Bolnițele în actele oficiale ale Ţării Româneşti

Termenul de bolniţă, care definea locul unde se îngrijeau bolnavii, a

apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea, când în documentul prin care
Vladislav Voievod dăruia, în 1523, bolniţei de la Simidreni jumătate din
veniturile unei căşerii, se precizează scopul donaţiei: „să le fie hrană fraţilor de
la bolniţă“.

Moldova, patria primelor bolniţe

Primele astfel de aşezăminte cunoscute au fost cele de la Schitul

Jgheabul şi cea a lui Anastasie Crimca, din Moldova, despre care nu mai avem
informaţii după 1641.

Reorganizarea monahală săvârşită în Moldova şi Ţara Românească spre

sfârşitul secolului al XVIII-lea, sub îndrumarea duhovnicească a călugărului
cărturar şi sfânt Paisie Velicikovski, va marca şi o perioadă de evoluţie şi
înflorire a bolniţelor. În zelul ctitoricesc paisian a existat şi un curent favorabil
întemeierii de instituţii spitaliceşti.

Din însemnările lui S. Cetfericov, biograful lui Paisie, aflăm că la

Mănăstirea Dragomirna, „bolnavii bătrâni şi cei slabi se aşezau în spitălaş şi se
încredinţau fratelui Onufrie, care cunoştea puţin iscusinţa doftoricească, avea o
inimă plină de dragoste şi se pricepea cum să mângâie pe suferinzi, cu vorbe şi
cu sfaturi duhovniceşti“.

Mutându-se cu obştea sa la Mănăstirea Secu, stareţul Paisie i-a cerut în

1778 mitropolitului să întărească tipicul vieţii monahale în care era consemnată
şi obligaţia de a sluji bolnavilor celor slabi şi bătrâni din soborul fraţilor şi celor
ce nu mai încap în spital.

Când a avut loc mutarea lui Paisie la Neamţ împreună cu cea mai mare
parte dintre călugării săi de la Secu, aici, după cum ne informează biograful său,
„stareţul zidi în mănăstire un spital, case de oaspeţi şi înmulţi considerabil
numărul chiliilor. Grija de cei bolnavi, bătrâni şi străini preocupa îndeosebi pe
stareţ, căci toţi aceştia veneau la dânsul şi cu lacrimi îl rugau să-i adăpostească
pentru Domnul în mănăstire. Stareţul aşeza pe cine trebuia în spital şi poruncea
fratelui Onufrie, care şi aici fu pus la aceeaşi treabă pe care o îndeplinea la
Dragomirna, să le dea toată îngrijirea şi odihna şi să aibă pentru ei neadormită
purtare de grijă“.

Din însemnările biografice şi din toate documentele vremii reiese că

„spitalul lui Paisie era mai degrabă un azil pentru bătrâni şi bolnavi, accentul
curativ punându-se pe dietă şi pe regimul de viaţă.

Bolnițele înfiinţate în această perioadă se apropie şi mai mult de modelul

spitalului bizantin, de renumita Vasiliadă din Cezareea Capadociei, fiind pentru
acest răstimp singura instituţie cu anumite preocupări curativiste existentă pe
meleagurile noastre, putând fi considerate «spitalul medieval românesc»“.

Mulţumirile aduse în pomelnicele mănăstireşti, mărturie a existenţei

bolniţelor

În zona Vâlcei datează din cele mai vechi timpuri bolniţele de la Bistriţa,
Cozia, Horezu, Râmnicu Vâlcea, Dintr-un Lemn, care au existat până după
înfiinţarea Spitalului Colţea.

Cea mai veche bolniţă din această parte a ţării, atestată documentar, este
cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu. Clădirile care deserveau bolniţa
sunt pe latura de nord-vest, iar aici s-au păstrat documente care certifică
vindecarea trupească a mai multor persoane, printre care fiul paharnicului Jianu,
iar în pomelnicele mănăstirii se găsesc mulţumiri pentru vindecările de tifos,
epilepsie, psihopatii şi ciumă. Tot complexul din jurul bolniţei este aşezat în
afara incintei mănăstirii.

