1.

Initierea in profesia de asistent

Profesia de asistent medical /nursă a avut de-a lungul anilor numeroase dificultăţi în
recunoaşterea ei. Cunoscută şi chiar practicată din perioada preistorică “arta de a îngriji” are
un caracter universal dar recunoaşterea ca profesie s-a produs la jumătatea secolului al XX-
lea. Secolul XX caută să definească cît mai exact termenul de nursing/ nursă plecînd de la
definiţia simplă în care ,, nursa este profesionistul care hrăneşte, încurajează şi protejează o
persoană, fiind pregatită pentru a îngriji bolnavi, răniţi şi bătrîni “. Etimologic cuvîntul nursă
este folosit ca substantiv şi derivă din latinescul nutrix care înseamnî -mamă adoptivă.În
prezent practicarea profesiei de asistent medical / nursă se face cu exigenţe
sporite. Nursingul este o activitate complexă, nursa tratează pacientul complex, bio-psiho-
social în vederea asigurării unei stări perfecte de bunăstare fizică, psihică şi socială.
Nursingul s-a transformat de-a lungul anilor dintr-o meserie în profesie, în care vocaţia este
înlocuită de profesionalism. Epoca modernă şi conteporană a generat reforme şi-n sănătate,
cu baze ştiinţifice de învăţămînt medical.

Florence Nightingale (1820-1910) a revoluţionat modul de îngrijire al bolnavilor; îngrijirile

nu trebuie să reflecte doar mila, ci să se bazeze pe înţelepciune şi ştiintă. Datorită ambiţiei şi
devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în
instituţii de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar şi cu personal de
specialitate pregătit să intervină în orice moment.

Virginia Henderson (1897-1996) va publica un volum cu titlul „Principiile de baza ale

nursingului”. Dezvoltarea unităţilor spitaliceşti , ca unităţi de îngrijire a bolilor grave,
accesibile tuturor categoriilor sociale a condus la apariţia Nursingului Clinic, care
este practicat şi în ziua de azi.

Nursing - din engleză înseamnă-îngrijiri.

Nurse - asistente medicale.

Def.Nursingul - este un ansamblu de tehnici de îngrijire a omului sănătos şi bolnav.

Def. Nursingului - (prezentată de OMS şi Consiliul Internaţional al Nurselor) : Nursingul -

este o parte integrală a sitemului de îngrijire a sănătăţii, cuprinzind: promovarea sănătăţii;
prevenirea bolii; îngrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicap) de toate
vîrstele, în toate unităţile sanitare, aşezările comunitare şi în toate formele de asistenţă
socială.

Astfel această disciplină se ocupă de:

a) Dezvoltarea armonioasă a omului de la naştere în toate etapele vieţii pînă la bărîneţe şi

moarte;

b) Educaţia sanitară pentru prevenirea îmbolnăvirilor;

c) Cunoaşterea nevoilor fundamentale ale individului;

d) Tratarea şi îngrijirea omului bolnav;

Def. de Nursă după Virginia Henderson “Să ajuţi individul, fie bolnav fie sănătos, să-şi
folosească fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea cu condiţia că acesta
să aibă tărie, voinţă sau cunoaştere necesară pentru a о face şi să acţioneze în aşa fel, încît
acesta să-şi poarte de grijă singur cît mai curînd posibil”.

Def. de Nursă după Consiliul Internaţional al Nurselor

Nursa este о persoană care: a parcurs un program complex de formare aprobat de Consiliul
Asistenţilor Medicali (CAM), a trecut cu succes examenele stabilite de CAM, îndeplineşte
standardele stabilite de CAM, este autorizată să practice această profesie aşa cum este
definită de CAM, în concordanţă cu pregatirea şi experienţa sa.

Nursa este autorizată în îndeplinirea acelor procedeuri şi funcţii care sunt impuse de
îngrijirea sănătăţii în orce situaţii s-аr afla, dar să nu facă о procedură pentru care nu este
calificată.

2.Directivele dezvoltarii asistentei medicale pe plan international.Activitatea lui

Florence Nightingale si a Verginei Henderson in dezvoltarea profesiei de asisitent
medical.

Istoricul medicinei, nursingului se contopeşte cu istoria dezvolării societăţii

umane cu perioadele sale de progres, stagnare sau declin, care s-au influenţat reciproc.

Putem spune că nursingul se prezentă la nivel internaţional către sfîrşitul sec. XIX, în 1899 la
Londra cînd a fost creat Consiliul Internaţional al Nurselor. Strategiile de funcţionare ale
nurselor s-au înbogăţit cu direcţii noi privind o stare de sănătate mai bună pentru indivizi şi
comunitate, promovarea igienei sociale şi a sănătăţii publice, precum şi eleborarea unui
limbaj comun în nursing. În dezvoltarea profesiei de asistent medical un rol major a
constituit activitatea lui Florens Nigtinghale şi a Virginiei Henderson.

Florence Nightingale a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Florence

Nightingale a fost nu numai prima infirmieră modernă, dar și un statistician important.
Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au
transformat ?n instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu
personal de specialitate gata oricînd să îngrijească bolnavii.
Capacitatea ei intelectuala deosebita, altruismul si energia ei au consacrat-o in domeniu si i-
au asigurat unloc în istorie. În Londra există un muzeu care îi poartă numele şi unde se
regăsesc acte care i-au aparţinut.

Florence Nightingale s-a nascut la 12 mai 1820 în Italia, din părinţi britanici, iar numele
ia fost inspirat de orasul în care a văzut lumina zilei. Provenind dintr-o familie foarte
înstărită, ea a avut şansa pe care extrem de puţine femei o aveau la vremea respectivă -
anume, aceea de a beneficia de o educaţie îngrijita, într-una dintre cele mai prestigioase
universităţi din lume, respectiv Cambridge.

Ea s-a înscris la un curs de trei luni în domeniul asistenţei medicale, ceea ce i-a permis să
ocupe un post de infirmieră, pe care nu l-a mai părăsit pana în 1854.

În anul 1854, în timpul războiului din Crimeea, Florence Nightingale a dat dovadă de
extraordinara sa capacitate de organizare. Conditiile din spitalele pentru soldaţii englezi
răniti în Crimeea erau cu adevarat jalnice, mai ales în acea situaţie; lipsea îngrijirea medicală
de specialitate, iar igiena era inexistentă. Tinerii soldaţi mureau în spital, chiar dacă rănile lor
nu erau letale,ci din cauza instalării septicemiei. Pentru a îmbunătăţi situaţia, guvernul
britanic a hotărît să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu şi anume pe
Florence Nightingale. Aceasta, însoţită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea,
a ajuns la spitalul de campanie pe data de 21 octombrie 1854.

Florence şi echipa sa s-au ocupat cu maximă rigurozitate de curaţenia din spital,

sterilizarea instrumentarului, procurarea de feşe şi pansamente din tifon, precum şi
de alimentaţie, pînă atunci cu totul improprie, a soldaţilor. În urma acestor măsuri puse în
practică extrem de riguros, mortalitatea în randul răniţilor s-a redus simţitor.

Unii consideră că a fost “impulsivă, arogantă și dominantă”. Ea este considerată о

pioneră în Nursing. Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a condus acțiunea
de organizare a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a ?
nființat și a condus școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic,
consultațiile aveau loc ?n dormitorul lui Florence sau prin corespondență. I-au cerut părerea
miniștri, generali și directori, iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-
a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt ?n istoria
epistolografiei. Datorită ei, s-a înființat Academia Medicală Militară şi Şcoala de
infirmiere de pe lîngă Spitalul Sf. Thomas.
 Pînă la moartea ei în 1910, Florens, continuă să mai scrie cărţi și broșuri în dorința de a
ridica nivelul asistențelor medico-sanitare. Ziua de 12 Mai a devenit Ziua Internaţională a
asistenţilor medicali din întreaga lume, la iniţiativa Consiliului Internaţional al
Asistenţilor Medicali, în cinstea zilei de naştere a d-nei Florence Nightingale, fondatoarea
primei şcoli laice de asistent medical din lume. Ziua internaţională a Nurselor se sărbătoreşte
în Republica Moldova din anul 1994. În cinstea F.Nightingale italienii au înălţat în Florența
sculptura cu inscripţia “ Florens Nightingale a fost un exemplu de autoconsacrare oamenilor
și a carității internaţionale”.

Virginia Henderson una din primele Nurse, care a dat după Florens Nightingale
interpretarea sa despre Nursing. Ea s-a născut la 30 noiembrie 1897, al cincilea copil din cei
nouă ai familiei Daniel şi Liusi Abbot Henderson, în Kanzas Siti, Stat Missouri, SUA, unde a
petrecut primii 4 ani ai vieţii. Interesul pentru Nursing a aparut la tînăra Virginia înainte de I
- război mondial.

In 1918 Virginia Henderson a început studiile la şcoala de Nursing a armatei Statelor

Unite din Waşington. A finisat studiile în 1921 şi s-a angajat ca Nursă în New-York. Din anul
1959 a condus proiectul “Indexul Studiilor Nursing”, realizindu-l în 1972 la virsta de 75 de
ani. Acest proiect includea şi “Aprecierea privind cercetarea în Nursing în SUA” în 4
volume, care sunt de о importantţă istorică.

Ea a editat cartea “Natura Nursingului” în 1964, ce conţine descrierea concepţiei

funcţiei unice a Nursingului. În 1983 cercetătoarea emerită a devenit membru al celei mai
prestigioase Asociaţii Sigma Teta din SUA “Pentru activitatea de lider în Nursing”. Virginia
Henderson a fost prima persoană care a primit prestigiosul Premiu Cristiane Reimann
acordat de Consiliul Internaţional de Nursing.

