CURS NR.

CHIRURGIA

În secolul XVIII are loc o adevărată revoluţie. În 1724 este legiferată

despărţirea chirurgilor de bărbieri (fig. 1) şi în acelaşi an se reorganizează colegiul
"St. Come" (Sf. Cozma) din Paris. La absolvire chirurgul era obligat să susţină o teză.
Organizarea ştiinţifică a chirurgiei începe în 1731 când la Paris ia fiinţă "Academia de
chirurgie".
JEAN LOUIS PETIT (1674-1750) arată periculozitatea metastazelor în
cancerul de sân şi tratează chirurgical mastoiditele supurate. Unul din fondatorii
Academiei de chirurgie.
PIERRE DESAULT (1738-1795) profesor la "Hotel Dieu" din Paris şi maestrul
lui Bichat şi Corvisart. Introduce şi perfecţionează cateterismul uretral.
FRANÇOIS CHOPART (1743-1795) discipol al lui Desault, este cunoscut
pentru tehnica sa de amputaţie a piciorului.
PERCIVAL POTT (1714-1788) chirurg englez, a descris tuberculoza coloanei
vertebrale.
WILLIAM HUNTER (1718-1783) , JOHN HUNTER (1728-1793) mari chirurgi
scoţieni. William, elev al lui Monro şi Douglas. A fost mamoş şi profesor de
anatomie la Academia Regală de Arte din Londra. A fondat un muzeu de anatomie.
John: chirurg celebru, a descris canalul arterei femurale; l-a avut elev pe Edward
Jenner pe care l-a încurajat în experimentarea vaccinării antivariolice.
Până la introducerea în sălile de operaţie a celor trei mari descoperiri ale
secolului XIX: anestezia (1846), sistemul antiseptic (1870) şi asepsia pasteuriană
(1893), disciplinele chirurgicale au progresat lent, în ciuda fanteziei chirurgilor de a
inventa noi tehnici chirurgicale. Se poate vorbi de o epocă "eroică" în primii 50 de ani
ai secolului XIX, când orice intervenţie chirurgicală reprezenta un mare risc şi de o
epocă de progres după introducerea anesteziei şi antisepsiei.

ANESTEZIA

- A. anestezia generală
1. CRAWFORD LONG: martie 1842 anestezie cu eter pentru o extracţie dentară
(efectul anestezic al eterului fusese arătat de către Paracelsus);
2. HORACE WELLS decembrie 1844: anestezie generală cu protoxid de azot (gaz
ilariant, fig. 3);
3 . WILLIAM THOMAS MORTON (fig.4 ), 1819-1868, octombrie 1846 - narcoză cu
eter la Boston;
4. JAMES YOUNG SIMPSON în 1857, prima anestezie cu cloroform;
5. JOHANN FERDINAND HEYFELDER anestezia cu clorură de etil (Kelen)
- B. Anestezia locală
1. CARL KOLLER (1857-1944): instilatie conjunctivală cu cocaină în operaţiile
oftalmologice (1884);
2. WILLIAM STEWARD HALSTED (1852-1922) pune la punct metodologia
anesteziei locale.
- C. Rahianestezia
1. HEINRICH WUINCKE în 1891: prima puncţie rahidiană;
2. AUGUST KARL BIER. 1899- prima rahianestezie în scopul efectuării unei operaţii.