La nord de oraşul Călimăneşti, pe Valea Oltului, peste drum de

Mănăstirea Cozia, se află bolniţa Cozia, construită de Radu Paisie la 1542,
împreună cu chiliile din jur. La vest de biserica bolniţei se găsea un ansamblu de
clădiri din care astăzi nu a rămas decât una, lungă de 30 de metri şi lată de şase
metri, pe care există o placă de marmură pe care este scris: „Această casă a fost
dintr-un început a bolniţei Sfintei Mănăstiri Cozia, iar în curgerea vremurilor
năruindu-se, în 1964-1965 s-a reînnoit precum se vede“.
 Bolniţa Horezu a fost ridicată de Maria Brâncoveanu, care a mărturisit că
a zidit această bisericuţă-bolniţă „pentru buna pomenire a strămoşilor săi“.
Chiliile acesteia se găsesc la aproximativ 100 de metri la nord de bolniţă, iar
întreg acest complex este de asemenea înconjurat de ziduri. Toate acestea s-au
construit odată cu clădirea bisericii, pentru a folosi drept locuinţă călugărilor
bolnavi, preoţilor, precum şi pelerinilor. Că la această bolniţă au fost trataţi şi
bolnavi veniţi din afara mănăstirii este demonstrat de rezultatul diverselor
săpături care s-au făcut în curtea bolniţei, unde s-au găsit trupuri care nu au fost
înmormântate după rânduiala călugărească, cu cărămidă sub cap şi înfăşurate cu
mantia, ci după obiceiul mirenilor, în sicriu.

Spital cu 24 de paturi la Biserica Colţea din Bucureşti

Secolul al XVIII-lea a fost secolul apariţiei spitalelor, astfel că cel mai

vechi spital, Colţea, a fost înfiinţat la Bucureşti la 14 decembrie 1704 de către
spătarul Mihai Cantacuzino.

La înfiinţare acest spital cuprindea 24 de paturi şi o farmacie, „cu felurite

leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“. Construit în curtea Mănăstirii Colţea
din centrul Capitalei, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului, spitalul
era destinat bolnavilor săraci şi străinilor bolnavi.

Acest aşezământ era deservit de un personal compus dintr-un medic, un

chirurg, un bărbier, îngrijitori şi farmacist. În afara spitalului şi a farmaciei,
spătarul Cantacuzino a mai clădit o serie de chilii pentru săraci, camere pentru
odihna străinilor, han, o şcoală slavo-română şi o şcoală pentru învăţământul
muzicii bisericeşti. Întreg edificiul a fost pus sub patronajul duhovnicesc al
Sfinţilor Trei Ierarhi.

Spitalul Pantelimon, pentru bolnavii cu afecţiuni cronice

Al doilea spital construit în capitala Ţării Româneşti a fost Spitalul

Pantelimon, ctitorie a lui Grigorie Ghica al II-lea, construit între anii 1735-1752
pe lângă mănăstirea cu hramul „Sfântul Tămăduitor Pantelimon“. Acest spital a
avut la începuturi 12 paturi şi a fost destinat bolnavilor cu afecţiuni cronice,
„pentru cei ce ar pătimi de boale cronice“, cum am citit din hrisov. Asistenţa
bolnavilor era asigurată de un medic care vizita bolnavii de două ori pe
săptămână. În apropiere, Grigorie Ghica a construit o serie de clădiri, grupate în
jurul unei bisericuţe cu hramul „Sfântul Visarion“, pentru izolarea bolnavilor de
ciumă. Ceva mai târziu, în 1762, Al. Moruzi a ctitorit un nou spital pentru
ciumaţi, la Dudeşti, în apropierea Bucureştiului. Toate clădirile spitalului
gravitau de asemenea în jurul bisericii cu hramul „Sfinţii Haralambie, Alexandru
şi Visarion“.

