UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: DSEBC I
DISCIPLINA: PARTENERIATUL BISERICII CU ALTE INSTITUȚII

PARTENERIATUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE CU

SPITALUL

COORDONATOR:
PROF. DR. ANGHELESCU GHEORGHE

SUSȚINĂTOR:
BREZEANU MARIA ADELINA

TÂRGOVIȘTE
2021

1
 PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I. Aspect privind boala si slujirea pastoral a bolnavilor

Capitolul II. Despre cauzele și sensul bolilor

Capitolul III. Atribuțiile preotului de calitate

și mijloacele de slujire a celor bolavi

Capitolul IV. Rostul Misiunii Preotului

in spitalele romanesti de astazi

IV.1 Monahii, preocupaţi de vindecarea oamenilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 Introducere

Revoluţia din Decembrie 1989 a adus pentru societatea românească atât lucruri bune, cât
şi lucruri rele. Dar, dacă ar fi să facem o statistică balanţa ar înclina spre lucrurile rele cu care
societatea româneasca s-a infestat. Drogurile, prostituţia, traficul de fiinţe umane, avorturile, etc.
sunt doar câteva dintre flagelele societăţii româneşti. Fie că vrem, fie că nu vrem să recunoaştem
societatea românească post-decembristă se confruntă cu o serie de probleme. Unele dintre ele au
fost soluţionate în parte, la altele se încearcă acest lucru, iar altele nici pe de parte nu şi-au găsit
soluţionarea.
Pentru că Biserica îşi desfăşoară misiune în această societate şi ea se confruntă la rândul
ei cu aceste probleme cărora încearcă să le facă faţă şi cărora doreşte să le găsească o rezolvare.
Viaţa omului este împărţită în trei perioade: a copilăriei, a tinereţii şi cea a bătrâneţii.
Fiecare perioadă are specificul ei. Astfel, în copilărie omul simte atracţie faţă de tot felul de
jocuri şi năzdrăvănii; la tinereţe este plin de elan şi dornic de afirmare, iar la bătrâneţe începe să
se gândească la viaţa de dincolo. Dintre cele trei perioade, tinereţea este aceea când omul uită de
multe ori de Dumnezeu şi se lasă purtat de valurile acestei vieţi, fiind robit de tot felul de păcate
care îl depărtează de Creatorul său.
Hristos Domnul i-a iubit totdeauna pe tineri şi a fost alături de aceştia în tot timpul vieţii
Sale pământeşti. Tocmai pentru că i-a iubit şi continuă să-i iubească, El i-a spus tânărului bogat
ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. Tot din dragoste faţă de ei Hristos l-a înviat
pe tânărul din Nain şi pe fiica lui Iair, etc. Lor ca şi tuturor celorlalţi oameni Mântuitorul le-a
lăsat tezaurul învăţăturilor Sale pentru a le folosi în aşa fel încât să poată dobândi mântuirea.
Urmând exemplul capului ei care este Hristos, Biserica îi înconjoară pe tinerii vremurilor
noastre cu aceeaşi dragoste. Din păcate, în zilele noastre sunt destui tineri care trăiesc departe de
Adevăr şi de Biserică. Alcoolul, drogurile, viaţa imorală sunt doar câteva din piedicile care îi ţin
pe tineri departe de Dumnezeu. Ceea ce este mai rău constă în faptul că „educaţia modernă tinde
să întoarcă spiritul tinerilor noştri spre o versiune distructivă a ubicuităţii relativismului
valoric. Paradoxul constă în aceea că, în cadrul erei tehnologice, generaţia noastră pierde
sentimentul confidenţei în viaţă, sentimentul securităţii şi, prin urmare, fericirea. Am pierdut

3
sentimentul de apartenenţă, am uitat că mai există o fiinţă mai presus de noi, deasupra noastră,
Care ne iubeşte şi Care poate interveni atunci când durerea, suferinţa şi moartea se apropie”1.

1
Dr. Ruxandra Răşcanu, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
1997, p. 181.

4
 Capitolul I. Aspect privind boala si slujirea pastoral a bolnavilor

Omul, fiind creat dupăchipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o armonie deplină a
ființei sale, pătruns de energiile divine necreate, nu a cunoscut la început suferința. Neascultarea
primilor oameni s-a tradus în fapt prin pierderea hainei de lumină protectoare dumnezeiască și
alterarea armoniei omului cu el însuși, cu Dumnezeu și lumea înconjurătoare. Sănătatea fizică
începe de acum să nu mai fie un bun definitiv al omului, care i se dă lui în mod absolut, ci este o
stare de “mai puțină” boală. Deși boala a fost văzută întotdeauna ca pe un accident în viaţa
omului, iată că ea devine acum însoţitorul fidel al fiinţei umane.
În accepţia comună de astăzi - cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict
integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. Trupul este văzut ca fiind o realitate
de sine stătătoare, existentă autonom față de suflet. Boala ar fi prin urmare o defecţiune a acestui
mecanism, medicina fiind știința care se ocupă cu repararea lui. Aceasta a dus de multe ori la un
fel de ”obiectivizare” a bolnavului, un fel de abordare mecanicistă a persoanei umane privite ca
un mecanism la care una din părți nu funcționează corespunzător și care trebuie reparată sau,
eventual, înlocuită. De aceea, bolnavul este adesea pus în situaţia de a fi tratat ca fiind doar un
”purtător de boală”, un ”caz” anume, sau ”pacientul de la nr. x”, sau obiectul experiențelor
științifice.
În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de
sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup.
Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om o persoană capabilă
de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Orice om botezat în Biserica noastră este candidat la
sfințenie. De aceea, atât preotul, cât și credincioșii trebuie să înceteze a-l mai vedea pe omul
bolnav doar ca obiect al milei creștine. Acest om este de fapt omul cercat și iubit de Dumnezeu,
este aurul trecut prin foc. Nu este obiectul milei, ci “obiectul” slujirii noastre, este fratele în care
Hristos Însuși suferă.
Suferința trupului arată aşadar cel mai adesea o lipsă de împlinire sufletească. Prin
urmare, sănătatea pacientului trebuie evaluată și din perspectiva duhovnicească, nu doar din cea