1
 Sistemul antiseptic. Infecţia postopratorie era riscul cel mai mare după o
intervenţie chirurgicală (în special în chirurgia abdominală şi toracică). Pentru
evitarea riscului infecţiei, chirurgii operau cu o repeziciune uimitoare.
N. I. PIROGOV (1810-1840) era vestit pentru operaţiile sale "fulger"
(amputaţie de gambă cu hemostază perfectă numai în câteva minute, după care
pansa plaga ca s-o ferească de "miasmele morbigene");
CH. G. SEDILLOT (1804-1883) face în 1846 prima operaţie pe stomac (ulcer);
SEMMELWEISZ IGNAZ recomandă în 1861, dezinfecţia mâinilor chirurgilor cu
clorură de var (maternităţile erau supranumite "anticamerele morţii");
JOSEPH LISTER (1827-1912) chirurg din Edinburg, este socotit părintele
antisepsiei: folosea fenolul ca dezinfectant al pielii, instrumentelor şi mâinilor
operatorilor. În decurs de 2 ani (1867-1869) din 430 pacienţi care au suferit amputaţii,
340 au fost salvaţi (79%).
În chirurgia românească metoda antiseptică a fost introdusă de Constantin
Dumitrescu - Severeanu (1840-1930) în anul 1897. Tot el a făcut şi prima
rahianestezie în 1900.
Asepsia pasteuriană. Metoda lui Lister era doar un sistem curativ. Important
era de a preveni infecţia, existând germeni rezistenţi la fenol. Pasteur este cel care
recomandă ca instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-
112°C timp de o oră = asepsia. Combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de
operaţie, cu spălarea îndelungată cu săpun şi cu peria a mâinilor operatorilor,
metoda a dat rezultate.
PIERRE DELBET (1861-1957) efectuează la 30 mai 1893 la Paris, prima
operaţie aseptică. Punându-se la punct anestezia şi asepsia se realizează intervenţii
chirurgicale.
J. E. PEAN în 1879 la Paris face prima pilorectomie pentru cancer gastric, în
1882 LANGENBECK în Germania execută colecistectomii, iar în 1886 MORTON
apendicectomii;
GUILLAUME DUPUYTREN (1777-1835); retracţia aponevrozei palmare,
fractura antebraţului, peroneului, ligatura arterei iliace externe - folosea "şocul psihic";
DOMINIQUE JEAN LARREY (1766 - 1842). Napoleon despre Larrey:"este cel
mai virtuos om pe care-l cunosc". În campania din 1812 din Rusia, a efectuat
personal aproximativ 200 amputaţii în 24 ore (fig.5);
ASTLEY COOPER (1768-1841): hernia care-i poartă numele;
CHARLES BELL (1774-1842) era şi neurofiziolog (rădăcinile nervilor
rahidieni) şi Joseph Bell, prieten cu Conan Doyle;
JAMES PAGET (1818-1862) şi patolog: boala Paget (ca dismetabolie calcică,
cu deformarea oaselor), a descoperit chiştii de trichinella spiralis din muşchi;
WILLIAM FERGUSON (1808-1877) a inventat şi instrumente chirurgicale.
"Du-te la Paget ca să-ţi spună ce ai şi la Ferguson ca să te opereze".
ROBERT LISTON (1794-1847) a introdus anestezia cu eter în Anglia şi s-a
ocupat mai ales de chirurgia tumorilor;
WILLIAM BEAUMONT (1785-1853) american, la 6 iunie 1822 realizează
prima fistulă gastrică permanentă - naşterea gastroenterologiei moderne;
THEODOR BILROTH (1829-1894) Viena "şi Zurich: tehnici chirurgicale pe
faringe, laringe, stomac, intestine, căi biliare;
RICHARD von VOLKMANN (1830-1894): în 1878 efectuează prima operaţie
de carcinom al rectului;
FRIEDERICH DANIEL von RECKLINGHAUSEN (1833-1910): Königsberg,
Wurtzburg, Strassbourg (prof. de anatomie patologică). A descris: neurofibromatoza
(constând din apariţia unor tumorete de-a lungul nervilor cutanaţi), boala

2
Recklinghausen (osteită fibroasă generalizată). A efectuat prima ablaţie în
paratireopatia chistică.
THEODOR KOCHER (1841 - 1917) elveţian, a realizat prima
enteroanastomoză, procedeul de reducere a luxaţiei humerale, a construit sonda şi
pensa cu dinţi care-i poartă numele;
J. MARION SIMS (1813-1883) din S.U.A.: operator abil (printre primii care
operează retroversia uterină şi tumori craniene) dar şi un inventator: depărtătoarele
vaginale Sims, speculum-ul vaginal Sims.
În secolul XX se adaugă noi achiziţii care facilitează intervenţiile
chirurgicale: radiodiagnosticul şi transfuzia de sânge. După descoperirea razelor X
de către RÖNTGEN, americanul WALTER CANON a introdus în 1897 - 1900
substanţele de contrast: mixturile de bismut şi bariu.
Francezul JEAN BAPTISTE DENIS (1620-1704), fig.6, a transfuzat sânge,
fără accidente, de la miel la un nebun furios;
În 1901 KARL LANDSTEINER (1868-1943) la Viena a descoperit grupele
sanguine (sistemul ABO). Nobel în 1930. Factorul Rh.
OTTENBERG crează tehnici de testare a grupei sanguine şi grupa 0 o
defineşte donator universal;
ERNST von BERGMANN 1882 efectuează ligatura venei femurale;
WILLIAM HALSTED 1909 ligaturează artera subclavie în prima porţiune;
ALEXIS CARREL (francez), în 1912 este laureat Nobel pentru faimoasele lui
suturi vasculare şi transplante de porţiuni arteriale şi venoase;
ALFRED BLALOCK, american, operează cu succes în 1944 o tetralogie
Fallot;
BAYLEI operează stenoza aortică în 1959.
Un pas mare în chirurgia cardio-vasculară s-a făcut după inventarea dispozitivelor de
circulaţie extracorporeală şi prin tehnicile de operaţii pe cord deschis sub hipotermie.
Aceasta a permis accesul în interiorul cavităţilor inimii, efectuarea de ablaţii sau
protezări.
Protezele valvulare : mecanice (durabilitate mare, performanţe hemodinamice
bune) şi bioproteze (avantajul unei foarte slabe trombogenităţi). Plasarea primei
bioproteze (mitrală): Starr.
Spitalul Groote-Schuur din Capetown - CRISTIAN BARNARD 1967,
efectuează prima grefă cardiacă.
Valve din pericard de viţel: IONESCU-SHILEY în Anglia.
Prima operaţie pe cord deschis: România, 1950 Nicolae Hortolomei (Dan
Setlacek, Tiberiu Ghiţescu, I. Buşu, Marian lonescu).
Chirurgia sistemului nervos (craniană) debutează în jurul anului 1850,
avându-l ca iniţiator pe PAUL BROCA (1824-1880) care operează un abces cerebral.
H. BENNETI şi RICKMANN GODLEE 1884, fac prima extirpare a unei tumori
cerebrale;
VICTOR HORSLEY (american) (1857-1916), reuşeşte în 1887 să extirpe o
tumoră ce compresa măduva spinării. Tot el este iniţiatorul, împreună cu CLARKE, al
metodei neurochirurgiei stereotaxice (fig.7);
Perioada neurochirurgiei moderne începe cu HARVEY CUSHING (1869-
1939): elev al lui Horsley; întemeiază prima clinică de neurochirurgie la Boston
(mortalitatea pacienţilor era de doar 10% faţă de 80-90% în perioada 1890-1910);
WALTER DANDY (1886-1946) în 1918 efectuează prima ventriculografie
(pneumoencefalografia se face mai uşor prin puncţie rahidiană şi nu direct cerebrală;
ANTONIU CAETANO de ABREU EGAZ MONIZ (1874-1955), neurochirurg
portughez, realizează, folosind substanţele de contrast, prima arteriografie la omul
viu. Premiul Nobel în 1949 pentru leucotomia în psihoze.

