CURSUL NR.

MEDICINA ÎN EVUL MEDIU (1096- 1453)

Evul Mediu a fost considerat întotdeauna ca o epocă obscurantistă, decadentă şi de stagnare din cauza
feudalismului şi a bisericii. Ori, dacă acest fapt este adevărat din punct de vedere medical, este injust de a acuza
feudalismul şi biserica de a fi restrâns libertatea gândirii în Europa. Să nu uităm că în aceste perioade critice
oamenii preferau să se încline în faţa unei autorităţi dictatoriale, neexistând decât două alternative: sau un pumn de
fier sau o anarhie completă. Căderea Imperiului Roman Occidental a lăsat Europa dezmembrată, fără o guvernare,
la bunăvoinţa popoarelor migratoare. Înainte de toate era nevoie de o solidă guvernare centrală, sub protecţia căreia
să se dezvolte o nouă organizare socială. Singură, biserica putea organiza formarea unei Europe noi. Timp de mai
multe secole, istoria Europei va consta într-o lentă fuziune a triburilor, ca să poată rezulta apoi ceea ce ar semăna
cu o naţiune. În această perioadă de reconstrucţie, biserica creştină a jucat un rol principal datorită minunatei sale
organizări, autorităţii sale centralizate şi disciplinei sale. Sub iniţiativa bisericii, cruciadele au ajutat la crearea unui
sentiment de fraternitate printre oameni, mai ales printre seniori, care se luptau mereu între ei şi care acum aveau o
cauză comună. În această luptă între colectivism şi anarhie, a trebuit sacrificată independenţa individului de fiecare
dată când ea intra în conflict cu autoritatea care în aceste vremuri era biserica.
Enorma maşină a Imperiului Roman cade sub puterea invaziunilor barbare care fac să se rupă limitele
autorităţii imperiale. Puterea împăratului roman slăbeşte şi devine mai mult teoretică. Insecuritatea antrenează
fărâmiţarea geografică. Mici grupuri de oameni se baricadează în oraşe fortificate sau în castele. Comunicările
intelectuale devin din ce în ce mai rare. Puterea este exercitată nu de către o autoritate centrală, ci de mici potentaţi
locali legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi îndatoriri garantate prin jurământ: s-a născut feudalismul. În paralel,
creştinismul, deja oficializat în imperiu de către Constantin (312 e.n.), devine o forţă politică . Administraţia
bisericii se suprapune administraţiei locale, imperiale mai întâi, feudale după aceea. Construcţia lumii feudale, care
apare în forma sa cea mai perfectă în secolul XIII, se bazează pe puterea bisericii. Toată societatea feudală este
fondată pe jurământul care garantează îndatoririle şi drepturile vasalului şi suzeranului. Evreii, arabii şi bancherii
nu sunt decât toleraţi şi ei nu există Iegal. Atunci când Papa excomunică un om politic, lui i se retrag toate
drepturile politice şi materiale. Această coliziune între puterea politică şi cea religioasă cunoaşte şi ciocniri,
exemplele în istorie fiind numeroase.
Ce se întâmplă cu medicina în lumea medievală? În afara unor oaze de toleranţă (Salerno, Montpellier,
Bologna, Paris, Padova), nu va exista în Evul Mediu o medicină teoretică şi practică propriu-zisă. Dante scria că
"medicina îşi are frontierele sub mantaua filozofiei". Ori, filozofia servea teologia, ortodoxismul religios dominând
toate ştiinţele. Pe plan teoretic, filozofii amatori de medicină sunt supuşi autorităţii religioase şi sunt aproape toţi
preoţi destul de limitaţi în lucrările lor, pentru a nu se îndepărta de dogmă şi vor trece mulţi ani până când medicina
să se despartă de religie. Preoţii nu aveau voie, teoretic, să aibă vreun contact cu femeile şi obstetrica era lăsată în
mâinile unor matroane ignorante. Credinţa reîncarnării interzicea orice studiu anatomic pe om. Bolile erau
considerate ca pedepse divine şi pe plan teologic era scandalos să lupţi împotriva voinţei divine. Dogmatismul
religios va fixa cunoaşterea medicală la nivelul medicinii lui Galenus. Orice cercetător care îndrăznea să contrazică
pe maestrul din Pergam, era considerat ca eretic.
Timp de aproape 8 secole (400-1200) dorinţa de cunoaştere şi ştiinţele clasice care au reuşit să
supravieţiuască în debandada care a urmat dezmembrării imperiului roman, au trecut în mâinile bisericii şi este o
fericire că această forţă a supravieţuit. În aceste perioade tulburi nu se putea gândi decât la a se conserva ceea ce
exista deja. Trebuie recunoscut că nu s-a făcut aproape nici un progres în domeniul nou al medicinii Călugării
prezentau un interes redus, ei mulţumindu-se să calmeze bolnavii care veneau şi le cereau ajutor. Cercetarea
medicală se găseşte într-un punct mort şi puţinele cunoştinţe de anatomie şi fiziologie păreau a fi pierdute. Noile
metode de diagnostic, cărora Hipocrat şi Galenus le dădeau atâta importanţă se reduc la metode empirice.
Superstiţia apare din nou, astfel că incantările şi formulele magice îşi reiau locul pierdut în tratamentul bolilor.
Bolnavii întotdeauna au căutat sfaturi şi remedii pentru bolile lor. Era inevitabil ca în absenţa unui corp
medical organizat să se adreseze preoţilor. Adresabilitatea fiind mare, preoţii, călugării şi chiar călugăreiţele, au
fost forţaţi să înveţe să prescrie unele forme de tratament pentru cei care veneau să le implore ajutorul. Este un
curios amestec al remediilor cu magia şi ritualurile, medalii şi relicve. Din cauza faptului că se ajungea ca preoţii să
se ocupe mai mult cu vindecările, în anul 1139 Papa Inocenţiu al lll-lea decretează că preoţii tebuie să se ocupe mai
mult de îndatoririle spirituale şi li se interzice strict să elibereze medicamente. Deoarece nu este respectată
interdicţia, 30 de ani mai târziu Papa Alexandru al lll-lea se vede nevoit să interzică preoţilor să asiste la conferinţe
medicale, ameninţându-i cu excomunicarea în caz de neascultare. Cu toate acestea preoţii continuă să se intereseze
de medicină şi se ajunge la un compromis: chiar dacă preoţii au dreptul să prescrie medicamente ei trebuie să
renunţe la chirurgie. Se revine la concepţiile vechi. Chiar şi acei care nu considerau bolile ca o pedeapsă pentru
păcătoşi le considerau ca pe nişte încercări pe care trebuiau să le suporte cu resemnare. Aceste pedepse ale cerului
trebuiau combătute prin rugăciuni permanente deci, trebuiau adaptate teoriile medicale la învăţământul religios.