„Sfântul Spiridon“, cel mai mare spital din Moldova

La Iaşi, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă a întemeiat în 1757

Spitalul „Sfântul Spiridon“, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. „S-au pus la
cale ca să se facă spital la mănăstirea ce din nou s-a zidit aicea în oraşul Iaşilor,
a Sfântului Spiridon, pentru folosul străinilor slabi şi neputincioşi, căci porunca
zice să primeşti pe străin, să îmbraci pe cei goi şi să cercetezi pe cei bolnavi“,
citim în hrisov.

„Până să se instituţionalizeze ideea aceasta de spital, Biserica s-a ocupat

de voluntariat. Între timp, în secolul al XVIII-lea, odată cu reformele fanariote,
putem vorbi de reforme în domeniul sănătăţii. Este cunoscută Spiridonia, acest
curent medical din vremea lui Constantin Cehan Racoviţă, la Iaşi. Spirodonia se
cunoaşte că a fost o instituţie foarte puternică, bine organizată. Bisericii nu i-a
lipsit niciodată această coordonată de filantropie“, ne-a declarat părintele Ionuţ
Moldoveanu, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Documentele arată că, în primii ani, spitalul avea 30 de paturi. Se pare că

până la atestarea documentară din vremea lui Constantin Cehan, ideea de a
ctitori bolniţa „Sf. Spiridon“ a aparţinut lui Ştefan Bosie în 1743, care, cu banii
primilor donatori numiţi epitropi, A. V. Kogălniceanu, Vasile Roset şi Anastasie
Lipscanul, a construit în 1754 Biserica „Sf. Spiridon“ şi în jurul ei bolniţa.

În 1765 s-a hotărât mărirea capacităţii spitalului, iar în 1860 a ajuns să

aibă 280 paturi şi să administreze 13 instituţii spitaliceşti din toată Moldova.
Veniturile aşezământului au crescut în fiecare an, iar în 1821 avea 45 de moşii,
fiind cel mai mare din Moldova.
 În anul 1830 s-a înfiinţat în jurul Spitalulului „Sfântul Spiridon“ prima
societate ştiinţifică medicală din ţara noastră care a tipărit şi prima revistă
ştiinţifică medicală românească, revista medico-chirurgicală.

În secolul al XVIII-lea au luat fiinţă spitale şi în Craiova (1737), Buzău

(1739), Roman (1797).
siunea socială a Bisericii nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor
sociali, ci fiecărui om în parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i
ajute pe semenii lui. Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a
asistenţei sociale o importanţă deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul
modern de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi continuă, ca o creştere de la
floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului - urmărind
vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.

Pentru credinţa creştină, al cărei principiu esenţial este iubirea,

practicarea filantropiei este o îndatorire firească. Biserica creştină încă din
primele secole a apărut ca un liman în vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la
credinţă prin generoasa asistenţă a Bisericii, care depăşea cercul familiar, social,
naţional, chiar religios. Toate instituţiile de asistenţă socială au beneficiat de legi
date de împăraţii bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind consacrate
ca persoane juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI
constituind un progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.

Bolniţa, singurul spital până în secolul al XVII-lea

În spaţiul carpato-danubian, după cum reiese din documente şi mărturii

ale călătorilor străini care ne-au vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin
aşezămintele şi slujitorii ei, s-a implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi
trupeşti ale poporului.

Slujitorii bisericeşti, preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau

preocupări şi în domeniul medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori
accentul era pus pe tămăduirea sufletească a celui bolnav, prin rugăciune,
închinare la icoane făcătoare de minuni sau atingere de moaştele vreunui sfânt.
Cuvântul "bolniţă" este de origine slavă, în româneşte căpătând înţelesul de
"locul unde se află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost
spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este acelaşi
sentiment de dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de asistenţă socială
din primul mileniu creştin.

Bolniţa a devenit spitalul tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor

nevolnici: bătrâni, văduve ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela
Bisericii până în secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind
acest lucru deplin în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului.

