Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii

Lect.dr.pr. Dan Sandu

Suferinţa şi boala – subiecte de asistenţă socială creştină

Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă reprezintă una dintre
vocaţiile ei dintru începuturi consecvent dar tainic, conform principiului
bisericesc potrivit căruia discreţia trebuie să prevaleze, încât „Să nu ştie
mâna stângă ce face dreapta” (Matei 6,3). Încă din zorii creştinismului,
grija pentru persoana umană se vede din atenţia lui Hristos faţă de cei
aflaţi în nevoie, pe care îi însoţeşte şi asistă nu numai în nevoile lor
fiziologice sau sociale, ci mai degrabă în soluţionarea problemelor
spirituale şi fiziologice. Prin aceasta, El S-a dovedit a fi un bun
cunoscător al psihicului uman.1 Biserica, în înţelesul ei de „adunarea celor
care se roagă şi trăiesc în comuniune” (Fapte 9,31; 13, 1; Romani 16,23
ş.a.), leagă indestructibil activitatea socială şi trupească de cea spirituală,
considerându-le interdependente datorită ponderii pe care spiritualul l-a
avut întotdeauna asupra materialului din perspectivă teologică. În căutarea
unui sens al trecerii prin această lume, omul nu poate ignora realităţile
ultime, pe care religia creştină le-a abordat cu multă seninătate.
Privită din perspectiva Bisericii, realitatea ultimă este Dumnezeu,
unic în fiinţă şi întreit în Persoane, adică entităţi aflate într-o comuniune
desăvârşită. El este modelul şi izvorul comuniunii dintre oameni. Aparent
idilică, trăirea în comuniune a oamenilor după comuniunea trinitară era o
realitate în comunităţile creştine primare: „Deci cei ce au primit cuvântul
lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi
stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne
se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar
toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau
bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.

1
„Întreaga filantropie a Bisericii, ca instituţie divino-umană, dar şi a fiecărui
credincios, este împlinită prin împreuna-lucrare cu Hristos, cel mai mare filantrop, Care
este şi rămâne prezent în Biserică până la sfârşitul veacurilor. El a fîcut din filantropie
cale spre desăvârşire”. Vezi Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia divină şi filantropia Bisericii
după Noul Testament (Iaşi: Trinitas, 2002), p. 163.
200 Lect.dr.pr. Dan Sandu

Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în

casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe
Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii
pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2, 41-47).
Un prim efect văzut al acestei vieţuiri comunitare era vindecarea
deficienţelor psiho-somatice şi alinarea suferinţelor, altfel incurabile.
Vindecarea de boală era un dar al Bisericii, adeseori controversat,
interpretat emoţional, însă pentru mulţi era şi este singura modalitate de a
se elibera de sub dominaţia unei stări de lucruri traumatizante. Pentru a
înţelege nevoia omului de sănătate este necesară înţelepciunea care să
arate că pe primul plan în activitatea „persoanei” se află „relaţia”, care îl
poate ajuta sau distruge pe om. Relaţia este o binecuvântare pe care
Dumnezeu a dat-o primelor persoane, altele decât Sinele treimic, care o
percep şi o trăiesc ca necesitate ontologică. Lipsa de relaţie cauzează
suferinţa iar aceasta este parte din procesul de reorientare a persoanei
spre Creator.
Suferinţa nu este necesară, nu trebuie să existe dar dacă apare, rolul
ei este întotdeauna unul pedagogic: îl învaţă pe cel care o trăieşte în cine
trebuie să-şi pună speranţa şi le dă celor din jurul lui şansa de a exersa
„finalntropia”. Ea, suferinţa, face parte din planul tainic al lui Dumnezeu
cu fiecare om. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, fără ea este imposibilă
pătrunderea în taina lucrării lui Dumnezeu cu fiecare persoană
individuală: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui
Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de
nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a
fost sfetnicul Lui?” (Romani 11,33-34). Apostolul afirmă despre sine
însuşi, că o anumită suferinţă îl face să priceapă realist ce plan are
Dumnezeu cu el: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor,
datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste
obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul
ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci
puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi
lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui
Hristos” (II Corinteni 12, 7-9).
Căutarea cu orice preţ a sănătăţii fiziologice şi fuga de suferinţă a
dus la cultivarea senzaţionalului în materie de vindecare prin religie, prin
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 201

practici descurajate de Biserica însăşi, pe baza argumentelor din Sfânta

Scriptură. Hristos avertizează asupra pericolului de a căuta minuni şi
semne (Ioan 4,48), ignorând adevărata metodă de alinare a suferinţei,
respectiv dragostea de Dumnezeu, reflectată în lume prin dragostea de
om, care nu trebuie să fie o teorie. Parabola samarineanului milostiv este
modelul unei asistenţe sociale empatice, bazată pe dragostea frăţească şi
relaţia spirituală dintre oameni, în acord cu o anumită disciplină. Pe scurt,
un om salvează un necunoscut din compasiune, fără a fi un profesionist
care trebuie să o facă pentru vreo remuneraţie (Luca 10, 30-37). Scopul
parabolei nu este de a descuraja munca profesională sau plătită, ci de a
arăta că există speranţă pentru fiecare om, de orice condiţie socială, acolo
unde este caritate, iar unde aceasta lipseşte nici fratele de sânge nu mai
este „aproapele”.
În urmarea modelului hristic, creştinismul a înţeles şi a asumat
suferinţa şi boala fiziologică drept instrumente care dau omului sensul
existenţei sale metafizice pe care, independent de puterea divină, nu îl
poate înţelege.2 De aceea, mesajul comunităţii creştine respectiv mesajul
Bisericii apostolice, continuatoarea neîntreruptă a învăţăturii şi practicii
evanghelice în duhul tradiţiei, nu a fost şi nu poate fi unul confortabil, nici
măcar pentru cei care îi urmează şi respectă preceptele. Omul trăieşte
marea tentaţie de a crede că există un răspuns şi o explicaţie la fiecare
întrebare cu referire la suferinţă. Parţial, este normal să gândească astfel.
Numai că răspunsul nu constă în a afla cauza, ci în a alina suferinţa, a găsi
căile de a înţelege oportunitatea ei atât pentru cel în cauză, cât şi pentru
cei din jur. Aceasta înseamnă şansa de într-ajutorare şi pace, aşa cum
spunea Maica Tereza de Calcutta: „Fructul tăcerii este rugăciunea; fructul
rugăciunii este credinţa; fructul credinţei este iubirea, fructul iubirii este
ajutorarea, fructul ajutorării este pacea”3. Pacea ca ultimă treaptă a
căutării lucrurilor duhovniceşti este pusă de Apostolul Pavel în strânsă
legătură cu tipul de relaţie dintre semeni: „Drept aceea să urmărim cele
2
Sfântul Teofan Zăvorâtul consideră că atât în boală cât şi în procedeeale folosite
pentru alinare sau însănătoşire, important este ca omul să înveţe planul lui Dumnezeu cu
el şi, mai presus de toate, să nu piardă răbdarea şi seninătatea la gândul „încercării” de
către Acela sau la gândul întţlnirii cu el. Sf. Teofan Zăvorâtul, Boala şi moartea,
(Bucureşti: Sofia, 2002), p. 21-43 passim.
3
Lucinda Vardey (ed), A Simple Path. Introduction to Mother Teresa, (New
York: Ballentine, 1995), p. XXXVIII.
202 Lect.dr.pr. Dan Sandu

ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul.” (Romani 4,19). Nu există
nici reguli ultime, nici reţete infailibile care să garanteze cuiva vindecarea
fiziologică sau psihologică, întrucât fiecare persoană umană este unică şi
se raportează într-un mod unic şi irepetabil la Dumnezeu. Ceea ce
motivează asistenţa socială din perspectivă teologică este dragostea pentru
om, respectul pentru fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi
destinat întoarcerii la Dumnezeu, iar acestea conduc la înţelegerea
universală a necesităţii grijii, în vreme ce ura şi păcatul închid până şi
calea către Dumnezeu, închid comuniunea şi însingurează.

Bunăstare şi sănătate sau solidaritatea umană ca răspuns la

sărăcie şi suferinţă
Venirea lui Hristos a însemnat începutul unei relaţii nemijlocite
între Dumnezeu şi umanitate, relaţie bazată dragoste şi empatie. El a venit
să aducă simplitatea vieţuirii, recunoştinţa între oameni, starea de sănătate
spirituală şi fiziologică, dar mai cu seamă credinţa în Răscumpărătorul
tuturor şi revenirea celor mântuiţi la viaţa de comuniune cu Făcătorul,
potrivit făgăduinţei Apostolului iubirii (Apocalipsa . Vindecările pe care
le făcea Iisus Hristos erau rezultatul iertării din dragoste, pe care o oferea
mai întâi în sufletul subiecţilor. „Iertarea rupe lanţul cuzalităţii, deoarece
cel care te iartă ia asupra sa consecinţele faptelor tale. Prin urmare,
iertarea implică întotdeauna şi un sacrificiu”.4 Viaţa lui Iisus a fost,
dealtfel, supremul sacrificiu, numai el fiind cel care a luat asupra Sa
păcatele lumii, a adus vindecarea din interior a naturii umane, până la
starea de îndumnezeire.
Starea de bine în viaţa pământească este legată de om ca regulă
generală de bunăstare, mai întâi materială, apoi spirituală. Pentru teolog,
„bună-starea” este o stare a minţii, în primă instanţă. Ea începe cu o
anumită disciplină pe care omul trebuie să o deprindă şi să o exerseze:
mai întâi trebuie să ordoneze propriile dorinţe, apoi să fixeze un ideal
transcendent, pe care să-l urmeze consecvent. În final, prin urmarea
acestui ideal să se raporteze la ceilalţi, întrucât progresul spiritual nu se
înregistrează decât prin raportarea la alte persoane. În experienţa
răsăriteană, plecând de la exemplul primelor congregaţii creştine (Fapte
2), bunăstarea nu poate fi acceptată ca o împlinire individuală, ci o
4
Dag Hammarskjöld, Makings, (New York: Alfred A. Knopf, 2001), p. 197.
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 203

realizarea comunitară, în care omul disciplinează propriile dorinţe, în

paralel cu altruismul şi sensul sacrificiului. A oferi un ajutor celui de
lângă el, devine pentru creştinul practicant contribuţia la însăşi
instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ ca ideal vizibil şi
realizabil. Darul presupune aprioric iertarea, adică o stare spirituală
pozitivă. Biserica a preluat de la începuturi preocuparea pentru „bună-
stare” atât ca stare a spiritului cât şi ca stare materială şi a lucrat la
ameliorarea dificultăţilor sociale ale celor aflaţi în suferinţă.5 Trebuie
reţinut că la realizarea bunăstării în ambele ei sensuri, participă atât
Biserica, cât şi Statul ca două entităţi sociale cu roluri complementare.
Aceasta era situaţia în Imperiul bizantin unde cele două instituţii cooperau
spre propăşirea materială şi spirituală a cetăţenilor. Pe măsură ce Statul a
abandonat acest ideal în favoarea celui politic, Biserica a preluat multe
prerogative ca cea care subzistă prin credincioşii pe care îi slujeşte, însă
fără a face din bunăstarea materială ideal, ci a o folosi în interes comun,
echitabil. Ea nu se poate dezice sau detaşa de credincioşii ei, pentru că ar
înceta să mai fie Biserică, dar aceasta nu înseamnă că se transformă într-o
instituţie socială, asemenea altora. De aceea valorile bisericeşti privind
filantropia, respectiv dragostea şi grija faţă de oameni, au tendinţa de a
deveni valori generale. Statul şi întreaga societate le-a asumat, dar le-a dat
un caracter secular, în vreme ce Biserica păstrează şi dimensiunea
transcendentă a grijii pentru persoana umană.
Laic vorbind, sănătatea are două componente: practic, este starea de
bine fiziologic, în sensul că omul nu resimte nici o durere (temporară sau
constantă), lipsă sau deficienţă. Spiritual, este starea de pace, mulţumire,
împlinire în care activitatea intelectuală, mentală şi afectivă sunt în
armonie. Când ne referim la „sănătate” în raport cu Dumnezeu, lucrurile
se complică: „sănătatea”, în sens teologic, înseamnă „mântuire” (gr.
soteria), respectiv starea de armonie din om, dintre om şi semeni, om şi
natura creată, om şi Dumnezeu. Se înţelege de aici că sănătatea
fiziologică nu este un scop al teologiei în sine, căci s-ar reduce doar la
starea de bine individual. Biserica urmăreşte în primul rând sănătatea
spirituală, care este comunitară. De pildă, un om cu o deficienţă
fiziologică, dacă este sănătos spiritual ajunge să trăiască chiar şi suferinţa