În vechile manuale se găseau uneori ornamente care arătau maniera în care semnele zodiacale influenţează
funcţia organelor corpului uman. Aceste semne păgâne au fost înlocuite cu nume de sfinţi: Sfântul Blaise coordona
funcţiile gâtului, sfântul Appoline dinţii, sfântul Laurent spatele, sfântul Bernadin pulmonii, sfântul Erasmus
abdomenul. Se găseau sfinţi care patronau toate bolile şi infirmităţile, ca şi pentru toate funcţiile organismului. Alţi
sfinţi şi sfinte aveau puterea de a vindeca unele boli şi era indicat să te rogi lor pentru a te vindeca. Terminologia
medicală suferă schimbări mari pentru a se conforma exigenţelor bisericii.
În secolul al Xl-lea sfântul Bernard, fondatorul ordinului Cistercienilor interzicea călugărilor săi să
studieze cărţile medicale. Ba mai mult, le interzicea să prescrie medicamente: trebuia numai să te rogi. Dar aceste

1
interdicţii nu interesau toate ordinele. În mănăstirea carolingiană St-Gall din Elveţia exista un spital bine conceput
şi o grădină în care călugării cultivau un mare număr de plante medicinale.
În această vreme este adevărat că biserica fondează ospicii, dar acestea erau mai degrabă locuri de refugiu
pentru săraci decât spitale în care bolnavii puteau obţine ingrijiri medicale. La sfârşitul secolului V, sfântul
Augustin a rezumat atitudinea bisericii în ceea ce priveşte boala astfel: "Toate bolile creştinilor provin de la demoni
care se îndârjesc împotriva noilor botezaţi şi chiar asupra noilor-născuţi nevinovaţi". În această epocă mortalitatea
infantilă era foarte crescută. Perseverând în ideea că bolile erau provocate de către demoni, biserica trata bolnavii
cu ajutorul rugăciunilor, exorcismului cu mâinile, expunerii de relicve. Cea mai mare parte a tratamentelor puneau
în joc factorii psihologici, importantele ceremonii religioase obţinând efecte extraordinare într-o epocă în care cea
mai mare parte a bolnavilor nu primeau nici un remediu.
Atingerile cu mâinile de către rege (”atingerea regală”) era o metodă de tratament pentru 2 boli: scrofuloza
sau "răul regelui" (abces rece fistulizat de origine tuberculoasă a ganglionilor gâtului) şi epilepsia.
În Franţa această ceremonie începe din timpul domniei lui CLOVIS (496). Ludovic al XIV-lea ar fi atins 2-
3000 persoane. Regele PHILLIPE de VALOIS (1328-1350) ar fi vindecat sute de bolnavi fără cea mai mică
intervenţie chirurgicală. Fiecare pacient admis în prezenţa regală primea o monedă de aur sau "piatră de atingere",
chiar dacă era sau nu vindecat. Pentru a face economie, mai târziu dimensiunea acestor monez i s-a redus foarte
mult.
În Anglia această tradiţie începe în secolul al Xl-lea, practica fiind instituită de către regele Eduard
(confesorul) şi moştenită de fiecare dintre descendenţii săi. Mai târziu această practică devine dreptul divin al
tuturor regilor. Cum solicitatorii erau numeroşi, ceremonia trebuia organizată. Mai întâi pacienţii erau examinaţi de
către medicul curţii regale, care îi respingea pe cei care nu-i convenea. Apoi el cerea bolnavului o confirmare a
faptului că nu a mai fost atins de mâinile regale pentru aceeaşi boală. În final pacienţii primeau permisiunea de a
intra la rege, ulcerele lor erau atinse de către suveran şi îşi primeau moneda de aur.
În Anglia acest obicei s-a păstrat până în timpul reginei Ana care încuraja bolnavii de a veni la patul său.
După moartea acestei regine se renunţă la obicei.
Bolnavul medieval adresa rugile sale şi aducea ofrande la numeroşi sfinţi vindecători.

Şcoala de medicină din SALERNO

Spre binele medicinii, în Europa Evului Mediu au rămas centre care întreţineau flacăra civilizaţiei greceşti,
în care totuşi ştiinţa medicală a mai făcut un pas înainte. Unul din aceste centre a fost la SALERNO, nu departe de
NEAPOLE. În timpul romanilor, Salerno era o staţiune climaterică la modă. După căderea Imperiului Roman,
oraşul devine un centru de întâlnire al spiritelor erudite. În privinţa originii şcolii de medicină din Salerno există 2
variante: una, conform căreia ar fi fost înfiinţată de către Carol cel Mare, iar cealaltă, după care ar fi fost creată de 4
magiştri: evreul ELINUS, grecul PONTUS, arabul ADAL şi romanul SALERNO. Această şcoală era deschisă
oamenilor de toate naţionalităţile şi chiar femeilor. Era o fundaţie laică şi nu o sucursală a marii mănăstiri v ecine,
cea de la MONTE CASINO. Între studenţii salernitani şi călugării benedictini din Casino existau relaţii dintre cele
mai cordiale şi studenţii salernitani erau autorizaţi să frecventeze frumoasa bibliotecă a mănăstirii. Creată în cursul
secolului IX, şcoala din SALERNO atinge apogeul în secolul XI şi îşi începe declinul în secolul XIII. Celebră în
toată Europa, ea conferea tânărului medic o reputaţie imediată, şcoala din Salerno fiind prima care cerea oricărui
medic să aibă o diplomă. Decretul privind această obligativitate a fost dat în 1140 de către regele Roger al ll-lea al
Siciliei. Şcoala din Salerno nu dădea numai instrucţiuni utile din punct de vedere medical, ci şi precepte morale
după care să se conducă arta de a vindeca (trebuie chestionat mesagerul şi astfel se poate impulsiona bolnavul şi să-
i câştigi încrederea spunându-i despre boala sa, chiar dacă nu-i poţi descoperi diagnosticul; vei accepta ceea ce-ţi
va da să bei şi trebuie să-i lauzi, dacă este cazul, frumuseţea peisajului şi a casei; după aceea trebuie să-i ie i pulsul
ţinând cont că prezenţa ta îl poate accelera; să nu eziţi să-ţi dai o părere; să-i spui bolnavului că-l vei vindeca cu
ajutorul lui D-zeu şi spune-le membrilor familiei că este un caz dintre cele mai grave; nu privi pofticios la soţia,
fiica sau servitoarea bolnavului; dacă te invită la masă nu te precipita spre locul de onoare, pentru că oricum ţi-l va
oferi gazda; când pleci mulţumeşte pentru atenţiile cu care ai fost înconjurat. Pentru a fi răsplătit este mai bine ca
să-i sugerezi decât să-i afirmi categoric onorariul: "cu ajutorul lui Dumnezeu I-am vindecat şi mă rog la Dumnezeu
să-l ţină în continuare sănătos; dacă un alt membru al familiei va avea nevoie de ajutorul meu voi veni cu plăcere
având în vedere faptul că am păstrat o amintire plăcută relaţiilor cu dumneavoastră".
În cele două secole de la înfiinţare, spitalul din Salerno a primit numeroşi cruciaţi răniţi care traversau
Europa în drumul către casele lor.
Cea mai cunoscută lucrare a şcolii salernitane este "Regimen Sanitatis Salernitanum".
