Scoala Postliceala Sanitara CHRISTIANA, Galati

- REFERAT –
RELIGIE

SLUJIREA MEDICALA SI IUBIREA

APROAPELUI
IN TRADITIA CRESTIN-ORTODOXA

PROFESOR:
COSTEL DUMBRAVA

ELEV : CIMEN OGUZ

CLASA : III-B
ANUL : 2020-2021

1
 SLUJIREA MEDICALA SI IUBIREA APROAPELUI

IN TRADITIA CRESTIN-ORTODOXA

Biserica şi spitalul sunt două spaţii complementare sănătăţii fiinţei umane. Poruncile lui
Hristos pornesc de la existenţa bolii omului şi ţintesc spre tămăduirea lui. Nici prescripţiile
doctorului nu sunt nişte formule de legi, ci pornesc de la boala omului şi ţintesc spre
vindecarea lui.

Spitalul este spaţiul cel mai propice de a percepe iubirea lui Dumnezeu, din perspectiva
comuniunii. Bolnavul îi slujeşte lui Dumnezeu prin răbdareşi ascultare, medicul prin dăruire,
iar preotul prin slujire. Din această lumină putem înţelege cuvintele savantului Nicolae C.
Paulescu, care, adresându-se mai ales tinerilor medici, le spunea:„urmând perceptele carităţii,
îngrijiţi pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe Însuşi
Dumnezeu”.

Despre paradigma bolii şi spaţiul asociat tratării ei au fost creionate linii bine închegate
încă din cele mai vechi timpuri. Boala a fost văzută întotdeauna un accident în viaţa omului,
de aceea preocupările pentru înţelegerea cauzelor ei, pentru tratarea cu respect a celor atinşi
de aceasta, au îmbrăcat forme diverse, care au culminat cu crearea de spaţii sociale specialeşi
de categorii umane sociale – medicii – puse în slujba bolnavilor.

Ideea generoasă a filantropiei şi a spitalizării celor aflaţi în boli şi suferinţe a fost

cunoscutăîncă din Antichitate. În ciuda acestei pante ideatice nobile, popoare cu o civilizaţie
înaintată, precum egiptenii şi babilonienii, nu au cunoscut sau practicat instituţia
spitaliceascăde stat sau cea particulară.

O primă linie în istoria medicinei este trasată de regele Hammurabi prin codul justiţiei, ce
includea cerinţa către popor de a-i ajuta pe cei ce sunt în suferinţă. În Israel, poporul evreu are
credinţa că Dumnezeu aşteptă ca oamenii să-i ajute pe cei săraci şi pe cei în suferinţă. Cartea
Levitic rămâne în iudaism autoritatea scrib turistică cea mai influentă în ce priveşte îngrijirea
sănătăţii. Deşi legislaţia evreiască cuprinde un număr bogat de prescripţii medicale, în special
igienice, poporul evreu nu a ajuns la ideea unei asistenţe organizate pentru cei aflaţi în
suferinţă.

La vechii greci, cetăţenii oraşelor state sunt încurajaţi sădoneze bani, care să fie folosiţi
în scop public pentru săraci, instituţionalizându-se termenul de filantropie.

Apariţia spitalului, ca o instituţie pentru ajutorarea celor mulţi şi lipsiţi de posibilităţi de

îngrijire, s-a semnalat mult mai târziu. Primele începuturi le găsim în perioada ce a urmat
răspândirii creştinismului în lume. Din dialogul Mântuitorului cu tânărul care L-a întrebat care
este cea mai mare poruncă din Lege reiese principiul de căpetenie al doctrinei creştine:

2
dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, semn clar că mântuirea individuală este
condiţionată de dragostea faţă de semeni.

Se poate considera că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului

modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza
serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller reconstruieşte modul în care au funcţionat
spitalele bizantine, folosind ca surse textele medicale bizantine, legile imperiale, regulile
monahale, vieţile sfinţilor, istoriile narative, poemele şi predicile timpului:„Evidenţa extrasă
din aceste surse a relevat faptul căspitalele bizantine (xenones) începuseră să se focalizeze
exclusiv pe îngrijirea şi vindecarea bolnavilor odată cu începutul secolului al IV-lea, şi că
aceste centre filantropice au continuat să-şi extindă serviciile medicale în special în perioada
domniei împăratului Iustinian (527-565). De asemenea, se poate spune că, în secolele al XI-
lea şi al XII-lea, deveniseră principalele teatre ale profesiei medicale bizantine. Mai mult
decât atât, aceste xenones asigurau instrucţia teoretică şi practică a medicinei pentru cei care
doreau sădevină medici”.

În istoria Bisericii au existat numeroase instituţii de binefacere: Vrefotrofiile sau căminul

de zi pentru copii, Orfanotrofiile sau reşedinţele orfanilor, Partenocomiile sau azilele
fecioarelor, Gherontocomiile sau azilele de bătrâni, Ghirocomiile sau azilele văduvelor,
Nosocomiile sau spitalele, Ptohiile sau azilele pentru săraci şi Xenodohiile sau casele de
oaspeţi pentru primirea străinilor.

Toate aceste instituţii „au căutat sprijin la grupări puternice din interiorul societăţii
Imperiului Roman de Răsărit. Împăraţii, atât ca oficiali publici, cât şi ca filantropi privaţi,
episcopii bisericii, conducătorii monastici, aristocraţii laici şi, pentru multe secole, medicii, s-
au gândit la crearea de instituţii pentru bolnavi, care puteau asigura atât pentru bărbaţi, cât şi
pentru femei găzduire, îngrijire medicală şi experienţa medicilor înalt calificaţi”.