Monahii, preocupaţi de vindecarea oamenilor

În bolniţele mănăstireşti nu se acorda asistenţă medicală calificată până

în secolul al XIX-lea, nerecunoscându-se nici un călugăr care să studieze
medicina, doar în biblioteca generală a lui Paisie, la Neamţ, au fost găsite cópii
ale unor cărţi de medicină ruseşti.

Acceptând ideea că între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea nu a existat o

formă organizată de asistenţă medico-socială după modelul instituţiilor din
Apus, bolniţele suplinind aceste instituţii, se poate formula concluzia că
"bolniţele noastre mănăstireşti au fost spitalele specifice vremurilor acelea".
Tradiţia bolniţelor se întâlneşte mai ales în mănăstirile noastre, deşi datele ce ne-
au parvenit în decursul istoriei asupra lor sunt puţine şi uneori controversate.
Astfel, bolniţe organizate au existat la Curtea de Argeş - unde se pare că a
funcţionat şi o casă de oaspeţi -, la Cozia, Bistriţa, Hurezi, Vochiţa, Neamţ.
Aceste bolniţe datează încă din secolul al XVl-lea.

Cea mai veche bolniţă din teritoriul nostru pare să fi existat la Schitul
Jghiaburi, întemeiată se pare de Radu Negru. Aici se găseşte un izvor sulfuros,
care se bucura de mare căutare la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. Asistenţa
călugărească n-a implicat numai internări temporare în bolniţă ori în casele de
primire, ci şi ancheta sau asistenţa ambulatorie. Cea mai veche bolniţă atestată
documentar este cea de la Bistriţa, ridicată de Barbu Craiovescu.

Apoi bolniţa Coziei, al cărei ctitor nu se cunoaşte, fiind atribuită lui

Radu Paisie, în timp ce alţi istorici susţin că localul bolniţei ar fi existat din
timpul lui Mircea cel Bătrân.
 O altă bolniţă ridicată în secolul al XVII-lea este cea de la Horezu, apoi
bolniţa Mănăstirii "Dintr-un Lemn", a cărei construcţie e controversată, şi
bolniţa Episcopiei din Râmnicu Vâlcea, clădită de episcopul Clement la 1749.

Cea mai bine conservată este bolniţa Episcopiei Râmnicu Vâlcea, aici se
practicau îndeosebi molitfele Sfântului Vasile cel Mare, terapeutică,
preponderent călugărească.

Un loc aparte între bolniţele mănăstireşti din secolele XVII-XVIII îl

ocupă bolniţa de la Simidreni şi xenodochiul de la Argeş. Ele au suscitat
interesul mai multor cercetători ai istoriei neamului românesc care au încercat să
descopere locul exact al acestor lăcaşuri şi rolul pe care l-au avut ca instituţii de
asistenţă socială, fiind expresia unui anumit tip de cultură şi civilizaţie,
reprezentative pentru poporul nostru.

Secolul al XVII-lea este marcat în Ţara Românească de apariţia câtorva

bolniţe care, deşi de dimensiuni reduse, premerg spitalelor religioase de sine
stătătoare, specifice secolului al XVIII-lea. La 1700, Constantin Brâncoveanu
ridică bolniţa de la Mănăstirea Brâncoveni, căutând să restaureze vechea
mănăstire a lui Matei Basarab. Bolniţa de la Hurezu va adăposti în 1877
prizonierii turci, din timpul Războiului de Independenţă. Pentru scurt timp,
bolniţa va fi transformată în 1881 într-un spital cu 40 de paturi. Canoanele vieţii
monahale neîngăduind convieţuirea mixtă, spitalul se va muta dincolo de
zidurile mănăstirii. De la Mănăstirea Hurezi pleacă monahul Lavrentie, care
între anii 1732 şi 1738 va ridica în afara zidurilor mănăstireşti Polovragi o
bolniţă.

Amploarea vieţii monahale din secolul al XVIII-lea, manifestată printr-o

bună organizare şi o bogată activitate religioasă, culturală şi socială, a făcut
posibilă apariţia bolniţelor ca o instituţie generalizată.

