CAPITOLUL I.

DATE GENERALE DESPRE ACTIVITATEA ASISTENTULUI MEDICAL

1.1. Iniţierea în profesia de asistent medical.

Profesia de asistent medical /nursă a avut de-a lungul anilor numeroase dificultăţi în
recunoaşterea ei. Cunoscută şi chiar practicată din perioada preistorică “arta de a îngriji” are un
caracter universal dar recunoaşterea ca profesie s-a produs la jumătatea secolului al XIX-lea.
Secolul XIX caută să definească cât mai exact termenul de nursing/nursă plecând de la definiţia
simplă în care ,,nursa este profesionistul care hrăneşte, încurajează şi protejează o
persoană, fiind pregatită pentru a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrâni“.
Etimologic cuvântul nursă este folosit ca substantiv şi derivă din latinescul nutrix
care înseamnă - mamă adoptivă.
În prezent practicarea profesiei de asistent medical / nursă se face cu exigenţe sporite. Nursingul
este o activitate complexă, nursa tratează pacientul complex, bio-psiho-social în vederea asigurării
unei stări perfecte de bunăstare fizică, psihică şi socială. Nursingul s-a transformat de-a lungul anilor
dintr-o meserie în profesie, în care vocaţia este înlocuită de profesionalism.
Epoca modernă şi conteporană a generat reforme şi-n sănătate, cu baze ştiinţifice de învăţămînt
medical. Florence Nightingale (1820 – 1910) a revoluţionat modul de îngrijire al bolnavilor;
îngrijirile nu trebuie să reflecte doar mila, ci să se bazeze pe înţelepciune şi ştiință. Datorită ambiţiei
şi devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituţii de
tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar şi cu personal de specialitate pregătit să
intervină în orice moment.
Virginia Henderson (1897 – 1996) va publica un volum cu titlul  „Principiile de bază ale
nursingului”. Dezvoltarea unităţilor spitaliceşti, ca unităţi de îngrijire a bolilor grave, accesibile
tuturor categoriilor sociale a condus la apariția Nursingului Clinic, care este practicat şi în ziua de
azi.
Nursing – din engleză – îngrijiri.
Nurse – asistente medicale.
Nursingul – un ansamblu de tehnici de îngrijire a omului sănătos şi bolnav.
Nursingul (după OMS şi Consiliul Internaţional al Nurselor) – o parte integrantă a sistemului de
îngrijire a sănătăţii, cuprinzând: promovarea sănătăţii; prevenirea bolii; îngrijirea persoanelor
bolnave (fizic, mental, psihic, handicap) de toate vârstele, în toate unităţile sanitare, aşezările
comunitare şi în toate formele de asistenţă socială.
Această disciplină se ocupă de:
a) Dezvoltarea armonioasă a omului de la naştere în toate etapele vieţii până la bătrâneţe şi moarte;
b) Educaţia sanitară pentru prevenirea îmbolnăvirilor;
c) Cunoaşterea nevoilor fundamentale ale individului;
d) Tratarea şi îngrijirea omului bolnav.
Definiția de Nursă după Virginia Henderson “Să ajuţi individul, fie bolnav fie sănătos, să-şi
folosească fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea cu condiţia că acesta să aibă
tărie, voinţă sau cunoaştere necesară pentru a о face şi să acţioneze în aşa fel, încât acesta să-şi
poarte de grijă singur cât mai curând posibil”.
Definiția de Nursă după Consiliul Internaţional al Nurselor
Nursa este о persoană care a parcurs un program complex de formare aprobat de Consiliul
Asistenţilor Medicali (CAM), a trecut cu succes examenele stabilite de CAM, îndeplineşte