3
 În România: Dimitrie Bagdasar (1893-1946), creatorul neurochirurgiei
româneşti, elev al lui Cushing (la care a fost recomandat de către N. Paulescu,
Cushing folosind o metodă operatorie pentru hipofiză publicată de Paulescu.

UROLOGIA

Transplantul renal : abia după 1950, când EMILE HOLMAN emite teoria
anticorpilor antigrefă, confirmată prin lucrările imunologilor Mac FARLAN BURNET
(Australia) şi PETER MEDWAR (Anglia), pentru care au primit premiul Nobel în
1960. Prima încercare de transplant renal: JEAN HAMBURGER, unul din creatorii
nefrologiei, la spitalul Necker din Paris. Primul transplant renal reuşit: 1954 la Boston.
Introducerea litotomului (1800), fig.8.

ORTOPEDIA

Îl are promotor pe NICOLAS ANDRE, care publică în 1741 la Paris

”L’Orthopedie";
Apariţia otelurilor inoxidabile 1888 - plăci metalice şi şuruburi pentru
osteosinteză (GLUCK, LANG, LAMBOTTE);
ERICH LEXER 1908 reuşeşte să transplanteze articulaţia genunchiului de la o
persoană la alta;
Folosirea vitalium-ului (aliaj de cobalt, crom, molibden) sub formă de sârmă
(1941: VENABLE şi STUCK) în osteosinteze;
FREMAN îl foloseşte încă din 1928 pentru corectarea defectelor mandibulei şi
în operaţii asupra epifizelor humerusului; în 1930, SMITH-PETERSEN, ortoped la
Boston, îl foloseşte ca material de interpoziţie în artroplastii;
H. CARNEY 1940, foloseşte tantalul în înlocuiri osoase craniene şi ca material
de interpoziţie în artroplastii;
JACQUES REVERDIN este primul care foloseşte masele plastice în chirurgia
ortopedică. În deceniile 3-4 ale secolului nostru: bachelita, alcoolul polivinilic,
polietilenul, plexiglasul;
A.N.FILATOV şi I.M. GOLOVIN 1950: biocuie şi biotije, din sângele uman şi al
animalelor (fibrine);
A. FIRICĂ. autorul "cuielor elastice" în ortopedie;
MISTER şi BARR, la Boston 1934, efectuează prima intervenţie pentru hernia
de disc;
Maestru al rtopediei româneşti: lexandru Rădulescu (O. Medrea,Denischi,
Troianescu, Climescu, CI. Baciu, Antonescu).

OBSTETRICA Şl GINECOLOGIA

JAMES YOUNG SIMPSON şi J. MARION SIMS.

Introducerea forcepsului de către SMEILLE în 1820, fig. 9.
IGNAZ SEMMELWEIS (1818-1865), medic ungur, a reuşit să scadă febra
puerperală în sala de maternitate, graţie introducerii metodelor antisepticele ale lui
Lister şi Pasteur (de la 12,24% la 3,04% şi chiar'1,27%);

4
 OLIVER WENDELL HOLMES (1809-1894) ginecolog la Boston, este primul
care a creat termenul de anestezie pentru a desemna narcoza. Are aceleaşi
convingeri în privinţa febrei puerperale (recomandă şi spălarea pe mâini a medicului).
Boala canceroasă a sferei genitale: foarte diversificată.
Noi specialităţi: ginecologia endocrinologică, oncologică, urologică.
Cancerul de sân: chiar 1/10.
Obstetricienii se confruntă şi cu schimbări fenotipice importante: o virilizare a
femeilor (ele fac sport, anumite munci fizice), indicaţiile de cezariană sunt foarte
frecvente.
Indisolubila legătură cu virusulogia (avorturi şi malformaţii produse de virusuri),
imunologie (boala hemolitică a n.n.), pediatrie, la graniţă fiind constituită
neonatologia.
Români: Eugen Aburel, Nicolae Gheorghiu, Mircea Constantinescu, Dan
Alessandrescu, Panait Sârbu, V. Luca.