5
a sănătății trupești. „Medicul care tratează pacientul fără să se îngrijească de sufletul lui nu se
deosebeşte de un veterinar”2.
Biserica Ortodoxă nu a încercat niciodată să neglijeze trupul și nici nu a considerat trupul
un rău în sine (Efes. 6, 12), ba, chiar mai mult, trupul este (şi a fost întotdeauna) considerat de
către ea templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19). Dumnezeu trebuie să fie slăvit în duhul, dar și în
trupul nostru (I Cor. 6, 20). Mântuitorul Însuşi Se întrupează în chip real, învie cu trupul, Se
înalță cu trupul la ceruri și stă cu trupul de-a dreapta Tatălui; din toate acestea putem deduce
cinstirea deosebită pe care o are trupul omenesc. Hristos tămăduiește de nenumărate ori pe cei
aflați în neputință. De asemenea, și ucenicii Săi săvârșesc, în Numele Domnului, astfel de
vindecări minunate. Dar niciodată nu este vorba doar de vindecarea trupului în sine, ci de cea a
persoanei umane în întregul ei, suflet și trup.
Biserica mai are însă în vedere și o altă perspectivă a bolii, anume și aceea a asumării ei.
Societatea contemporană tinde spre un ideal al confortului absolut și are o adevărată fobie pentru
orice fel de neputință, în timp ce Biserica, fără a idealiza durerea, nu se ferește să facă din ea un
mijloc semnificativ pe calea care conduce la desăvârșire. Idealul Bisericii nu-l constituie
dobândirea bunăstării în lumea aceasta, ci mântuirea sufletului. Iar „la Tatăl nu se poate intra
decât în stare de jertfă”3 spune Sf. Chiril al Alexandriei.

2
Dr. Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox, Editura
Christiana, Bucureşti, 2001, p. 33.
3
Pr. Lect. Dr. Adrian Niculcea, Ecleziologia socială. Temeiuri biblice pentru dimensiunea activităţii sociale a
Bisericii, „în Studii Teologice”, nr. 3-4, 2004, p. 84.

6
 Capitolul II. Despre cauzele și sensul bolilor

Preotul nu poate da alte sensuri suferinţei decât din pespectivă biblică şi patristică. În
primul rând, Biserica și Sf. Scriptură învață că boala, suferința și moartea au intrat în lume ca
urmare a păcatului strămoșesc (Fac. 3, 17 - 19).
În societatea primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor comunităţii.
Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevăzute stau la
originea bolilor. În acest context, apare în societate rolul vrăjitorului ca intermediar, dar şi cu
atribuţii de vindecător.
Concepţia despre boală şi bolnav pe care Sfinţii Părinţi au adus-o, într-o lume în care
bolnavul nu era de interes pentru societate, a fost revoluţionară.
Prin boala unor oameni se arată lucrarea Providențeiși atotputernicia lui Dumnezeu în
lume: Vindecarea orbului din naștere, despre care Domnul spune că nu a păcătuit nici el, nici
părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el slava lui Dumnezeu; Slava lui Dumnezeu
manifestată în minunea vindecării trupești, dar mai ales a deschiderii ochilor sufletești prin care
vede, recunoaște și mărturisește dumnezeirea lui Iisus Hristos (Ioan 9, 3); Boala lui Lazăr, despre
care este înștiințat din timp și despre care spune că nu este spre moarte, ci pentru slava lui
Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească (In. 11, 4).
Boala poate fi îngăduită uneori și ca un rău preventiv, spre a nu aluneca în păcate mai
mari: Boala Sf. Ap. Pavel: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a
mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”. ( II
Cor. 12, 7-9). Apostolul este realist și recunoaște posibilitatea de a greși prin trufie, iar depășirea
acestei ispite nu este lăsată doar la îndemâna omului, ci este prevenită de Dumnezeu. Iată că o
anumită boală poate fi ea însăși o măsură profilactică administrată de Dumnezeu pentru
prevenirea altor boli mai grave, sufletești sau trupești „Sănătatea trupului îi deschide omului uşa
spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide”4.
Alteori, omul suferă prin boală pentru a i se pune la încercare credința și răbdarea, ca în
cazul lui Iov. Dumnezeu poate îngădui chiar și atacuri ale diavolului asupra omului, dar pune
4
P.S. Vasile Someşanul, Credinţa creştină şi medicina. Falsa credinţă şi pseudo-medicina, în „Medicii şi Biserica.
Pentru o bioetică creştină, aspecte speciale determinate de relaţia dintre teologie şi medicină”, vol. III, coord. Dr.
Mircea Gelu Buta, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 147.