1
standardele stabilite de CAM, este autorizată să practice această profesie aşa cum este definită de
CAM, în concordanţă cu pregătirea şi experienţa sa.
Nursa este autorizată în îndeplinirea acelor procedeuri şi funcţii care sunt impuse de îngrijirea
sănătăţii în orice situaţii s-аr afla, dar să nu facă о procedură pentru care nu este calificată.
Profesia de asistent medical a întâmpinat, de-a lungul anilor, numeroase dificultăți în
recunoașterea ei. „Arta de a îngriji” practicată din perioada preistorică are un caracter universal, însă
recunoașterea ei ca profesie s-a produs la jumătatea secolului al XIX-lea.
Această profesie a cunoscut în lunga sa perioadă de evoluție 3 etape distincte:
 Un sistem de îngrijiri bazat pe vindecătorii tradiționali și autoîngrijire, cu interpretarea
fenomenelor legate de boală prin prisma tradițiilor religioase și culturale ale fiecărei comunități
în parte. În epoca primitivă nu găsim nici medici, nici nurse.
 A 2-a etapă de dezvoltare a îngrijirilor de sănătate apare odată cu creștinismul, care insuflă în
persoana care îngrijește: devotament, caritate și simțul datoriei. S-au creat primele centre de
primire destinate pacienților și săracilor, instituționalizarea subliniind funcția de ajutor social a
nursingului punându-se accent pe dispensarizarea îngrijirilor corporale și psihice.
 A 3-a etapă este legată de dezvoltarea socială și economică, etapă în care monopolul religios și /
sau al acțiunilor caritabile din sec. al XIX- lea a fost detronat. În majoritatea țărilor lumii au
apărut școli pentu pregătirea asistenților medicali.
Începutul acordării asistenţei medicale în Moldova îşi trage rădăcinile din timpurile lui
Ştefan cel Mare, care a înfiinţat „Corporativ nevoiaşilor” – o instituţie obştească. Un moment
decisiv în dezvoltarea ajutorului medical din Basarabia a avut loc în 1814, când Administrația
Basarabiei a propus de a construi la Chișinău un spital de 36 paturi. La 26 decembrie anul 1817,
spitalul și-a început activitatea. Instituția era amenajată cu saloane pentru femei, bărbați, secție de
internare și cabinete pentru personalul medical.
În anul 1823 în ținut a izbucnit o epidemie de pestă. Pentru organizarea acțiunilor de
combatere, administrația a organizat o comisie specială. Lista era aprobată de către medicul
administrator al orașului.
E de menționat, că de-a lungul timpurilor, localitățile orășănesti erau mai privelegiate în planul
îngrijirilor medicale. Pe când la sate, acordarea ajutorului medical de către felceri își ia începutul
abia în anul 1851. Mai mult decât atât, localităților rurale li se atribuia doar un felcer care deservea
2-3 județe și ajutorul acordat era primitiv.
Lipsa felcerilor se simțea mult chiar la Chișinău, în cadrul Spitalului orășenesc. Din acest
motiv, printr-o hotărâre specială, despre deschiderea spitalelor militare, Administrația militară din
Basarabia, în anul 1869, decide de a fi admise la lucru surori de caritate. Ele se numeau în funcție la
1-100 bolnavi și erau încorporate în lista ofițerilor.
În anul 1860 la Spitalul orășenesc din Chișinău, activau: 1 medic, 1 felcer șef, 3 felceri, 27
îngrijitori și alți lucrători, 1 preot, o gospodină și 1 secretar. În 1870 Spitalul orășenesc devine Spital
de zemstvă cu 100 paturi, iar în ținut funcționau deja 11 sectoare și puncte medicale.
Pregătirea cadrelor medicale era o problemă cheie: în Basarabia nu era nici o școală
medicală. La adunarea generală de zemstvă în anul 1870 pentru prima dată a fost discutată problema