OFTALMOLOGIA

În 1852 HERMAN von HELMHOLTZ introduce oftalmoscopul, iar ALBERCHT von

GRAEFE studiază intens fundul de ochi.
La sfârşitul secolului XIX: Skiascopia, care diagnostica viciile de refracţie ale ochiului.
ALLVAR GULLSTRAND. 1911 premiul Nobel pentru inventarea lămpii cu fantă, fig.
10.
KARL KOLLER: extragerea cristalinului.
Oftalmologia românească începe cu Nicolae Manolescu (1850-1910). Alţi oftalmologi:
Gh. Stănculescu, D. Manolescu, D. Mihail, P Vancea, M. Olteanu.

OTORINOLARINGOLOGIA

Aspectul său chirurgical apare pregnant după 1850, când se dezvoltă

explorările şi intervenţiile operatorii.
Manuel Garcia: 1855 laringoscopia indirectă.
Alfred Kirstein (1863-1922): laringoscopie, bronhoscopia, traheoscopia cu tub
drept rigid în 1898, fig. 11.
1873: Theodor Bilroth face prima laringectomie în cancer.
1923: Samuel Rosen (New York) foloseşte microscopul în chirurgia O.R.L.
Zollnerşi Wulstein: tehnici de timpanoplastie.
România: Eugen Felix, Alexandru Costiniu, Virgil Racoveanu, Ştefan Gîrbea,
Gh. Costinescu, Dorin Hociotă.

Chirurgi români
George Assaky (1855-1899): sutura nervilor la distanţă (premieră europeană);
Constantin Dimitrescu Severeanu (1840-1930): radiodiagnosticul în România (1897),
prima rahianestezie (1900), primele laparotomii (1901).
Thoma lonescu (1860-1926): rahianestezia "înaltă" (metodă introdusă în
chirurgia mondială), chirurgia simpaticului cervical de rezecţie gastrică în ulcer,
rezecţie de rect în cancer.
Elevii săi: Amza Jianu, lacob lacobovici (creatorul şcolii de chirurgie din Cluj),
Victor Gamoiu, Traian Nasta, Nicolae Hortolomei, Dimitrie Bagadasar.
Ernest Juvara (1870-1933) elev al lui Farabeuf, Poirier: procedeul pentru
talus-valgus, tratamentul prolapsului rectal (Delorme-Juvara), pleurotomia cu rezecţia

5
costală sub lambou (pentru a evita pneumotoraxul post-operator). Este autorul celei
mai întinse grefe osoase practicată între 1910-1920 în tratamentul cancerului osos
(osteosarcom al genunchiului). Elevi: Ion Făgărăşanu, Al. Cosăcescu.

MEDICINA LEGALĂ

Termen introdus de Paolo Zacchia (1584-1659) medic şi jurist, în tratatul său:

"Questiones Medico-Legales" (10 volume). A fost medic al papei Inocenţiu al XX-lea.
Ca disciplină de sine stătătoare: la sfârşitul secolului XIX datorită unor
personalită.ştiinţifice: Mateo Jose Orfila (1787-1857), Tardieu, Lacassagne,
Brouardel.
A Eduard von Hoffman (1837-1897) atlas celebru de medicină legală.
Cesare Lombroso (1836-1909), legist şi psihiatru, autorul teoriilor despre "criminalul
înnăscut, prostituată înnăscută".
România. învăţământul medicinei legale s-a introdus pe vremea lui Davila (1857).
Fondatorii medicinii legale: Mina şi Nicolae Minovici. Mina Minovici a fost elevul lui
Brouarde la Paris şi a înfiinţat în 1892 la Bucureşti unul din cele mai moderne
institute de medicină legală din Europa.

MEDICINA INTERNĂ

Thomas Sydenham (1624-1689) era împotriva rivalului său în clientelă,

Thomas Willis (experimentator abil: secţionarea nervului vag la câine duce la
tahicardie). Sydenham a descris coreea (care-i poartă numele), a făcut diagnosticul
diferenţial dintre diabetul zaharat şi cel insipid, deosebea artrita reumatoidă de cea
gutoasă, a introdus în clinică preparatele de opiu (laudanum).
Herman Boerhave (1668-1738) dn Leyda, generalizează în clinici uzul
termometrului. Foarte cunoscut în Europa.
Bernardino Ramazzini (1633-1717) este pionierul studiilor de medicină a
profesiilor (42 profesii).
În secolul XVII se aplică un tratament cu adevărat etiologic.
"Pulbere a contesei" (pulberea de KINA-KINA, un arbore din Peru, chinconă,
pulberea iezuiţilor), conţinea chinină, extrem de eficace în malarie. S-au vindecat:
Ludovic al XVI-lea, cardinalul Mazarin, Carol Quintul, mareşalul de Rochefort.
În primele 2-3 decenii ale secolului XIX specialităţile medicale nu se
conturaseră încă. În general existau doar două categorii distincte de practicieni:
interniştii şi chirurgii (la care se poate adăuga totuşi o a treia: psihiatrii). Primii făceau
de toate: boli interne propriu-zise (digestive, cardiologie, nefrologie), dar şi patologie
infecto-contagioasă, pediatrie, dermatologie, neurologie.
Diagnosticul se bazează după 1800 pe informaţii aduse de examenul clinic,
diagnosticul de laborator (biochimic, hematologic, microbiologic şi histopatologic),
leziunile relevate la autopsie şi pe probele unui eventual diagnostic terapeutic.
Percutia a fost inventată în 1761 de către medicul vienez Leopold
Auenbrugger (1722-1801) şi metoda este popularizată abia în anul 1808 de celebrul
cardiolog francez Jean Nicolas Corvisart (1755-1821).
Auscultaţia a fost inventată de medicul francez Rene Theophille Laennec
(1781-1826) în 1816. Tratatele sale "De I' auscultation mediate dans le traitement
des maladies des poumons et du coeur" (Paris 1819) şi "Traite de l'auscultation
mediate" (Paris 1826) sunt socotite drept actul de naştere al clinicii medicale

