O istorie multiseculară în slujba aproapelui

Narcisa BALABAN
Duminica, 17 February 2008

Biserica Ortodoxă Română, prin clerul şi credincioşii ei, s-a implicat mereu în viaţa socială a semenilor.
În vechime, asistenţa săracilor din ţara noastră se concretiza prin acordarea de milostenii cu prilejul
hramurilor, al târnosirilor de biserici, dar mai ales la praznice. Pe măsura organizării Ţărilor Române, au
apărut şi instituţii sau aşezăminte mai importante, pe diferite laturi de activitate. Primele spitale de pe
teritoriul ţării noastre s-au organizat în cadrul mănăstirilor. Tot pe lângă mănăstiri sau parohii s-au
dezvoltat ospicii, azile de bătrâni, orfelinate.

Aproape că nu există biserică în care astăzi să intrăm şi de unde să nu primim îndemnul de a-i ajuta pe cei în
nevoi, cultivând iubirea pe care Dumnezeu o arată faţă de noi, păcătoşii, în fiecare zi. Dumnezeu este „iubitor de
oameni“, iar omul este chemat să imite filantropia lui Dumnezeu. Modelul acestei filantropii a fost Hristos,
pogorât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii faţă de om.

Săracii, bolnavii şi neajutoraţii nu sunt numai întâmplări ale zilelor noastre, ci ei au existat încă de la începutul
lumii. Şi tot de atunci, oamenii s-au ajutat între ei, cultivând iubirea frăţească. Spiritul filantropic a existat încă
din timpul popoarelor vechitestamentare, dezvoltându-se, apoi, odată cu Legea iubirii, instituită de Hristos.
Pornind de la exemplul lui Iisus, acţiunile de ajutorare a semenului au continuat, îmbrăcând diverse forme, în
funcţie de evoluţia societăţii, din perioada patristică până astăzi.

După modelul Bisericii Universale

Pe teritoriul ţării noastre, Biserica, prin clerul şi credincioşii ei, s-a implicat în viaţa socială a semenilor încă de
la început. După cum ne-a explicat pr. Ion Vicovan, conf. dr. la catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, Biserica noastră, ca parte din trupul
Ortodoxiei, a avut ca model Biserica Universală, care îşi are începuturile în prima comunitate din Ierusalim,
unde, în centru, era frângerea pâinii. Această formă avea ca parte integrantă agapa creştină sau forma de
întrajutorare, cum o numeşte Biserica. „Filantropia a îmbrăcat diverse forme, pe măsura creşterii şi dezvoltării
comunităţilor creştine, atingând, să spunem, apogeul în veacurile IV-V, în perioada numită «de aur» a Bisericii,
având în vedere, în mod deosebit, «Vasiliada», acele aşezăminte complexe create de Sf. Vasile cel Mare, dar şi
de alţi părinţi ai Bisericii, ca Sf. Ioan Gură de Aur, care a creat spitale în Constantinopol, sau Fericitul Ieronim,
în Apus, şi mulţi alţii“, explică pr. Ion Vicovan, care este şi prodecanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi.

După acest model al comunităţii primare din Ierusalim, s-a dezvoltat spiritul filantropic în Biserica din spaţiul
bizantin, care a constituit apoi modelul Bisericii noastre. „La noi, în Ortodoxie, până şi cultul are o dimensiune
liturgică foarte importantă. Şi mai cu seamă, cultul închinat celor adormiţi, pentru că, de la începuturi până
astăzi, la înmormântare, precum şi la celelalte slujbe pentru cei adormiţi, de fiecare dată se oferă milostenie, prin
care, potrivit învăţăturilor Bisericii, întâlnite în Evanghelia după Matei, sunt ajutate persoanele sărace cu
alimente, îmbrăcăminte etc.“, continuă pr. Vicovan.

Bolniţele, cele mai răspândite aşezăminte filantropice

Cea dintâi formă de filantropie pe teritoriul ţării noastre era ajutorarea săracilor. În faza primordială, asistenţa
săracilor se concretiza prin acordarea de milostenie cu prilejul hramurilor, al târnosirilor de biserici, dar mai ales
la praznice.