2
cadrelor medicale, despre necesitatea deschiderii unei școli de felceri și moașe. După multe
dezbateri, abia peste 2 ani Ministerul de Interne a luat decizia de a deschide o astfel de școală, care a
fost deschisă la 1 iunie 1872.
La această școală de felceri erau admiși bărbați de la 16-18 ani cu un termen de studiu de 3
ani. La primul an au fost admise 21 persoane, câte 3 din fiecare județ.
Programa școlii de moașe era de 2 ani și erau admise femei de la 18- 40 ani. În primul an de
studiu au fost admise 7 persoane, câte 1 din fiecare județ. Condițiile pentru a studia medicina earu:
de a citi și scrie în limba rusă, de a ști rugăciunile principale și limba română.
În anii 1911-1915 doritori de a intra la învățătură erau 114 persoane, disponibile fiind 41 de
locuri. La admitere aveau prioritate persoanele ce lucrau la spitale și tinerele de la sate. O condiție
obligatorie era, ca după absolvire, să activeze timp de 5 ani la locul repartizat de zemstvă. Conform
programului de studii, se studiau următoarele obiecte speciale: fiziologia, terapia, farmacologia,
moșitul, ginecologia, de asemenea se mai studia geografia, istoria, limba rusă, religia. Anii de studii
nu erau deloc ușori. Pe lângă teorie, elevele mai lucrau în farmacie, în maternitate. În afară de
aceasta, aveau servicii de noapte în toate secțiile spitalului. În timpul serviciului de gardă (de
noapte), elevele erau obligate de a controla curățenia în saloane, de a supraveghea bolnavii și de a
îndeplini toate indicațiile medicului de gardă.
Din anii 30 începe o nouă epocă a pregătirii cadrelor. În anul 1936 a fost deschisă școala de
surori medicale din Tiraspol cu program de 3 ani, frecvență serală.
La 18 octombrie anul 1944 a fost deschisă prima școală de felceri și moașe din Chisinău, în
prezent CEMF ,,Raisa Pacalo,,.
În anul 1945 au fost deschise școlile medicale din Soroca și Tighina. În acești ani de
asemenea au fost deschise școli medicale și la Râbnița, Cahul, Orhei, spitalul de psihiatrie
Costiujeni.
În 1958 școala medicală din Chișinău a fost numită școală de bază. Anul de studii 1969-70
Școala medicală de bază l-a început în localul nou. Numărul elevilor în anii 1970 alcătuiau aproape
1500. Un rol deosebit în instruirea personalului de îngrijire medicală îi revine doamnei Raisa Pacalo
(1964-1987), perioada în care, domnia sa a insistat asupra construirii unui bloc nou destinat instruirii
noilor specialiști în domeniul dat.
În anul 1976 a fost deschisă școala de medicină orășenească din Chișinău.
Declararea de independență a Republicii Moldova a adus cu sine noi oportunități și
posibilități de dezvoltare în domeniul îngrijirilor. În 1994 pentru prima dată la inițiativa unui grup de
asistente medicale principale se înființează Asociația Asistenților Medicali din Moldova ca
organizație professional-științifică, care în 1997 se înregistrează ca Asociația de Nursing din
Republica Moldova, președintă doamna Elena Stempovscaia. Asociația este orientată pe creșterea
nivelului de competentă profesională, vizând îmbunătățirea stării sănătății pacientului, familiei și
comunității, deplasând accentul de la activitatea curativă spre cea profilactică, având ca scop final
promovarea strategiei sănătății pentru toți, asigurând în acest mod un drept fundamental al omului.
Acest lucru capătă o amploare mai mare datorită colaborării Asociației de Nursing din
Republica Moldova cu Asociația de Nursing din România (Gabriela Bocec, președinta în acea
perioadă). Suportul României la acest capitol se rezuma la transmiterea informațiilor noi prin
multiple traninguri, conferințe și mese rotunde. Colaborarea doamnei Elena Stempovscaia și
3
 f
o
m
s
a
l
ț
c
u
F
r
i
ă
t
p
e
d
n
:
Gabriela Bocec au oferit noi premise de dezvoltare a nursingului modern la noi în țară. Pe lângă
colaborarea cu colegele din România, și-au adus aportul și colaborarea cu colegi din alte țări cu
nivel de îngrijiri mai avansat.
1.2. Rolul, funcțiile asistentului medical.
Rolul asistentului medical.
,,Rolul esenţial al asistentului medical constă în a ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă, să-
și menţină sau recâştige sănătatea prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur, dacă
ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistentul medical trebuie să îndeplinească aceste
funcţii astfel încât pacientul să-şi recâştige independenţa cât mai curând posibil”.
(Concepția Virginiei Henderson privind rolul esențial al asistentului medical).
Funcțiile asistentului medical.
Funcțiile asistentului medical derivă direct din misiunea asistentului medical în societate.
Aceste funcții rămân constante, indiferent de loc (la domiciliu, în instituții medicale) și de timpul în
care prestează îngrijiri, sau de resursele pe care le are la dispoziție.