6
moderne. Tot lui îi datorăm primul studiu asupra cirozei atrofice a ficatului (ciroza
Laennec). A inventat şi construit primele stetoscoape din lemn, fig. 12.
Adolf Kussmaul (1822-1902) descrie în 1866 periarterita nodoasă, iar în 1873
tabloul paraliziei bulbare progresive şi precizează semnele comei diabetice cu
acetonurie. Descrie pulsul paradoxal şi tipul de respiraţie care-i poartă numele.
Anton Biermer (1827-1892) descrie anemia pernicioasă. '
Pierre Potain, (1829-1901), cardiolog, este inventator de instrumente
medicale:tensiometrul (fig. 13), pipetă pentru hematologie, instrumentul pentru
aspiraţia lichidului toracic.
Jean Baptiste Boillaud (1796-1881) neurofiziolog. Descrie "zgomotul de
galop" al inimii (1847) întâlnit în miocardo-pericarditele infecţioase, "zgomotul
diavolului", (suflu ce se poate auzi pe venele jugulare), avansează ideea naturii
reumatismale a unor cardiopatii valvulare;
Richard Bright (1781-1858) deosebeşte nefrita de origine cardiacă de cea de
origine renală;
Thomas Adisson (1795-1860) descrie insuficienţa cortico-suprarenaliană în
1855, după ce în 1849 descrisese anemia pernicioasă;
James Parkinson (1755-1824) descrie boala care-i poartă numele;
Thomas Hodgkin (1798-1866) descrie limfogranulomatoza malignă;
John Cheyne (1777-1836) şi William Stokes (1804-1878) descriu tipul de
respiraţie care le poartă numele. Stokes perfecţionează şi stetoscopul şi împreună cu
Robert Adam (1791-1875) descrie boala care le poartă numele.
Robert James Graves (1796-1853) descrie în 1835 guşa exoftalmică;
Dominic John Corrigan (1802-1880) descrie tabloul semiologic al insuficienţei
aortice,cu descrierea suflului diastolic caracteristic. El este socotit un precursor al
cardiologiei şi pentru descrierea pulsului care-i poartă numele, pe care l-a numit
"pulsul arterelor neumplute";
Oskar Minkowski (1858-1931) şi Joseph von Mering (1849-1908) sunt cei
care provoacă diabetul zaharat prin pancreatectomie la câine (1889);
Sclpione Riva-Rocci (1863-1936) inventează sfigmometrul cu mercur.
Infarctul miocardic acut a fost descris pentru prima oară în 1896 de către un tânăr
absolvent parizian, R. Marie în teza sa de doctorat: "L’infarctus de Myocarde et ses
consequences", iar modificările EKG din infarct în 1920 de către Pardee.
La om, prima măsurare a tensiunii arteriale a fost făcută în 1856 de către
Jules Faivre la Lyon, cu ajutorul aparatului Poisseuille (un tub de sticlă în formă de
U). El a apreciat valoarea presiunii sistolice la 120 mmHg.
Medicul rus N. Kortov a unit tehnica cu ascultaţia prin stetoscop (1905);
Gastroscopia a fost introdusă de Felix Moutier, iar germanul Rudolf
Schindler, care introduce gastroscopul semiflexibil, este considerat părintele
gastroendoscopiei;
În 1925 HAAS realizează prima hemodializă la om (rinichi artificial);
Români
Nicolae Kalinderu (1835-1902); Ion Manu-Muscel (1862-1938) a introdus la noi
radiodiagnosticul;
DANIEL DANIELOPOLU (1884-1955) creator în domeniul medicinii interne,
mai ales în terapeutică: rolul cercului reflex vicios în patogeneza unor boli (angina
pectorală), a inventat metoda viscerografică pentru studiul tubului digestiv, care a fost
preluată la Paris de H. Vacquez; a preconizat tratamente prin intervenţii chirurgicale
în angina pectorală (neurotomia suprastelară) şi în hipertonia arterială
(splahnicosolarectomie);

7
 luliu Haţieganu (1885-1959) a întemeiat şcoala de medicină internă la Cluj. A
descris: hepatita septică lentă, anemiile hipercrome din endocardite. Elevi: O. Fodor,
Şt. Hărăgus, A. Moga.
Ion Enescu (1881-1972) întemeietorul medicnii interne la laşi.