5
Stanley Samuel Harakas, Living the Faith. The Praxis of Eastern Orthodox
Ethics (Minneapolis: Light and Life Publishing Company, 1992), p. 362.
204 Lect.dr.pr. Dan Sandu

fiziologică drept sănătate teologică, funcţie de modul cum abordează

suferinţa şi viceversa. De aici deducem paradoxul potrivit căruia, prin
suferinţă biologică omul se apropie de Dumnezeu, adică de izvorul
sănătăţii ori, prin sănătate fiziologică omul (nesănătos spiritual) se poate
îndepărta de Dumnezeu.
Fără a explora criteriile după care Dumnezeu lucrează cu omul
pentru sănătatea lui holistică, ne limităm în a sublinia faptul că El nu
aduce boala pentru a-i apropia pe oameni de Sine, ci o îngăduie, lăsându-i
pe ei să-i interpreteze mesajul. Sunt oameni care poartă fără apăsare boli,
asumându-le ca mijloace pedagogice, călăuzitoare spre Hristos. Hristos a
vindecat boala fiziologică numai după ce făcea o ierarhizare clară, arătând
că primul pas în vindecare stă în înţelegerea sensului bolii fiziologice,
care are la bază o deficienţă spirituală, apoi săvârşea vindecarea în sine.
El a fost şi rămâne vindecătorul prin excelenţă, care arată că puterea
dumnezeiască se află deasupra suferinţei, că doreşte vindecarea tuturor,
prin iertarea păcatelor şi eliminarea neputinţei.
În cuvintele de deschidere a Bibliei se spune că Adam a fost făcut
sănătos, bucurându-se în Eden de natura creată şi sănătatea trupească
(presupusă de armonia cu Creatorul). Se arată chiar că munca era o
îndeletnicire plăcută, care-l ajuta să fie o persoană activă şi să-şi întreţină
puterile fizice. Noţiunea de durere apare după păcat, când munca devine
povară, naşterea de copii suferinţă, pământul izvodeşte spini şi pălămidă,
iar suferinţa capătă dimensiune cosmică prin fratricidul lui Cain, care
produce dezechilibrul social în care sunt prinşi toţi: victima, părinţii,
Creatorul, natura (sângele „strigă din pământ” – Facere 4, 10-11).
Repercursiunile păcatului se simt asupra comunităţii, societăţii, naturii,
universului. Este primul indiciu fără echivoc că boala are o legătură
strânsă cu păcatul, cu abuzul. Prin păcat omul a pierdut legătura cu sursa
sănătăţii spirituale care era Dumnezeu, cu sursa sănătăţii fiziologice, care
era natura prietenoasă, casa (oikos-ul) în care Dumnezeu l-a aşezat pe
Adam. Iisus Hristos confirmă acest lucru când iartă mai întâi păcatele
„slăbănogului” adică elimină cauza bolii fizice. Vindecarea trupească
apare ca fenomen natural şi are, pentru El, valoare simbolică şi temporară.
În faţa crizei generalizate de astăzi, omul a început să conştientizeze
şi să caute mai profund sursele sănătăţii fizico-psihice. Unii îl descoperă
pe Dumnezeu în viaţa de autentică întoarcere la credinţă, alţii caută să să
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 205

regăsească armonia cu natura prin ceea ce consumă.6 Altfel spus, natura

care produce hrana este tot mai „bolnavă” (termenul trebuie citit la
propriu, nu este o metaforă), încât omul să ia numai ceea ce este neatins
de poluare sau modificat prin intervenţia genetică a omului. Boala îi este
indusă mediului ambiental prin modificări structurale efectuate de om,
pretins justificat, fie în scopul creşterii productivităţii, fie al creării unui
aspect cât mai plăcut şi atractiv produsului, de dragul de a se vinde cât
mai mult, asigurării unui confort cât mai mare prin risipă.
Am putea conclude că omul de azi trebuie să reconsidere doi
termeni: curăţia şi curăţenia, primul referitor la suflet, al doilea referitor
sinele biologic şi la mediu. Prin păcătuire, omul nu-i face rău lui
Dumnezeu, ci „izbeşte cu piciorul în ţepuşă” (Fapte 9,5), adică îşi face un
rău propriu: pierde „grădina” în care are armonia, suferă boală şi se
înstrăinează de cel de lângă el. Imaginea Paradisului din Apocalipsă, cum
o descrie Sf. Ioan Evanghelistul, este a unei grădini care are în centru
Pomul Vieţii, din care cei mântuiţi (a se citi „sănătoşi”) vor gusta, adică
se vor re-armoniza cu universul.

Filantropia – teologia socială a Bisericii

În limbajul teologic s-a conservat termenul „filantropie” pentru tot
ceea ce priveşte atitudinea unui creştin faţă de semenul său: bunăstare,
sărăcie, boală. Criteriul după care se stabileşte cât de mult trebuie să se
implice fiecare ţine de frăţietatea tuturor în Dumnezeu şi nu de clasă
socială, etnie, religie, motiv pentru care nu s-a folosit de-a lungul istoriei
conceptul de „asistenţă socială”. Asistenţa socială este o formulă mai
nouă, am putea spune seculară, ce presupune mai mult profesionalismul în
abordarea problemelor sociale şi a grupurilor „target” decât motivaţia
interioară a acţiunii sociale.7 Putem spune că noţiunea este mai săracă, de