Deşi în cea mai mare parte a spitalelor universitare femeile sunt admise abia la sfârşitul secolului XIX, la
Salerno sunt admise în plin Ev Mediu, dar ele sunt atent supravegheate. Directorul de studii trebuie să fie căsătorit.
În 1095 Trota (Tratula) absolventă la Salerno a scris "Bolile femeilor", lucrare ginecologică care în două capitole
conţine şi sfaturi pentru îngrijirea nou-născuţilor, dar şi sfaturi pentru frumuseţe.
O altă femeie care a studiat la Salerno a fost SICHELGARTA, foarte pricepută în toxicologie.
GUY de CHAULIAC în cartea sa "Marea chirurgie" afirmă că femeile-medic din Salerno aparţin celei de-a
cincea sau chiar ultimei categorii de chirurgi.
Din perioada în care şcoala din Salerno intră în declin, MONTPELLIER (fig. 54 bis) devine primul centru
universitar de învăţământ medical din Europa şi chiar din lume. Reprezintă cea mai veche facultate de medicină,
fiind fondată la 17 august 1220 de către cardinalul CONRAD d'HURACH. Oraşul Montpellier era o staţiune
climaterică şi geografic era foarte bine situat, aici venind studenţi nu numai din Franţa, ci şi din Spania, Italia şi din
toată Europa medievală.
 Oraşul depindea la origine de autorităţile religioase. Mai întâi de episcopul de MAGUELONNE, apoi din
1085 trece sub suzeranitatea Papei. În 1204 trece sub suzeranitatea regilor din Maiorca şi Aragon, iar din 1382 sub
Charles al Vl-lea devine definitiv francez. Spiritul de independenţă şi toleranţă ce caracterizează facultatea de
medicină din Montpellier, se opune intransigenţei facultăţii de medicină din Paris, conservatoare şi fidelă
ortodoxismului dogmatic al capilor bisericii.
Renumele şi popularitatea şcolilor de medicină din Evul Mediu creştea şi decădea în raport cu capacităţile
(faima) savanţilor, medicilor şi chirurgilor care făceau parte din corpul profesoral.
Istoria facultăţii de medicină din Montpellier cuprinde un număr mare de nume celebre şi de lucrări care au
dus renumele acestei şcoli.
ARNAUD de VILLENEUVE (1235-1312) de origine portugheză, absolvent de Montpellier, era în acelaşi
timp diplomat în teologie şi juristprudenţă. El era prieten cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, care l-a sfătuit să se ocupe
numai de medicină şi să părăsească teologia.
Papa Bonifaciu spunea despre Villeneuve că este "cel mai mare om din lume". Exersa atât chirurgia cât şi
medicina. A fost primul care a fabricat tincturi obţinute din extracte din rădăcini şi frunze tocate introduse în alcool.
În căutarea "elixirului vieţii", el a descoperit un preparat medicinal căruia ia dat numele de "apa vieţii" cu efecte
terapeutice multiple. Autorităţile bisericeşti, declarând că Villeneuve a făcut un pact cu diavolul, fac ca o parte din
scrierile sale să fie arse în piaţa publică.
Din scrierile sale cele mai cunoscute: "Breviarul", un fel de manual de medicină la îndemâna practicianului
şi "Regimen sanitatis". Prima îl face celebru, Villeneuve întrevăzând importanţa predispoziţiilor individuale şi a
terenului în apariţia bolii.
Aforisme: "cel mai bun tratament este acela care dă rezultatele scontate prin metodele cele mai simple";
"Terminologia este indispensabilă ştiinţei, dar nu se obţine niciodată o vindecare datorită calităţilor unei simple
formule".
GUY de CHAULIAC (1300-1367), fiu de ţăran, a studiat teologia şi medicina la Montpellier şi Bologna şi
a fost medicul şi chiar consilierul papei Clement al IV-lea şi a următorilor doi succesori ai acestuia. Un om de o
vastă cultură, el a fost medic şi expert chirurg. În lucrarea sa "Chirurgia Magna" care i-a adus un renume universal,
sunt descrise practici valabile şi astăzi:reducerea fracturilor prin extensie, descrierea poziţiei Trendelemburg, lanţul
cu manşete (perroquet) care-i permite bolnavului de a se sprijini, de a lua poziţia aşezat.
JOHN of GADDESDEN (1280-1361) a studiat la Montpellier şi a devenit medicul aristocraţiei. L-a îngrijit
pe fiul lui Eduard al ll-lea, bolnav de variolă şi a obţinut ca acesta să nu fie desfigurat învelindu-l într-un cearceaf
roşu, ordonând ca perdele patului şi de la ferestre să fie tot roşii. GADDESDEN este în felul acesta pionierul
cromoterapiei GUTHRIE în 1725, în lucrarea sa History of Physick scria că pentru GADDESDEN nimic nu era
imposibil: ştia să dizolve calculii, să sustragă umorile din gută cu ajutorul unui unguent, să învingă atacurile
epileptice cu un colier şi să vindece paralizia cu "apa vieţii".
LANFRANCHI a studiat la Bologna şi a fost exilat în 1290, ducându-se la Paris, unde a importat chirurgia
italiană. Lucrarea sa "Marea chirurgie" l-a făcut celebru, plasându-l în fruntea şcolii de chirurgie franceze. Era un
observator fin şi un chirurg foarte îndemânatic. Lucrările şi cercetările sale asupra fracturilor craniene şi a herniilor
sunt remarcabile. A fost printre primii care a protestat împotriva obiceiului ca sângerările să fie lăsate pe mâna
bărbierilor.
La facultatea din Montpellier în 1532 era profesor abatele Francois Rabelais (1494-1530) autor al
romanului "Gargantua şi Pantagtruel", care făcea disecţii pe cadavre.
Renumele şcolii din Montpellier a fost de scurtă durată şi apare o nouă şcoală, cea de la PADOVA, a cărei
facultate de medicină a fost înfiinţată în anul 1228, facultate în care primele demonstraţii anatomice sunt citate în
secolele XIII-XIV, în anul 1276 fiind dată prima dispoziţie medico-legală.
Universitatea din Paris a fost fondată oficial în anul 1215 de către PHILIPPE AUGUSTE, iar facultatea ei
de medicină nu la mult timp după aceasta, dar în orice caz după cea din Montpellier. Universitatea din Bologna a
fost fondată în anul 1123, facultatea sa de medicină luând fiinţă în 1250. În anul 1348 s-a deschis univeristatea din
Praga (care a avut de la început şi facultate de medicină), fondată de împăratul Romei, Carol al IV-lea, purtându-i
numele: Universitatea lui Carol sau Carolingiană. În decembrie 1425 Jean al IV-lea de Brabant obţine de la Papa
Martin al V-lea o autorizaţia (bulă) de a deschide la LOUVAIN în anul 1426, o universitate, prima din Ţările de
Jos.
La Padova, în această perioadă este cunoscut Pietro de Montagnana (fig. 55), celebru ca practician.
La Padova au studiat şi români. Primul român a fost Radu Mihnea, după 1591. Apoi au fost: Alexandru
Mavrocordat (tatăl viitorului domnitor fanariot Nicolae Mavrocordat), stolnicul Constantin Cantacuzino (1667-
1668) şi fiul sau Radu (Rodolfo), care a studiat dreptul.