ENDOCRINOLOGIA

Ca ramură a medicinii interne, endocrinologia cunoaşte din 1855 şi până în

prezent 3 etape de dezvoltare:
1. Etapa anatomo-clinică (1855-1930). Thomas Addison în 1855 descoperă
insuficienţa cronică a suprarenalei; 1877; Lancereaux descrie diabetul zaharat, ca
urmare a pancreatitei cronice; Pierre Marie descrie în 1886 acromegalia: Joseph
Babinski şi Alfred Frolich în 1900 descriu sindromul adipozo-genital;
2. Etapa hormonală (1896 si până în prezent). Sharppey Schaffer şi G. Oliver
izolează în 1896 vasopresina; Takamine şi Aldrich în 1901 izolează adrenalina;
Dale în 1906 izolează ocitocina; Kendall în 1914 izolează tiroxina; pancreina-
insulina (Paulescu, Banting, Best 1922) etapa hormonală dezvăluie prin studii
experimentale şi clinice, legătura indisolubilă, etipatogenică între bolile endocrine şi
hormoni (hormao = a excita, introdus în ştiinţă de Bayliss şi Starling), important:
reuşita sintezei unor hormoni; adrenalina = Stolz (1904) , tiroxina (Harrington şi
Barger 1927), insulina (Katzoyannis 1964).
3. Etapa sistemică-integrativă (după 1930) (interferând cu precedenta) presupune
existenţa unui sistem neuro-endocrin, în sensul că activitatea endocrină este puternic
interconectată cu cea a sistemului nervos. Mai mult, din 1930 Gr. T. Popa şi Fielding
pun în evidenţă faptul că sistemul nervos secretă hormoni: neuroendocrinologia.
Români. Constantin C.I. Parhon (1874-1969), elev al lui Gh. Marinescu. Tratatul:
"Les secretions internes", Paris 1909, împreună cu M. Goldstein; întemeietorul
geronto-geriatriei (biomedicina vârstei a III-a). Elevi: St. Milcu, Ana Aslan, C.
Dumitrache, N. Simionescu. Se dezvoltă antropologia (Şt. Milcu, Victor Sahleanu) şi
genetica medicală (C. Maximilian).

NEUROLOGIA

Rădăcinile neurologiei moderne se află în:

a. observaţii anatomo-clinice (concluzii extrase din confruntarea simtomelor unor boli
neurologice cu leziunile descoperite la autopsie);
b. fiziologia nervoasă (experimentatorii s-au ocupat cu diferite ablaţii, excitaţii,
potenţiale evocate);
c. cunoaşterea microstructurii (histologia, citologia) sistemului nervos;
d. precizările etiopatogenice: în neurologie au pătruns impetuos cunoştinţe din alte
ramuri medicale: microbiologie şi virusologie, (neuroinfecţiile), din genetică (boli
ereditare cu manifestări neuro-psihice), din endocrinologie, din bolile metabolice
(diferite degenerări ale substanţei nervoase).
În neurologia secolului XIX s-au confruntat două doctrine: localizaţionismul
(impunea ideea unei localizări stricte în creier a tuturor funcţiilor senzitive, motorii şi
vegetative) şi echipotenţionalismul (impunea ideea conform căreia toate părţile
creierului participă în mod egal la realizarea funcţiilor senzitive, motorii şi vegetative);
Clinica neurologică (neuropatologia) era săracă în cunoştinţe. Lipseau:
- definirea entităţilor morbide prin metoda anatomo-clinică;
- diagnosticul diferenţial;

8
- sistematizarea judicioasă a bolilor neurologice. Acestea sunt lămurite de către
şcoala de la Salpetriere din Paris, care a format clinicieni-experimentatori, printre
care şi Gh. Marinescu.
Jean Marie Charcot (1825-1893): sistematizează atrofiile musculare; împreună
cu elevul Pierre Marie, descrie în 1882 boala care-i poartă numele (tot o atrofie
musculară progresivă); împreună cu Alfred Vulpian (1826-1887) face diferenţa între
tremurăturile din Parkinson şi cele din scleroza în plăci (care apar în mişcările
voluntare); studiază monoplegiile, precizând locul leziunii în creier; în psihiatrie este
adeptul umanizării asistenţei medicale, a studiat eficienţa terapeutică a hipnotismului,
a studiat isteria, simulanţii, exhibiţioniştii. Elevi: Joseph Babinski (1857-1932), Pierre
Marie, Gh. Marinescu.
În neurologie, în secolul XX se realizează: clasificarea-sistematizarea bolilor
nervoase după etiopatogenie (endogeniştii şi exogeniştii),iar diagnosticul a câştigat
prin adăugarea la reperele clinice a probelor biochimice şi prin perfecţionarea
continuă a mijloacelor de investigaţie (după introducerea EEG : Hans Berger la Iena
1929 şi a stereoelectroencefalografiei în 1965).
Gheorghe Marinescu (1863-1938): fondatorul şcolii româneşti de neurologie,
elev al lui Babeş, Charcot. În 1909 publică la Paris "La cellule nerveuse", mult timp
socotită cartea de căpătâi a neurologilor. Specialist în: acromegalie, isterie, tabes,
encefalită. A realizat primul film medical (mersul unui tabetic). Elevi: C.I.Parhon , Ion
Minea (Cluj), Nicolae lonescu-Şişeşti, State Drăgănescu, Oscar Sager, Arthur
Kreindler.

PSIHIATRIA

În secolul XVII evoluează de la o practică primitivă la o specialitate medicală.