Definiţia dată de V.Henderson Nursingului este atît de cunoscută, încît nimeni nu mai
gindeşte cine a scris-o şi cind:” Să ajuţi individul, fie acesta bolnav sau sănătos, să-şi afle
calea spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul, fie bolnav sau sănătos, să-şi folosească
fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperare , cu condiţia ca acesta sa aibă
tăria, voinţa sau cunoaşterea necesare pentru a o face, şi să acţioneze în aşa fel încît acesta
să-şi poarte de grijă singur cît mai curînd posibil”

Doamna Nursingului “Nursa cea mai iubită de către întreaga lume” - după cum a numit-o
Preşedinta CIN Margareta Madden Stzles - Virginia Henderson a murit la 98 de ani, la 19
martie 1996 în casa sa din New Haven.
3.Organizatii si asociatii profesionale Organizatia Mondiala a Sanatatii(OMS),Consiliul
International al Nurselor(CIN).

În anul1907 a fost creată prima organizaţie sanitară mondială - Biroul Internaţional al igienei
publice, care a funcţionat pînă în anul 1946. Ulterior a fost înfiinţată OMS „Organizaţia
Mondială a Sănătăii” cu sediul central la Geneva, la 7 aprilie 1948, ziua aceasta este
consemnată ca Ziua Mondiala a Sănătăţii. Avînd în prezent 193 de state membre, are
reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale. Bugetul pe anul 2009 a fost de aproape 5
miliarde de dolari americani.

Este o organizație internațională care are rolul de a menține şi coordona situația sănătății
populațiilor pe glob. Finanțarea bugetului se face prin cotizații plătite de către țările membre,
contribuții voluntare ale țărilor membre sau donații. Cotizațiile sunt calculate conform unei
scări mobile: țările bogate plătesc mai mult iar cele sărace mai puțin.

Ţelul OMS constă în promovarea cooperării internaţionale în vederea ridicării tuturor

popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate.

Pentru realizarea acestor deziderate OMS acţionează ca o:

Autoritate conducătoare şi coordonatoare în domeniul sănătăţii, în lucrările cu caracter

sanitar internaţional

Acordă ajutor guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate

înfiinţează şi întreţine servicii administrative şi tehnice, servicii epidemiologice şi de

statistică

Contribuie la desfăşurarea acţiunilor vizînd eradicarea bolilor epidemice, endemice şi a

oricăror altor boli

Propune convenţii, acorduri şi regulamente referitoare la diferite probleme internaţionale

privind sănătatea

Facilitează cooperarea între grupurile ştiinţifice şi profesionale care contribuie la progresul

sănătăţii etc.
 Sunt membre ale OMS statele care au semnat, aderat sau acceptat în orice alt mod actul
constitutiv al organizaţiei - Constituţia - precum şi cele care au solicitat admiterea în
organizaţie, iar cererea lor a fost aprobată cu majoritatea simplă de către Adunarea mondială
a sănătăţii. România este membră a OMS de la 8 iunie 1948, Moldova a fost primită în
calitate de membru plenipotenţial al OMS în anul 1992.

Structura organizaţiei

1. Adunarea mondială a sănătăţii, reunind reprezentanţi calificaţi ai tuturor statelor membre

şi care se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, după caz, în sesiuni extraordinare;

2. Consiliul executiv, alcătuit din 30 de persoane desemnate pe o perioadă de 3 ani şi condus

de un preşedinte, se întruneşte cel puţin de două ori pe an;

3. Secretariatul cuprinde personalul tehnic şi administrativ al organizaţiei, având în frunte pe

directorul general numit de Adunarea mondială a sănătăţii.

OMS are sediul la Geneva şi dispune totodată de o reţea de şase birouri regionale:

pentru Europa, inclusiv Algeria şi Maroc, cu sediul la Copenhaga;

pentru Africa fără Algeria, Maroc, Libia şi Egipt, cu sediul la Brazzaville;

pentru Mediterana orientală, inclusiv Libia şi Egipt, cu sediul la Alexandria;

pentru Asia de sud-est, cu sediul la New Delhi;

pentru Pacificul occidental, inclusiv China şi ţările insulare dintre Australia şi Japonia, cu
sediul la Manila;

pentru America de Nord şi de Sud, cu sediul la Washington.

 În anul 1899 a luat fiinţă Consiliul Internaţional al Nurselor care are ca scop
îmbunătăţirea îngrijirilor de sănătate şi a condiţiilor de lucru , profesia de nursă fiind direct
legată de societate. De cînd a fost fondat Consiliul Internaţional al Nurselor a reuşit să se
impună ca organizaţie dinamică cu profesionişti din sănătate, un organism implicat activ în
deservirea profesiei de nursing şi a unei societăţi mai bune pentru toţi. Astăzi ICN este o
federaţie de 118 asociaţii naţionale si este condus de nurse, pentru nurse, cu implicaţii majore
în politica globală de sănătate.

4.Principiile si premisele dezvoltarii asistentei medicale pe plan national.

Începutul acordării asistenţei medicale în Moldova îşi trage rădăcinile din timpurile lui
Ştefan cel Mare, care a înfiinţat “Corporativ nevoiaşilor” – o instituţie obştească.

Un rol decisiv în dezvoltarea ajutorului medical din Moldova s-a întîmplat în 1814 cînd a
fost propus de a construi la Chişinău un spital şi care peste 3 ani se finisează cu construcţia
unui bloc central cu capacitatea 36 paturi.

Primul spital din Chişinău a început să activeze a doua zi de Crăciun, la 26 decembrie 1817.

Printr-o hotărîre specială Administraţia Militară din Basarabia, în anul 1869, anunţă
despre deschiderea spitalelor militare şi a fi admise la lucru surori de caritate. Apare
necesitatea pregătirii cadrelor medicale, deoarece în Basarabia nu era nici o şcoală medicală.

În anul 1870 la Adunarea Generală de Zemstvă, pentru prima data a fost discutată
problema cadrelor medicale şi anume necesitate deschiderii unei şcoli de felceri şi moaşe.
Prima şcoală medicală a fost deschisă la 1 iunie 1872. La şcoala de felceri erau admişi
bărbaţi de la 16-18 ani, cu termen de studiu 3 ani. La primul an au fost admişi 21 persoane.
Programa şcolii de moaşe era de 2 ani şi erau admise femei de la 18-40 ani. În primul an de
studiu au fost admise 7 persoane.

Prima şcoală de surori medicale a fost deschisă la Tiraspol în anul 1936 cu programul de
studiu 3 ani, cu frecvenţă serală. În anul 1944 a fost deschisă şcoala medicală la Chişinău. În
anul 1945 au fost deschise şcolile medicale în Soroca, Tighina, Rîbniţa, Cahul, Orhei.
Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie şi-a început activitatea la18 octombrie 1944
conform Hotărîrii Sovietului Comisarilor Norodnici, fiind prima şcoală de felceri şi moaşe.
Efectivul şcolii era constituit din 4 profesori titulari, medici-practicieni, 7 grupe şi 215
elevi. Prima promoţie din anul 1945 a avut 36 de felceri.
 Prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 375 din 26 decembrie 1957 Şcoala de Medicină a
Ministerului Sănătăţii este reorganizată în Şcoala-bază de Medicină şi devine un centru
metodic pentru toate şcolile de profil din Republică.

Un aport substanţial în dezvoltarea instituţiei revine directoarei Raisa Pocalo, care a stat în
fruntea acestui colectiv pe parcursul a 24 de ani.

În anul 1976 a fost deschisă şi şcoala de medicină orăşenească din Chişinău care în 1999
se alipeşte la Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie.

Conform Hotăriîii Guvernului Republicii Moldova nr.1782 din 23.XII.2003. Instituţia a

fost numită Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie din Chişinău.

5.Activitatea Asociatiei Nurselor din Moldova(AMN).

La 27 octombrie1994 la iniţiativa unui grup din 30 de asistente medicale în Moldova a fost

infiinţată Asociaţia Asistenţilor Medicali din Moldova, preşedintă - Elena Stempovskaia.
Asociaţia de Nursing din Republica Moldova (ANM) – este o organizaţie profesional-
ştiinţifică, nonguvernamentală, nonprofit, apolitică, înregistrată la Ministerul Justiţiei al
Republicii Moldova în 1997. În 2004, numărul de asistenete medicale/nurse a ajuns la 7800.

Scopul acestei asociaţii este:

promovarea și implimentarea Nursingului modern în practica asistenţei medicale

menţinerea calităţii serviciilor acordate pacienţilor

ridicarea prestigiului profesiei

colaborarea cu alte organizaţii relevante internaţionale.

Asociaţia îşi desfăşoară activitatea pe parcursul a 15 ani şi a reuşit cu succes să lărgească

reţeaua prin înfiinţarea a 34 filiale în întreaga republică.
 Din 1997 este memebră cu drepturi depline a Forumului European al Asociaţiilor de
Nursing, a Organizaţiei Mondiale ale Sănătăţii. Asociaţia întruneşte specialişti din diferite
domenii de activitate: nursing în pediatrie, oncologie, psihiatrie, nursing comunitar ş.a.

Pe parcursul acestor ani de activitate, Asociaţia a contribuit la dezvoltarea conceptului de

nursing modern şi implimentarea lui în sistemul de asistenţă medicală a Republicii Moldova,
prin organizarea diverselor conferinţe, simpozioane, ateliere – curs cu învăţarea celor mai
buni experţi în domeniu.
De asemenea, Asociaţia, în colaborare cu Colegiul Naţional de Medicină şi Farmacie, a
participat la elaborarea diferitor programe de educaţie continuă în domeniul nursing-ului. A
fost elaborat „Programul de dezvoltare a conceptului nou de nursing”, drept bază servind
modelul V. Henderson, Asociaţia a participat la elaborarea „Politicii de sănătate a R.M”,
unde nursing-ul este o direcţie prioritară.