La Paris sunt doi absolvenţi iluştrii rămaşi în istoria medicinii: Albertus Magnus (1192-1280) domnican
german şi Roger Bacon (1214-1294), franciscan englez. Ambii aveau cunoştinţe enciclopedice şi erau foarte buni
cunoscători în ştiinţe naturale, filozofie şi teologie. Dar, în timp ce germanul s-a supus autorităţilor (bisericeşti),
englezul era un gânditor independent. Se spune că Bacon ar fi investit o parte din averea sa foarte mare în
experienţe ştiinţifice. Lui i se atribuie mai multe descoperiri: ar fi inventat telescopul, microscopul, ochelarii, un
clopot pentru scafandri şi a prevăzut că va veni o vreme când omul va putea zb ura. În scrierile sale Bacon nu
respectă dogmele bisericii şi şeful franciscinilor îi întrerupe cursurile şi îl pune sub supraveghere la Paris,
interzicându-i să mai publice alte lucrări ştiinţifice. Dar "doctorul admirabil" cum era numit Bacon va beneficia de
protecţia Papei Clement al IV-lea şi va beneficia de oarecare libertate până la moartea acestuia, după care îi sunt
din nou interzise lucrările şi Bacon este închis. Deşi a fost în dizgraţia bisericii, Bacon are remarcabile merite în
practica medicinii, el fiind şi primul care recomandă aplicarea metodei experimentale în medicină.

3
Pandemiile din Evul Mediu

Niciodată Europa nu a suportat atâtea îmbolnăviri ca în Evul Mediu. Deşi puţin populată în raport cu
perioada actuală, Europa Medievală a pierdut sute de mii de locuitori. De exemplu, Florenţa a pierdut între 1/3 -
1/2 din locuitorii săi. Venită probabil din China, teribila pestă a traversat Persia, Rusia şi Turcia, răspândindu-se în
Europa unde a făcut ravagii. Se spune că în cinci ani a făcut peste 25 milioane de victime. Pesta neagră sau
bubonică, transmisă la om de păduchele şobolanului, ajunsă în Europa Occidentală în jurul anului 1346, era
considerată de biserică ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Boala era răspândită prin intermediul navigatorilor. De
exemplu, în Sicilia ea s-a răspândit în 1347 în urma ancorării în portul Messina a două corăbii genoveze ai căror
marinari erau bolnavi de pestă. Tot aceste două corăbii au dus boala şi la Pisa, întinzându-se apoi în toată Toscana.
Informaţii asupra răspândirii şi simptomatologiei pestei avem de la călugărul Michel di Piazza, dar şi de la celebrul
romancier Boccacio, în romanul său Decameronul (tatăl său a murit de pestă). Prima epidemie de pestă, "pesta
justiniană", a devastat lumea între 541-580. La Constantinopol erau aproape 1.000 de morţi pe zi, iar unele oraşe
din occident au fost depopulate complet. Exemplul semnificativ este însă pesta din anii 1346-1353, epidemia
izbucnind aproape simultan în marile porturi ale Mediteranei Occidentale: Messina, Veneţia, Genova, Marsilia,
Barcelona. Epidemia loveşte o Europă Occidentală subalimentată şi face ravagii mari. Cea mai gravă este pesta
pulmonară, de 10 ori mai ucigătoare ca pesta bubonică şi cu o propagare de 10 ori mai rapidă. Î n 1346 pesta va
ucide în câteva luni 25 de milioane de europeni, aproape un sfert din populaţie. Marsilia pierde în câteva luni
aproape o treime din locuitori, Florenţa 100.000, Parisul 50.000, Londra 100.000 de locuitori, Viena 40.000.
Medicii erau conştienţi de neputinţa lor în faţa extinderii acestei calamităţi. Guy de Chauliac, celebrul
medic francez, ataşat persoanei papei Clement, spunea că această boală era umilitoare pentru medici, deoarece nu o
puteau vindeca şi că frica de contagiune interzicea vizitarea bolnavilor. Deoarece nu-i puteau îngriji pe bolnavi,
medicii nu primeau onorariu. Medicii nu luau decât măsuri profilactice care erau insuficiente şi uneori chiar
ridicole. Astfel facultatea din Paris recomanda o dietă specificând că alimentele reci, umede şi apoase erau nocive.
Peştele era nociv pentru că trăia în apă. Excesele de abstinenţă, excitare, mânie şi beţie erau periculoase. Pentru că
medicii credeau că aerul este plin de miasme contagioase, cei care îndrăzneau să se apropie de bolnavi se îmbrăcau
cu un costum special (fig. 56) "în piele de Levant", în mâini aveau mănuşi, pe cap aveau o cagulă găurită în dreptul
ochilor unde aveau plasaţi doi ochi de cristal şi prevăzută cu un "respirator" umplut cu ierburi aromatice, acest
ansamblu de îmbrăcăminte dându-le aspectul de păsări mari cu cioc lung. Pentru purificarea aerului erau încercate
tot felul de antidoturi. Astfel, în camere erau plasate boluri cu lapte proaspăt, pe buzele muribunzilor se punea
pâine caldă, în speranţa de a fi resorbite otrăvurile bolii. Cirezi de rumegătoare erau dispuse pe străzi pentru ca
respiraţia lor să purifice atmosfera. În Balcani, în Ungaria se credea că mirosurile foarte pestilenţiale ar putea
împiedica apariţia bolii şi de aceea în camere erau ţinuţi ţapi. Alţii propuneau să se amestece propria urină cu pelin
şi să se bea în fiecare dimineaţă. Se foloseau amulete şi se apela la vrăjitori.
Se foloseau recipiente speciale cu 8 sectoare, care conţineau petale parfumate şi ierburi mirositoare pentru
a asana atmosfera, a îndepărta boala şi a vâna moartea (fig. 57).
Diferite instrumente metalice (fig. 58) erau folosite încălzite la roşu pentru a cauteriza colecţiile purulente
din pesta bubonică, dar şi pentru a închide ulceraţiile pielii şi plăgile amputaţiilor. Aceste instrumente erau lungi
pentru a putea permite medicilor sau celor care le utilizau să stea la distanţă de bolnav şi să nu se contamineze (în
special în lepră sau pestă).
Din fericire guvernanţii şi edilii erau mai bine plasaţi pentru a limita extinderea pestei. În Italia primele
decrete vizând epidemia au fost promulgate în Regio di Calabria în 1374 de către vicontele BERNABO care a dat
următoarea ordonanţă:"Bolnavul cu pestă va fi condus în afara oraşului pe câmp, unde va muri sau se va vindeca.
Cei care au îngrijit bolnavii de pestă vor rămâne închişi timp de 10 zile înainte de a lua contact cu semenii săi.
Preoţii trebuie să examineze bolnavii şi să-i denunţe autorităţilor, sub pedeapsa de a fi arşi pe rug, cu confiscarea
bunurilor. Celor care vor transmite pesta li se vor confisca bunurile în favoarea statului, cu excepţia celor care vor
fi izolaţi în acest scop, nimeni nu va îngrijii bolnavii de pestă sub pedeapsa cu moartea şi confiscare bunurilor".