În Muntenia se ridică la Mănăstirea Ţigăneşti (1817) biserica cimitirului

şi bolniţa. Din 1867, bolniţa trece în sarcina Eforiei spitalelor civile.

La Mănăstirea Pasărea se înfiinţează în 1864 un spital cu 12 paturi, care

au fost întreţinute mai târziu de Eforia spitalelor civile.
 Bolniţele de pe lângă mănăstiri vor căpăta în acest secol caracterul unor
ospicii sau aziluri sau vor fi chiar ridicate, având de la început această destinaţie.
Aşa se prezintă Ospiciul "Sfânta Vineri" din Bucureşti. A fost zidit la 1645 de
către Pan Niculae vel Agă şi soţia sa.

Un alt ospiciu ce a dăinuit multă vreme este ospiciul sau spitalul

Bisericii "Sudu" din Craiova, ridicat de către Constantin Fotescu vel Clucer şi
Hagi Gheorghe Ion. Destinaţia erau bolnavii ce năzuiau spre tămăduire.
Anastasie Crimca, mitropolit al Moldovei (1608-1617; 1619-1629), este
fondatorul mănăstirii de la Dragomirna şi al primului spital atestat în acte, de la
Suceava. În 1619, după cum reiese din danie, el zideşte un spital în oraşul
Suceava, alăturat de locul unde se făcea târgul în apropiere de casele lui Iealsin
Sas.

În "Cartea românească de învăţătură" din 1646 apare cuvântul "spitali".

Folosirea lui denotă faptul că era cunoscut şi înţeles în Moldova. Odată cu
pătrunderea medicinei laice, a personalului cu o calificare medicală, uneori
superioară, bolniţele ce constituiau "spitalul specific românesc" îşi încetează
activitatea până în secolul al XVIII-lea.

O excepţie o constituie bolniţa Mănăstirii "Precista" din Roman, care s-a

transformat într-un spital modern. În timpul războiului austro-ruso-turc din anii
1788-1792, Moldova intră sub ocupaţie nemţească. La Roman, în chiliile
Mănăstirii "Precista" se stabileşte Spitalul militar de campanie nemţesc. După
ce, în 1789, ocupanţii se retrag, egumenul Gherasim Putneanul se hotărăşte să
înfiinţeze şi el un spital în incinta mănăstirii. Va fi un spital improvizat,
impropriu, fără mobilierul necesar şi doar cu călugării care mai ajutaseră la
pansatul rănilor în timpul ocupaţiei. Unui asemenea aşezământ de asistenţă
sanitară primitivă nu-i putea spune decât "bolniţă mănăstirească".

În 1789, bolniţa de la Precista s-a transformat în spital. Spitalul a fost

isprăvit de arhimandritul Vartolomeu Putneanul, care a legiuit "a se primi
oameni străini şi săraci". În 1757, printr-un hrisov, Constantin Cehan Voievod
hotăra ca Biserica "Proorocul Samuil" din Focşani şi aceea din Bodeşti să fie
metocuri ale Mănăstirii "Precista" din Romani; "toate trei să fie libere şi
neînmănuncheate la nici o altă mănăstire". În spitalul de la Sfântul Prooroc
Samuil din Focşani se vor primi bolnavi de orice naţionalitate şi credinţă
religioasă, beneficiind de îngrijire gratuită. În anul 1848, în acest spital,
egumenul mănăstirii, Ioachim Pârvu, mijloceşte pentru traducerea din greceşte şi
tipărirea lucrării arhimandritului Dionisie de la Padova "Medicina practică", în
două volume, lucrare ce vorbeşte despre tratarea a 363 de feluri de "pălmaşi".