Pe măsură organizării Ţărilor Române, în special a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pentru că în Transilvania au
fost alte forme de filantropie, au apărut şi instituţii sau aşezăminte mai importante, pe diferite laturi de activitate.
Cele mai răspândite erau bolniţele (aşezămintele sociale construite pe lângă mănăstiri şi biserici, în vederea
ajutorării bolnavilor), cele dintâi cunoscute fiind bolniţa de la schitul Jgheabul (fiind considerată cea mai veche
din ţară) şi bolniţa lui Anastasie Crimca, în Moldova. „Aceste bolniţe erau în grija Bisericii, pentru că ştim, în
primele secole, medicii erau mai rari şi îşi permiteau să aibă medici doar domnitorii sau, cel mult, boierii. În rest,
de poporul de rând, de oamenii simpli nu se îngrijea nimeni. Şi atunci, a preluat Biserica grija faţă de săraci, de
bolnavi, de neputincioşi etc. Cu timpul, pe lângă mănăstiri s-au dezvoltat adevărate instituţii sociale pentru tot
felul de categorii defavorizate: pentru bătrâni, pentru bolnavi psihic şi fizic, pentru văduve, pentru orfani, pentru
fete sărace şi pentru tot felul de categorii, să spunem folosind un termen mai actual, defavorizate“, explică pr.
conf. Ion Vicovan

De la bolniţe la epitropii

De asemenea, cel dintâi spital din ţara noastră a fost înfiinţat tot în cadrul Bisericii, de un ierarh, mitropolitul
Anastasie Crimca, în Moldova, la Suceava. După informaţiile existente, acest spital a funcţionat între anii 1619
şi 1641. „La Mănăstirea Neamţ a fost un spital foarte bine organizat. Este adevărat că este întâlnită mai întâi o
bolniţă, în timpul lui Paisie Velicicovski, în veacul al XVIII-lea, însă acest spital s-a organizat şi s-a dezvoltat
foarte bine în secolul al XIX-lea. Apoi, chiar spitalul din Târgu Neamţ a aparţinut Mănăstirii Neamţ. De
asemenea, la Mănăstirea Golia, din Iaşi, a funcţionat un spital ca să nu mai vorbim de «Spiridonia», care a fost o
instituţie foarte puternică“, mai spune părintele prodecan.

În Ţara Românească, Mănăstirea Colţea din Bucureşti este renumită pentru dezvoltarea acestei laturi sociale,
apoi aşezămintele brâncoveneşti, Mănăstirea Cozia, Polovragi, Hurezi, Dintr-un lemn, Bistriţa ş.a.m.d. „Aş crede
că, în cea mai mare parte, mănăstirile sau marile mănăstiri aveau pe lângă ele şi asemenea aşezăminte. Deci, ele
nu erau izolate, ci, pe cât posibil, mănăstirile mai importante aveau şi asemenea bolniţe, care erau, în primă
instanţă, destinate bolnavilor şi bătrânilor din aşezământul monahal respectiv, dar şi celor din jurul mănăstirilor,
încât ele sunt întâlnite peste tot. Deci, funcţionau într-o reţea. Mai târziu, s-au organizat în aşa-numitele
epitropii“, lămureşte pr. conf. Vicovan

Filantropie până în zilele noastre

Dacă la început activităţile filantropice constituiau efectiv grija Bisericii şi a ierarhilor, cu timpul, şi domnitorii,
cum este cazul lui Constantin Racoviţă Cehan, în Moldova, care a pus bazele „Spiridoniei“, de care aminteam
mai sus, s-au implicat în susţinerea activităţilor filantropice.

Pentru a fi mai eficiente, deoarece numărul bolnavilor creştea şi nu aveau posibilităţi materiale foarte mari,
aşezămintele de pe lângă mănăstiri primeau ajutoare. Întâlnim, astfel, o mulţime de persoane, în special,
domnitori, dar şi boieri, care donau sau lăsau prin testament terenuri sau anumite proprietăţi, iazuri, vii sau
păduri, al căror venit era destinat acestor aşezăminte cu scop social-filantropic.