Funcţiile de natură independentă – asistentul medical asistă pacientul din propria iniţiativă în:

Îngrijiri de confort – atunci când

persoana nu-şi poate satisface
sinestătător unele nevoi.

Transmite informaţii, ascultă pacientul

şi îl susţine în scopul promovării unor
condiţii mai bune de sănătate.
Stabileşte relaţii de încredere cu
persoana îngrijită şi cu aparţinătorii
(apropiaţii).

Observă la pacient modificările

provocate de boală sau tratament şi
informează medicul.

Funcţiile de natură dependentă – asistentul medical/nursa îndeplineşte prescripțiile medicului

conform fişei medicale.
Funcţiile de natură interdependentă – asistentul medical/nursa colaborează cu alţi profesionişti din
domeniul sanitar, social, educativ, administrativ etc. şi participă la activităţi interdisciplinare.

Acţiuni de organizare, participare și

gestionare a centrelor sau unităților de
îngrijire.

Acţiuni de rezolvare a problemelor bio-

psiho-sociale.
Acţiuni de depistare a tulburărilor de
ordin fizic, psihic sau social.

Acţiuni de educaţie pentru sănătate, de

sensibilizare asupra responsabilităţii şi
asupra drepturilor pe care le are
populaţia în materie de sănătate. 4
 Asistentul medical utilizează în practica profesională cunoștințele teoretice și practicile
medicale, cunoștințele în domeniul economiei, informaticii, psihologiei, pedagogiei, etc.,
pentru a răspunde nevoilor persoanelor și grupurilor de persoane cărora le sunt adresate
îngrijirile.
Alte funcţii – de aici se desting câteva funcţii specifice, care sunt în statutul asistentului medical şi
care se regăsesc în cadrul funcţiilor de natură: independentă, dependentă şi interdependentă.
 Funcţia profesională – este vorba de rolul cel mai important al asistentului medical, de a se
ocupa de pacient în scopul menţinerii echilibrului sau de a îndeplini nevoile pacientului,
perturbate pentru moment, ceia ce el însuși nu este în stare să îndeplinească. Aici sunt cuprinse
abilitățile: de prevenție, de umanizare a tehnicii, de psiholog cât și abilitățile prevăzute în codul
asistentului medical:
 promovarea și menținerea sănătății;
 prevenirea îmbolnăvirilor;
 îngrijirea și recuperarea – în situația îmbolnăvirii.

Aceasta cere din partea asistentului medical să:

 acorde îngrijiri;
 informeze pacienții;
 perfecționeze alți profesioniști din sistemul de sănătate;
 participe plenar la activitatea echipei de asistență medicală;
 dezvolte practica nursingului pe baza gândirii critice și a cercetării.
 Funcţia educativă – această funcţie presupune, alături de calităţi psihologice și aptitudini
pedagogice, de a comunica, de a fi convingător. Rolul educativ reiese din relaţia pacient-asistent
medical şi din relaţiile de muncă cu personalul din echipă, rude ale pacienților, voluntari,
studenţi, stagiari.
 Funcţia economică – gestionarea serviciului, organizarea timpului, precizarea priorităților, de
aprovizionare cu bunuri materiale. Organizarea rațională a muncii sale asigură un randament
mai mare, o economie de forțe, de timp și de materiale.
 Funcţia de cercetare – această funcţie impune dezvoltarea unor calităţi specifice, în baza unei
pregătiri profesionale şi morale.
Asistentul medical ca participant în echipa de cercetare împreună cu alți membri ai echipei,
devine o componentă importantă. Prin activitatea pe care o desfăşoară (multidisciplinară), asistentul
medical are atribuţia de identificare a domeniilor de cercetare şi, mai ales, de cercetare în nursing.
Îndeplinirea tuturor funcțiilor cu corectitudine și dăruire este un aspect ce contribuie la sporirea
prestigiului profesiei de asistent medical.