7
unele limite lucrării diavolești (Şi Domnul a zis către Satan: „Îl dau în puterea ta! Numai nu te
atinge de viaţa lui” (Iov 2, 6) și nu permite ca omul să fie ispitit peste puterile sale (El nu va
îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să
puteţi răbda (I Cor. 10, 13). Bolnavul primește în acelaşi timp puterea de a folosi necazurile care
vin asupra lui spre binele său sufletesc, dar și spre zidirea duhovnicească a celor din jurul său. S-
a spus, pe bună dreptate, că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care
acesta poate să o suporte cu demnitate, sau că „sufletele tari rabdă în tăcere”, iar această răbdare
este pilduitoare pentru cei din jur. Sf. Ioan Gură de Aur identifică și el diverse scopuri ale bolii în
viața celor credincioși: să se vadă că ei nu-I slujesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru că au faţă
de El o dragoste curată, căci, în mijlocul necazurilor, ei Îi sunt mereu la fel de devotaţi; pentru ca
aceia care suferă împotrivirile să fie uşuraţi şi mângâiaţi, văzând că şi cei mai sfinţi au suferit la
fel, ba chiar şi mai mult; pentru ca sublimitatea faptelor lor să nu ne facă să credem că ei au fost
de o natură diferită de a noastră şi că ne este cu neputinţă să-i urmăm5.
În ce privește cauzele, cel mai adesea boala trupească este o urmare a păcatelor săvârșite
de către om. Evanghelia arată în multe locuri legătura dintre păcat și boală (Vindecarea
slăbănăgolului de la lacul Vitezda: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti,
ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (In. 5, 1-14); Vindecarea paraliticului, căruia mai întâi i-a vindecat
sufletul, iertându-i păcatele și apoi i-a vindecat trupul, tămăduindu-l de boală...)
„Că dacă moartea, cel mai mare rău îşi are rădăcina şi temeiul în păcat (Rm. 2, 5), cu
atât mai mult, majoritatea bolilor. Sunt boli care-şi trag originea din mândrie, necumpătare,
beţie, lenevie: acestea nasc bolile trupeşti. Pedepseşte Dumnezeu trupul, ca să înţelepţească
sufletul”6. De cele mai multe ori durerea trupului provine dintr-o rană a sufletului.
Bolile nu sunt doar urmări ale păcatelor individuale, ci, foarte adesea, sunt şi urmări ale
păcatelor colective care au cauzat degradări materiale şi funcţionale în societate şi în natură, şi
anume: degradarea serviciilor medicale şi sociale, sărăcia şi subnutriţia multora cauzate de
lăcomia unora dornici de îmbogăţire cu orice preţ, individualismul şi lipsa de solidaritate cu cei
neajutoraţi, poluarea mediului înconjurător - a apei, aerului şi solului, chimizarea excesivă a
alimentelor, şi altele. De aceea, este nevoie ca Sfântul Maslu să fie săvârşit nu numai pentru unii
bolnavi, ci şi pentru toată obştea, întrucât boala spirituală numită păcat are şi aspecte sociale care

5
Jean-Claude Larchet, Creştinismul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, traducere din limba franceză de Marilena
Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 117.
6
Protosinghel Sofian Ardelean, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, Editura Mănăstirea Brazi, 2000, p. 321.

8
au nevoie de vindecare, iar prin educaţie şi pastoraţie Biserica să poată contribui la însănătoşirea
spirituală şi morală a societăţii.
„Boala manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este o corecţie pe care Dumnezeu i-o
aplică omului din pricina păcatelor sale. Corecție - nu în sens de pedeapsă sau sancţiune, ci mai
degrabă în sensul pozitiv pe care îl îmbracă verbul latin corrigere, acela de a redresa, a
reforma, a ameliora, a vindeca. În această perspectivă, boala apare ca voită, sau cel puţin
îngăduită, şi în orice caz folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce
păcatul a făcut chinuitor, a pervertit, şi să îl vindece de bolile sale spirituale. Astfel, în mod
paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiască, un leac de tămăduire a
sufletului”7.

Capitolul III. Atribuțiile preotului de calitate

și mijloacele de slujire a celor bolavi

7
Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997, p. 214.

9
 Întrucât omul creat de Dumnezeu este o realitate tainică, fiind imposibil de exprimat în
cuvinte misterul unirii dintre suflet şi trup, tot astfel, în actul vindecării, există o strânsă legătură
între activitatea preotului şi a medicului.
Una dintre particularitățile pastorației bolnavilor din diaspora este aceea că nu există
unități de cult ortodoxe în cadrul structurilor spitalicești și, deci, nu există ”preoți de spital” sau
„preoți de caritate”, rânduiți a sluji în cadrul unui spital anume. Aceasta dă însă posibilitatea ca
toți preoții slujitori să fie și preoți de caritate pentru spitalele din zona aferentă parohiei. Este și
un motiv în plusde a căuta preotul pe cel bolnav și nu de a aștepta să fie căutat de el. Aceasta, în
primul rând, pentru că este de datoria păstorului de a merge în căutarea oii celei perdute. Apoi,
pentru că unii bolnavi nu au pe nimeni care să-i pună în contact cu preotul, iar alții îl caută pe
preot în ultimul stadiu de boală, considerând rugăciunile preotului sau, mai ales, primirea Sf.
Împărtășanii ca ultimul pas înainte de moarte.
Activitatea preotului în spital vine în sprijinul actului medical în sine, întrucât el are
capacitatea şi mijloacele necesare restabilirii liniştii sufleteşti a bolnavului, linişte care, în esenţă,
constă în împăcarea şi restaurarea comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Preotul
ştie că harul Sfântului Duh se revarsă şi lucrează deopotrivă în suflet şi în trup, neexistând
separaţie între aceste două realităţi care alcătuiesc persoana umană.
Preotul care vine la patul bolnavilor este cel care îl poate pune pe bolnav în fața lui însuși
ca în fața unei oglinzi, ajutându-l să-și evalueze corect cauzele și rostul suferinței. Preotul stă
lângă bolnav tocmai pentru a-l ajuta să-și dorească nu doar o vindecare a trupului, ci, implicit -
sau mai bine zis în primul rând - vindecarea sufletului. Pocăința și mărturisirea sinceră trebuie să
facă începutul vindecarii. Ca să ajungem la însănătoșirea trupească, este necesar ca mai întâi
minunea vindecării să se petreacă înlăuntrul nostru.
Sfântului Chiril al Ierusalimului spune în una din catehezele baptismale că, „în limba
ebraică, Iisus înseamnă Mântuitor, iar în limba greacă - Cel Care vindecă. De fapt, El este
doctorul sufletelor şi al trupurilor şi tămăduitorul celor ţinuţi de duhurile rele 8. El vindecă şi ochii
orbilor, dar luminează şi minţile. El este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele
păcătoşilor spre pocăinţă.
Cuvântul vindecare în limba greacă poate însemna şitămăduire (taumaturgie), dar și
mântuire (sotiria). Iar mântuirea în limba latină înseamnă salus, salutis, adică sănătate. Domnul
8
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti,
2007, p. 214