Aceste zeci de aşezăminte sociale care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei pe teritoriul Bisericii Ortodoxe
Române, pe lângă parohii sau mănăstiri, au cunoscut o evoluţie extraordinară în special până în secolul al XIX-
lea, când, odată cu Alexandru Ioan Cuza, şi în statul român modern s-a pus la punct un sistem de sanitar stat.

În perioada comunistă, Biserica a fost constrânsă să-şi potrivească formele de ajutorare a celor săraci şi bolnavi
cu normele vremii, însă niciodată nu şi-a încetat activitatea în această direcţie.

Dimensiunea socială este foarte dezvoltată şi în zilele noastre, pentru că, aşa cum spunea Preafericitul Patriarh
Daniel, Hristos, care este exemplul viu al filantropiei în lume, cel care se ascunde sub chipul celui sărac sau
bolnav, „este Acelaşi: ieri, astăzi şi în veci“.

După 1989, Biserica a revenit în spaţiul social pentru a relua o tradiţie mai veche şi pentru a redeveni ceea ce a
fost odinioară. Tocmai de aceea, mai adaugă părintele Ion Vicovan, Biserica are preoţi de caritate şi în armată, şi
în spitale, şi în penitenciare, şi în azile de bătrâni etc., pentru că ea se preocupă şi de dimensiunea spiritual-
duhovnicească, nu numai de partea materială. Iar filantropia asta presupune, de fapt, căci izvorul ei este
Dumnezeu Însuşi, care ne iubeşte. În calitate de fii ai Lui, noi suntem capabili de iubire, pe care trebuie să o
exprimăm atât prin gesturi materiale, cât şi sufleteşti.

Filantropia în Transilvania

În Transilvania, filantropia a cunoscut forme puţin diferite de cele din Ţara Românească şi Moldova. S-au
remarcat, în mod deosebit, colectele organizate cu diverse ocazii, cum ar fi cele de Crăciun, cele pentru soldaţii
orbi sau răniţi, colectele în urma calamităţilor naturale etc..
În Transilvania, erau frecvente societăţile create în scop filantropic, aziluri pentru copii, orfelinate sau fundaţii.
Dintre acestea amintim de Fundaţia patriotică românească pentru invalizii din cercul Orlatului, Fundaţia „Andrei
Şaguna“, Fundaţia (fondul) „Miron Romanul“ sau Fundaţia „Gojdu“, cea mai mare fundaţie românească care-şi
desfăşura activitatea atât în rândul românilor aflaţi în Ungaria, cât şi în Transilvania. Dintre societăţile
filantropice s-a remarcat „Uniunea femeilor române“. O iniţiativă interesantă este cea a episcopului Nicolae
Colan, în urma căreia s-a înfiinţat, la Cluj, în 1395, Mănăstirea „Sf. Elisabeta“, pentru a forma maici îngrijitoare
de bolnavi.

Filantropia în Ţara Românească

Pentru a avea o evidenţă strictă a celor nevoiaşi sau bolnavi şi cu scopul de a-i ajuta în modul cel mai eficient,
Biserica şi-a structurat activitatea pe domenii. Astfel, au fost grupaţi săracii în ospicii şi aziluri, bolnavii în
spitale, copiii în case speciale etc..

Potrivit lucrării „Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină - Istorie şi spiritualitate“, semnată de pr. Ion
Vicovan, despre existenţa unor aziluri în Ţara Românescă, există informaţii încă din vremea lui Neagoe Basarab
(1512-1521), când funcţiona Azilul săracilor de la Măţău. Acesta a trecut în grija Bisericii în timpul
mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787). Menţionăm, de asemenea, Azilul Doamnei Bălaşa Brâncoveanu,
situat lângă biserica „Sf. Vineri“ din Târgovişte, care este considerat primul azil organizat pentru săraci, la noi.

În ceea ce priveşte ospiciile din Ţara Românească, menţionăm Ospiciul „Sfânta Vineri“, care a fost întemeiat în
preajma bisericii „Sf. Vineri“ din Bucureşti. În chiile care înconjurau biserica erau trataţi bolnavii mintal
neagresivi, ceilalţi, agresivi, fiind îngrjiţi la chiliile ridicate, în 1786, la Mănăstirea Sărindar. Aici a funcţionat cel
de-al doilea ospiciu din Ţara Românească. Cel de-al treilea ospiciu cunoscut în Ţara Românească, care a
funcţionat mai multă vreme, a fost cel de la Biserica Dudu, din Craiova.