1.3.Competențele asistentului medical.

1. Pregătirea pacienților pentru intervențiile de diagnosticare și tratament
2. Efectuarea intervențiilor de diagnosticare și tratament sau asistență la acestea
3. Efectuarea activităților de îngrijire în timpul și după intervențiile medicale
4. Efectuarea activităților în cadrul asistenței medicale preventive și ambulatorie

5
5. Motivarea pacienților și a altor persoane pentru ducerea unui mod sănătos de viață și de auto
îngrijire
6. Educarea pacienților și a altor persoane despre metodele de îngrijire a sănătății
7. Efectuarea sau asigurarea activităților legate de internarea, transferul și eliberarea pacienților
8. Manipularea cu medicamente și administrarea lor la pacienți
9. Manipularea cu tehnica medicală în conformitate cu recomandările producătorilor, controlul
acesteia și păstrarea corectă
10. Oferirea asistenței medicale în conformitatea cu regulile și standardele existente
11. Menținerea regimului epidemico-sanitar în conformitate cu regulile care reglementează
protecția sănătății publice
12. Ducerea evidenței medicale care rezultă din reglementările legale, inclusiv lucrul cu sistemul de
informații ale instituției medicale
13. Oferirea informațiilor în conformitate cu competența profesională a personalului nemedical
14. Comunicarea cu pacienții în situații complicate și de criză
15. Comunicarea cu pacienții problematici și agresivi
1.4.Drepturile, obligațiunile și responsabilitățile asistentului medical.
În activitatea sa profesională, asistentul medical trebuie să-și cunoască foarte bine
obligațiunile, responsabilitățile, dar și drepturile.
Drepturile asistentului medical:
 Să supravegheze, evalueze şi să îndrume pacienții;
 Să observe şi să îndrume în mod prietenos colegii cu o mai mică experiență;
 Să înainteze propuneri în privința organizării, îmbunătățirii muncii;
 Să-și ridice nivelul de pregătire profesională, participând activ la cursuri de instruire, conferințe,
forumuri și alte întruniri ce se referă la asistența medicală;
 Să beneficieze de condiţii adecvate de muncă și igienă, măsuri de protecție;
 Să supravegheze activitatea personalului medical inferior în timpul executării obligațiilor de
serviciu.
 Să beneficieze de timp pentru odihnă și relaxare, concediu;
 Să fie remunerat conform funcției ocupate, gradului de calificare profesional;
Obligațiile asistentului medical:
 Respectarea regimului sanitar-igienic;
 Îndeplinirea măsurilor de asepsie și antisepsie;
 Promovarea modului sănătos de viață;
 Pregătirea locului de muncă;
 Respectarea regulilor de etică și deontologie medicală;
 Evidența dinamică a stării de sănătate a contingentului deservit;
 Aplicarea corectă a îngrijirilor.
Asistentul medical trebuie să fie motivat de spiritul de echipă, în interesul pacientului și
pentru ridicarea prestigiului instituției în care lucrează.
Responsabilităţile asistentului medical.

6
 Responsabilitatea reprezintă obligația de a efectua un lucru, de a răspunde pentru actele
săvârșite, de a accepta și suporta consecințele acestora. În general, responsabilitatea acoperă toate
situațiile în care o asistentă medicală poate fi chemată să răspundă pentru acțiunile sau omisiunile
sale datorate obligațiilor profesionale.

Responsabilităţile asistentului medical:

 respectarea actelor normative în vigoare la îndeplinirea atribuțiilor de funcție;
 prevenirea, controlul şi combaterea infecţiilor asociate asistenței medicale;
 efectuarea activităților de profilaxie și raportarea maladiilor infecțioase;
 respectarea normelor etice profesionale, asigurând păstrarea confidențialității și protecției
datelor cu caracter personal, în corespundere cu actele normative în vigoare;
 îmbunătățirea nivelului cunoștințelor profesionale prin studiu individual sau alte forme de
educație continuă;
 organizarea activităților privind instruirea sanitaro-igienică a populației;
 respectarea şi apărarea drepturilor pacientului;
 respectarea regulamentului de ordine interioară;
Răsponsabilitatea morală este atitudinea sufletească și rațională prin care suntem conștienți
de fiecare acțiune cu asumarea consecințelor.
O eroare poate fi simplă sau gravă, voluntară sau involuntară, rezultată dintr-o acțiune sau o
omisiune care stabilește că asistenta medicală nu a acordat pacientului său îngrijire „atentă,
conștiincioasă sau în conformitate cu datele obținute din știință”.
Pagubă: vătămare fizică sau psihică a integrității pacientului, agravarea stării sale, deces,
o relație certă de cauză și efect între presupusa culpă și prejudiciul suferit.
În funcție de faptul dacă obiectivul implicației vizează fie despăgubirea unui pacient, fie
pedepsirea comportamentelor considerate periculoase pentru instituție, fie sancționarea unei
încălcări disciplinare, răspunderea suportată va fi civilă, penală și/sau disciplinară.
Răspunderea civilă sau administrativă
Scopul răspunderii civile sau administrative nu este de a pedepsi, ci de a permite pacientului
care este victima daunelor să obțină despăgubire.
Răspunderea penală
Scopul răspunderii penale este de a pedepsi comportamentul periculos sau ilegal al unui
profesionist din domeniul sănătății din cauza pagubelor pe care le-ar fi putut provoca pacientului său
sau pur și simplu pentru că l-a pus într-un risc nejustificat. Astfel, atunci când, în mod neintenționat,
prin imprudență, stângăcie sau neatenție, un asistent medical provoacă moartea sau rănirea unui
pacient, acesta poate suporta sancțiuni în privința morții neintenționate sau a vătămării
neintenționate a integrității persoanei.
Pedepsele cu amendă sau închisoare pot fi pronunțate, de asemenea, chiar dacă pacientul nu
justifică nici un prejudiciu, de exemplu în cazul încălcării secretului profesional, neacordare a
asistenței unei personae aflate în pericol sau punând în pericol persoana.
Asistentul medical are obligația de a refuza un ordin care ar fi vădit ilegal deoarece, prin
executarea unui astfel de ordin, va fi considerat principalul autor al faptei ilegale.
Respunderea disciplinară
7
P
h
-
b
x
f
/
p
d
E
.
ț
ă
z
g
ș
,
l
u
t
m
 
s
p
d
n
î
e
r
a
v
a
m
r
o
n
ă
c
i
t Un asistent medical poate fi supus unor măsuri disciplinare în cazul: încălcării unei reguli
profesionale specifice asistenților medicali care rezultă din legislația în vigoare sau depășirea
competențelor, neascultarea sau nerespectarea măsurilor sau ordinelor emise de angajatorul său
(atâta timp cât acestea nu sunt în mod vădit ilegale). Aceste sancțiuni pot fi de avertizare, mustrare
sau, în unele cazuri, concediere.

1.5. Deontologia în activitatea asistentului medical. Bioetica.

Noţiuni generale despre deontologie şi etică medicală.
În exercitarea profesiei sale, lucrătorul medical trebuie să respecte codul de etică, mult mai
strict comparativ cu profesioniştii din alte domenii. Începând cu anii 1990, etica şi-a câştigat un loc
din ce în ce mai important atât în învăţământul medical, precum şi în practica medicală.
Medicina se bazează pe dovezi dar și pe valori, încât o combinație echilibrată între dovezi și
valori rămâne un ideal greu de atins. În era tehnologiei medicale, redarea umanității actului medical
revine disciplinilor socio-umane:
 Etica – ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul sistematic al moralei, adică al principiilor de
comportament – bun/rău, corect/incorect etc.
 Morala – înscrie în realitate şi se inspiră din fapte trăite şi observate pentru a preciza reguli şi
principii de bună credinţă.