10
Hristos este Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre. Așadar, mântuire şi sănătate! Pentru
aceastea, pentru sănătatea și mântuirea tuturor Biserica Ortodoxă se roagă cel mai des. „Viața
trupului este sufletul, iar viața sufletului este Dumnezeu. Doar un trup unit cu sufletul său este
viu și doar un suflet unit cu Dumnezeu este un suflet plin de viață. Boala, suferința și moartea nu
sunt stări firești ale omului, ele sunt urmari ale păcatului, iar ceea ce omul trebuie să omoare în
el - pentru redobândirea stării de sănătate și viața veșnică - este tocmai păcatul. Dacă nu se
vindecă mai întâi sufletul care este viața trupului, atunci trupul se va afla într-un permanent
dezechilibru, care în final va duce la moarte. Trebuie eliminată mai întâi cauza dezechilibrului
care este păcatul, acel păcat prin care omul s-a înstrăinat de izvorul vieții - Dumnezeu. Terapia
bolilor este în primul rand resacralizarea vieţii”9.
Preotul constituie un factor de echilibru în frământările interioare ale bolnavului. Dorința
oricărui bolnav, indiferent de gravitatea bolii, este de se vindeca cât mai rapid, de a trece cât mai
repede peste etapele graduale ale suferinței 10. A nu cârti în boală și a nu cere socoteală lui
Dumnezeu pentru ea sau pentru întârzierea vindecării este o dovadă a unei maturități
duhovnicești, care trebuie inițiată și sprijinită în viața bolnavului de către preot.
Pentru că de multe ori bolnavul aşteaptă totul numai din partea preotului şi a medicului,
misiunea preotului este centrată pe conştientizarea celui bolnav că nu poate rămâne pasiv în
boală, ci, dimpotrivă, că el trebuie să-şi angajeze voinţa, menţinându-se într-un dinamism treaz
în aşteptarea ajutorului divin.
Preotul, înainte de a intra în spital și de a se întâlni cu bolnavul, trebuie să fie pregătit
psihologic cu o mare capacitate de ascultare, dar şi cu multă căldură sufletească. Pentru bolnav,
a-și exprima problemele şi a fi ascultat constituie elemente esenţiale ale terapeuticii şi un pas
spre vindecare sau cel puţin spre alinarea suferinţei sau spre o mai mare capacitate de a o asuma.
Un alt aspect este acela că preotul trebuie să dea dovadă de foarte mult echilibru sau
discernământ emoţional față de bolnav, mai ales atunci când suferinţa lui se manifestă în faza ei
apăsătoare și repetată. Acest echilibru îl ajută pe bolnav să nu cadă în extrema nici de a neglija,
dar nici de a dramatiza peste măsură situația în care se află.
Preotul de caritate este cel mai în măsură să întărească convingerea pentru cel suferind că
Dumnezeu este prezent în mod tainic lângă patul bolnavilor, că tocmai boala lui este, prin

9
IPS Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Streza, Preotul şi îndatorirea sa pastorală faţă de credincioşii bolnavi, în
„Mitropolia Olteniei”, nr. 1, 1987, p. 83.
10
Ibidem, p. 84.

11
excelenţă, semnul prezenţei lui Dumnezeu, semnul că acolo coboară Hristos pentru a face
invitaţia la ospăţul Împărăţiei.
Preotul îi descoperă bolnavului sensul rugăciunii și al răbdării în suferință. „Este cineva
bolnav între voi? Să se roage” (Iac 5, 13), îndemna Sf. Ap. Iacov, iar Sf. Isaac Sirul spunea:
„Rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii”. „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului?
Mulţumire şi suspinare. Acestea înlocuiesc orice nevoinţă”, pentru că „bolile ţin loc de
canon”11.
Ajutorul cel mare pe care preotul îl poate face bolnavului este ca el să-l poarte pe brațele
rugăciunii sale până în fața Tămăduitorului de trupuri și suflete, care este Domnul Hristos, atât
prin rugăciunea liturgică, comună, cât și prin rugăciunea sa particulară. De asemenea, preotul va
mobiliza în acest sens și pe membrii familiei celui bolnav, pe prietenii și apropiații acestuia spre
a înmulți cu toții postul și rugăciunea pentru el, cum de altfel se poate cere întregii comunități
parohiale să se roage pentru cel în suferință: „Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi” (Iac
5, 16). Astfel, putem conștientiza mai bine apartenența noastră, ca mădulare ale trupului tainic al
lui Hristos, care este Biserica, la Biserica însăşi, pentru că atunci „când un mădular suferă tot
trupul suferă”12.
Bineînțeles că preotul, ca slujitor al Sfintelor Taine, va fi şi “traducătorul” fidel al
acestora ca mijloacele de vindecare prin excelenţă. Toate Sfintele Taine sunt o adevărată
„farmacie duhovnicească”, culminând cu Taina Euharistiei, care este medicamentul prin
excelență, leacul mântuirii. Taina Sfântului Maslu arată prin rugăciunile dedicate bolnavilor
legătura directă dintre suferinţă şi păcat. Cel mai important răspuns al Bisericii pentru cei bolnavi
este iertarea păcatelor şi împăcarea cu Hristos. Cea mai mare şi mai importantă minune este
iertarea. De aceea Sf. Maslu este legat întotdeauna de pocăintă și spovedanie, de Sfânta Liturghie
și de împărătșanie.
Pentru frații noștri din Italia aflați în suferință, durerea bolii este dublată de durerea
singurătății, de durerea depărtarii de cei dragi, de neputința de a-și duce la îndeplinire planurile
propuse. În boală, o importanță covârșitoare o are faptul de a ști și a simți că nu ești singur, că
Însuși Hristos are umărul sub crucea ta, că El suferă împreună cu tine sau, mai bine zis, că El
suferă în tine, El, care a asumat suferința lumii până la capăt. Dar boala și suferința ne dau de

Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai Iosu, Studii de Teologie Practică, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2009, p. 78.
11

Arhim. Teofil Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea,
12

Alba-Iulia, 2003, p. 105.