Un rol esenţial la naşterea şi dezvoltarea acestor instituţii au avut Sfântul Vasile cel Mare
şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în anul 369, într-un cartier periferic din
Cezareea, un complex de asistenţă socială şi sanitară. Acest aşezământ, denumit «Vasiliada»,
dupănumele său, era tocmai un ansamblu de complexe, mai sus amintite, destinate suplinirii
carenţei statului în acest domeniu. Episcopul Cezareii se adresează şi autorităţilor pentru
sprijin, cu scopul de a da consistenţă fizică demersurilor sale filantropice. În acest sens,
Sfântul Vasile „şi-a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi la cei bolnavi, cu
precădere alegându-i din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor şi străinilor.
Aşezămintele sale, concepute ca un fel de cetate în marginea oraşului, urmau să adune într-un
loc pe toţi aceşti dezmoşteniţi ai sorţii şi să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Fireşte că
nu se gândea să-i ţină ca pe nişte pensionari inactivi, ci imagină ateliere şi alte forme de
muncă în comun, pentru cei valizi. Mai mult, se gândise săînfiinţeze şi şcoli pentru cei apţi în
această direcţie. Bolnavilor le asigura medici şi medicamente, precum şi personal de
îngrijire”.

Acest aspect practic al slujirii aproapelui îşi găseşte desăvârşirea în persoana şi

activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, care îndată ce ajunge episcop la Constantinopol în

3
anul 397, cere intendentului conturile de cheltuieli ale palatului episcopal şi, tăind pe cele
nefolositoare, atribuie surplusul în ajutorul săracilor şi în spitalul pe care îl organizează după
exemplul Sfântului Vasile cel Mare. Din cuvântările sale rezultă că „amvonul a devenit o
tribună de analiză, de denunţare a inadvertenţelor careşocau conştiinţa creştină, socială şi
umană în acelaşi timp”. Din îndemnurile sale de a ajuta pe săraci, bolnavi, văduve, străini,
călători fără adăpost, prizonieri şi tot felul de nevoiaşi, înţelegem că Biserica din
Constantinopol nu putea face faţă tuturor nevoilor.

Biserica din Alexandria a constituit corpuri de infirmieri la ordinele episcopului, pe aşa-

numiţii parabolani care, în anii 416-418, au depăşit numărul de cinci sute. Pe de altă parte,
este de remarcat faptul că tot în Alexandria patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un spital în
anul 610. La Roma, spre sfârşitul secolului al IV-lea, a luat fiinţă, după cum spune Fericitul
Ieronim, spitalul văduvei Fabiola, din vechiul neam al Fabiilor. Exemplul ei l-a urmat curând
Sfânta Paula, care a clădit şi ea un spital. Mai târziu, episcopul got Mason de Merida (573-
606) a construit un spital în care erau primiţi deopotrivă creştinii şi evreii, sclavii şi oamenii
liberi.

Un spital monastic celebru a fost, în secolul al XII-lea, cel al Mânăstirii Pantocratorului.

Tipiconul acestei mânăstiri descrie în detaliu două instituţii filantropice monastice: prima, o
casă de îngrijire pentru 24 de bătrâni şi infirmişi a doua, un spital pentru 50 de pacienţi. Este
menţionat, de asemenea, numărul mare de medici şi asistente medicale, remunerarea pe care o
primeau şi avansarea lor în ranguri medicale superioare. Aşadar, „spitalul bizantin este
dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi
medicina raţională”.

Activitatea filantropică a apărut în ţara noastră în jurul mânăstirilor şi a avut o evoluţie

asemănătoare celor din alte ţări ortodoxe vecine. Primele aşezăminte în care se desfăşurau
activităţi sociale au fost aşa-numitele bolniţe mânăstireşti, unde erau îngrijiţi călugării
bolnavi. În anul 1704 spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat o mânăstireşi primul spital din
Ţara Românească, cu o capacitate de 24 paturi.

Nicolae Vătămanu atrage atenţia că, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
se constată un fenomen remarcabil: apariţia pe lângă marile mânăstiri a unei noi bolniţe, cu
caracter de spitale, sub influenţa instituţiilor laice de acest gen, fenomen ilustrat mai ales de
aşezămintele create la Neamţ, din iniţiativa stareţului Paisie Velicicovschi. Tot în secolul al
XVIII-lea, sub influenţa medicilor de culturăapuseană s-a introdus termenul latin, spital.

În anul 1862, Doamna Elena Cuza împreună cu organele bisericeşti contribuie la zidirea
unui aşezământ de fete orfane „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul Cotroceni din
Bucureşti, cu o capacitate de 100 locuri. În următorii 3-4 ani creşte capacitatea de cazare a
acestui aşezământ social, ajungând la 400 locuri.

Primele începuturi de organizare a asistenţei sociale, pe bază de lege în România, s-au

făcut în anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar abia în 1881 se înfiinţează la Primăria
Capitalei un serviciu de asistenţă socială. Începând cu anul 1923 apar pentru prima data în

4
România legi clare privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de asistenţă socială. Din anul
1923 până în anul 1943, problemele de asistenţă socială au fost reglementate prin Ministerul
Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirii Sociale. În anul 1947 Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirii Sociale se scindează, înfiinţându-se separat Ministerul Sănătăţii şi separat Ministerul
Muncii, Asistenţei şi Asigurărilor Sociale-

În ultimii ani, la iniţiativa preoţilor sau a credincioşilor s-au constituit asociaţii şi

fundaţii, cu caracter social-filantropic, care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii. Acestea
contribuie la buna funcţionare a aşezămintelor de asistenţăsocială şi participă la derularea
programelor sociale parohiale, cu resurse umane şi financiare.