6.Rolul si functiile asistentului medical

a) Rolul nursei
Conceptia Virginiei Henderson privind rolul esential al asistentei medicale.
“Rolul esenţial al asistentei medicale constă în a ajuta persoana bolnavă sau sanatoasă, să-si
menţină sau recîştige sănătatea prin îndeplinirea sarcinilor pe care le-ar fi îndeplinit singur,
dacă ar fi avut forţa, voinţa sau cunoştinţele necesare. Asistenta medicală trebuie să
îndeplinească aceste funcţii astfel încît pacientul să-şi recîştige independenţa cît mai repede
posibil”
Organizaţia Mondială a Sănătăţii descrie, de asemenea, rolul nursei în societate:
“Rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să optimizeze şi să
integreze funcţiile fizice, mentale (psihice) şi sociale, afectate semnificativ prin schimbări ale
stării de sănătate”.
Nursa :
 se ocupă de aspectele psihosomatice şi psihosociale ale vieţii, deoarece acestea afectează
sănătatea, boala, şi moartea
 foloseşte cunoştinţe tehnice din stiinţele fizice, sociale, medicale, biologice şi umaniste (arta
şi ştiinţa)
 lucrează ca partener alături de alţi profesionişti din alte domenii ce participă la asigurarea
sănătăţii în activităţi înrudite.

b) Funcţiile nursei (asistentei medicale)

Funcţiile asistentei medicale sunt:
1. de natură independentă
2. de natură dependentă
3. de natură interdependentă
 Funcţiile de natură independentă
 Asistenta – asistă pacientul din proprie iniţiativă, temporar sau definitiv în:
 îngrijiri de confort, atunci cînd el nu-şi poate îndeplini independent anumite funcţii. Ajutorul
asistentei este în funcţie de vîrstă, de natura bolii, de alte dificultăţi fizice, psihice sau
sociale;
 stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi cu aparţinatorii, le transmite informaţii,
învăţăminte, ascultă pacientul şi îl susţine;
 este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor condiţii mai bune de viaţă
şi sănătate.
 Funcţia de natură dependentă
La indicaţia medicului aplică metodele de:
 observaţie
 de tratament
 sau de readaptare
Observă la pacient modificările provocate de boală sau tratament, le transmite medicului.
 Funcţia de natură interdependentă
Asistenta colaborează cu alţi profesionişti din domeniu sanitar, social, educativ,
administrativ etc. şi participă la activităţi interdisciplinare.
Ex:
 acţiuni de depistare a tulburărilor de ordin fizic, psihic sau social;
 acţiuni de educaţie pentru sănătate de sensibilizare asupra responsabilităţii şi asupra
drepturilor pe care le are populaţia în materie de sănătate;
 acţiuni de rezolvare a problemelor psihosociale;
 asistenta participă la organizarea şi gestionarea centrelor sau unităţilor de îngrijire.
Precizare: Pentru a răspunde nevoilor persoanelor şi grupurilor cărora se adresează
îngrijirile, asistenta utilizează în practica profesională – cunoştinţele teoretice şi practice
medicale, cunoştinţele de economie, informatică, psihologie, pedagogie, etc.
 Alte funcţii ale asistentei medicale
De aici se desprind cîteva funcţii specifice care sunt în statutul asistentei medicale şi care
se regăsesc în cadrul funcţiilor de natură: independentă, dependentă şi interdependentă.
1. Funcţia profesională – aici sunt cuprinse funcţiile:
 tehnică
 preventivă
 de umanizare a tehnicii
 de psiholog
Funcţiile din codul asistentei medicale:
 promovarea şi menţinerea sănătăţii
 prevenirea îmbolnăvirilor
 îngrijirea în situaţia îmbolnăvirii
 recuperarea
Aceasta cere din partea asistentei:
 să acorde direct îngrijirea
 să educe pacienţii
 să educe alţi profesionişti din sistemul sănătăţii
 să participe plenar la activitatea echipei de asistenţă sanitară
 să dezvolte practica nursingului pe baza gîndirii critice şi a cercetării
2. Funcţia educativă – educare pentru sănătate (aceasta presupune alături de calităţile
psihologice şi aptitudinile pedagogice –de a şti să comunici, de a şti să fii convingator)
3. Funcţia economică – de gestionare a serviciului, organizarea timpului, precizarea
priorităţilor de aprovizionare etc.
Funcţia economică se realizează prin corelarea ei cu comportamentul etic.
4. Funcţia de cercetare - această funcţie impune dezvoltarea unor calităţi specifice, dar şi
aceasta pe fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare. Asistenta ca participantă
în echipa de cercetare alături de medic – devine o componentă importantă.
În cadrul funcţiei de interdependenţă, prin colaborarea ei cu alte compartimente
(administrativ, economic, serviciul plan-profesional) şi alţi profesionişti (educatori,
psihologi, logopezi, profesori) desfaşoară şi activităţi de cercetare.

7.Competentele profesionale ale asistentului medical.

Conţinutul şi caracteristicile activităţilor de asistent medical sunt:

1. Determinarea nevoilor de îngrijiri generale de sănătate, şi furnizarea îngrijirilor generale de
sănătate, de natură preventivă, curativă şi de recuperare, conform normelor elaborate de către
Ministerul Sănătăţii.
2. Administrarea tratamentului conform prescripţiilor medicale.
3. Protejarea şi ameliorarea sănătăţii, elaborarea de programe şi desfăşurarea de activităţi de
educaţie pentru sănătate şi facilitarea acţiunilor pentru protejarea sănătăţii în grupuri
considerate cu risc.
4. Participarea asistenţilor medicali abilitaţi ca formatori, la pregătirea teoretică şi practică a
asistenţilor medicali în cadrul programelor de formare continuă.
5. Desfăşuraea opţională a activităţilor de cercetare în domeniul îngrijirilor generale de
sănătate, de către asistenţii medicali licenţiaţi.
6. Pregătirea personalului sanitar auxiliar.
7. Participarea la protejarea mediului ambiant.
8. Întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăţurată.

8.Comportamentul si calitatiile moral-profesionale ale asistentului medical.

Îngrijirea bolnavului este o muncă de mare răspundere care reclamă cunoştinţe profesionale
temeinice şi calităţi morale deosebite. Bolnavul, cînd se internează în spital sau se supune
unui tratament ambulatoriu, îşi încredinţează sănătatea şi chiar viaţa sa în mîinele acelora
care îl îngrijesc. Această încredere nu poate fi acordată decît unor oameni demni de acest
lucru şi care au dat dovadă că merită apreciaerea bolnavilor pentru care lucrează. Exigenţa
faţă de calităţile morale ale personalului medico-sanitar cresc zi de zi, datorită ridicării
nivelului de cultură generală, conştiinţă şi cerinţele populaţiei.
 Conştiinciozitatea ridică valoarea oricărei munci, dar în special a muncii sanitare şi din
acest motiv ea trebuie cultivată în mod sistematic. De gradul de conştiinciozitate al asistentei
ndepind vieţi de oameni : de aceea ea trebuie să fie un om cu calităţi deosebite. Grija faţă de
bolnavi o însoţeşte şi acasă în orele libere, dacă este devotată sarcinii măreţe de îngrijire a
bolnavilor.
Îngrijirea bolnavului reprezintă o mare răspundere faţă de viaţa şi sănătatea bolnavului,
faţă de societate, dar în special faţă de conştiinţa noatră personală. Din acest motiv avem
datoria de a consacra toată ştiinţa şi energia noastră pentru îngrijirea oricărui bolnav. După
terminarea serviciului trebuie reverificată activitatea întregii zile de muncă, pentru a nu scăpa
nimic din tratamentul bolnavului. În caz ca pierdem vre-un bolnav trebuie să fim convinşi că
am făcut tot posibilul pentru salvarea lui.
Activitatea dusă fără cunoştinţe profesionale corespunzătoare, cu o muncă superficială,
duce la remuşcări ulterioare faţă de văduve, orfani sau oameni deveniţi incapabili de muncă.
Din acest motiv, ea terbuie să aibă în primul rînd o bună pregătire profesională. Acesta
priveşte atît acumularea cunoştinţelor teoretice, cît şi însuşirea tehnicii moderne aplicate la
patul bolnavului. Volumul cunoştinţelor pe care ea le posedă trebuie să cuprindă toate
ramurile medicale în care activează. Deprinderile practice şi priceperile profesionale să fie
bine însuşite pentru ca manopera cerută să fie executată corect, rapid, curat, frumos şi
elegant. Asistenta medicală trebuie să cunoască tehnica îngrijrii bolnavului, metodele de
investigaţie, pregătirea bolnavilor pentru examinările complementare, tehnica tratamentului
modern etc., dar se cere în acelaş timp să cunoască evoluţia bolilor, toate complicaţiile
posibile în cursul evoluţiei lor, precum şi măsurile de urgenţă care trebuie luate pînă la
sosirea medicului. Asistenta trebuie să cunoască bine bazele psihologiei bolnavului,
manifestările psihologice ale diferitor îmbolnăviri, pentru a se putea apropia mai uşor de
problemele lui şi de a cîştiga cooperarea bolnavului la procedeele de îngrijire şi tratament.
Progresul ştiinţelor medicale se face cîntr-un ritm rapid în zilele noastre, ceea ce necesită în
permanenţă aplicarea metodelor noi de muncă, cu care cadrele medii trebuie să fie la curent.
Specificul muncii sanitare implică studiul permanent din manuale şi tratate noi, din reviste,
referate, conferinţe, discuţii dar în special din experinţa cadrelor mai pregătite.
Asistenţa medicală poate fi făcută numai cu devotament. Munca devotată, conştiincioasă,
făcută la timp, este o muncă de calitate, care are un scop măreţ bine definit. Punctualitatea
este o altă însuşire a cadrelor sanitare, asistenta trebuie să respecte exact timpul şi spaţiul
prevăzute pentru efectuarea unui lucru. Administararea întîrziată a medicamentelor,
recoltarea de cantităţi neprecise de sînge pot avea efecte neplăcute.
Păstrarea secretului profesional este o altă datorie fundamentală a cadrelor sanitare.
Secretul profesional nu se discută cu nimeni, nici măcar în serviciu, cu atît mai puţin în
familie sau în cercul de prieteni. Secretul poate fi divulgat numai în faţa instanţelor
judecătoreşti.
Dragostea faţă de profesiune şi de muncă nu trebuie să se limiteze la spiritul umanitar de
iubire a bolnavilor şi de ajutorare a lor, asistenta trebuie să fie entuziasmată de problemele de
 sănătate publică şi să manifeste acest sentiment prin activitatea depusă pentru profilaxia
bolilor şi combaterea suferinţei.
Atitudinea justă faţă de bolnav hotărăşte –alături de tehnicitate şi de pregătirea
profesională - calitatea şi valoarea muncii asistentei. Politeţea, solicitudinea, servirea
promptă a bolnavului este obligatore şi faţă de acei care nu au comportament corespunzător,
corect în spital şi adesea tocmai atitudinea noastră complezantă şi corectă va schimba şi
modul lor de manifestare.
! Atitudinea înfumurată, indiferentă de nepăsare şi de subapreciere a bolii este totdeauna
răsplătită prin dispreţul bolnavilor.