12
fapt și nouă marea șansă de a fi şi mai ales de a deveni aproapele semenului nostru, ne dau
fericita ocazie de a ne exersa dragostea dovedită prin faptă, de a trăi ortopraxia Bisericii.
Adevărata milă creștină nu este o simplă compasiune emoțională și inactivă, ci este compătimire,
adică o împreună - pătimire cu cel care suferă.
”Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng”... De aceea socotim de o
mântuitoare importanță implicarea noastră, a clericilor, dar și a cât mai multor credincioși în
această misiune pastorală de slujire a bolnavilor. În mod concret, este de dorit constituirea unui
grup de voluntari din fiecare parohie care să aibă o prezență constantă în spital pentru a căuta pe
pacienții români, de a se interesa de nevoile imediate ale acestora (inclusiv cele materiale) sau,
măcar, de a sta de vorbă cu ei, iar acolo unde este cazul să intermedieze legătura dintre bolnav și
cadrele medicale sau cea dintre bolnav și ceilalți membri ai familiei acestuia13.
Prezența preotului și a voluntarilor lângă patul bolnavului poate fi decisivă în
determinarea atitudinii pozitive a acestuia față de boală. Să nu uităm că, pentru mulți bolnavi,
spitalul a fost mai întâi arena de luptă cu fiarele suferinței, ale durerii, ale singurătății, ale
disperării, dar că ulterior ei au reușit să vadă în boală taina crucii, care înseamnă totodată
asumare, nădejde, răbdare, credință; au reușit, cu Harul lui Dumnezeu, să transforme boala în
punte de unire cu cerul, să înțeleagă că doar „în sănătatea sufletească se cuprinde începutul
vieții vețnice”14.

Capitolul IV. Rostul Misiunii Preotului

în spitalele romanesti de astazi

Misiunea socială a Bisericii nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor sociali, ci

fiecărui om în parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i ajute pe semenii lui.
Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a asistenţei sociale o importanţă
deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul modern de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi

13
Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 45.
14
Ibidem, p. 46.

13
continuă, ca o creştere de la floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului -
urmărind vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.
Pentru credinţa creştină, al cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei
este o îndatorire firească15. Biserica creştină încă din primele secole a apărut ca un liman în
vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la credinţă prin generoasa asistenţă a Bisericii, care
depăşea cercul familiar, social, naţional, chiar religios. Toate instituţiile de asistenţă socială au
beneficiat de legi date de împăraţii bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind
consacrate ca persoane juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI constituind
un progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.
În spaţiul carpato-danubian, după cum reiese din documente şi mărturii ale călătorilor
străini care ne-au vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin aşezămintele şi slujitorii ei, s-a
implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale poporului.
Slujitorii bisericeşti, preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau preocupări şi în
domeniul medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori accentul era pus pe tămăduirea
sufletească a celui bolnav, prin rugăciune, închinare la icoane făcătoare de minuni sau atingere
de moaştele vreunui sfânt. Cuvântul "bolniţă" este de origine slavă, în româneşte căpătând
înţelesul de "locul unde se află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost
spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este acelaşi sentiment de
dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de asistenţă socială din primul mileniu creştin.
Bolniţa a devenit spitalul tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor nevolnici:
bătrâni, văduve ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela Bisericii până în secolul al
XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind acest lucru deplin în secolul al XIX-lea, prin
introducerea controlului statului.

IV.1 Monahii, preocupaţi de vindecarea oamenilor

În bolniţele mănăstireşti nu se acorda asistenţă medicală calificată până în secolul al XIX-

lea, nerecunoscându-se nici un călugăr care să studieze medicina, doar în biblioteca generală a
lui Paisie, la Neamţ, au fost găsite cópii ale unor cărţi de medicină ruseşti.

15
Protosinghel Sofian Ardelean, op. cit., p. 146.

14
 Acceptând ideea că între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea nu a existat o formă
organizată de asistenţă medico-socială după modelul instituţiilor din Apus, bolniţele suplinind
aceste instituţii, se poate formula concluzia că "bolniţele noastre mănăstireşti au fost spitalele
specifice vremurilor acelea". Tradiţia bolniţelor se întâlneşte mai ales în mănăstirile noastre, deşi
datele ce ne-au parvenit în decursul istoriei asupra lor sunt puţine şi uneori controversate. Astfel,
bolniţe organizate au existat la Curtea de Argeş - unde se pare că a funcţionat şi o casă de oaspeţi
-, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Vochiţa, Neamţ. Aceste bolniţe datează încă din secolul al XVl-lea16.
Cea mai veche bolniţă din teritoriul nostru pare să fi existat la Schitul Jghiaburi,
întemeiată se pare de Radu Negru. Aici se găseşte un izvor sulfuros, care se bucura de mare
căutare la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Asistenţa călugărească n-a implicat numai internări
temporare în bolniţă ori în casele de primire, ci şi ancheta sau asistenţa ambulatorie. Cea mai
veche bolniţă atestată documentar este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu.
Apoi bolniţa Coziei, al cărei ctitor nu se cunoaşte, fiind atribuită lui Radu Paisie, în timp
ce alţi istorici susţin că localul bolniţei ar fi existat din timpul lui Mircea cel Bătrân.
O altă bolniţă ridicată în secolul al XVII-lea este cea de la Horezu, apoi bolniţa Mănăstirii
"Dintr-un Lemn", a cărei construcţie e controversată, şi bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea,
clădită de episcopul Clement la 1749.
Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei Râmnicu Vâlcea, aici se practicau
îndeosebi molitfele Sfântului Vasile cel Mare, terapeutică, preponderent călugărească.
Un loc aparte între bolniţele mănăstireşti din secolele XVII-XVIII îl ocupă bolniţa de la
Simidreni şi xenodochiul de la Argeş. Ele au suscitat interesul mai multor cercetători ai istoriei
neamului românesc care au încercat să descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi rolul pe care l-
au avut ca instituţii de asistenţă socială, fiind expresia unui anumit tip de cultură şi civilizaţie,
reprezentative pentru poporul nostru.
Secolul al XVII-lea este marcat în Ţara Românească de apariţia câtorva bolniţe care, deşi
de dimensiuni reduse, premerg spitalelor religioase de sine stătătoare, specifice secolului al
XVIII-lea. La 1700, Constantin Brâncoveanu ridică bolniţa de la Mănăstirea Brâncoveni, căutând
să restaureze vechea mănăstire a lui Matei Basarab. Bolniţa de la Hurezu va adăposti în 1877
prizonierii turci, din timpul Războiului de Independenţă. Pentru scurt timp, bolniţa va fi
transformată în 1881 într-un spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii monahale neîngăduind

