dator să o poarte față de Dumnezeu și
față de aproapele, prin care patimile egoiste se înăbuşe iar sufletul se bucură de libertatea iubirii
milostive a lui Dumnezeu.

Cât privește promisiunea pe care samarineanul o face gazdei, că la întoarcere îi va răsplăti pentru
eventualele cheltuieli pe care le va mai întreprinde, aceasta trimite la a doua venire a
Mântuitorului pe pământ, moment în care va răsplăti fiecăruia după faptele sale, criteriul
judecății fiind iubirea milostivă manifestată față de aproapele nostru. Îndemnul acesta ne obligă
pe noi toți să-L urmăm pe Domnul în ceea ce privește atitudinea față de cei din jurul nostru, de la
compasiune și sprijin concret, pana la jertfă. El a patimit pentru noi ocări, bătăi și moarte. De
aceea, datori suntem și noi, dacă nu este nevoie să pătimim aceleași, oricum să „ne dăm viața
pentru El” într-altfel, punându-ne-o în slujba Lui; făcând din viața noastră o viață bineplacută
Lui, chiar dacă lumea de astăzi și tentațiile ei ne îndeamnă mai degrabă spre moduri de a ne
cheltui viața în distracții în timp ce Biserica ne cheamă la înfrânare și chiar asceză; ne îndeamnă
la destrăbălare, în vreme ce Biserica ne cere curăție trupească și sufletească; ne îndeamnă la
mâncare și băutură peste măsură, în timp ce Biserica ne vorbește de post și cumpătare! Iată cum
trebuie să ne dăm viața pentru Hristos!
„Du-te și fă și tu asemenea!” înseamnă sa dovedim și noi milă și întelegere față de aproapele
nostru: față de cel cazut între „tâlharii” vieții acesteia, față de vaduva cazută prada singuratății,
față de orfanul urgisit de soartă, față de bolnavul căzut pradă suferinței, față de cel întemnițat
cazut pradă fărădelegii – către toți aceștia ne trimite Sfanta Evanghelie: „Du-te și fă și tu
asemenea!” Apleacă-ți genunchiul tău lângă cel care suferă sau pătimește, fie de boală, fie de
singurătate, fie de lipsa unui sfat ori a unui cuvânt bun! Dacă ești sărac și nu poți ajuta material
pe aproapele tău, dă-i măcar cuvantul tău bun! Arată-i cât a patimit Hristos! Imbărbătează-l în
singuratatea ori suferința lui și vei fi și tu „samarineanul milostiv”.

În istoria Bisericii au existat numeroase instituţii de binefacere: Vrefotrofiile sau căminul de

zi pentru copii, Orfanotrofiile sau reşedinţele orfanilor, Partenocomiile sau azilele fecioarelor,
Gherontocomiile sau azilele de bătrâni, Ghirocomiile sau azilele văduvelor, Nosocomiile sau
spitalele, Ptohiile sau azilele pentru săraci şi Xenodohiile sau casele de oaspeţi pentru primirea
străinilor.

Toate aceste instituţii „au căutat sprijin la grupări puternice din interiorul societăţii
Imperiului Roman de Răsărit. Împăraţii, atât ca oficiali publici, cât şi ca filantropi privaţi,
episcopii bisericii, conducătorii monastici, aristocraţii laici şi, pentru multe secole, medicii, s-au
gândit la crearea de instituţii pentru bolnavi, care puteau asigura atât pentru bărbaţi, cât şi pentru
femei găzduire, îngrijire medicală şi experienţa medicilor înalt calificaţi”.

Un rol esenţial la naşterea şi dezvoltarea acestor instituţii au avut Sfântul Vasile cel Mare şi
Sfântul Ioan Gură de Aur. Sfântul Vasile cel Mare a ridicat, în anul 369, într-un cartier periferic
din Cezareea, un complex de asistenţă socială şi sanitară. Acest aşezământ, denumit «Vasiliada»,
după numele său, era tocmai un ansamblu de complexe, mai sus amintite, destinate suplinirii
carenţei statului în acest domeniu. Episcopul Cezareii se adresează şi autorităţilor pentru sprijin,
cu scopul de a da consistenţă fizică demersurilor sale filantropice. În acest sens, Sfântul Vasile
„şi-a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi la cei bolnavi, cu precădere alegându-i din
rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor şi străinilor. Aşezămintele sale, concepute ca
un fel de cetate în marginea oraşului, urmau să adune într-un loc pe toţi aceşti dezmoşteniţi ai
sorţii şi să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Fireşte că nu se gândea să-i ţină ca pe nişte
pensionari inactivi, ci imagină ateliere şi alte forme de muncă în comun, pentru cei valizi. Mai
mult, se gândise săînfiinţeze şi şcoli pentru cei apţi în această direcţie. Bolnavilor le asigura
medici şi medicamente, precum şi personal de îngrijire”.