9.Drepturile si obligatiunile asistentului medical.

Asistentul medical/nursa are dreptul:
 Să supravegheze şi controleze bolnavii şi să facă observaţii
 Să înveţe, să îndrumeze şi să facă observaţiile necesare infirmierei
 Să observe şi să corecteze în mod colegial colegele sale, îndeosebi colegele tinere
 Să fie remunerată conform lucrului efectuat
 Să se odihnească şi să se relaxeze
 Să se perfecţioneze

Obligaţiunile asistentului medical sunt:

1. Să se prezinte la timp la serviciu, să primească serviciul de gardă de la colega sa.
2. Să menţină regimul intern din secţie şi disciplina bolnavilor.
3. Să efectuieze şi să întreţină regimul sanitaro-antiepidemic.
4. Să distribuie la timp medicamentele de uz intern.
5. Să respecte ordinile Ministerului Sănătăţii.
6. Să participe la vizita bolnavilor cu dare de seamă despre starea lor.
7. Să efectuieze la timp şi corect tehnica ?ngrijirilor.
8. Să efectuieze la timp şi corect prescripţiile medicului.
9. Să aprecieze şi să noteze corect temperatura corpului bolnavului.
10. Să efectuieze o dată pe săptămînă controlul la pediculoză
11. Să respecte regimul profilaxiei SIDA.
12. Să respecte cerinţele faţă de exterior.
13. Să îndeplinescă corect documentaţia din secţie.
14. Să pregătească corect şi la timp bolnavul pentru diferite investigaţii şi examinări.
15. Să supravegehze bolnavii gravi şi la timp să observe schimbările ?n starea lor cu anunţarea
imediată a medicului.
16. Verifică activitatea inferimierii.

10. Noţiuni generale despre deontologia şi etica medicală.

 În antichitate, societatea a dovedit necesitatea definirii unui cod de comportament
propriu medicilor, pentru încadrarea activităţilor lor şi pentru a da încredere pacienţilor. Cel
mai cunoscut, dar şi cel mai vechi, este cel al Şcolii din Cos animată de către Hipocrate (460
– 377 î.e.n.) . Celebrul jurământ al lui Hipocrate se depunea la intrarea în şcoala de medicină,
iar viitorul medic accepta să se supună acelor reguli. În general, medicii au transmis acest
mesaj şi au respectat aceste principii conţinute în jurământul lui Hipocrate de-a lungul
timpului.
Începând cu ani 1990, etica şi-a câştigat un loc din ce în ce mai important atît în
învăţământ, cât şi în practica medicală. Cu toate că dimensiunea etică a practicii medicale
este recunoscută, clasic, ea nu face parte integrantă din competenţa profesională a
lucrătorului medical, de unde importanţa de a o prezenta studenţilor în medicină ca o
competenţă de dobândit.
Pentru a înţelege cel mai bine noţiunea de competenţă etică se foloseşte discutarea
relaţiilor medic – pacient.
La origine, termenii de “etică” şi “morală” sunt foarte apropiaţi: primul vine din grecescul
“ethos”, al doilea din latinescul “mores”. Ambele desemnau bunele moravuri şi buna
conduită. În timp, sensul lor s-a diferenţiat, chiar dacă în practică, aceşti termeni sunt
adeseori confundaţi.
Etica aparţine lumii ideilor, marilor orientări, încercând să aducă o justificare teoretică
principiilor de acţiune. În profesia sa, lucrătorul medical trebuie să se supună unui cod etic
mult mai strict comparativ cu profesioniştii din alte domenii.
Morala se înscrie în realitate şi se inspiră din fapte trăite şi observate pentru a preciza
reguli şi principii de bună credinţă.
Deontologie - parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activități
profesionale.Termenul derivă din grecescul “deon” însemnând “ceea ce trebuie făcut”,
deontologia pentru lucrătorul medical fiind condensată în Codul Deontologic.
Deontologia fixează datoriile lucrătorilor medicali, obligaţiile lor şi limitele acţiunii lor.
Codul serveşte ca bază instanţelor profesionale, el fiind un instrument preţios şi
indispensabil, dar în acelaşi timp, el nu poate dispensa lucrătorul medical de o reflexie
personală asupra problemelor de etică.
Noţiunea de bioetică desemnează ansamblul relaţiilor omului cu lumea în sensul “a tot ce
trăieşte” (ecologic, poluare), dar mai ales a limitelor cercetării medicale în toate domeniile
medicinii.
Uşor confundat cu termenul de “etică medicală” în ţările anglo – saxone, bioetica cuprinde,
în special în medicină, problemele experimentelor pe om şi procreerea.
În 1988, Parlamentul francez (Franţa este o ţară cu preocupări foarte serioase în etică) adoptă
legea Huriet, conform căreia orice experiment trebuie supus în prealabil unui comitet de
experţi, care evaluează riscurile şi beneficiile acestuia. Ulterior, trebuie obţinut acordul
subiectului, însoţit de o asigurare care acoperă îndemnizaţia pentru orice insultă sau efect
negativ - periculos suferit şi pentru eventualele care urmează, pe o perioadă de 10 ani.
Actualmente, sub impulsul jurisdicţiei europene un acord trebuie să preceadă orice
tratament medical, chirurgical sau de altă natură. În chirurgie, în special, acordul scris este
acum pretins pacientului (care poate sau nu să fie de acord !). În caz de urgenţă, acordul
poate fi obţinut “a posteriori”, iar în caz de urgenţă absolută, medicul face ceea ce-i dictează
conştiinţa sa. În cazul în care nu-şi poate da acordul acesta poate fi dat de reprezentantul său
legal: părinte, soţ/soţie, tutore etc.
I. Respectul faţă de persoana îngrijită, familie, comunitate.
Asociaţia de Nursing din Moldova a elaborat Codul de etică pentru asistenţi medicali.
Prin intermediul lui profesioniştii din sistemul de sănătate, populaţia în întregime sunt
informaţi despre atitudinea morală ce se cere de la asistenţii medicali.
În practicarea profesiunii sale, asistentul medical răspunde din punct de vedere
profesional, legal şi moral. Asistentul medical se conduce de vechiul principiu uman: "în
primul rand - nu dăuna". În îndeplinirea investigaţiilor/manipulaţiilor cu posibile
consecinţe negative, referitor la sănătatea pacientului, asistentul medical este dator să se
asigure cu masuri de protecţie.
Codul de etică pentru asistenţi medicali
1. Asistentul medical aplică în practică cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile dobîndite
pe parcursul formării ca profesionist.
 Foloseşte orice posibilitate pentru a-şi îmbunătăţi şi a-şi menţine competenţele.
 Contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoştinţe, privind executarea
profesiunii.
 Asigură calitatea serviciilor de îngrijire, conform standardelor prevăzute.
 Asistentul medical consemnează orice intervenţie, iar cele delegate, vor fi aduse la
îndeplinire numai după consemnarea în documente de către persoana care recomandă.
2. Asistentul medical participă activ la acţiunile, care asigură progresul profesiunii.
 Participă la pregătirea profesională a viitorilor asistenţi medicali.
 Sunt preocupaţi continuu de propria perfecţionare.
Asistentul medical participă la:
- studierea şi cercetarea în Nursing şi punerea în practică a rezultatelor;
- promovarea progresului în domeniul îngrijirilor medicale;
- elaborarea politicilor instituţiei sanitare din care face parte.
3. Asistentul medical trebuie sa aibă un comportament, care să nu dăuneze profesiunii şi
nici comuniăţii profesionale din care face parte.
 Evită participarea la acţiunile care, prin mesajul transmis, contravin sănătăţii.
 Asistentul medical aderă la principiile de nediscriminare, neprejudicii în îngrijire în
toate situaţiile şi face efort sa promoveze, aceste principii şi pentru alţii.
 Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup şi specifice domeniului în
care lucrează.
4. Asistentul medical are ca responsabilitate principală atît definirea normelor de
sănătate, cît şi acordarea îngrijirilor individului la cel mai înalt nivel posibil, respectînd
demnitatea umană, nelimitînd consideratţile de statut social, economic si politic.
 Asistentul medical creeaza ambianţa în cadrul căreia sunt respectate valorile
obiceiurile, tradiţiile, religia şi credinta individului.
  Asistentul medical acordă atat îngrijiri care au ca scop promovarea sănătăţii,
prevenirea îmbolnăvirilor, satisfacerea nevoilor pacientului în vederea recăpătării
independenţei cît mai curînd posibil, alinarea suferinţelor, cît şi însoţirea pînă în
ultimele clipe ale vieţii.
5. Asistentul medical asigură un mediu terapeutic care sa contribuie la formarea stării de
bine fizic şi psihic a pacientului.
 Asistentul medical planifică şi alege, împreună cu pacientul, metodele de îngrijire, în
limitele sale de competenţă în situaţia cînd pacientul nu este capabil să ia o decizie,
este numită persoana care va lua decizia în locul lui.
 Asistentul medical aplică tratamentul prescris de medic, urmarind reacţiile pacientului.
6. Asistentul medical, în relaţiile cu pacientul, întreţine un 7rocess bazat pe încredere,
demnitate şi respect.
 Asistentul medical asigură dreptul la intimitate, protejează informaţiile de natură
confidenţială şi nu le dezvăluie, decît în cazul cînd sunt de interes public, cu acordul
pacientului sau în instanţa de judecată.
 Asistentul medical intervine în cazul cînd siguranţa informaţiilor confidenţiale este în
pericol.
7. Asistentul medical respectă:
 Drepturile şi libertăţile individului;
 Identitatea persoanei îngrijite;
 Alegerile/deciziile persoanei îngrijite, care îşi asumă conştient consecinţele.
8. Asistentul medical nu abuzează de slăbiciunea persoanei îngrijite.
9. Asistentul medical aduce la cunoştinţă persoanelor autorizate sau autorităţilor orice
circumstanţă care ar putea produce daune persoanei îngrijite.
10. Asistentul medical adesea este nevoit sa soluţioneze diferite probleme sociale, acestea
necesitînd de la el cunoştinţe multilaterale atît în domeniul filosofiei, economiei, dreptului,
cît şi în domeniul tehnologiilor contemporane şi ale psihologiei.
11. Activitatea asistentului medical cere implicarea şi luarea deciziilor în echipă, în
colaborare cu colegii asistentul medical trebuie să fie corect, onest, să respecte cunoştinţele
şi aportul acestora la procesul de îngrijire.
12. Asistentul medical desfaşoară activităţi de educaţie pentru sănătate cu persoana, familia
şi comunitatea.
13. Asistentul medical se implică în cunoaşterea nevoilor persoanelor sau comunităţii,
contribuind la soluţionarea problemelor lor de sănătate.