Persecutaţi în secolele anterioare, în anul 1680 în Franţa se dă un decret de
toleranţă faţă de bolnavii mintal, abolirea pedepsei cu moartea. Anumiţi medici vor
încerca să-i calmeze pe nebunii furioşi înlocuindu-le sângele otrăvit de demoni cu
sânge de fiinţe nevinovate (miel); în acest scop medicul parizian Jean Baptiste Denis
(1620-1704) a practicat prima transfuzie de sânge miel-om.
În secolul XIX psihiatria evoluează de la "atitudinea poliţienească" la ştiinţă.
Complexul de la Salpetriere, creat în 1656 ca puşcărie şi ospiciu, adăpostea la
începutul secolului trecut aproximativ 7-8000 de bolnavi. Cei agitaţi erau ţinuţi în
lanţuri, iar terapia constă în bătăi şi jeturi cu apă îngheţată.
Englezul William Tuke (1732-1822) lansează în 1792 apelul "fără violenţă
corporală" (blândeţe faţă de bolnavi).
Philippe Pinel (1745-1826), psihiatru francez, cel mai ilustru clinician,
reformează tratamentul bolnavilor psihici "înlăturând" lanţurile. Face o clasificare a
psihozelor: manie, melancolie, demenţă şi idioţie în tratatul "Nosographie
philosophique".
Şcoala franceză de psihiatrie descrie paralizia general progresivă-P.G.P.
(Antoine Bayle) şi delirurile: de persecuţie, grandoare, de circulaţie.
În secolul XIX în explicarea cauzelor maladiilor psihice s-au înfruntat două
curente: etiologia spiritualistă (cauzele ţin exclusiv de spirit, metafizice) şi etiologia
organică (simptomele sunt consecinţa unor tulburări de metabolism, tare ereditare
organice, boli infecţioase, intoxicaţii). Cel care a fundamentat clinic acestă concepţie
este Bayle.
În 1857 Benoit Augustin Morel (1809-1873) pune bazele teoriei
degenerescenţei, inspirată din realităţile anatomo-clinice şi bazată pe teoriile asupra
eredităţii patologice.

9
 În secolul nostru, teoria bazată pe nosologie, cunoaşte psihanaliza, legată de
numele lui Sigmund Freud (1856-1938), care în cartea sa „Ştiinţa viselor" arată
legătura indisolubilă dintre subconştient şi conştient, iniţiind cu această ocazie
aplicarea psihanalizei în diagnosticul şi terapia unor boli psihice.
Terapia psihiatrică preconizată de Freud se caracterizează prin:
a. catharsis (eliberarea prin mărturisire);
b. aducerea la "suprafaţă" în conştiinţă, a materialului refulat şi transferul acestuia
asupra medicului psihanalist, care oferă bolnavului o restructurare a personalităţii,
printr-o maturizare a ei, un antrenament cu care el să facă faţă efectului distructiv al
frustraţiei. Psihanaliza a fost ulterior modificată, optimizată de către mari psihanalişti-
teoreticieni: austriacul Alfred Adler (1870-1932) şi americanul C.G. Jung. O
revoluţie în terapia psihiatrică a constituit-o introducerea unor droguri psihotrope:
sinteza clorpromazinei (Charpentier 1950), derivaţie de fenotiazonă, droguri din
Rauwolfia etc.

Pediatria

În secolul XX s-au urmărit pe de o parte aprofundarea etiopatogeniei unor boli ale

copilăriei ,pe de altă parte protejarea copilului (imunologică, socială). În 1892
Behring introduce vaccinul antidifteric, iar în 1924 B.C.G.-ul. După 1902 Teixeira de
Mattos face studii "babeure"-ului punând bazele dieteticii infatile.
În România, începuturile pediatriei: Alexandru Boicescu (1853-1893) care a
publicat în 1892 Lecţiuni de clinică infantilă şi fapte clinice". Creatorul pediatriei
româneşti este socotit însă Mihail Manicatide (1867-1954) care a studiat tulburările
acute de digestie şi bolile infecto-contagiaose ale copilăriei.
Elevi: Ion Nicolau, Titu Gane, Alfred Rusescu, Emil Hurmuzache.

DERMATOVENEROLOGIA

Până la 1900, dermatologia avea două direcţii principale de cercetare:

a. stabilirea şi caracterizarea bolilor pielii şi mucoaselor (entităţi morbide, sistematizarea
pe criterii simptomatologice şi patologice);
b. precizări etiologice. La acestea se mai adaugă în secolul XX: biopatologia pielii şi
mucoaselor.
Armauer Hansen (1841-1912) norvegian, descrie bacilul leprei (1868) dar nu
reuşeşte să-l izoleze (să-l cultive).
Raymond Saboureaud (1854-1938), elev al lui Pasteur, face un vast studiu al
paraziţilor criptogamici ai pielii şi mucoaselor şi realizează cunoscutul mediu pentru
ciuperci microscopice.
Două mari descoperiri ale secolului XX: hipersensibilitatea de tip imediat şi
întârziat (anafilaxia şi alergia) şi determinările cutanate din stress.
În România: Alexandru Marcovici (1835-1886), Victor Babeş, autor al unor
cercetări asupra leprei, Mihail Petrini Galatz (1846-1926).
Ştefan Nicolau (1874-1970), elev al lui Fournier şi Brocq (în Franţa) şi Joseph
Jadassohn (Germania): distribuţia lipidelor în piele, regenerarea celulelor foliculare
din leucemii, dermatita liveloidă şi gangrenoasă Nicolau (care apărea ca urmare a
injectării intramusculare a bismutului), exantemul exfoliant generalizat Nicolau. În
neurologie a studiat sifilisul, ulcerul cronic limfogranulomatos.
Elevi: Scarlat Longhin, Coriolan Tătaru, I. Mironescu.