16
Pr. Dr. Athanasie Negoiţă, Bolniţele mânăstirilor, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1969, p. 684-685.

15
convieţuirea mixtă, spitalul se va muta dincolo de zidurile mănăstirii. De la Mănăstirea Hurezi
pleacă monahul Lavrentie, care între anii 1732 şi 1738 va ridica în afara zidurilor mănăstireşti
Polovragi o bolniţă17.
Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII-lea, manifestată printr-o bună organizare
şi o bogată activitate religioasă, culturală şi socială, a făcut posibilă apariţia bolniţelor ca o
instituţie generalizată.
În Muntenia se ridică la Mănăstirea Ţigăneşti (1817) biserica cimitirului şi bolniţa. Din
1867, bolniţa trece în sarcina Eforiei spitalelor civile.
La Mănăstirea Pasărea se înfiinţează în 1864 un spital cu 12 paturi, care au fost
întreţinute mai târziu de Eforia spitalelor civile.
Bolniţele de pe lângă mănăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor ospicii sau aziluri
sau vor fi chiar ridicate, având de la început această destinaţie. Aşa se prezintă Ospiciul "Sfânta
Vineri" din Bucureşti. A fost zidit la 1645 de către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.
Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme este ospiciul sau spitalul Bisericii "Sudu" din
Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi Hagi Gheorghe Ion. Destinaţia erau
bolnavii ce năzuiau spre tămăduire. Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei (1608-1617; 1619-
1629), este fondatorul mănăstirii de la Dragomirna şi al primului spital atestat în acte, de la
Suceava. În 1619, după cum reiese din danie, el zideşte un spital în oraşul Suceava, alăturat de
locul unde se făcea târgul în apropiere de casele lui Iealsin Sas.
În "Cartea românească de învăţătură" din 1646 apare cuvântul "spitali". Folosirea lui
denotă faptul că era cunoscut şi înţeles în Moldova. Odată cu pătrunderea medicinei laice, a
personalului cu o calificare medicală, uneori superioară, bolniţele ce constituiau "spitalul specific
românesc" îşi încetează activitatea până în secolul al XVIII-lea.
O excepţie o constituie bolniţa Mănăstirii "Precista" din Roman, care s-a transformat într-
un spital modern. În timpul războiului austro-ruso-turc din anii 1788-1792, Moldova intră sub
ocupaţie nemţească. La Roman, în chiliile Mănăstirii "Precista" se stabileşte Spitalul militar de
campanie nemţesc. După ce, în 1789, ocupanţii se retrag, egumenul Gherasim Putneanul se
hotărăşte să înfiinţeze şi el un spital în incinta mănăstirii. Va fi un spital improvizat, impropriu,
fără mobilierul necesar şi doar cu călugării care mai ajutaseră la pansatul rănilor în timpul

17
Dr. George Brătescu, De la bolniţa mânăstirească la spitalul civil, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1969, p.
693.

16
ocupaţiei. Unui asemenea aşezământ de asistenţă sanitară primitivă nu-i putea spune decât
"bolniţă mănăstirească".
În 1789, bolniţa de la Precista s-a transformat în spital. Spitalul a fost isprăvit de
arhimandritul Vartolomeu Putneanul, care a legiuit "a se primi oameni străini şi săraci". În 1757,
printr-un hrisov, Constantin Cehan Voievod hotăra ca Biserica "Proorocul Samuil" din Focşani şi
aceea din Bodeşti să fie metocuri ale Mănăstirii "Precista" din Romani; "toate trei să fie libere şi
neînmănuncheate la nici o altă mănăstire". În spitalul de la Sfântul Prooroc Samuil din Focşani
se vor primi bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită.
În anul 1848, în acest spital, egumenul mănăstirii, Ioachim Pârvu, mijloceşte pentru traducerea
din greceşte şi tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie de la Padova "Medicina practică", în
două volume, lucrare ce vorbeşte despre tratarea a 363 de feluri de "pălmaşi".
Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la Mănăstirea Neamţ l-
a avut Sfântul Paisie Velicicovski. În asistenţa pe care o acorda Paisie bolnavilor mireni se
întrevede germenele viitorului ospiciu de la Neamţ. „Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care
sufereau de diferite boale sau chinuiţi de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul
şi, într-un spital deosebit, îi hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar
până la moarte”18. În 1841, bolniţa este mistuită de un foc. În 1863 este restaurată de monahul
Eremia Eni. În apropierea Mănăstirii Neamţ, ospiciul de alienaţi va funcţiona până la începutul
secolului al XX-lea. După noua organizare a Principatelor din 1863, el va deveni o instituţie de
stat. Chiar şi poetul Mihai Eminescu va fi internat aici în 1886.
Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează înfiinţarea unui spital la
Târgu Neamţ, care există şi azi şi căruia Mănăstirea Neamţ i-a purtat de grijă din 1852 până în
1866. Spitalul a fost înfiinţat în 1852 prin strădania stareţului Neonil.
Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşiului, la Repedea, s-a construit între anii 1721 şi
1734 Schitul "Tărâţa" şi s-a întemeiat un lazaret pentru sărăcimea Iaşiului, bolnavă de ciumă.
În Moldova, situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea într-un mod
asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolnavilor se evidenţiază prin numeroasele
cereri de internare ale laicilor. În special solicitările erau pentru copiii epileptici şi pentru
bolnavii psihici. Cura medicală ce li se aplica, pe lângă slujbele religioase, consta în psihoterapie,

18
Dr. Petre Miroiu, Despre tipicul bolniţelor mânăstireşti, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1969, p. 698.