Printre mănăstirile în care au funcţionat ospicii şi unde mulţi bolnavi şi-au recăpătat sănătatea, se numără Curtea
de Argeş, Bistriţa, Negoieşti, „Sf. Gheorghe“ - Nou, Căldăruşani, Snagov. În mod deosebit, menţionăm biserica
din Gherghiţa, din apropierea Bucureştilor, care, datorită rolului pe care l-a avut în ajutorarea bolavilor mintal, a
fost numită Balamuci. De asemenea, în spaţiul muntean se cunoşteau frăţii filantropice, al căror scop era
întrajutorarea în caz de moarte. Acestea au funcţionat în perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea şi al XIX-
lea.

În Ţara Românească, este cunoscut faptul că toate mănăstirile ctitorite de Sf. Nicodim de la Tismana -
reorganizatorul vieţii monahale din Muntenia - (Vodiţa, Tismana, Prislop) aveau bolniţe.

Printre spitalele de lungă durată, menţionăm Spitalul Colţea din Capitală sau unul dintre cele mai însemnate
aşezăminte religioase şi de asistenţă medico-socială din ţară, de pe lângă mănăstirea din comuna Pantelimon de
astăzi, de lângă Bucureşti.

Al treilea spital al Ţării Româneşti, după Colţea şi Pantelimon, s-a construit în anul 1792, în curtea bisericii din
Gârlaşi - Buzău.

Amintim, de asemenea, de Spitalul „Filantropia“, înfiinţat în 1811, în Bucureşti, sau Spitalul brâncovenesc, unul
dintre cele mai renumite din ţară, fondat la 1835 de Safta Brâncoveanu.

O altă formă de filantropie era ajutorarea soldaţilor care luptau pe front. Biserica s-a implicat în mod deosebit în
asistenţa socială şi spirituală în vreme de război. Există suficiente mărturii care dovedesc prezenţa preoţilor la
evenimentele din 1821, 1848, 1859, 1877, 1907, precum şi în cele două războaie mondiale.

Reţea de spitale la nivelul întregii Moldove

Potrivit unui mare istoric, specialist în perioada medievală, Al. I. Goanţă, cea mai veche bolniţă cunoscută în
Moldova este cea de la Mănăstirea Putna, despre care se ştie că, după incendiul de la 15 martie 1484, a fost
reconstruită, de unde deducem că ea exista încă de la ctitorirea acestui sfânt lăcaş.
De asemenea, una dintre cele mai vechi bolniţe este cea de la Mănăstirea Neamţ. Printre ospiciile care au
funcţionat pe lângă mănăstirile din Moldova, amintim pe cele de la Neamţ sau de la Galata, din Iaşi.

Spitalele organizate pe lângă mănăstiri au dezvoltat o întreagă reţea la nivel de regiune, în Moldova, printre cele
mai importante fiind Spitalul de la Mănăstirea Dragomirna, Spitalul de pe lângă Mănăstirea „Sf. Spiridon“ din
Iaşi sau Spitalul Precista Mare, din Roman, şi multe altele.

Biserica Ortodoxă Română şi psihiatria

Biserica Ortodoxă a avut şi continuă să aibă o legătură foarte strânsă cu bolnavii psihic, pe care i-a îngăduit
mereu pe lângă ea şi i-a ajutat.

După cum ne-a spus dl Constantin Romanescu (foto), medic psihiatru, profesor universitar de Istoria medicinei şi
Psihiatrie şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale, Biserica Ortodoxă are două merite: acela de a
fi făcut foarte mult şi de a nu fi făcut public aceasta. „Profund respect pentru ceea ce face Biserica Catolică, însă,
dacă vom face nişte constatări obiective, observăm că nu numai Biserica Catolică s-a ilustrat prin acte de
filantropie, ci şi cea Ortodoxă, ba chiar aş spune că diferenţa este extraordinară, în favoarea Bisericii Ortodoxe.
În istoria Bisericii Ortodoxe, nebunul a fost un personaj protejat, niciodată culpabilizat, foarte rar asociat cu
ideea de «necuratul», «întrupare a unor forţe malefice» etc.. Ceea ce s-a încercat la Tanacu este o excepţie rară în
lumea noastră, aproape că nu e un fenomen românesc, în timp ce, în cealaltă parte a lumii creştine, astfel de
fenomene erau foarte frecvente“, explică dl. Romanescu.