10
RADIOLOGIA

Radiodiagnosticul şi radioterapia
Proprietatea razelor X de a pune în evidenţă structuri ascunse, inaccesibile
examenului clinic (schelet,organe splahnice etc.) a fost descoperită întâmplător în
1895 de fizicianul german Wilhem Conrad Roentgen (1845-1923), profesor la
Universitatea din Wurtzburg. Interpunându-şi mâna în fascicolul de raze X, el şi-a
văzut uimit scheletul respectivei mâini. A radiografiat apoi şi mâna soţiei sale.
La numai trei luni, fizicianul francez Henri Becquerel a descoperit fenomenul
radioactivităţii naturale. Doi ani mai târziu, în 1897, Pierre Curie şi soţia sa, poloneza
Maria Sklodowska-Curie a descoperit elementul radium, primul utilizat în
combaterea bolii canceroase (1921-primul tub de radioterapie de 200kV).
De remarcat că la numai o lună de la descoperirea lui Roentgen, în decembrie
1895, fizicianul român Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) lucrând la Paris
împreună cu prof. Louis Benoist, a descoperit una din proprietăţile importante ale
razelor X: el pune în evidenţă proprietatea razelor X de a descărca corpurile
electrizate, prin ionizarea aerului înconjurător.
Până la apariţia ecranelor de protecţie din plumb,numeroşi radiologi au căzut
victime ale iradierii. Printre ei, şi câţiva din primii radiologi români, profesorii Dimitrie
Gerota (1867-1939), Emil Radu (1887-1950) de la laşi, Dimitrie Negru (1883-1955)
creatorul primului institut de radiologie din România (Cluj, 1921), dr. Cornelia Moga
(1885-1962) de la Arad ş.a.
Între primii oncoradioterapeuţi români se numără şi dr. Ion Jovin (1897-1994).

GENETICA Şl EREDOPATOLOGIA

Genetica celulară ia naştere în 1902, când americanul W. Bateson (1857-1917)

introduce noţiunea de genă (geno = a da naştere).
Thomas Hunt Morgan (1866-1945) din Columbia University, pune bazele
transmiterii eredităţii (Nobel 1933). '
Genetica moleculară: evoluează după 1945, pe patru planuri:
a. structura biochimică a materialului ereditar;
b. definirea conceptului de genă;
c. biosinteza proteinelor şi reglarea genetică a acestui proces;
d. tehnologia ADN recombinat (ingineria genetică).
În 1953 este descoperită compoziţia ADN de către J.D.Watson (USA) şi
F.H.C.Crick (Anglia) confirmată prin difracţia cu raze X de către M. Wilkins (Anglia).
Toţi trei au primit premiul Nobel în 1962.
În 1955 Benzer (USA) demonstrează că activitatea unei gene se traduce prin
sinteza unui singur lanţ polipeptidic, fiind formată din trei tipuri de unităţi: funcţională
(cistroni), de recombinare (reconi) şi de mutaţie (mutoni).
Jacques Monod, Francois Jacob şi Andre Lwoff primesc în 1965 premiul
Nobel pentru descoperirea reglării genetice a sintezei proteinelor.
În 1968, maricanii M.W.Nirenbergşi H.G.Khorana primesc premiul Nobel pentru
descifrarea codului genetic.
Între 1971-1974, H.Temin, M. Mitzutani şi D.Baltimore (ultimii au primit premiul
Nobel în 1975) descoperă posibilitatea transmiterii mesajului ereditar de ARN la ADN
în prezenţa reverstranscriptezei.
Fr. Jacob (1963), C. Arber (1977) şi C.Burrell (1979) au definit şi pus la punct
tehnicile de "chirurgie genetică", ce constau din inserarea în genomul celular a unui
ADN străin.

11
Eredopatologia

a. descoperirea anomaliilor cromozomiale; sindromul Down (al treilea cromozom la

perechea 21); sindromul Turner (x.o. descoperit în 1959); sindromul Klinefelter (xxy
descoperit în 1959); românul Alexandru Caratzali şi francezul R.Turpin emit ipoteza
că o serie de semne caracteristice sindromului Down (limbă plicaturată,
epicantus,clinodactilie) sunt familiale şi ereditare (1933).
b. în 1959 R.Turpin şi J.Lejeune utilizând culturi celulare pun în evidenţă trisomia
21;
c. patologia genetică. Anomalii ale structurii genelor, urmate de imposibilitatea
sintezei unor lanţuri polipeptidice care intră în structura hemoglobinei (anemiile
talasemice, 1955), enzimei glucozo 6-fosfat dehidrogenază. Până în 1980 la om erau
descrise peste 1700 boli ereditare.

12