Tipuri de etică:

 Deontologie – compartiment al eticii, care studiază normele și obligațiile specifice unei

activități profesionale.
 Deontologia medicală stabilește datoriile lucrătorilor medicali, obligaţiile lor şi limitele acţiunii
lor.
Deontologia pentru lucrătorul medical este redată în Codul Deontologic.
Codul serveşte ca bază instanţelor profesionale, el fiind un instrument preţios şi
indispensabil, dar în acelaşi timp, el nu poate dispensa lucrătorul medical de o reflexie personală
asupra problemelor de etică. În exercitarea profesiei se ține cont de respectul faţă de persoana
îngrijită, familie, comunitate.

8
 Asociaţia de Nursing din Moldova a elaborat Codul de etică pentru asistenţi medicali. Prin
intermediul lui, profesioniştii din sistemul de sănătate și populaţia este informată în întregime despre
atitudinea morală a asistenţilor medicali.    
În practicarea profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere profesional,
legal şi moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: "în primul rând - nu
dăuna".

 Bioetică – morală a științei în general și a medicinei în special, care interzice comercializarea

corpului uman și traficul de organe.
Bioetica a devenit o disciplină a eticii aplicate începând cu anii ’70, când practicile medicale
au început să se intereseze de o abordare morală a problemelor specifice domeniului medical. Astfel
a devenit imperioasă cerința de a avea o metodă prin care să se găsească soluții la problemele
morale, sau metode prin care să se poată evalua alegerile morale ale personalului din domeniul
medical. Constantin Maximilian, genetician și unul din pionierii relansării bioeticii în România, în
formula sa modernă, îi oferea bioeticii următoarea definiție concisă: ,,bioetica este un punct de
întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor științei”.
Una din metodele de abordarea a problemelor de bioetică este principiismul. Principiiștii
pleacă de la premisa că principiile sunt centrul vieții morale, că toate deciziile noastre din domeniul
moral ar trebui făcute pe baza principiilor.

Principiile bioeticii:
 Să ajuți și să nu faci rău (Hipocrate sec.IV);
 Respect pentru persoane și pentru justiție (prezente din cele mai vechi timpuri în dezvoltarea
societății)
Principiismul – sistem etic, bazat pe patru principii:
 Autonomie – libertatea sau respectarea voinței persoanei;
 Binefacere – să faci bine;
 Non-vătămare – a nu face rău;
 Dreptate și justiție socială – distribuirea beneficiilor și sarcinilor.
Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului şi sfârşitului vieţii (avortul,
eutanasia, sinuciderea asistată, reproducerea asistată), manipularea genetică, diagnosticul prenatal,
clonarea, terapia cu celule stem, handicapul, experimente pe oameni, trans-sexualitatea etc.
Conflictul între bioetica umanist-seculară și cea creștină.
Tehnologia a creat noi probleme etice. Inseminarea artificială, fecundarea in vitro, mama
surogat, transplantul și prelevarea de organe, manipularea genetică și clonarea sunt toate realități
medicale. Nu se mai pune problema dacă acestea pot fi realizate, ci dacă ele trebuie realizate.
Practic, nicăieri linia de demarcație între cele două principale sisteme filosofice
contemporane nu este mai clară decât în problemele biomedicale.
Acte normative, tratate şi convenţii privind bioetica:
 Codul de la Nuremberg (1947);
 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10
decembrie 1948);
 Declarația de la Geneva (1948);
9
 Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile
biologiei şi medicinei (Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, semnată la Oviedo,
4 aprilie 1997);
 Protocolul din 12 ianuarie 1998 adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a
demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea
clonării fiinţelor umane (adoptată de Consiliul Europei);
 Declaraţia Universală a Bioeticii şi Drepturilor Omului (adoptată de UNESCO la 19 octombrie
2005);
 Recomandarea Consiliului Europei nr. 1046/1986 cu privire la utilizarea embrionilor și fetușilor
umani în scop diagnostic, terapeutic, științific, industrial și comercial;
 Raportul privind reproducerea artificială adoptat de Comisia interguvernamentală de bioetică
din Consiliul Europei, 1989;
 Rezoluția Parlamentului European nr. 1352/2003 privind cercetarea pe celule stem provenite de
la om.
Documente ale organizaţiilor medicale:
 Jurământul lui Hipocrate;
 Declaraţia de la Geneva;
 Codul internațional al eticii medicale.

10