Acest aspect practic al slujirii aproapelui îşi găseşte desăvârşirea în persoana şi activitatea
Sfântului Ioan Gură de Aur, care îndată ce ajunge episcop la Constantinopol în anul 397, cere
intendentului conturile de cheltuieli ale palatului episcopal şi, tăind pe cele nefolositoare, atribuie
surplusul în ajutorul săracilor şi în spitalul pe care îl organizează după exemplul Sfântului Vasile
cel Mare. Din cuvântările sale rezultă că „amvonul a devenit o tribună de analiză, de denunţare a
inadvertenţelor careşocau conştiinţa creştină, socială şi umană în acelaşi timp”. Din îndemnurile
sale de a ajuta pe săraci, bolnavi, văduve, străini, călători fără adăpost, prizonieri şi tot felul de
nevoiaşi, înţelegem că Biserica din Constantinopol nu putea face faţă tuturor nevoilor.

Biserica din Alexandria a constituit corpuri de infirmieri la ordinele episcopului, pe aşa-

numiţii parabolani care, în anii 416-418, au depăşit numărul de cinci sute. Pe de altă parte, este
de remarcat faptul că tot în Alexandria patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un spital în anul 610.
La Roma, spre sfârşitul secolului al IV-lea, a luat fiinţă, după cum spune Fericitul Ieronim,
spitalul văduvei Fabiola, din vechiul neam al Fabiilor. Exemplul ei l-a urmat curând Sfânta
Paula, care a clădit şi ea un spital. Mai târziu, episcopul got Mason de Merida (573-606) a
construit un spital în care erau primiţi deopotrivă creştinii şi evreii, sclavii şi oamenii liberi.

Un spital monastic celebru a fost, în secolul al XII-lea, cel al Mânăstirii Pantocratorului.

Tipiconul acestei mânăstiri descrie în detaliu două instituţii filantropice monastice: prima, o casă
de îngrijire pentru 24 de bătrâni şi infirmi şi a doua, un spital pentru 50 de pacienţi. Este
menţionat, de asemenea, numărul mare de medici şi asistente medicale, remunerarea pe care o
primeau şi avansarea lor în ranguri medicale superioare. Aşadar, „spitalul bizantin este dovada
cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina
raţională”.

Activitatea filantropică a apărut în ţara noastră în jurul mânăstirilor şi a avut o evoluţie

asemănătoare celor din alte ţări ortodoxe vecine. Primele aşezăminte în care se desfăşurau
activităţi sociale au fost aşa-numitele bolniţe mânăstireşti, unde erau îngrijiţi călugării bolnavi.
În anul 1704 spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat o mânăstire şi primul spital din Ţara
Românească, cu o capacitate de 24 paturi.

Nicolae Vătămanu atrage atenţia că, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se
constată un fenomen remarcabil: apariţia pe lângă marile mânăstiri a unei noi bolniţe, cu caracter
de spitale, sub influenţa instituţiilor laice de acest gen, fenomen ilustrat mai ales de aşezămintele
create la Neamţ, din iniţiativa stareţului Paisie Velicicovschi. Tot în secolul al XVIII-lea, sub
influenţa medicilor de cultură apuseană s-a introdus termenul latin, spital.

În anul 1862, Doamna Elena Cuza împreună cu organele bisericeşti contribuie la zidirea
unui aşezământ de fete orfane „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul Cotroceni din
Bucureşti, cu o capacitate de 100 locuri. În următorii 3-4 ani creşte capacitatea de cazare a
acestui aşezământ social, ajungând la 400 locuri.

Primele începuturi de organizare a asistenţei sociale, pe bază de lege în România, s-au făcut
în anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar abia în 1881 se înfiinţează la Primăria Capitalei un
serviciu de asistenţă socială. Începând cu anul 1923 apar pentru prima data în România legi clare
privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială. Din anul 1923 până în anul
1943, problemele de asistenţă socială au fost reglementate prin Ministerul Sănătăţii Publice,
Muncii şi Ocrotirii Sociale. În anul 1947 Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale se
scindează, înfiinţându-se separat Ministerul Sănătăţii şi separat Ministerul Muncii, Asistenţei şi
Asigurărilor Sociale-

În ultimii ani, la iniţiativa preoţilor sau a credincioşilor s-au constituit asociaţii şi fundaţii,
cu caracter social-filantropic, care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii. Acestea contribuie
la buna funcţionare a aşezămintelor de asistenţăsocială şi participă la derularea programelor
sociale parohiale, cu resurse umane şi financiare.