11.Normele de protectie si tehnica securitatii muncii.

 Îngrijirea bolnavilor nu este lipsită de pericol. Pe de o parte, bolnavii prin bolile de care
suferă, pe de altă parte, aparatura şi matrialele cu care se lucrează pot avea repercusiuni
grave - uneori chiar fatale - asupa personalului. Personalul de îngrijire îşi asumă acest risc
din momentul în care se dedică profesiunii alese. Volumul şi intensitatea riscului pot fi însă
foarte mult reduse printr-un comportament correct la locul de muncă, precum şi printr-o serie
de măsuri de protecţie, menite să evite efectele dăunătoare ale muncii cu bolnavul.
Cauzele generale producătoare de accidente şi boli profesionale în munca medico -
sanitară sunt: umezeala, curentul electric, explozia gazelor sub presiune, efortul fizic incorect
dozat, acţiunea substanţelor toxice, caustice, coriosive şi inflamabile.
- Umezeala aparae ca o noxă profesională, în special, în serviciile de hirudoterapire, precum şi
în unele ramuri de fizioterapie.
- Curentul electric prezintă pericolul electrocutării. Energia electrică se utilizează pe scară
largă atît pentru diagnostic cît şi pentru tratament.
- Explozia gazelor pericolul este mai mare în serviciile de anestezie , reanimare , fizioterapie,
unde se lucrează cu oxigen, bioxid de carbon şi aer comprimat în butelii.
- Substanţe toxice caustice şi corosive precum şi cele inflamabile prin depozitare, mînuire,
transport prezintă surse posibile de accidente ţi îmbolnăviri profesionale.Substanţele utilizate
pentru dezinfecţie, dezinsecţie, curăţenie, medicamentele trebuie considerate ca toxice şi deci
periculoase pentru organismul uman.
- Efortul incorect dozat – ridicarea sau schimbarea de poziţie a bolnavilor imobilizaţi la pat,
transportul acestora cu targa sau căruciorul necesită o tehnică corectă, pentru a nu trauma
sistemul locomotor al pesonalului.
Cauzele specifice muncii medico-sanitare producătoare de accidente şi boli profesionale
sunt: iradiaţiile ionizante, razele ultraviolete, infecţiile din spitale, sensibilizarea faţă de
unele medicamente, dezinfectante sau alte substanţe chimice, munca cu bolnavii
iresponsabili moral şi penal.

12.Asigurarea igienei personale a asistentului medical si folosirea echipamentului de

lucru.

a) Asigurarea igienei personale:

Scop: - apărare de infecţii şi infestaţii provenite de la bolnavi
- evitarea transportării microorganismelor spre bolnavi sau de la un bolnav la altul
- sporirea capacităţii de muncă
Materiale necesare: apă caldă, săpun, burete, perie de unghii, prosoape (de faţă, corp şi
picioare), pieptene, perie de cap, foarfece de unghii, pilă de unghii, pastă de dinţi, perie de
dinţi, cremă protectoare.
Etape de execuţie:
1. Iigiena mîinilor:
- îndepărtarea inelelor sau a altor podoabe de pe degete sau antebraţe;
- spalare cu apă caldă, săpun şi perie de unghii, timp de 1min minim;
- stergerea cu prosop uscat;
- dezinfectarea cu alcool etilic;
- îmbrăcarea unor mănuşi de cauciuc în caz de contact cu materiale infectate (sînge, puroi,
spută, vărsături, fecale, etc.) sau în caz de leziuni pe pielea proprie;
- aplicarea unor unguente şi creme protectoare pe pielea spălată repetat şi timp îndelungat
(unguente cu lanoliăa, vaselină şi glicerină);
- tăierea şi pilirea unghiilor cu margine liberă concavă, evitîndu-se lacul de unghii;
2. Igiena corpului:
- baie sau duş zilnic, cu apă caldă şi săpun, folosind buretele;
- stergerea feţei cu un prosop uscat special;
- stergerea corpului cu un alt prosop;
- stergerea picioarelor cu al treilea prosop;
- aplicarea în regiunea axilară a unui strat de substanţă dezodorizantă pentru combaterea
mirosului neplacut şi a transpiraţiei;
- spălarea picioarelor în fiecare seară;
- tăierea unghiilor de la picioare se execută scurt şi drept pentru prevenirea acumulării de
murdărie şi a incarnării degetelor;
3. Igiena părului:
- pieptănarea şi perierea zilnică;
- spălarea părului la 1-2 ori pe săptămînă, cu apă caldă si sampon;
4. Igiena buco-dentară:
- spălarea dinţilor după fiecare masă şi în special înainte de culcare;
- se foloseşte periajul dentar, mişcări verticale dinspre gingie spre vîrful dintelui;
- durata corectă este de 5 min;
- se face clătirea gurii;

b) Folosirea echipamentului de lucru:

Materiale necesare: halat, bonetă, ghete medicinale cu feţe înalte, mască de tifon, mănuşi;
1. Îmbrăcarea uniformei:
- se îmbracă halatul curat, bine călcat;
- se asează boneta pe cap, astfel încît să acopere bine părul;
- se încalţă încălţămintea de serviciu, care trebuie să fie comodă şi silenţioasă;
2. Folosirea de echipamente speciale:
- cînd se foloseşte masca de tifon, se verifică integritatea ei, astfel încît să fie compusă din 4-
6 straturi de tifon;
- purtarea măştii este obligatorie în secţiile de nou-născuţi, pediatrie la sugari, obstetrică,
chirurgie;
- îmbrăcarea mănuşilor de cauciuc;
- îmbrăcarea unui al doilea halat (în secţiile de boli contagioase) şi dezbrăcarea acestuia la
ieşirea din secţie;
- îmbrăcarea halatului din monton (în sezonul rece, la ieşirea din secţie, în secţiile puţin
încălzite);
3. Folosirea echipamentului de lucru:
la intrarea în serviciu
- dezbrăcarea de hainele de stradă;
- aşezarea hainelor într-un dulap din vestiarul personal;
- îmbrăcarea echipamentului de lucru;
- spălare pe mîini şi intrare în serviciu;
la plecare din serviciu
- efectuarea fazelor în ordine inversă;
- împăturirea halatului cu interiorul spre înăuntru;
Precizări !!!
1. Asistenta medicală este obligată să poarte echipamentul de protecţie la serviciu şi să
păstreze riguros toate regulile de igienă personală;
2.La îmbrăcarea halatului, asistenta nu va atinge faţa lui externă (septica);
3.Este obligatorie spălarea maîinilor după dezbrăcarea halatului şi înaintea îmbrăcării
hainelor de stradă;
4. Echipamentul de protecţie se schimbă la cel mult 3 zile cu altul curat, proaspăt dezinfectat,
sau ori de cîte ori este nevoie;

13.Clasificarea institutiilor curative.Structura intitutiilor curative de tip

ambulator.Activitatea institutiilor medicale de tip ambulator.