Dacă ne gândim că pesta era transmisă prin păduchele şobolanului, că tratamentul medical era absolut ineficace şi
că promiscuritatea în oraşele suprapopulate favorizau răspândirea bolii, această ordonanţă era binevenită,
exceptând bineînţeles exagerările.
Carantina instituită în Italia reprezenta un eveniment remarcabil; având în vedere faptul că noţiunile de
patologie şi de contagiozitate la acea vreme erau destul de precare. Cuvântul de carantină provine de la măsurile
sanitare adoptate în această perioadă în mica republică Raguza, pe malul oriental al Adriaticei. Autorităţile acestui
minuscul stat au instituit un sistem sever de o mare utilitate pentru Veneţia. A fost construit un debarcader la
distanţă de oraş si de port, unde debarcau emigranţii şi trebuiau să aştepte o perioadă de 30 de zile care apoi s-a
prelungit la 40 de zile, de unde şi denumirea de carantină. Aceste măsuri s-au extins apoi în statele şi oraşele libere
ale Germaniei unde exista o disciplină de fier, ajungându-se să se pedepsească şi morţii: o servitoare a transmis
pestă şi stăpânului, cadavrul său fiind deshumat şi ars.
După biserică pesta era considerată ca o pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor. Această credinţă a
persistat până în anul. 1720, când a izbucnit ultima mare epidemie la Marsilia. Natura răului fiind descoperită,
fiecare autoritate ecleziastică era liberă să specifice cărui păcătos trebuie să-i fie imputată pedeapsa cerului. Preoţii
spanioli dădeau vina pe operă, cei englezi pe teatru. Numeroşi preoţi credeau că epidemia a fost declanşată de
pantofii ascuţiţi care se purtau în aceea vreme. O parte din germani credeau că de vină este îmbrăcămintea lor de
duminică, care era lipsită de modestie şi au hotărât să poarte haine de o extremă simplicitate, de culoare gri, iar
femeile să se îmbrace în negru. În Franţa, de vină ar fi fost căsătoriile consanguine ai celor trei fii ai lui Phillipe al
IV-lea de Valois. În Polonia s-ar fi datorat faptului că un vrăjitor a fost îngropat într-un pământ sacru. Protestanţii
vedeau în pestă, în anul 1552, o răzbunare divină din cauza divergenţelor în doctrina bisericească împărţită în mai
multe dogme. Dar acest atac al protestanţilor împotriva bisericii catolice nu era decât un pretext, care atunci când în
1529 "transpiraţia engleză" a invadat Germania, biserica catolică a proclamat că apariţia unei noi religii ar fi cauza
apariţiei unor noi suferinţe pentru cei răi.
Atunci când epidemia a atins vârful său culminant la Marsilia, iezuiţii şi capucinii din împrejurimi s-au pus
la dispoziţia celor bolnavi ca şi confreria "Nebunilor", fondată cu scopul de a combate teama de moarte. În Elveţia,
"Compania Nebunilor" din AARAU, trecea că este sub protecţia Sfintei Fecioare şi a Sfântului Sebastian, patronul
celor bolnavi de pestă. Un alt patron al pestoşilor a fost Sfântul ROCH. Biserica protestantă a avut şi ea eroi:
Martin Luther care a rămas la WITTENBERG în timpul epidemiilor din 1516, 1527, 1535, 1538 şi 1539. Pentru
unii pesta era rezultatul unor vrăjitorii, alţii spuneau că ar fi consecinţa faptelor rele ale adversarilor lor politici. Se
vorbea de mirosuri otrăvitoare de care erau răspunzători evreii, motiv de a-i arde pe rug, uneori în număr mare,
fapte incriminate, uneori chiar vehement (Boccacio).
În 1348 la Strasbourg un chirurg evreu este acuzat că a provocat pesta otrăvind apa dintr-o fântână. El este
judecat şi executat pe loc. La Benfeld, unde s-au reunit reprezentanţii oraşelor imperiale, decizia este luată oficial
de a nimici comunităţile evreieşti pentru a calma mânia divină. De asemenea sunt acuzaţi cerşetorii, care au otrăvit
apa de băut.
În 1485 un nou flagel îşi face apariţia în Europa: "transpiraţia engleză” denumită aşa pentru că se credea că
această maladie ar fi debutat în Anglia din cauza climatului şi a caracterului locuitorilor săi. Se afirmă că ploaia nu
a contenit în Anglia timp de 5 ani până în momentul apariţiei epidemiei. S-a dovedit astfel că obiceiurile puţin
igienice şi lipsa de curăţenie existentă la englezi, erau nocive pentru sănătate. Recidive ale acestei epidemii: 1506,
1517, 1528, 1532. Boala atingea în special pe bărbaţii care făceau excese alimentare şi de băutură. Prezenţa durerii
generalizate cu transpiraţie mortală şi arzătoare care cuprindea întreg corpul, irită sângele, cu arsuri la stomac şi
cap. Aceste suferinţe erau atât de mari, încât bolnavul era doborât la pat. Incapabili să suporte căldura arzătoare, ei
aruncau orice cearceaf sau pătură care îi acoperea. Din cauza condiţiilor neigienice de viaţă ale englezilor,
ERASMUS refuză invitaţia regelui HENRIC al Vlll-lea şi a cardinalului WOLSEY de a se stabili în Anglia.
Există limite ale suferinţei umane care pot fi îndurate fără a se strica echilibrul mintal al individului. În
cursul Evului Mediu, această limită a fost adesea atinsă şi chiar depăşită. Convinşi că bolile reprezintă o pedeapsă
divină, oamenii umpleau bisericile şi ridicau rugi, fanaticii făcând penitenţe în public, încurajându-i pe cer din jur
să facă la fel. Fobia religioasă şi isteria colectivă se propagau peste tot. Pe teritoriul Austro-Ungariei exista
Confreria crucii. Această companie trimitea în lume misionari îmbrăcaţi în haine lungi, cu cruci roşii mari pe piept.
Fraţii purtau bice cu triplă împletitură şi terminate cu vârfuri din fier. Ei traverseau oraşele, având capul acoperit cu
o glugă şi ochii coborâţi. Erau anunţaţi cu sunete de clopoţel. Cetăţenii se adunau în pieţe, pentru a asista la
penitenţa lor publică. Această ceremonie avea loc de două ori pe zi şi după ce îşi formau un număr oarecare de
"convertiţi", misionarii mergeau apoi în alte locuri.
Uneori isteria colectivă lua alte forme. Indivizii începeau un dans vijelios, convulsiv, numit dansul lui
Saint-Guy sau al lui Saint-Jean (fig. 59), care avea loc într-o piaţă publică. Ei strigau, se zbăteau timp de ore întregi
până ce cădeau epuizaţi. După ce-şi reveneau, ei începeau dansul în alte localităţi. Făcându-şi mulţi adepţi, biserica
s-a neliniştit de aceste forme de isterie. Ea a instituit ceremonii de exorcism public pentru a-i elibera pe cei posedaţi
şi a reuşit astfel să oprească pe moment răspândirea acestui dans maniac.