6
Este binecunoscută imaginea consumatorilor care, în număr tot mai mare,
analizează cu atenţie în super-market etichetele produselor ambalate pentru a se
convinge că sunt „bio” sau „organice”. S-au scris volume întregi despre alimentaţia
sănătoasă şi s-au înfiinţat companii de mare succes care recomandă o alimentaţie
raţională, prin care să se armonizeze trupul uman cu elementele naturii în care trăieşte.
7
Secularismul, în viziunea teologilor, înseamnă separaţia ireconciliabilă între
ceea ce este religios şi societatea laică. După Alexander Schmemann, secularismul este
reacţia medievală a societăţii împotriva clericalismului creştin, iar forma cea mai
frecventă a secularismului în viaţa omului este absenţa rugăciunii publice şi private. Alţi
206 Lect.dr.pr. Dan Sandu

aceea filantropia o incumbă, pentru că asistenţa socială autentică este

legată de asistenţa religioasă. De aceea, lipsa pânii, ca cel mai elemantar
exemplu, reprezintă o dublă problemă: economică şi morală. Omul
flămând are o problemă economică, omul indiferent la omul flămând are
o prolemă morală. Filantropia Bisericii înseamnă grija faţă de om ca fiinţă
eternă, de valoare inestimabilă, nu grija pentru nevoile lui sociale, nici
preocuparea pentru schimbarea unui sistem social care să fie mai echitabil
pentru om ca entitate fiziologică. Filantropia se poate practica în toate
sistemele politice sau sociale, întrucât este o chestiune vocaţională, de
comunicare om-om. Biserica primară creştină a văzut în filantropie o
datorie de viaţă veşnică, încărcată de semnificaţii morale. Primele forme
prin care a acţionat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiţi au fost
comunităţile bisericeşti cu proprietate de obşte, comunităţile bisericeşti
sub forma colegiilor, corporaţiile sau asociaţiile admise de lege şi
comunităţile fără proprietate de obşte care aveau o reţea de societăţi
religioase şi de instituţii de asistenţă socială. Cele mai vechi societăţi
religioase au fost cele ale văduvelor, fecioarelor şi diaconiţelor care aveau
ca scop principal în viaţă ajutoararea semenilor. Principalele instituţii de
asistenţă socială organizate de Biserică au sprijinit, din cele mai vechi
timpuri, familiile sărace, copiii orfani sau abandonaţi şi bătrânii bolnavi,
asigurându-le îngrijire, şcolarizare şi însuşirea cultului bisericesc în
vederea integrării lor morale şi sociale.
De asemenea, în primele secole creştine, sub ocrotirea împăraţilor
romani, de la Constantin cel Mare până la Justinian, au luat fiinţă câteva
institutii asistenţiale ca: leagăne pentru copiii abandonaţi în vârstă de până
la 7 ani, orfelinate, case de adăpost pentru tinerele fete provenite din
familii sărace sau din orfelinate, azile pentru văduvele bătrâne şi fără
sprijin precum şi grupuri de voluntari creştini care îndeplineau servicii
sanitare în serviciul celor afectaţi de diferite maladii. În perioada Evului
Mediu, mănăstirile au continuat, organizat şi promovat modelul de

teologi au definit secularismul drept comportament al omului de tip individualist, ca şi

cum moartea nu ar exista ori ca şi cum Dumnezeu nu ar exista (etsi deus non daretur). O
dezvoltare clasică a subiectului din perspectiva creştin ortodoxă la Alexander
Schmemann, For the Life of the World, (New York: St. Vladimir’s Seminary Press,
1973), p. 98-99 şi 117 ş.u. Cf. Pr. Gheorghe Popa, Comuniune şi înnoire spirituală în
contextul secularizării lumii moderne, (Iaşi: Trinitas, 2000), p. 21.
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 207

spiritualitate care îmbină în chip armonios contemplarea şi acţiunea

practică în folosul celor nevoiaşi.
Filantropia Bisericii ca grijă programată faţă de cei defavorizaţi are
la temelie învăţătura că persoana este creată după chipul lui Dumnezeu şi
este chemată la o asemenea demnitate, încât să se asemene cu Dumnezeu
(cf. Ioan 10, 34-35), lucru neevidenţiat de nici o ştiinţă: că este opera unei
Realităţi raţionale, partener la raţionalitatea universală din care
originează. Pe de altă parte, este rodul unei griji speciale a lui Dumnezeu
personal care a binevoit a se întrupa pentru a-l readuce la starea iniţială de
comuniune. Nu mai puţin importantă este şi dimensiunea trinitară a
omului, respectiv structura lui comunională, persoană dornică şi capabilă
de relaţie.8 Comuniunea creştină se întemeiază pe dragoste (I Ioan 4,8).
Dragostea pentru aproapele nu are nimic de a face cu „erosul”, întrucât ea
îndeamnă la empatie, la a suferi împreună cu cel care suferă. Dragostea
este a doua mare poruncă biblică. Aproapele este desemnat în Scriptura
creştină drept un nimeni care devine subiect de maxim interes pentru un
samaritean de la care nu se aştepta nici o reacţie de simpatie faţă de „cel
căzut între tâlhari” (Luca 10,29 ş.u.). Nu sunt excluse din ecuaţia
aproapelui rudeniile şi prietenii, ci sunt incluşi străinii şi chiar duşmanii şi
chiar cei plecaţi din lumea aceasta: „Celui ce voieşte să se judece cu tine
şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă,
mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să
se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. Aţi auzit că s-a zis: «Să
iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu zic vouă:
Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca
să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi
peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi” (Matei 5, 40-45). Potrivit aceluiaşi text, obligaţiile faţă de
aproapele sunt: respectul pentru viaţă şi eliminarea uciderii în orice formă
ar fi, protejarea sănătăţii şi proprietăţii aproapelui împotriva lăcomiei,
responsibilitatea pentru libertatea aproapelui, responsabilitatea pentru
mântuirea aproapelui, empatizarea cu necazurile şi bucuriile lui, indiferent

8
Cf. Jürgen Moltmann, History andd the Triune God (London, SCM Press,
1991), p. 111.
208 Lect.dr.pr. Dan Sandu

de condiţia socială sau statut pe scara valorilor sociale dar mai ales
indiferent de modul cum răspunde beneficiarul dragostei creştine.
Primul pas pe care comunitatea religioasă iubitoare îl face este să
determine pe toţi membrii ei să solidarizeze cu cei în nevoie, acordând
ajutorul de prim moment. Urmează un lung proces de ajutor şi educaţie în
sensul depăşirii condiţiei sociale mizere, în paralel cu ajutorarea propriu-
zisă cu privire la sănătate, adăpost şi hrană, dar şi vizite cu caracter
religios, activităţi specifice de cunoaştere a credinţei şi de familiarizare cu
viaţa socială, integrare şi responsabilizare, până la integrarea completă.