In Republica Moldova a fost creata o retea larga de institutii pentru ocrotirea sanatatii de
diferite tipuri,profiluri,categorii si capacitate.Dupa finctiile ce le indeplinesc, institutiile
mentionate se impart in 3 grupe: tip ambulator, de tip stationar si de tip
intermediar(stationarele de zi).
Institutii curative de tip:
Ambulator:
-AMT
-CMF
-Policlinica
-Serviciul de salvare
-Punctul medical
-Dispensarul
-Unitatea medico-sanitara
-Centru de sanatate
-Cabinete individuale medicale
Stationar:
-Spitalul
-Clinica
-Sanatoriul
AMT(Asociatia medico-teritoriala) are in subordonare:citeva CMF(Centru medicilor de
familie),unitate medico-sanitara,dispensar,serviciu de salvare.
CMF- Medicina de Familie este o specialitate care acorda asistenta medicala continua si
completa persoanelor individuale si familiilor.Este o specialitate ampla care integreaza
cunostinte din domeniile biologice,clinice si de comporatament.
Populatia vizitata de activitatea specilitatii include persoane de toate virstele si ambele
genuri.Specialitatea medicina de familie cuprinde toate sistemele de organe si toate unitatile
nozologice.
Policlinica este o institutie curativo-profilactica predestinata pentru acordarea ajutorului
medical specializat,bolnavilor in conditii de ambulator si celor de la domiciliu ce nu au
nevoie de internare in spital.
Ea este prevazuta cu cabinte medicale de diferite
profiluri:terapeutic,chirurgical,ginecologic,neurologic.
Cbinete de diagnostic:radiologic,diagnostic functional,cabinete si sectii pentru executarea
tratamentului si prescriptiile medicale,laboratoare,registru,cabinet de serviciu si alte incaperi
auxiliare.
Dispensarul este o institutie curativa specializata de tip ambulator.Toata activitatea
dispensarului se bazeaza pe metoda de dispensarizare a unor categorii de bonavi:
 Tuberculoza
 Boli oncologice
 Boli venerice.
Duce evidenta de prezentare la timp a pacientilor cu boli cronice ce se afla la evidenta si
promoveaza sanatatea.
Serviciul de salvare sau de prim ajutor medical,acorda populatiei in caz de necesitate
asisitenta de urgenta.Ajutorul medical specializat este acordat de o echipa in fruntea careia se
afla medicul,felcerul il ajuta pe medic in acordarea asistentei medicale si in transportarea
bonavilor.
Unitatea medico-sanitara este o institutie curativo-profilactica ce acorda asistenta medicala
muncitorilor de la intreprinderile industriale in componenta careia in afara de policlinica
poate intra un spital,un punct sanitar si un profilactoriu.
Centrul de sanatate este o institutie curativa in care se acorda ajutorul medical bolnavilor
care au nevoie de internare in spital si celor de la domiciliu.Aici lucreaza 1-3 medici care
acorda ajutor poplatiei unui orasel, sat sau unei intreprinderi industriale mici.In afara de
medic lucreaza o moasa,asistenta medicala si o infermiera.Ambulatoarele fac parte din
policlinicile raionale sau unitatile medico-sanitare.
Cabinetele medicale individuale cu medici de familie sunt unitati sanitare individuale,care
asigura asistenta medicala primara,prespitaliceasca a persoanelor asigurate,care s-au inscris
voluntar pe lista medicului respectiv.Alaturi de asistenta medicala primara,cabinetele
individuale asigura prevenirea imbolnavirilor,precum si buna stare igienico-sanitara a
familiilor inscrise voluntare pe lista medicului de familie a cabinetului.Asistenta medicala se
acordanla sediul cabinetului,la domeciliul bonavilor si in unele cazuri in colectivitatile de
copii care au un medic scolar.Personalul mediu sanitar acorda ingrijiri bolnavilor la
domiciliu conform indicatiilor prescrise de medicul de familie direct sau la recomandarea
medicului de la ambulatoriul de specialitate.Cabinetul tine in evidenta bolnavii inscrisi pe
lista lor asigura supravegherea lor activa si indeplineste masurile de profilaxie.

14.Structura institutiilor curative de tip stationar.Acivitatea institutiilor medicale de tip

stationar.

Spitalul este o institutie medicala pentru bolnavii care au nevoie de un tratament si ingrijire
permanenta,inzestrata cu aparatura si utilaj curativ,si de diagnostic necesar.Spitalele se
construiesc in zone nepoluate, in sistem monobloc sau pavilion ferite de zgomot inconjurate
de zone verzi, in afara centrului orasului dar cu mijloace de transport si comunicare cu
orasul.
Cilnica este o institutie curativo-profilactica in care in afara de tratament stationar al
bolnavilor se efectueaza un lucru de cercetare si de invaamint practic al studentilor.
Sanatoriul este o institutie de tip stationar in care se efectueaza completarea tratamentului
de baza a bolnavului.Sanatoriile se situeaza in localitati cu clima prielnica unde sunt ape
minerale sau namol curativ(Camenca,Cahul,Vadul lui Voda).

15.Dezinfectia.Notiunea de dezinfectie,tipurile si metodele de dezinfectie.

Dezinfectiea reprezinta distrugerea agentilor patogeni din mediul inconjurator. Scopul ei este intreruperea
cailor de transmitere a infectiei prin nimicirea agentilor patogeni de pe obiectele din mediul ambiant.
Tipurile de dezinfectie:
Exista urmatoarele tipuri de dezinfectie:
1.Dezinfectie in focar.
2.Dezinfectie profilactica
1. Dezinfectia in focar care se efectueaza acolo unde este bolnavul( locuinta, stationar) si poate fi:
a) curenta—se aplica in focar de mai multe ori pentru distrugerea agentilor patogeni.
Se dezinfecteaza excretiile bolnavului, instrumentele medicale care au contact cu bolnavul,
lengeria de pat, personala, incaperea;
b) terminala—se efectueaza doar o singura data dupa externarea, insanatosirea, dupa transferarea in
alta incapere sau dupa decesul bolnavilor.
2. Dezinfectia profilactica: este dezinfectia care se face cu scop de a preveni aparitia bolilor infectioase
si contagioase.Include dezinfectia apei potabile,masurile de igiena individuala precum si procedeele
de dezinfectie aplicate in colectivitati:unitati spitalicesti,scoli,camine.
Metodele de dezinfectie:
Metoda fizica
a) inlaturarea mecanica : se realizeaza prin curatire,spalare,aspirare,ventilare,filtrare).
b) Iradierea cu raze ultraviolete razele emanate de lampile de cuart sunt folosite pentru dezinfectia
suprafetelor si aerului (de ex. In sala de operatie,pansamente,tratament,salon si laborator
bacteriologic).
c) Flambarea este utilazata in mai mult in laborator pentru flambarea anselor bacterilogice,dopurile de
la eprubete,penselor.
d) Iradierea (arderea) obiectelor periculoase sau nevaloroase ca: pansamente indepartate de pe plagi
infectate,produse anatomo-patologice,jucarii).Arderea se efectueaza in cuptoare speciale.
e) Fierberea in apa la 100*C se distrug formele vegetative ale microorganismelor patogene si unele
forme sporulate mai putin rezistente.Se pot adauga substante care ridica punctual de
fierbere(ex.Carbonat de sodium de 2% timp de 30 min) se dezinfecteaza prin fierbere lenjeria de
corp,vesela,scuipatoarele.
f) Incalzirea cu vapori de apa sub presiune cu ajutorul etuvelor in care se pot dezinfecta
saltelele,covoarele,hainele.
2.METODA CHIMICA—reprezentata printr-un numar mare de substante cu efect distrugator
asupra microorganismelor: clorura de var de 0,5-10%; cloramina de 0,2-0,5-1-3%; hipoclorid de
calciu de 0,6-1,05% ; fenolul de 3-5%; lizolul de 3-10%; dezoxon de 0,05-0,1%; profic de 0,5-0,1 %;
apa oxigenata de 3-4-6%; formalina de 3-25-40%.
DEZINFECTIA CHIMICA se poate aplica numai in cazuri cind nu se poate practica dezinfectia cu aer
fierbinte si uscat. Dezinfectia suprafetelor, lengeriei murdare, excretiilor bolnavilor se face inainte de
spalare sau inainte de a arunca in canalizare. Se va respecta intocmai concentratia si durata de actiune a
dezinfectantului ca si indicatiile de preparare a solutiilor. Utilizarea dezinfectantilor se va face numai cu
respectarea masurilor de protectie a muncii si a accidentelor de munca
METODA COMBINATA(mixta): insumeaza efectul comun al dezinfectiei prin metode fizice si chimice.

16.Prepararea solutiilor dezinfectante uzuale actuale

1.Soltiile dezinfectante se prepara in incaperi special neaccesibile pentru bonlnavi.
2.Personalul medical imbraca echipament special pentru prepararea solutiilor
dezinfectante(halat,boneta,masca,manusi de cauciuc).
 3.Solutiile dezinfectante se pastreaza in vase intunecate cu capac,marcate.

17.Antisepsia si antisepticele.Notiune de antisepsie.Metodele si substantele

antiseptic,utilizarea lor.Spalarea si dezinfectarea miinelor.

Antisepisia (anti-impotriva,sepsia-putrefactiei) –reprezinta totalitatea masurilor prin care se