Bisericile, instituţii de psihiatrie

În urma cercetărilor întreprinse, profesorul Romanescu constată că, în timp ce ortodoxul a fost foarte tolerant cu
nebunia şi cu nebunul şi a considerat bolnavul mintal un nenorocit încă de când a apărut Biserica Ortodoxă,
catolicul a fost poate mai înţelept din punct de vedere administrativ şi social, atent şi la societate şi a protejat
societatea mai mult decât pe bolnav. „În jurul bisericilor ortodoxe, întotdeauna au existat câţiva nenorociţi, doi-
trei epileptici, mai ales copii, doi-trei demenţi, doi-trei handicapaţi, iar mănăstirile ortodoxe, şi nu numai la noi,
ci şi în Bulgaria, Grecia, dar la noi, în special, erau, în mare măsură, pe lângă rostul lor de a fi lăcaşuri de
închinăciune, instituţii de psihiatrie spontan apărute sau spontan organizate. Eu nu-mi aduc aminte de mulţi
dintre nenorociţii mei de bolnavi (şi îi măsor cu miile, poate mai mult), să nu fi fost în viaţa lor de câteva ori pe
la vreo mănăstire, chiar ca bolnavi. Nu se aude în Biserica Ortodoxă că bolnavul mintal este un vinovat“,
continuă medicul psihiatru.

Centru psihiatric de mare anvergură, la Mănăstirea Adam

Mănăstirile au fost centre psihiatrice de mare valoare. Unele au fost adevărate clinici. Una dintre cele de care nu
se ştie, care a dispărut în împrejurări ciudate, este mănăstirea de la Adam, o localitate între Tecuci şi Galaţi.
Această mănăstire a avut un rost necunoscut în psihiatrie. Acolo erau femei bolnave de epilepsie. „Era un doctor
care se numea Răjescu şi acesta a dezvoltat acolo un centru psihiatric de mare anvergură. Avea bucătărie, unde
bolnavii făceau mâncare, cantină. Avea ateliere de ţesătorie, de teatru, un fel de cluburi. În jurul acestei mănăstiri
s-a dezvoltat un spital foarte serios, până când medicul a fost asasinat, într-o noapte de Crăciun. Un al model este
cel al Mănăstirii Neamţ, care a patronat un ospiciu de mari dimensiuni şi unde au activat doctori foarte mari. Cei
care nu necesitau neapărat spitalizare erau trataţi la Văratic şi la Agapia, în funcţie că erau bărbaţi sau femei. La
Mănăstirea Neamţ a fost şi o revistă patronată de spital, realizată în colaborare cu mănăstirea, o revistă foarte
interesantă, cu mult deasupra celor din vremea respectivă, care se numea «Revista Ospiciului de Neamţu». Şi la
Mănăstirea Golia, din Iaşi, a funcţionat un spital unde erau internaţi bolnavi mintal, dintre cei formele cele mai
grave.

Iată, aşadar, că Biserica Ortodoxă este mai mult decât o întâmplare în istoria psihiatriei. Nu mai vorbesc de alte
biserici sau mănăstiri, care au patronat, când ele, când comunitatea, uneori împreună, instituţii de asistenţă a
bolnavilor mintal. La Iaşi, de exemplu, a funcţionat un azil patronat de Biserica Ortodoxă şi de comunitatea
evreiască de aici. Acest comportament mai relaxat, mai tolerant al BOR vizavi de bolnavii psihic a înnobilat
istoria Bisericii Ortodoxe. observ, astăzi, cu mare plăcere, că preoţii tineri sunt iniţiaţi în această direcţie şi nu îi
alungă pe bolnavi, ci îi primesc, îi tolerează şi aceasta nu-i rău deloc“, a mai spus profesorul Constantin
Romanescu.