Acest dans este cunoscut în Italia încă din secolul X şi se atribuia a fi rezultatul înţepăturii unui păianjen
numit tarantula, de unde şi numele unui dans foarte animat care se numeşte şi acum tarantela.
În Germania de vină era considerat a fi diavolul. Paracelsus contrazicea cu vehemenţă această credinţă,
considerând că nici o boală nu trebuia a fi atribuită diavolului şi nici să fie numită după un sfânt.
"Răul fierbinţelilor" sau "focul sfântului Anton" era provocat de către ingestia alimentelor infestate, pâine
şi făină, cu o ciupercă a secarei. Era vorba deci de o intoxicaţie alimentară care interesa mici grupuri care mâncau
în comun (aceeaşi pâine). "Răul fierbinţelilor" provoca dureri viscerale intolerabile, comparate cu un foc devorant,
de unde şi numele de "focul sfântului Anton" si o gangrena uscată a membrelor care se mortificau înnegrindu-se.
O altă maladie era lepra. În Franţa, în 1226 existau mai mult de 2000 de leprozerii. Acestea erau formate
dintr-un corp de locuinţe depărtate de orice altă aşezare omenească, expuse la soare .şi cu un râu mic (se evita ca
leproşii să polueze fântânile). Alături de locuinţe se aflau o capelă şi un cimitir rezervat leproşilor. Totul era riguros
reglementat în viaţa leproşilor: hrană, îmbrăcăminte, resurse, posibilităţi de deplasare a bolnavilor. Dar nu existau
îngrijiri medicale. Lepra constituia o mare teroare şi singura măsură care se putea lua era evitarea bolnavilor. Din
momentul în care boala era diagnosticată, leprosul era supus ceremonialului "morţii civile", care făcea din el un
"mort viu", un paria deposedat de toate drepturile sale civile şi depinzând de mila publică. Autoritatea religioasă
pronunţa separarea leprosului de lume şi acest fapt era publicat în biserică. Preotul l ocal primea leprosul (îmbrăcat
într-o robă neagră) la poarta bisericii şi îl anunţa că el nu mai aparţine comunităţii, apoi îl stropea cu apă sfinţită şi
bolnavul asculta slujba religioasă pentru ultima oară, dar într-un loc separat în biserică. Leprosul era apoi condus în
procesiune în leprozerie şi i se dădea o cabană. Se arunca pe acoperiş cu puţin pământ din cimitir, gest simbolic al
morţii civile, zicându-se: "fii mort pentru lume, dar revii din nou la Dumnezeu". Era o veritabilă ceremonie
funerară la sfârşitul căreia i se enumerau bolnavului toate interdicţiile pe care trebuia să le suporte. La sfârşit,
preotul îi dădea un clopot care semnala prezenţa leprosului şi îndepărta populaţia. Nenorocirea se răsfrângea şi
asupra copiilor leprosului: aceştia erau consideraţi ca "impuri" de la naştere şi nu erau botezaţi. Ei nu puteau primi
moştenirea. Biserica avea dreptul să desfacă căsătoria dintre un lepros şi soţia sa, care putea să se căsătorească din
nou.

MEDICINA ARABA

În 431, patriarhul Constantinopolului, Nestorius, acuzat de erezie de către biserica catolică, s-a exilat cu

5
discipolii săi în Persia. În drumul lor spre Persia au înfiinţat şcoli de medicină în Grecia şi Mesopotamia. Ei au
tradus cărţile greceşti şi romane.
În anul 640 e.n. arabii au cucerit Alexandria şi au ars cărţile găsite aici, cu excepţia celor de medicină.
Arabii şi-au tradus cărţile de medicină greceşti, dar s-a considerat că n-au făcut progrese în anatomie, religia
musulmană interzicându-le cu stricteţe să se apropie de cadavre. Apoi discipolii lui Mohamed, fondatorul
Islamului, invadează Persia, Orientul Mijlociu, restul Africii de Nord şi Spania. Ei au creat şcoli de medicină la
Bagdad, Cairo şi Cordoba (fig. 60). Spre sec. al IX-lea se formează un vast imperiu musulman, care avea ca centru
Bagdadul. Din punct de vedere medical, aceasta reprezintă un eveniment fericit pentru că Islamul adoptă o
atitudine liberă în privinţa ştiinţelor. Savanţii erau primiţi cu braţele deschise, indiferent de originea şi religia lor.
Când vorbim de medicina arabă, nu este vorba decât de limba de exprimare, pentru că profesorii din centrele
pedagogice ale Islamului nu trebuiau să fie neapărat arabi prin naştere, printre ei existând şi sirieni, persani, evrei,
turci, greci şi chiar spanioli. Deci, nu era nevoie să fii discipol al lui Mohamed, o parte din reprezentanţii şcolii
arabe medicale fiind evrei sau creştini.
Ca orice imperiu în ascensiune şi cel arab a fost interesat de organizarea vieţii sociale, care a interesat şi
medicina. În anul 923 dreptul de liberă practică medicală în lumea arabă a fost condiţionat de un certificat de
aptitudini obţinut de la autorităţi după absolvirea unor cursuri teoretice şi practice. Se construiesc spitale foarte
frumoase: Damasc şi Cairo. Cel din Cairo, funcţiona din 872 fiind dotat cu farmacie proprie, iar în anul 1276 a fost
înfiinţat marele spital din Cairo, care a constituit un model pentru instituţiile similare în lumea arabă.
Se spune că în spitalul din Damasc consultaţiile erau gratuite şi chiar familia sultanului Saladin nu plătea
pentru consultaţii şi tratamente. Medicii erau foarte primitori cu bolnavii şi vizitatorii, consultau bolnavii (luau şi
pulsul) şi prescriau tratamentul medicamentos şi regimul alimentar. Cordoba a devenit capitala Califatului
Occidental şi oraşul avea 200.000 de case şi un milion de locuitori. Nevoile materiale şi spirituale ale cetăţenilor
erau asigurate de către 600 hanuri, 900 băi publice, 600 moschei (fiecare cu şcoala sa). În provincia Cordoba
existau 17 universităţi şi 70 biblioteci publice, dintre care cea mai mare era El Hakem şi care conţinea 250.000 de
volume.
În medicina arabă se pot distinge trei mari faze care se suprapun peste cele trei faze ale istoriei generale:
cuceririle victorioase, apogeul şi declinul.
Prima fază se caracterizează printr-un fenomen care a fost numit pe drept cuvânt "febra traducerilor".
Succesorii profetului nu se mulţumeau numai cu cucerirea militară, ci asimilau şi cultura ţării ocupate, traducând
scrierile greceşti pe care le găseau. Anecdotă: Califul Al-Mammoun (786 - 833) după ce l-a învins pe împăratul
bizantin Mihail al lll-lea, a impus prin tratatul de pace încheiat ca să i se dea câte un exemplar din toate cărţile
greceşi ale împăratului. Această traducere a autorilor greci în arabă a însemnat un veritabil transfer a patrimoniului
cultural occidental în lumea arabă. Acest proces a durat până în secolul al Xlll-lea când are loc o traducere din
arabă în latină. În anul 900 întreaga medicină hipocratică şi galenistă era tradusă în arabă, dar şi în ebraică, pentru
că evreii colaborau perfect cu arabii. Traducând aceste opere, arabii au contribuit în felul acesta la conservarea lor.