realizeaza distrugerea germenilor prezente intr-o plaga ,pe tegumente sau in mediu.
Antiseptice -sub. cu actiune bactericida sau bacteriostatica care se aplica pe tesuturi.
Metode antiseptice:
1.Metoda fizica-asigura eliminare secretiilor din rana cu ajutorul tifonului hygroscopic si
drenajele de cauciuc care favorizeaza indepartarea microbilor,toxinelor si a produselor de
descompunere a tesuturilor,deci asigura curatarea ranii de continutul infectat.Se mai poate
utilize razele ultraviolet,ultrasunetul,razele lazer.
2.Metoda mecanica-toaleta ranii prin indepartarea din rana a tesuturilor necrotizate care
reprezinta mediu nutritive pentru microorganisme.
3.Metoda chimica-utilizarea substantelor antiseptic si dezinfectante.
4.Metoda biologica-se folosesc preparatele care se obtin din plante,microbi, tesuturi,animale
precum si cele obtinute pe cale sintetica(antibioticele).Ele poseda o actiune bactericida.
Substantele antiseptice si utilizarea lor:
1.Tinctura de iod pentru dezinfectia tegumentelor.
2.Alcoolul iodat de 5%,10% pentru dezinfectia tegumenelor,marginilor ranilor,falangelor
distal ale miinilor.
3.Iodonat 1% pentru prelucrarea cimpului operator.
4.Alcoolul etilic 70*,96* pentru dezinfectia miinelor,instrumentelor.
5.Albastru de metilen 1%,3% pentru tratarea piodermitelor.
6.Solutia rivanol 1:5000 pentru spalarea cavitatilor si tratarea ranilor.
7.Apa oxigenata 3% pentru antisepsia plagilor si mcoaselor.
8.Apa oxigenata mecanica de indepartare a resturilor tisulare sau corpilor straini;hemostatica
pe vasele mici;antiseptic actioneaza impotriva germenilor anaerobi.
9.Verde de brilliant 0,1%-2% pentru prelucrarea ranilor si tratarea piodermiei.
Spalarea si dezinfectarea miinelor:
Scopul:Prevenirea transmiterii infectiilor
Indicatie:
 La inceputul programului de lucru sip e parcurs
 Dupa orice manipulatie
 Dupa fiecare pacient
 Dupa orice activitati uzuale
Materiale necesare:
 Apa curgatoare
 Sapun lichid cu dozator
 Servetele pentru miini de unica folosinta
  Cos pentru gunoi
Tehinici:
 Timpul minim de repectare este de 30 sec.
 De clatit miinele pina la antebrat
 De aplicat o doza de sapun
 Masati fiecare mina,insistati asupra spatiilor dintre degete
 Miscari roatative cu degetele strinse
 Clatiti
 Uscati prin aplicarea servetelului de unica folosinta
 Inchideti robinetul cu ajutorul servetelului
 Aruncati servetelul in cos fara al atinge
Tehnica efectuarii:
1.A/m imbraca echipamentul medical.
2.Se dezgoloeste mina pina la jumatate de antebrat.
3.Se va lu-a doza prevazuta de sapun lichid.
4.Se va prelucra minutios pielea pina la antebrat timp de 30 sec.
5.Se vor respecta urmatoarele etape:
 Etapa 1-palmele una catre alta.
 Etapa 2-palma dreapta peste degetele miinii stingi sip alma stinga peste degetele
miinii drepte.
 Etapa 3-palma catre palma cu degetele inclestate.
 Etapa 4-degetele inclestate in palme.
 Etapa 5-prelucrarea circular a degetelor in palma opusa si vice-versa.
 Etapa 6-prelucrarea cu miscari rotative,degetele miinii drepte strinse in pala
stinga si vice-versa.
6.La fiecare etapa e necesar de repetat actiunea de 5 ori pina a trece la ce
urmatoare.
7.La finele etapei a 6-a de repetat procedura in aceiasi succesiune,pina se va
obtine o curatire eficienta.
18.Notiuni generale de asepsie si sterilizare.Metodele de sterlizare.Sterilizarea prin
autoclavare a materialelor utilizate in activitatea medico-sanitara.

Asepsia(a-fara;sepsis-putrefactie)-ansamblul de masuri prin care este impiedicat contactul

dintre germeni si plaga.

Sterlizare-reprezinta totalitatea metodelor fizico-chimice de distrugere a tuturor germenilor

patogeni sau saprofiti.

Metodele de sterilizare:

A.Sterilizarea prin aer cald se realizeza cu ajutorul pupinelului,la temperature de 180*C-1

ora.Se pot steriliza :instrumente metalice,obiecte din sticla,ceramica.

B.Sterilizarea prin caldura umeda :

1.Sterlizarea cu vapori de apa sub presiune(auclavarea) cea mai utilizata pentru
materialele si instrumetele chirurgicale.Se pot steriliza :materialul ,oale pentru opertie si
pansamente,obiectele de cauciuc,halite vhirurgicale.Materialul se sterializeaza in cutii
special numite casolete.

2.Fierberea-metoda este abandonata astazi,dar in trecut era folosita pentru sterilizarea

seringilor,se folosesc fierbatoare special,electrice cu temperature de lucru 100*C timp de 30-
40 min.

C.Radiatii ionizate(razele gama)-produce distrugerea microbilor prin excitarea si ionizarea

atomilor materiei cu care vine in contact.Sterilizarea cu raze gama se efectueaza numai in
conditii de uzina.Obiectele pentru sterilizare se impacheteaza ermetic in pachete de
hirtie,polietilena,razele trecind prin pachet nu schimba proprietatile obiectelor.Sunt sterilizate
pulberile,materialul de sutura,instrumentar,manusi,halite,sonde,tuburi.Durata de sterilizare 2-
3 ani.

D.Sterlizarea cu solutii chimice-se sterilizeaza instrumentele de taiat,de cauciuc,aparatele

cu system optic,sondele,tuburi.Se realizeaza sterilizarea prin scufundarea in solutii
chimice,cel mai des sunt folosite:

1.Solutii alcool etilic 96*C-2 ore

2.Solutie sublimat 1:1000; 1:3000-1-2 ore

3.Solutie diacid-1:5000-3-4ore

4.Apa oxigenata 6%-3 ore.

E.Sterilizarea prin caldura uscata:

1.Flambarea-procedeu vechi si imperfect,folosit in conditii de urgent,cu trecerea plin flacara

a instrumentelor metalice sau aprinzind alcoolul turnat peste instrumente.In present se
foloseste doar pentru flambarea gitului fiolelor sau gurii eprubetelor.

2.Incalzirea la incadescenta-distruge instrumentele (este folosita doar la sterilizarea ansei

bacteriologice).

Sterilizarea prin autoclavare a materialelor utilizate in activitatea medico-sanitara

1.Dupa folosirea,instrumentele sunt clatite sub jet de apa calda,fiind indepartate astfel urmele
de singe de pe ele.

2.Imediat dupa primul pas,instrumentele sunt puse in solutie de antiseptic de ex. Sol.orocid
2%(antiseptic fara aldehide),timp de minim 60 min.

3.Dupa ce au trecut cele 60 de min,instrumentele se scot din Solutia de orocid si se clatesc

din nou sub jet de apa calda,apoi se spala individual cu o perie si cu pasta abraziva pentru
indepartarea tuturor corpilor straini de pe ele.
4.Urmeaza un nou process de clatire si uscare,apoi instrumentele se ambaleaza in pungi
autoclavile care se vor sigila.In aceste pungi se plaseaza si marker suplimentari de
sterilizare,care isi schimba culoarea cind instrumentarul a parcurs intreg proceul de
sterilizare.

5.Pungile astfel ambalate sunt trecute in autoclav,unde stau 30 de minute la temperature de

180* si presiune de 2,1 bari.

6.Imediat dupa finalizarea procesului de autoclavare,pungile sunt etichetate sip use in

dulapurile special.Ulterior,la fiecare folosire,se iau din dulapul respective si se utilizeaza
pentru urmatoare procedura.Pungile astfel sterilizate au un termen de valabilitate de 2 luni de
la momentul sterilizarii.Toate instrumentele care depasesc acest termen fara a fi folosite sunt
reambalate si resterilizate.

19.Metodele de sterilizare.Actiunea aerului ferbinte si uscat.

Metodele de sterilizare:

A.Sterilizarea prin aer cald se realizeza cu ajutorul pupinelului,la temperature de 180*C-1

ora.Se pot steriliza :instrumente metalice,obiecte din sticla,ceramica.

B.Sterilizarea prin caldura umeda :

1.Sterlizarea cu vapori de apa sub presiune(auclavarea) cea mai utilizata pentru

materialele si instrumetele chirurgicale.Se pot steriliza :materialul ,oale pentru opertie si
pansamente,obiectele de cauciuc,halite vhirurgicale.Materialul se sterializeaza in cutii
special numite casolete.

2.Fierberea-metoda este abandonata astazi,dar in trecut era folosita pentru sterilizarea

seringilor,se folosesc fierbatoare special,electrice cu temperature de lucru 100*C timp de 30-
40 min.

C.Radiatii ionizate(razele gama)-produce distrugerea microbilor prin excitarea si ionizarea

atomilor materiei cu care vine in contact.Sterilizarea cu raze gama se efectueaza numai in
conditii de uzina.Obiectele pentru sterilizare se impacheteaza ermetic in pachete de
hirtie,polietilena,razele trecind prin pachet nu schimba proprietatile obiectelor.Sunt sterilizate
pulberile,materialul de sutura,instrumentar,manusi,halite,sonde,tuburi.Durata de sterilizare 2-
3 ani.

D.Sterlizarea cu solutii chimice-se sterilizeaza instrumentele de taiat,de cauciuc,aparatele

cu system optic,sondele,tuburi.Se realizeaza sterilizarea prin scufundarea in solutii
chimice,cel mai des sunt folosite:

1.Solutii alcool etilic 96*C-2 ore

2.Solutie sublimat 1:1000; 1:3000-1-2 ore

3.Solutie diacid-1:5000-3-4ore

4.Apa oxigenata 6%-3 ore.

E.Sterilizarea prin caldura uscata:

1.Flambarea-procedeu vechi si imperfect,folosit in conditii de urgent,cu trecerea plin flacara

a instrumentelor metalice sau aprinzind alcoolul turnat peste instrumente.In present se
foloseste doar pentru flambarea gitului fiolelor sau gurii eprubetelor.

2.Incalzirea la incadescenta-distruge instrumentele (este folosita doar la sterilizarea ansei

bacteriologice).

Actiunea aerului ferbinte si uscat:

Aerul fierbinte şi uscat de asemenea influenţează asupra metabolismului şi asupra funcţiei secretorii a
organismului. Băile de contrast au efecte favorabile asupra întregului organism.

Maladiile inflamatorii a articulaţiilor şi artrozele se tratează cu mult mai bine atunci când este vizitată sauna.
Căldura şi umiditatea ridicată creşte schimbul lichidelor interstiţiale care reduc efectele bolii reumatice. În
astmul bronşic, bronşita astmatică, maladiile rahidiene de origine musculară, patologii coronare
asimptomatice este binevenită frecventarea saunei cu scop profilactico-terapeutic. Gravidelor le este
contraindicat vizitarea saunei în perioada primelor 3 luni de sarcină din cauza riscului crescut de avort,
ulterior vizitarea regulată a saunei posedă un efect benefic asupra sistemului cardiovascular şi la reducerea
edemelor.Este contraindicată vizitarea saunei de către persoanele, care suferă de boli inflamatorii acute
interne, hipertiroidism, tumori, infecţii bacteriene, virale şi febrile generale, hipertensiune mai mare de
200mmHg.