Biserică şi Stat în resonsabilitatea socială

Deşi prin activităţile ei sociale Biserica a avut un mare capital de
încredere de-a lungul întregii sale istorii, acum se înregistrează o creştere
a puterii şi influenţei autorităţii statale non-religioase, în paralel cu o
descreştere a influenţei Bisericii sau a autorităţii religioase în general.
Acest proces are efect negativ asupra activităţilor sociale ale Bisericii.9 În
acest context, Biserica este nevoită să-şi extindă grija filantropică spre arii
care nu au fost sau nu sunt luate în consideraţie de Statul laic, cu
preponderenţă în rândul persoanelor care nu reprezintă capital politic,
categorii care nu sunt reprezentative ca „masă electorală” folosită în
activitatea politică a unei comunităţi. Grija faţă de aproapele ce se
manifestă de către autoritatea civilă nu are obligatoriu la temelia sa
iubirea de semeni, ci mai degrabă este născută dintr-un calcul care solicită
societăţii să dezvolte, pentru conservarea propriei stabilităţi şi securităţi,
un şir de măsuri de asistenţă şi protecţie socială pentru cei mai puţin
favorizaţi membri ai săi. Aici apare deosebirea esenţială între asistenţa
socială şi filantropie: comunitatea locală, prin sistemul de asistenţă
socială, asistă pe individul aflat în suferinţă sau într-un moment greu din
punct de vedere social, asigurându-i cele necesare trupului în limitele
stabilite de legi, adoptate conform cu interesele majorităţii politice din
legislaţia specifică. Filantropia creştină nu se opreşte doar la a dărui
săracilor şi bolnavilor cele de trebuinţă pentru existenţa biologică.
Filantropia este mereu însoţită de actul de catehizare sau învăţare, este

9
Harakas, Let MercyAbound: Social Concern in the Greek Orthodox Church,
Brookline, Holy Cross Orthodox Press, 1983 şi Health and Medicine in the Eastern
Orthodox Tradition, NY, Crossroad, 1990.
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 209

purtătoarea mesajului lui Hristos, are ca obiectiv nu trupul izolat, ci

entitatea psiho-somatică numită persoană,10 care doreşte eliberarea
spirituală sau mântuirea. O mare eroare ar fi să se confunde demersul de
aplicare a normelor de asistenţă socială stabilite pentru această activitate
de legile Statului cu filantropia ca stare de comunicare umană legată de
veşnicie.
Tipul de asistenţă socială practicată de Biserică ţinteşte la cultivarea
valorilor şi eliminarea patimii în abordarea bunurilor, la educaţia pentru
distribuirea judicioasă a resurselor, creând un spaţiu în care egoismul,
egocentrismul şi lăcomia nu trebuie să mai joace vreun rol. Ea
descurajează în primul rând orientările individualiste, preocupările pentru
îmbogăţire rapidă, exagerările avare, cultivând în paralel grija comunitară,
responsabilitatea pentru altul şi compasiunea pentru cel slab şi neajutorat,
în acord cu porunca biblică: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să
beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav
am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci
drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi
Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut
străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut
bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va
zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai
Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 34-40). Concludem că
activitatea filantropică desfăşurată în Biserică, dacă nu are componenta
teologică, conduce la profesionalizarea actul filantropic, golit de esenţa
lui transcendentă şi anume iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi
abandonarea programului atunci când resursele materiale se epuizează.

10
Despre definiţia personalismului în teologie vezi Christos Yannaras, Abecedar
al credinţei (Bucureşti: Bizantina, 1996), p. 42-45. Părintele Dumitru Stăniloae îl
numeşte pe om „fiinţă nemuritoare” apoi arată şi cum poate omul să devină veşnic prin
unirea cu ipostasul lui Hristos făcut om. Vezi Chipul nemuritor al lui Dumnezeu
(Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1987), p. 138 ş.u.
210 Lect.dr.pr. Dan Sandu

România - „copilul sărac” al Europei unificate

În ultimii 20 de ani, România a cunoscut o amplificare a
fenomenului sărăciei, pe fondul accentuării fără precedent a
discrepanţelor sociale, a diferenţelor dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte
săraci. Cu toate acestea sistemul oficial de protecţie socială şi de ajutorare
în cazurile extreme de sărăcie nu dă rezultate pentru că nu s-a înţeles
adecvat nici până acum rolul asistentului social în comunitate. A discuta
despre sărăcie presupune, inevitabil în timpurile noastre, a face apel la
date statistice, demers pe care, regretabil, nu le regăsim în predicile
savante despre necesitatea binefacerii. Ciferele oferă oricui doreşte să
acţioneze împotriva sărăciei, dimensiunea exactă a suferinţei dintr-un
anumit areal, la o dată de timp precisă. Biserica locală lucrează cu fiecare
persoană din spaţiul spiritual, geografic şi temporal pe care îl
administrează, însă, deopotrivă, Biserica universală poartă cu sine
responsabilitatea pentru întregul neam omenesc, raportându-se la acesta
într-un mod atotcuprinzător, fără să-şi diminueze în vreun fel iubirea pe
care o împărtăşeşete fiecărei persoane umane în parte. Redăm mai jos
câteva cifre privind sărăcia în România în perioada 1995-2000:

Rata sărăciei Rata sărăciei extreme

Anul
% din populaţie % din populaţie
1995 25.3 8.0
1996 19.9 5.1
1997 30.1 9.5
1998 33.8 11.7
1999 41.2 16.6
2000 44.0 N/A

Citind aceste cifre orice creştin va fi cutremurat de faptul că

aproximativ jumătate din populaţia ţării era afectată de sărăcie în anul
2000. Acest 44.0 % înseamnă aproximativ 10 milioane de români aflaţi în
stare de sărăcie – o cifră pe care nu o poate asimila nici sistemul statului
de asistenţă socială, nici sistemul, încă firav şi în formare, de filantropie al
Bisericii.Cifrele ne înfăţişează şi locul real pe care îl ocupă această ţară în
dramaticul tablou al sărăciei din Europa Centrală şi de Est. Astfel,
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 211

aproximativ în aceeaşi perioadă (anii 1995 – 1999) rata sărăciei în acest

spaţiu geopolitic se caracteriza prin următoarele procente11:

2 USD PPP*/zi 4 USD PPP/zi

Ţara Anul
% din populaţie % din populaţie
Moldova 1999 55.4 84.6
Rusia 1998 18.8 50.3
Albania 1996 11.5 58.6
România 1998 6.8 44.5
Macedonia 1996 6.7 43.9
Letonia 1998 6.6 34.8
Bulgaria 1995 3.1 18.2
Lituania 1999 3.1 22.5
Ucraina 1999 3.0 29.4
Slovacia 1997 2.6 8.6
Estonia 1998 2.1 19.3
Ungaria 1997 1.3 15.4
Polonia 1998 1.2 18.4
Belarus 1999 1.0 1.0
Croaţia 1998 0.2 4.0
Republica Cehă 1996 0.0 0.8
Slovenia 1997/98 0.0 0.7

În România anului 1996, paritatea puterii de cumpărare/zi/ persoană

adultă era echivalată la 2 USD pentru 6.8 % şi la 4 USD pentru 44.5 %
din populaţie. Altfel spus, 6,8 % dintre români trăiau într-o sărăcie
extremă, situaţie care ne transformase la acea dată într-un vector al
sărăciei est-europene, România fiind a patra ţară săracă a zonei.
Pe lângă efectele asupra demnităţii persoanei umane, sărăcia are
efecte dezastruoase asupra sistemului social. Sociologii şi teologii arată că
ea loveşte în primul rând fundamentele familiei, astfel că ideea de familie
creştină a devenit pentru mulţi teorie bisericească. Dacă în anul 1995
aproximativ 70 % dintre familiile româneşti cu patru copii erau afectate
de sărăcie, în anul 1998 procentul a crescut la peste 80 % din numărul
11
Statisticile cu privire la sărăcie folosesc praguri în dolari /zi/adult la
echivalentul PPP 1996 (paritatea puterii de cumpărare) Sursa: Banca Mondială, 2000.
212 Lect.dr.pr. Dan Sandu

acestora. Odată cu migraţia determinată după anul 2000 si în special după

2007, odată cu integrarea României în structurile Uniunii Europene,
situaţia familiei este de-a dreptul dramatică: rata abandonului şi
divorţurile au crescut la cote inimaginabile, având ca effect direct şi
imediat traumele de ordin psihologic, educaţional şi social a copiilor
lipsiţi de grija şi afecţiunea părintească, ori angrenaţi în activităţi
antisociale, consum de alcool şi droguri şi altele.
Sărăcia are inevitabile efecte şi în educaţie. Într-o familie săracă,
unde capul de familie nu a frecventat vreo formă de învăţământ, va exista
constant o atitudine defavorabilă (până la respingere) faţă de orice dorinţă
a copiilor de a urma şcoala. Există o rată a sărăciei în funcţie de nivelul
educaţional al capului de familie. Astfel, aproximativ 43 % din familiie în
care capul de familie nu a frecventat şcoala se aflau în stare de sărăcie în
anul 2001, dar şi aproximativ 6 % din familiile al căror cap de familie
absolvise o formă de învăţământ superior erau afectate de sărăcie.
Există şi o sărăcie calculată în funcţie de ocupaţia capului de
familie. Astfel, în anul 2001 erau afectate de sărăcie 60 % din familiile
româneşti în care capul de familie era şomer, aproximativ 56 % din
familiile în care capul de familie era agricultor, dar şi aproape 30 % din
familiie în care capul de familie era angajat. În ultimii ani, pe lângă
sărăcia în sine, marea masă de populaţie a început să experimenteze
fenomenele climaterice extreme, de la tornade până la dezastruoase
inundaţii cauzate de schimbările climaterice, fapt ce a dus la creşterea
alarmantă a numărului de persoane care trăiesc sub nivelul de sărăcie, prin
pierderea a tot ceea ce au avut şi imposibilitatea Statului de a compensa
băneşte pierderile materiale, la care se adaugă criza economică mondială
ce va lovi, spun analiştii, mai degrabă populaţia săracă şi vulnerabilă din
ţările mai puţin dezvoltate din Europa.

Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă Română

Începând cu anul 1990, Biserica Ortodoxă Română a putut să-şi reia
activităţile tradiţionale cu caracter social, care s-au amplificat şi
diversificat, adresându-se unui număr din ce în ce mai mare de persoane
şi de problematici sociale, generate de transformările socio-economice
care au avut loc în societatea românească. Epoca post-revoluţionară în
România a scos la iveală o realitate nebănuită nici de teologi nici de
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 213

sociologi: puterea şi vitalitatea unui creştinism care, deşi supus opresiunii

timp de zeci de ani de comunism, nu a capitulat ci, paradoxal, s-a întărit
în intensitate şi lucrare. Se ştie că ultimii ani de comunism nu au fost
favorabili Bisericii, căreia i s-a interzis să dezvolte activitate socială
„extra muros”, precum şi să construiască sau să întreţină locaşurile
bisericeşti. Nici cetăţenii simpatizanţi ai politicii comuniste nu au avut
mai puţin de suferit datorită nenumăratelor interdicţii în procurarea şi
amenajarea unei locuinţe proprii. De aceea, după câştigarea libertăţii în
1989, pe lângă grija de a-şi zidi propria casă, creştinii au declanşat o mare
lucrare de construire de biserici. Prioritatea absolută a devenit să ofere
comunităţii un loc de întâlnire cu Dumnezeu, plecând de la premisa că,
acolo unde este rugăciune, acolo va fi şi solidaritate umană.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 27 mai
1997, înfiinţarea Reţelei de asistenţă socială din cadrul structurilor
bisericeşti şi aprobarea Regulamentului de organizare si funcţionare a
sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română, prin care
activitatea social-caritativă se structurează într-un cadru organizat şi
coerent.12 În acord cu obiectivele reţelei de asistenţă socială a Bisericii,13
infrastructura bisericească se reorganizează pentru a răspunde exigenţelor
activităţii de specialitate, cu activităţi diverse în comunitatea religioasă,
începând de la simple activităţi de tip after-school până la organizarea de
programe şi proiecte de asistenţă a bătrânilor, asistenţa persoanelor
defavorizate, cursuri şi tabere pentru tineri pe probleme de ecologie,
studiu biblic, violenţă familială şi multe altele14.