Suferind un veritabil periplu lingvistic (din greacă în siriană sau persană, apoi în arabă şi în final în latină), este
lesne de imaginat că textele originale au putut fi alterate sau amputate de către teologii mai degrabă adepţi ai
ortodoxiei religioase decât ai adevărului istoric. Se înţelege astfel de ce umaniştii Renaşterii căutau sursele pure şi
originale ale patrimoniului grec.
Cea de a doua fază a medicinii arabe este cea creatoare. Ea începe în sec. X, în plin apogeu al culturii arabe
şi limba ştiinţifică dominantă este araba. Marii medici-filozofi care marchează această epocă nu sunt toţi din
Arabia, unii fiind originari din Persia, Siria, Egipt sau Spania meridională. Ei sunt marcaţi de medicina hipocratică
şi galenistă, cu influenţe din Persia, India şi Egipt. Deci, medicina arabă este cosmopolită. Se dezvoltă, deşi slab,
cercetarea ştiinţifică arabă, aceasta fiind posibilă datorită sistemului spitalicesc arab. În timp ce în Europa
Occidentală "Hotel Dieu" nu sunt decât refugii pentru bolnavi, îngrijirile medicale fiind de importanţă secundară,
arabii au veritabile spitale moderne, unde medicii duc o reală muncă de îngrijire a bolnavilor şi au responsabilităţi
medicale. Bolnavii spitalizaţi sunt văzuţi în mod regulat şi fac obiect de studiu pentru studenţi, aspect care în
Europa se întâmplă abia în sec XVIII.
Arabii au un instrumentar chirurgical dezvoltat la care ataşasează accesorii atât pentru utilitatea
instrumentului (mai uşor de mânuit şi de trasportat) cât şi pentru estetică (fig. 61).
Ei sunt reputaţi şi pentru numeroasele produse farmaceutice pe bază de camfor, mirt, cuişoare. Aceste
plante pisate, mojarate (fig. 62) erau prescrise sub formă de elixire (pe bază de alcool), enoli (pe bază de vin)
preparate apoase pe bază de fructe, zahăr şi miere (jelab), emulsii şi mai ales siropuri, cele mai caracteristice pentru
farmacia arabă. Se atribuie de asemenea arabilor perfecţionarea alambicului şi distilării. Produsele medicamentoase
erau conservate în vase de pământ smălţuite (fig.63), care puteau fi spălate uşor. Arabii foloseau medicamente
fabricate din produse de origine animală: ambra cenuşie, care provenea din intestinul caşalotului.
Cu toate acestea arabii mai apelau şi la magie, după cum se poate vedea din fig. 64, în care pe recipientul
metalic se poate citi: "Această cupă binecuvântată neutralizează toate otrăvurile. În ea sunt reunite puteri
binefăcătoare. Ea este utilă împotriva tuturor îmbolnăvirilor. Persoanele bolnave sau "agentul lor de vindecare"
bând din ea, vor fi vindecate cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Personalităţi din lumea arabă

AN BAKR-MOHAMED-IBN-ZAKARIAS sau RHAZES (850-923) (fig.63) medic arab de origine persană

format la Bagdad, a fost chemat de către sultanul Al Mansour pentru a conduce noul spital al oraşului. El a scris
peste 200 lucrări în toate disciplinele şi avea o pregătire multilaterală fiind şi alchimist, matematician şi filozof. A
scris despre variolă şi ruieolă şi era interesat foarte mult de bolile oculare, răspândite foarte mult în Orientul
Mijlociu. Spre sfârşitul vieţii el devine orb din cauza unei cataracte bilaterale, refuzând sa se opereze.
ALI-IBN-AL ABBAS a scris în 980 "cartea regală" în care se referă şi la arta medicală.
ABU'L QUASIN UHALEF IBN ABBAS AS ZAHRAVI (912,936-1013) cunoscut sub numele de
ABULCASIS, a fost contemporan cu Avicena. Născut la Zahra, aproape de Cordoba, el a făcut următoarea
afirmaţie: "Raţiunea pentru care noi nu avem operatori abili este aceea că arta medicinii cere timp pentru a o însuşi.
Acela care vrea să practice chirurgia, trebuie mai întâi să studieze anatomia, aşa cum ne-a învăţat Galenus, adică să
cunoască bine funcţia organelor, forma, funcţionarea şi relaţiile dintre ele; trebuie mai întâi să cunoască diferitele
oase, tendoane şi muşchi, numărul şi poziţia lor, venele, arterele ca şi regiunile prin care trec. Dacă anatomia este
ignorată, vor fi comise greşeli, iar pacientul va muri". El este autorul cărţii Al Taserif sau Al Tersif (Expunerea
materiei), o enormă lucrare în 30 de volume, în care chirurgia ocupă un loc important. Îşi ornează textul cu planşe
ilustrând capitolele de chirurgie şi obstetrică. În această lucrare care este un fel de Biblie pentru chirurgii
Occidentului medieval, Abulcasis descrie oprirea sângerării arteriale prin cauterizare; după secţionare vasul se
retractă diminuându-şi calibrul; ligatura cu fir puternic şi aplicare de medicamente astringente, cunoaşte litotomia,
cura herniilor, tiroidectomia; descrie diverse tipuri de amputaţii, rezecţia anevrismelor membrelor; propune
tratamentul fistulelor şi nu ignoră trepanaţia.
ABU ALI AL-HOSEIN IBN SINA (980-1037) care s-a născut în Persia lângă Buhara, este cunoscut sub
numele latinizat de AVICENA, fiind socotit "prinţul medicinii arabe" (fig. 66, 67), unul din cei mai mari medici-
filozofi ai epocii. Viaţa sa a fost foarte trepidantă, împărţită între plăcerile lumeşti (masă şi pat) şi bucuriile puterii
(el a fost primul vizir după ce a vindecat un emir şi a cunoscut o serie de numiri flatante, destituiri, perioade de
putere şi de închisoare).
Contemporanii săi spuneau despre Avicena: "Întreaga sa filozofie nu-l poate face virtuos şi nici toată
medicina sa nu-l poate învăţa cum să-şi păstreze sănătatea". Cu sănătatea şubrezită din cauza exceselor, Avicena a
murit la 58 ani, după ce a citit Coranul, eliberându-şi sclavii şi împărţindu-şi averea la cei săraci. Avicena a fost de
toate: filozof (el cunoştea cuvânt cu cuvânt metafizica lui Aristotel, pe care l-a citit de 40 de ori), poet, fizician,
alchimist, astronom şi medic. Avea o memorie formidabilă şi o capacitate de lucru prodigioasă. Opera sa a fost
imensă. I se atribuie peste 150 lucrări nemedicale şi 16 lucrări medicale, dintre care cea mai cunoscută este
"Canonul medicinii", care a dominat Occidentul până la începutul secolului XVI. Deşi operă de compilaţie,
Avicena a completat Canonul cu observaţiile sale personale. Astfel el dă o descriere amănunţită a meningitei acute,
pe care o deosebeşte net de banalele reacţii meningeale. Descrie simptomele diabetului, deosebeşte mai multe feluri
de ictere. Cunoaşte etiologia sciaticii, care ar fi provocată de o leziune a marelui nerv de la coapsă. Menţionează
rolul şobolanilor în propagarea pestei şi propune tratamentul anemiilor prin ingestia de măduvă prospătă (crudă).