Un rol deosebit în organizarea unui aşezământ de asistenţă socială la

Mănăstirea Neamţ l-a avut Sfântul Paisie Velicicovski. În asistenţa pe care o
acorda Paisie bolnavilor mireni se întrevede germenele viitorului ospiciu de la
Neamţ. "Primea stareţul şi bărbaţi mireni, care sufereau de diferite boale sau
chinuiţi de diferite duhuri şi care nu aveau unde să-şi plece capul şi, într-un
spital deosebit, îi hrănea din masa comună şi ei trăiau acolo cât voiau, unii chiar
până la moarte." În 1841, bolniţa este mistuită de un foc. În 1863 este restaurată
de monahul Eremia Eni. În apropierea Mănăstirii Neamţ, ospiciul de alienaţi va
funcţiona până la începutul secolului al XX-lea. După noua organizare a
Principatelor din 1863, el va deveni o instituţie de stat. Chiar şi poetul Mihai
Eminescu va fi internat aici în 1886.

Tot lui Paisie, prin orientarea pe care a imprimat-o, i se datorează

înfiinţarea unui spital la Târgu Neamţ, care există şi azi şi căruia Mănăstirea
Neamţ i-a purtat de grijă din 1852 până în 1866. Spitalul a fost înfiinţat în 1852
prin strădania stareţului Neonil.

Câteva secole mai târziu, pe Măgura Iaşiului, la Repedea, s-a construit

între anii 1721 şi 1734 Schitul "Tărâţa" şi s-a întemeiat un lazaret pentru
sărăcimea Iaşiului, bolnavă de ciumă.

În Moldova, situaţia bolnavilor se prezintă în secolul al XVIII-lea într-un

mod asemănător celor din Muntenia. Caracterul medical al bolnavilor se
evidenţiază prin numeroasele cereri de internare ale laicilor. În special
solicitările erau pentru copiii epileptici şi pentru bolnavii psihici. Cura medicală
ce li se aplica, pe lângă slujbele religioase, consta în psihoterapie, ceea ce a dus
la o specializare a bolniţelor în acest sens. Astfel de bolniţe au existat la Râşca
(1875), Slatina (1881), Horaiţa (1874), Secu (1847), Agapia (1891), Văratec
(1853).

Cele mai cunoscute ospicii rămân cele de la Mănăstirea Todireni din

Burdujeni, căruia, în 1878, arhiereul Neofit Scriban îi rânduia o sumă de bani
spre întreţinerea ospiciului. Apoi ospiciul de la Mănăstirea Neamţ şi cel de la
Golia, patronat de Mănăstirea Neamţ. Acesta fusese întemeiat încă din secolul
XVI-lea de logofătul Ioan Golia; aici a fost vindecat Ştefăniţă Vodă, fiul lui
Vasile Lupu. La Mănăstirea "Adam" a funcţionat un ospiciu pentru femei. În
Iaşi, la 1752, se construieşte Mănăstirea "Sfântul Spiridon"; bolniţa acestei
mănăstiri va deveni cu timpul centrul aşezămintelor spitaliceşti ale "Spiridoniei"
moldovene.

Colţea, primul spital de la noi

Dezvoltarea socio-culturală a ţării, creşterea populaţiei favorizează

pătrunderea aşezămintelor de medicină ştiinţifică, formarea unui personal
medical calificat, în special a celui cu studii superioare. Apariţia spitalelor este
dependentă de dezvoltarea economică şi de laicizarea culturii româneşti, dar şi
de unele realităţi politice.

În această epocă ia fiinţă cel dintâi spital de la noi, Spitalul Colţea,

deschis la anul 1715. Modelul creat de spătarul Cantacuzino a stat la baza
înfiinţării şi celorlalte spitale de la noi.

Atât în Muntenia, cât şi în Moldova, spitalele s-au ridicat în jurul

bisericii. Toate erau sprijinite de acelaşi simţământ religios, ca şi bolniţele.
Aceste spitale din Muntenia şi Moldova întrec "cadrele strâmte ale bolniţelor de
odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolniţele medicale spre spital, în
înţelesul modern al cuvântului".

Prin urmare, tradiţia creştină a bolniţelor mănăstireşti a pregătit terenul

spiritual şi material al naşterii medicinei româneşti ca ştiinţă şi al întemeierii
spitalelor româneşti ca instituţii specializate în promovarea sănătăţii celor
bolnavi.