12
În articolul 2 se precizează: „Sistemul de asistenţă socială este integrat şi
organizat profesional în cadrul structurilor administrativ-organizatorice ale Bisericii
Ortodoxe Române. Asociaţiile şi fundaţiile cu scop social şi filantropic care funcţionează
sub patronajul structurilor administrative organizatorice ale Bisericii au personalitate
juridică, conform legislaţiei referitoare la organizaţiile non-guvernamentale”. O analiză
detaliată a activităţii sociale bisericeşti după 1990 la Pr. Ioan Vicovan, Daţi-le voi să
mănânce. Filantropia creştină – istorie şi spiritualitate (Iaşi, Trinitas 2001), p. 197 ş.u.
13
Îndeplinirea misiunii Bisericii. Furnizarea de servicii primare de specialitate
socială şi medicală, suport comunitar, înfiinţarea de instituţii de asistenţă socio-medicală
proprii, elaborarea şi aplicarea practicilor sociale, parteneriate cu serviciile publice de
specialitate, informarea opiniei publice cu privire la problematica socială etc. (Art. 3)
14
În Eparhia Iaşilor, unde cunosc mai bine situaţia, există o serie de programe de
mare anvergură pe aceste domenii, cum ar fi crearea unei fundaţii de asistenţă socială
numită „Solidaritate şi Speranţă”, înfiinţarea unui centru medical al Bisericii, a unui
214 Lect.dr.pr. Dan Sandu

Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe

Române, adoptat în 2008, face trimitere expresă la importanţa muncii de
asistenţă socială ca parte integrantă a asistenţei religioase ce revine în
sarcina Bisericii. În articolul 137 se menţionează: „Sistemul de asistenţă
socială al Bisericii Ortodoxe Române este integrat şi funcţionează în
cadrul structurilor sale administrativ-organizatorice sau în organizaţii
social filantropice patronate de ea. Biserica Ortodoxă Română, prin
unităţile sale componente locale şi centrale (Parohia, Mânăstirea,
Protopopiatul, Vicariatul, Eparhia, Mitropolia şi Patriarhia), precum şi
prin organizaţiile neguvernamentale care funcţionează cu aprobarea
autorităţilor bisericeşti competente, asigură servicii sociale, acreditate
conform legislaţiei în vigoare.” Se poate lesne observa că documentul
pune la dispoziţie structura existentă de organizare a Bisericii, că aceasta
poate să organizeze atât instituţii cât şi organizaţii non-guvernamentale de
asistenţă socială şi că toate trebuie să fie acreditate, aşa încât să se înscrie
pe linia politicii generale a Statului şi forurilor europene de asigurare a
acestor servicii.
În continuare, se arată că Biserica are şi propriul sistem de pregătire
a personalului calificat, prin Facultăţile de Teologie care dispun de
Departamente de Teologie Socială, iar ca obiectiv Biserica are în vedere
„persoane, grupuri şi comunităţi aflate în situaţii de dificultate, fără
discriminare” (art. 137, alin. 4), structurile bisericeşti putând organiza
parteneriate cu „instituţiile specializate ale statului, ale admnistraţiei
locale sau ale organizaţiilor neguvernamentale” (alin. 5).
Pentru a avea o imagine exhaustivă, reţinem doar că, în cuprinsul
Patriarhiei Române funcţionează un număr de 14.100 unităţi bisericeşti,
din care: un centru patriarhal, cinci mitropolii, zece arhiepiscopii, 14
episcopii, 161 protopopiate, 11.007 parohii şi 2.313 filii, 386 mănăstiri
(5.896 existente şi 260 în construcţie), precum şi 12.052 cimitire
bisericesti. Tot în cuprinsul Patriarhiei Române sunt deschise cultului şi
funcţionează 14.574 locaşuri de cult, din care: 63 catedrale (24 catedrale
eparhiale şi 23 biserici-catedrale); 10.580 biserici parohiale, 2.072 biserici
filiale, 433 biserici de mănăstiri, 208 biserici de cimitir, 12 biserici

cabinet stomatologic, a unor centre de asistenţă socială şi educaţie preventivă, a unor

adăposturi pentru copiii străzii şi centre de zi, în paralel cu proiecte comunitare,
dezvoltate la nivel de parohie, cu acces la toate nivelurile societăţii.
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 215

fundaţionale, 48 biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de

cimitir, 74 paraclise parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi
capele în instituţiile bugetare (89 - în Armată şi Ministerul de Interne, 37
în penitenciare, 166 în spitale, 50 în unităţi de învăţământ, 61 în
aşezăminte ocrotire socială).15 La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii,
protopopiate, manastiri, schituri) sunt încadraţi şi activează 841 personal
de conducere şi 12.855 preoţi şi diaconi.
Aceste cifre vorbesc despre faptul că Biserica Ortodoxă Română are
un sistem de organizare dezvoltat, complex, care, cel puţin teoretic, are
capacitatea materială şi umană de a răspunde la problemele sociale,
începând de la sărăcie până la boală şi nevoi stringente ale persoanelor
sau grupurilor defavorizate. Fiecare biserică este un potenţial centru
social, fiecare preot sau diacon reprezintă un posibil filantrop, care are la
dispoziţie un potenţial de resurse umane puternic şi motivat. Cele 14.574
de locaşuri de cult pot deveni centre strategice de coordonare a activităţii
sociale, puncte de plecare în aplicarea unei necesare strategii naţionale de
filantropie a Bisericii, prin acţiunea celor 12.855 de preoţi şi diaconi.
Prin organizaţiile laice pe care le patronează spiritual, Biserica are
un potenţial de voluntariat de mare anvergură.16 Mai trebuie ca, energia
voluntarilor să fie susţinută prin finanţări coerente de programe care ar
putea veni din partea autorităţilor civile centrale şi locale. Cât priveşte
instituţiile de specialitate, Biserica Ortodoxă Română a construit, înfiinţat
sau organizat un sistem de aşezăminte sociale constând din 57 de
aşezăminte pentru copii, 20 pentru vârstnici, 74 cantine şi brutării sociale,
29 aşezăminte medicale şi farmacii sociale, 21 centre de diagnostic,
tratament şi asistenţă pentru familii aflate în dificultate, dar numărul lor
este în permanentă creştere.
Filantropia bisericească nu se exprimă întotdeauna prin cifre şi
statistici, ci prin prezenţă activă în fiecare loc şi regiune a ţării, activitate
permanentă pe latura educaţiei şi conştientizării asupra necesităţii