În prefaţa la "Canonul medicinii" fig. 68, Avicena mărturiseşte că a fost determinat de prietenii şi pacienţii
săi să scrie despre teoria şi practica medicinii în cinci cărţi: prima carte se referă la problemele generale ale ştiinţei
medicale, adică definiţia medicinii, despre sănătate şi boală şi despre alcătuirea corpului omenesc - anatomie fig.
69; în cartea a doua se referă la farmacologie; în cartea a treia se referă la bolile organelor şi la începutul fiecărui
organ descrie anatomia lui; în cartea a patra se referă la modificările generale ale organismului în îmbolnăviri (boli
generale); iar în cartea a cincea se referă la farmaceutică (prepararea medicamentelor).
Avicena era un bun cunoscător al pulsului, el descriind şi neregularităţile pulsului cauzate de amor. Ca
medic practician şi teoretician, Avicena a fost clinician, chirurg, oftamolog, dietetician, gerontolog, farmacolog.
În ordine cronologică Avicena este considerat al treilea mare medic al tuturor timpurilor după Hopocrat şi
Galenus.
ABU MERWAN IBN-ZUHR (AVENZOAR) 1073-1162 din Sevilla, fiu de medic, a început să studieze
medicina şi farmacia de la vârsta de 10 ani, practicându-le fără a fi bolnav niciodată, până la vârsta de 70 ani. A
inventat multe siropuri experimentând plante veninoase şi antidoturile lor. Se pare că el a descris mediastinul, ca
fiind spaţiul triunghiular dintre cele două pleure, menţionând abcesul mediastinal, simptomatologia locală şi
generală a acestuia şi incizia lui chirurgicală. A realizat un tratat despre fracturi şi luxaţii
. IBN ROSHD ABU-SALID MOHAMMED (AVERROES) 1126 (1140) - 1198. Născut la Cordoba (el a fost
elevul lui Avenzoar) a murit la Marakech. Supranumit "doctorul subtil" el era în acelaşi timp teol og-filozof,
competent în juristprudenţă şi matematică, fizician şi astronom. El a cunoscut gloria, bogăţia si beţia puterii, fiind
numit guvernator al Andaluziei. A scris tratatul medical "Carte universală despre medicină" şi comentarii asupra lui
Aristotel. În tratatul său medical de inspiraţie galenică tradus în latineşte sub numele de Colliget, Averroes
diferenţiază sufletul (care este muritor) de spirit (care este nemuritor). El afirmă că între religie şi înţelepciune nu
există o contradicţie: ambele explică acelaşi lucru, dar cu alte mijloace. În tratatul său în 7 volume, Averroes arată
rolul retinei în vedere şi afirmă că variola nu atinge niciodată a doua oară acelaşi subiect.
MAIMONIDE (1135-1204) este un medic evreu născut la Cordoba şi mort în apropiere de Cairo. Victimă a
fanatismului religios, care-l alungă din Cordoba, el se retrage la Fez şi apoi la Cairo, devenind rabinul şi medicul
lui Saladin, după ce a refuzat ofertele mai multor regi, printre care şi Richard Inimă de Leu. Reputaţia sa mare, atât
la arabi cât şi la creştini îi atrag supranumele de "vulturul sinagogii" (stindard). În medicină Maimonide este
galenist şi îşi scrie lucrările în arabă, traducându-le în ebraică: comentarii asupra lui Hipocrat şi Galenus, aforisme,
scrisori despre dietă, tratat despre otrăvuri. El a scris un text cu tendinţă etică "rugăciunea medicală" în care se
găseşte o morală de o mare modestie şi de o remarcabilă fineţe.
IBN AN NAFIS (1210-1288). Născut la Damasc, se mută la Cairo, unde a lucrat în spitalul An Nasari
(întemeiat în 1172) şi apoi în spitalul Mansari (înfiinţat în 1282): funcţionează şi astăzi, dar ca centru de
oftalmologie. După moartea sa, Nafis a lăsat spitalului Mansari biblioteca sa. În special oculist şi dietetician, Nafis
a scris: "Cartea medicinii generale", "Tratat de oftalmologie", "Tratat despre dietă". De asemenea a conspectat pe
înţeles “Canonul lui Avicena”. În "Comentarii" despre Hipocrat, Galenus şi Avicena, Nafis a făcut în anul 1260
descoperirea corectă a circulaţiei mici a sângelui rămasă multă vreme necunoscută, cu trei secole înaintea celor ale

7
lui Miguel Serveto şi Realdus Columbus şi cu aproape patru secole înaintea aceleia a lui Harvey, care a şi impus-o
lumii întregi.
În anul 1324, At-Tatavi studiază scrierile lui Nafis în original şi subliniază constatările şi afirmaţiile
acestuia: "sângele trece prin plămâni, nu pentru a-i nutri, ci pentru a se satura cu aer; există legături directe între
arteră şi venele pulmonare; venele pulmonare nu sunt umplute nici cu aer nici cu funingine, ci cu sânge; peretele
arterei pulmonare este mai gros decât cel al venelor; septul interventricular nu are pori". Deci, Nafis nu îi
recunoaşte lui Galenus infailibilitatea. De asemenea el îl contrazice şi pe Avicena care considera că inima este
hrănită de ventriculul drept, afirmând că inima este hrănită prin vase speciale care pătrund în muşchiul cardiac.
Toate acestea ne fac să credem că Nafis a disecat (bineînţeles în secret).
Ce bilanţ se poate face acestei perioade strălucite a istoriei medicinii arabe din Evul Mediu? Ar fi injust sa
nu se recunoască aportul original al medicilor-filozofi arabi. Nu trebuie redus rolul lor la acela de simpli
comentatori şi traducători ai anticilor greci şi romani sau egipteni, deşi şi aceasta are o importanţă deosebită: astfel
a putut fi conservată şi transmisă opera medicilor şcolilor din Cos, Alexandria şi tradiţia galenistă.
Datorită imensului spirit de toleranţă existent în primele secole ale Islamului, gânditorii arabi au putut să-şi
lase amprenta lor asupra istoriei medicinii: crearea unui învăţământ clinic la patul bolnavului, în veritabile centre
pedagogice şi spitaliceşti; descrierea micii circulaţii; studiul sistematic şi dezvoltarea farmacopeei galenice; luarea
în evidenţă a bolnavilor psihici în spitale specializate în care bolile psihice sunt tratate cu diferenţă şi în care se
practică terapia prin activităţi artistice: dans, muzică, teatru.