17
ceea ce a dus la o specializare a bolniţelor în acest sens. Astfel de bolniţe au existat la Râşca
(1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu (1847), Agapia (1891), Văratec (1853).

CONCLUZII

Biserica şi societatea, divin şi uman! În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai mult ca
oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea noastră, Biserica
trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta pe oameni să coexiste în unitatea
dragostei şi a credinţei, pentru a-i ajuta să parcurgă alături de Hristos drumul de la chip la
asemănare. Societatea are nevoie de Biserică şi implicit de Hristos, căci aşa cum spune Sfânta
Scriptură: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

18
 Societatea nu trebuie să creadă că Biserica va garanta salvarea naţiunii, însă cu toate
acestea, Biserica anunţă că preţul răscumpărării omului de sub orice ostilitate şi nedreptate a fost
plătit odată pentru totdeauna. Mesajul social al Bisericii are în centru noţiunea de „sfinţenie”. În
zilele noastre Biserica ortodoxa încearcă „să transfere revelaţia şi iubirea lui Dumnezeu în viaţa
oamenilor, convinsă că Hristos este în mijlocul nostru aşa cum mărturisim la Liturghie, în
persoana celui înfometat şi însetat, a celui fără apărare, fără cultură, fără salariu. A conjuga
misticul cu socialul rămâne una dintre virtuţile oricarei spiritualităţii ortodoxe din lume”19.
Dezvoltarea socio-culturală a ţării, creşterea populaţiei favorizează pătrunderea
aşezămintelor de medicină ştiinţifică, formarea unui personal medical calificat, în special a celui
cu studii superioare. Apariţia spitalelor este dependentă de dezvoltarea economică şi de
laicizarea culturii româneşti, dar şi de unele realităţi politice.
În această epocă ia fiinţă cel dintâi spital de la noi, Spitalul Colţea, deschis la anul 1715.
Modelul creat de spătarul Cantacuzino a stat la baza înfiinţării şi celorlalte spitale de la noi.
Atât în Muntenia, cât şi în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul bisericii. Toate erau
sprijinite de acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele. Aceste spitale din Muntenia şi Moldova
întrec „cadrele strâmte ale bolniţelor de odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolniţele
medicale spre spital, în înţelesul modern al cuvântului”20.
Prin urmare, tradiţia creştină a bolniţelor mănăstireşti a pregătit terenul spiritual şi
material al naşterii medicinei româneşti ca ştiinţă şi al întemeierii spitalelor româneşti ca
instituţii specializate în promovarea sănătăţii celor bolnavi.
Prea-Fericitul Părinte Patriarh Daniel insistă asupra urgenţei recuperării dimensiunii
filantropice a slujirii Bisericii, într-o înţelegere a ei „sacramentală”, nu de simplu activism etic, şi
a recentrării „pastorale” a întregii teologii în sensul unei declericalizări şi reactivări intensive a
participării şi responsabilităţii laicilor. Angajamentul social al Bisericii nu trebuie însă să
conducă la transformarea ei într-o simplă instituţie socială, ceea ce ar provoca o „criza de
identitate” a Bisericii, evitabilă doar prin evidenţierea aspectului eshatologic, mistic-sacramental
al mărturiei ecleziale21.

19
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, traducere din limba greacă de
prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 15.
20
Ibidem, p. 16.
21
Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr, Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme, în
„Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-perspective”, volum realizat şi prezentat de Arhid.
Prof. Dr. Ioan I. Ică jr şi Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 547.

19
 190.000 euro este valoarea la care se ridică aparatura medicală donată de Patriarhia
Română în ultimii trei ani. Aceste acţiuni caritabile îndreptate către mai multe unităţi spitaliceşti
din Capitală şi provincie au fost posibile cu sprijinul voluntarilor de la Paraclisul Catedralei
Mântuirii Neamului. Prin aceste donaţii Biserica Ortodoxă Română dovedeşte, contrar unor
poziţii exprimate în presa autohtonă, faptul că nu rămâne indiferentă la suferinţa aproapelui.
Sprijinirea actului medical este o preocupare constantă a Bisericii care, împreună cu medicii,
conlucrează pentru vindecarea şi alinarea suferinţelor celor bolnavi.
În 20 august 2015, părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru, împreună cu voluntarii de la
Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, a donat aparatură medicală spitalelor
bucureştene Grigore Alexandrescu, Elias şi Marie Curie.
Primele două au primit câte un aparat pentru măsurarea transcutanată a bilirubinei de tip
JM105, în valoare de 15.748 lei fiecare. Spitalului clinic de urgenţă pentru copii „Maria
Sklodowska Curie” i-a fost donat un aparat Consola ILA activve, sistem complet funcţional
cu trolley, înlocuitor de plămâni, singurul de acest tip din Europa de Est.
Un an mai târziu, în aprilie 2016, voluntarii Paraclisului CMN au oferit Spitalului
„Grigore Alexandrescu” din Bucureşti, Secţia Clinică Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) Nou
Născuţi, două Seringi Automate Alaris dedicate pentru neonatologie, o pompă Volumetrică
Alaris, precum şi consumabile22.
Institutul Clinic Fundeni și Institutul Oncologic „Profesor Doctor Alexandru
Trestioreanu” au primit miercuri, 09 decembrie 2020, un nou sprijin din partea voluntarilor de la
Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului (CMN), în valoare totală de 30.000 de euro23.
Înţelegând că omul nu este simplu fiinţă raţională, nici fiinţă socială, ci în principal fiinţă
slujitoare, „Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos şi sălaş al Duhului
Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino-umană al cărei scop să
nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea unei anumite terapii parţiale,
ci să ţintească în principal printr-o orientare hristologică a acestei lucrări, salvarea sufletului.