15
Informaţii pe www.patriarhia.ro.
16
La nivel naţional sunt de menţionat Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi
România (ASCOR), Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (LTCOR), Societatea
Naţională a Femeilor Ortodoxe Române (SNFOR), Asociaţia Medical-Creştină
„Cristiana” şi Asociaţia „PRO-VITA” pentru născuţi şi nenăscuţi, dar şi foarte multe
ONG-uri la nivel de episcopii, protoierii sau parohii.
216 Lect.dr.pr. Dan Sandu

implicării fiecărui membru al comunităţii în activitatea socială, bază

materială şi personal voluntar, dar nu întotdeauna suficient de calificat, pe
măsura motivaţiei interioare. La modul concret, Biserica are posibilitatea
de a înfiinţa, finanţa şi patrona instituţii de asistenţă socială, ONG-uri cu
caracter privat care, supuse atît procedurilor de acreditare din partea
Statului, cât şi concurenţei pieţei libere, vor reuşi să-şi dovedească
viabilitatea şi superioritatea calitativă actului social, dotărilor materiale şi
programelor derulate. Astfel de instituţii organizate şi folosite de Biserică
în veacurile trecute, pot reprezenta o cale de dezvoltare a unui sistem de
asistenţă socială de esenţă creştin-ortodoxă cu caracteristicile formale
reclamate de legislaţia europeană.
Uniunea Europeană, ale cărei reglementări deja se aplică în tările
nou acceptate, a decis că asistenţa socială reprezintă un concept
independent ce se manifestă prin activitatea instituţiilor specializate ale
Statului sau ale comunităţii locale, în numele dreptăţii şi solidarităţii
sociale, instituţii deservite de funcţionari specializaţi numiţi lucrători
sociali şi asistenţi sociali. Riscul acestui mod de tratare îl reprezintă
apariţia deja a unor profesionişti lefegii ai asistenţei sociale – persoane
foarte bine pregătite atât în cunoaşterea şi aplicarea teoriei asistenţei
sociale cât şi a legilor Statului în domeniu, în scrierea de cereri de
finanţare şi obţinerea de finanţări de la diverse instituţii de profil din ţară
şi străinătate, dar fără o motivaţie spirituală. Eficienţa acestor persoane
preocupate de forma actului de filantropie este plătită cu preţul eludării
conceptului de iubire faţă de aproapele, prin transformarea persoanei în
cifre statistice. Finalitatea actului social nu mai este mântuirea sufletelor,
ci raportarea unui număr cât mai mare de porţii de mâncare, pachete sau
ajutoare băneşti oferite săracilor şi bolnavilor. Aici, sistemul bisericesc
poate să completeze şi să îmbogăţească serviciul social printr-o
încărcătură duhovnicească, afectivă, empatică.
Din perspectiva Bisericii, filantropia se aplică cel mai eficient în
parohie, comunitatea ajutătorilor şi ajutaţilor, unde fiecare are şansa de a
fi instrumentul dragostei dăruitoare a lui Dumnezeu. Prin hirotonie şi
numire în parohie, preotul este modelul filantropiei împreună cu familia.
Condiţiile noi de libertate au adus din nou instituţiile bisericeşti la
capacitatea de a ajuta pe copiii săraci, fără a lăsa acest lucru numai în
seama unor fundaţii private, ale unor persoane publice care le folosesc
 Asistenţa socială – vocaţia filantropică a Bisericii 217

mai mult pentru propria imagine. Filantropia este, într-un fel, inima
parohiei, exprimată în slăvire liturgică şi ajutorare între oameni, nu
apanajul vreunei fundaţii sau a vreunui ONG care ajută sporadic şi
neconsistent, reducându-se la a face donaţii de hrană de două ori pe an sau
la momentele electorale. Nu vrem să excludem de aici instituţiile sociale
publice, cum ar fi unităţile militare, penitenciare, spitale, campusuri
studenţeşti, în care sunt numiţi preoţi capelani. Ei nu au numire de
parohie, dar organizează comunitatea dată ca pe o parohie, adică o
comunitate a celor ce cred, liturghisesc şi se solidarizează prin aceleaşi
exigenţe ale vieţii spirituale. După cum remarca un cunoscut teolog
roman, „Misiunea socială a Bisericii în şcoli, în armată, în spitale şi în
penitenciare cere dăruire, iubire, compătimire, bărbăţie. Misiunea
preotului nu este o invenţie a Bisericii sau a societăţii, este o poruncă
divină”17.
Biserica se străduieşte să răspundă noilor realităţi sociale, să extindă
pe propria structură un sistem bine organizat de asistenţă socială
fundamentat pe filantropie, constituit din ONG-uri naţionale ori din centre
filantropice puternice. Este adevărat că niciodată nu vor exista resursele
suficiente, necesare finanţării nevoilor societăţii afectate de sărăcie, în
paralel cu educaţia prin şi pentru credinţă şi solidaritate umană în spiritul
valorilor universale ale creştinismului. Soluţia, sau mai degrabă structura
de bază rămâne parohia, unde preotul este chemat să fie filantropul,
modelul manifestării iubirii de aproapele, întâiul slujitor al săracilor şi
ostenitor al celor bolnavi, cel care dăruind o pâine sau un medicament
dăruieşte simultan şi un cuvânt de învăţătură, aşa cum a făcut Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Numai El, Fiul lui Dumnezeu, în lume fiind a promis
că „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor,
ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri… cel ce va face şi va
învăţa, mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 7,21 şi 5,19).

17
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, (Sibiu: 1996),
p. 205.
218 Lect.dr.pr. Dan Sandu

Social Work – the Philantropic Vocation of the Church

Abstract
Nothing can be more complex and worrying than the health of the human being
and the health of his/her relations with God and the fellow Christians in the community.
The Church has not been concerned with the social work alone, which might limit to
providing people the means of daily living without getting involved into their spiritual
situation deeper and more empathic. Filiation with God has offered the Church another
view of the human being, as the most important living being, called to eternal life, both
in body and spirit. Thus, one cannot stop promoting the spiritual values and virtues while
looking after the things necessary for earthly living. This is what the Church has always
done through philantropy, a wider concept of care for all people for this moment but in
the perspective of the eternity. The author looks at this in connection with what has been
happening in the Romanian Orthodox Church during the last years of freedom.
Keywords: social work, philantrophy, pastoral care