22
Gheorghe Anghel, În ultimii trei ani Patriarhia Română a donat aparatură medicală în valoare de 190.000 euro,
pe site-ul https://basilica.ro/in-ultimii-trei-ani-patriarhia-romana-a-donat-aparatura-medicala-in-valoare-de-190-000-
euro/, accesat la data de 09.03.2021.
23
Sorin Ionițe,Voluntarii CMN ajută Spitalul Fundeni, pe https://basilica.ro/voluntarii-cmn-ajuta-spitalul-fundeni-1-
000-paturi-si-50-000-masti/, accesat la data de 09.03.2021.

20
Această importantă misiune o poate dezvolta cu succes psihoterapia ortodoxă, realitate
constitutivă a Bisericii”24.
Aşadar, preotul de caritate îşi găseşte în societatea secolului al XXI-lea un loc specific,
clar definit. Într-un context social postmodern, ambiguu, omul este paralizat de tot felul de boli, a
căror cauză unilaterală desluşită de medici şi psihologi este frica văzută în toată paradigma ei.
Nădejdea, credinţa, dragostea şi mai ales un Dumnezeu personal Care vrea să-Şi
împărtăşească iubirea creaturii Sale pare o imagine care nu se împacă cu stindardele unei lumi
populate de oameni care îşi idolatrizează trupul. De aceea atitudinea bolnavului faţă de boală este
extrem de importantă, şi aici intervine prezenţa preotului în saloanele şi capelele spitalelor.
Pentru mulţi boala a fost puntea de unire cu cerul, iar mărturiile tot mai dese ale celor care prin
suferinţă au ajuns la fericire sunt strigăte vii că fără Dumnezeu sănătatea nu înseamnă decât o
banală şi trecătoare stare de bine. Spitalul devine de multe ori spaţiu identic cu pustiul în care
trăiau odinioară părinţii, cei care vedeau în boală taina crucii: asumare, nădejde, răbdare, credinţă
în mântuire25.

BIBLIOGRAFIE

 *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2015.
 Ardelean, Protosinghel Sofian, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, Editura Mănăstirea
Brazi, 2000.
 Brătescu, Dr. George, De la bolniţa mânăstirească la spitalul civil, în „Mitropolia Olteniei”,
nr. 9-10, 1969.
 Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001.

24
Drd. Nicuşor Deciu, Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării sufletului, în „Lumina de Duminică”, nr. 28 (245),
Anul VI, 18 iulie 2010, p. 6.
25
Dr. Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic orthodox…, p. 15.

21
 Chirilă, Dr. Pavel, Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic
ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2001.
 Deciu, Drd. Nicușor, Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării sufletului, în „Lumina de
Duminică”, nr. 28 (245), Anul VI, 18 iulie 2010.
 Gheorghe Anghel, În ultimii trei ani Patriarhia Română a donat aparatură medicală în valoare
de 190.000 euro, pe site-ul https://basilica.ro/in-ultimii-trei-ani-patriarhia-romana-a-donat-
aparatura-medicala-in-valoare-de-190-000-euro/, accesat la data de 09.03.2021.
 Ică jr., Arhid. Prof. Dr. Ioan I., Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia
unei probleme, în „Gândirea socială a Bisericii. Fundamente-documente-analize-
perspective”, volum realizat şi prezentat de Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr şi Germano Marani,
Editura Deisis, Sibiu, 2002.
 Idem, Psihoterapia ortodoxă – continuare şi dezbateri, traducere din limba greacă de prof.
Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu, Editura Sophia, Bucureşti, 2001.
 Idem, Teologia Bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997.
 Iosu, Pr. Lect. Univ. Dr. Mihai, Studii de Teologie Practică, Editura Universităţii Lucian
Blaga, Sibiu, 2009.
 Larchet, Jean – Claude, Creştinismul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, traducere din limba
franceză de Marilena Bojin, Editura Sophia, Bucureşti, 2006.
 Miroiu, Dr. Petre, Despre tipicul bolniţelor mânăstireşti, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10,
1969.
 Negoiță, Pr. Dr. Athanasie, Bolniţele mânăstirilor, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1969.
 Niculcea, Pr. Lect. Dr. Adrian, Ecleziologia socială. Temeiuri biblice pentru dimensiunea
activităţii sociale a Bisericii, „în Studii Teologice”, nr. 3-4, 2004.
 Rășcanu, Dr. Ruxandra, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Societatea Ştiinţă
& Tehnică, Bucureşti, 1997.
 Someșeanul, P.S. Vasile, Credinţa creştină şi medicina. Falsa credinţă şi pseudo-medicina,
în „Medicii şi Biserica. Pentru o bioetică creştină, aspecte speciale determinate de relaţia
dintre teologie şi medicină”, vol. III, coord. Dr. Mircea Gelu Buta, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005.

22
 Sorin Ionițe, Voluntarii CMN ajută Spitalul Fundeni, pe https://basilica.ro/voluntarii-cmn-
ajuta-spitalul-fundeni-1-000-paturi-si-50-000-masti/, accesat la data de 09.03.2021.
 Streza, ÎPS Prof. Univ. Dr. Laurențiu, Preotul şi îndatorirea sa pastorală faţă de credincioşii
bolnavi, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1, 1987.
 Tia, Arhim. Teofil, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică,
Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003.
 Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura
Sophia, Bucureşti, 2007.

23