20.Gestionarea deseurilor rezultate din activitatea medicala.Definirea

notiunilor.Clasificarea deseurilor(deseuri nepericuloase si periculoase).

Deşeurile reprezintă orice substanţă sau obiect,care sunt eliminate sau sunt supuse eliminării
sau trebuie supuse eliminării în corespundere cu cerinţele legislaţiei naţionale. La deşeuri se
atribuie produsele neutilizate rezultate după finalizarea unui proces/acţiuni şi sunt produse
nesolicitate pentru acest proces/acţiune.
Deşeuri medicale:
 Toate categoriile de deşeuri (solide şi lichide), care provin din instituţiile de asistenţă
medicală, centrele de cercetare şi laboratoare.
 De asemenea, la deșeuri medicale se referă deșeurile produse în cantități mici din alte
surse, ca urmare a procedurilor medicale, inclusiv în condiții habituale (injecții de
insulină, etc...).
Dispoziții generale: Deșeurile rezultate din activitățile curative și profilactice se referă la
categoria de deșeuri medicale!

Clasificarea deşeurilor ( deşeuri nepericuloase şi periculoase)

A) Deșeuri nepericuloase:
 Deșeuri neinfecțioase, componența și natura cărora sunt asociate cu componența și
natura deșeurilor menajere.
 Deșeuri nepericuloase nu conțin componenți periculoși și nu posedă proprietăți, care
potențial ar putea avea efect chimic, toxic sau patogen pentru sănătate și mediu.
Exemple:
• Resturi de produse alimentare
• Deșeuri similare celor menajere
• Flori
• Ambalajul și hârtia necontaminate.
Locurile de formare a deșeurilor nepericuloase: Toate subdiviziunile instituțiilor
medicale, spre exemplu:
• saloane
• bloc alimentar
• birourile
• spațiile și teritoriul comun,
• structurile tehnice.
B)Deșeuri periculoase:
Def. Deșeuri periculoase sunt deșeurile care conțin substanțe sau compuși care prezintă un
risc direct sau indirect pentru sănătate și mediu.
La deșeurile periculoase se referă deșeurile care posedă următoarele caracteristici:
 Explozive
 Oxidante
 Foarte inflamabile
 Inflamabile
 Iritante
 Nocive pentru sănătate și mediu
 Toxice
 Infecțioase
 Teratogene
 Mutagene
 Cancerigene
 Ecotoxice
 Corozive
  Radioactive
21.Colectarea,tratarea si eliminarea deseurilor medicale.
Scopul acestor activități este de a minimiza :
 Impactul deșeurilor asupra sănătății
 Impactul deșeurilor asupra mediului
 Riscurilor asociate cu tratarea deșeurilor
 Costurilor pentru gestionarea deșeurilor.
! Aceste activități se realizează în strictă corespundere cu legislația și sub supravegherea
permanentă.
1. Deșeuri infecțoase
Def. Deșeurile infecțioase, de obicei, conțin agenți patogeni (bacterii, virusuri, paraziți,
ciuperci) în cantitatea și concentrația suficientă care poate provoca maladii la om. Această
categorie se referă la deșeuri periculoase.
Categoria include:
 Deșeuri contaminate cu sânge sau alte fluide biologice
 Culturi şi seturile de agenţi infecţioşi din laboratoare
 Deşeuri de la pacienţii contagioşi din secţiile infecţioase (boxuri).
Exemple:
• Sânge, componentele lui și alte fluide biologice umane.
• Comprese, pansamente, măști, mănuși, alt material care au contactat cu sângele
sau alte fluide biologice umane.
• Obiectele, contaminate cu sângele pacienților supuși dializei (exemplu:
echipamentul pentru dializă – tuburi, filtrele, prosoapele, halatele, șorțurile,
mănușile getabile, etc...).
Locurile de formare a deșeurilor: Locul unde se efectuează diagnosticarea și tratamentul
pacienților
2. Deșeuri extrem de infecțioase
Culturile și substanțele extrem de contaminate, materialul patalogo-anatom, cadavrele
animalelor și alte produse și deșeuri contaminate, sau care au contactat cu substanțe extrem
de contaminate.
Această subcategorie necesită să fie atribuită la deșeuri extrem de periculoase.
3. Deșeuri tăietor-înțepătoare:
Articolele, care pot provoca răni și înțepături ale pielii, indiferent de faptul, este infecțios
sau nu. Această subcategorie de deșeuri necesită considerată ca deosebit de periculoasă.
Exemple:
• Ace
• Seringi, inclusiv autoblocante
• Sisteme pentru transfuzii
• Bisturiile
• Cioburi din sticlă, etc...
 Locurile de formare: Locurile unde se efectuează diagnostica și tratamentul pacienților.
4. Deșeuri farmaceutice
Nivelul de risc al deșeurilor farmaceutice depinde de componență. Nu trebuie de exclus și
utilizarea potențial incorectă al produsului.
Exemple:
• Medicamente cu termen de valabilitate expirat
• Medicamente neutilizate
• Diverse medicamente
• Medicamente contaminate
• Materiale contaminate:
 Cutii și flacoane
 Mănuși
 Flacoane de sub medicamente, etc...
5. Deșeuri farmaceutice
Locul formării:
• Locurile unde se efectuează diagnostica și tratamentul pacienților
• Laboratoare
• Farmacii
Deșeuri citotoxice – subcategoria deșeurilor farmaceutice, care necesită considerată ca
deosebit de periculoasă. Aceste deșeuri pot avea efecte mutagene, teratogene sau
cancerigene. Pentru a asigurarea siguranța, aceste tipuri de deșeuri prezintă o problemă
majoră atât în instituțiile medicale, cât și după colectare și eliminare. Din aceste motive,
gestionarea deșeurilor farmaceutice necesită o atenție deosebită.
Exemple de deșeuri citotoxice:
• Articole și materiale contaminate, rezultate din prepararea/pregătirea și
inocularea medicamentelor (seringi ace, dispozitive pentru dozare, flacoane,
ambalaj)
• Medicamente cu termen de valabilitate expirat, excesul de soluții,
medicamentele returnate din secții
• Urina, masele fecale, masele vomitante ale pacienților, care pot conține
cantități potențial periculoase de medicamente citotoxice inoculate sau a
metaboliților acestora, și care trebuie considerate genotoxic cel puțin 48 de ore,
iar în unele cazuri - până la 1 săptămână după injectare.

6. Deșeuri chimice
Includ substanțe solide, lichide, găzoase care necesită eliminare. Substanța chimică se
atribuie la deșeuri periculoase dacă are una din următoarele caracteristici:
 Toxicitate
 Corozivitate (pH <2 sau pH >12),
 Inflamabil
 Reactivitate:
 Exploziv
 Care reacţionează cu apa
 Sensibil la lovituri
Exemple:
• Substanţe chimice fotografice
• Solvenți halogenați
• Solvenți nehalogenați
• Substanțe dezinfectante
• Aldehide
Locul de formare a deșeurilor, preponderent în :
• Secțiile rentgheno-diagnostice
• Laboratoare
• Farmacii, etc.
• Alcooli
• Acizi
• Soluții de bază
• Oxidanți
7. Deșeuri radioactive
Deșeurile radioactive se produc, de regulă, în rezultatul activităților de cercetare,
diagnostic și tratament al pacienților oncologici.
Majoritatea deșeurilor radioactive au o durată de înjumătățire scurtă. Deșeurile
radioactive sunt deosebit de periculoase.
Locurile de formare a deșeurilor, preponderent în:
 Secţiile pentru tratamentul pacienţilor oncologici, radioterapie;
 Laboratoarele de medicină nucleară
 Laboratoarele de cercetări
8.Deșeuri radioactive
Exemple:
• Surse de radiații închise
• Deşeuri cu nivel scăzut de radiații (ex: hârtia, absorbante, tampoane,
sticlă, seringi, flacoane).
• Resturi de materiale radioactiv și soluţiile neutilizate în timpul sesiunilor.
• Resturi de reactivi,utilizați în radio-imunoanaliză, precum și uleiurile de pompă
contaminate.
• Scurgerile substanţelor radioactive şi a materialelor utilizate pentru
decontaminare.
 • Urina şi masele fecale ale pacienţilor supuşi unui diagnostic sau tratament
cu surse închise de radionucliizi.
Lichide cu un nivel mic de radioactivitate rezultate ca urmare a procesului de
curăţare, decontaminare a echipamentelor.
9.Deșeuri anatomo-patologice:
Materiale, pentru eliminarea cărora sunt prevăzute proceduri speciale, dictate de
considerente bioetice. De regulă, materialul anatomo-patologic nu prezintă pericol, dar
necesită o atenție deosebită.
Exemple:
• Țesuturi
• Organe
• Sângele și fluide
• Alte rezultat intervențiilor chirurgicale și autopsii
• Embrionii umani
• Cadavrele animalelor
Locurile de formare a deșeurilor: Secțiile curative, chirurgicale, pato-morfologice,
băncile de sânge.

III. Colectarea, tratarea şi eliminarea deşeurilor medicale.

Transportarea şi depozitarea deşeurilor:

1. Transportarea deşeurilor va fi organizată cu regularitate, ţinând cont de volumul
generat de deşeuri şi aducerea acestora la punctele de colectare şi punctele de
depozitare intermediară.
2. Transportarea va avea loc în orele de activitate redusă în instituţiile medico-sanitare.
3. Transportarea trebuie să fie efectuată doar pe rutele stabilite.
4. Pentru transportarea deşeurilor se vor folosi doar cărucioarele desemnate special
acestor scopuri.
5. E necesar de elaborat un plan de deservire tehnică şi curăţare a mijloacelor de
transport.
6. Operaţiunile de colectare şi transportare a deşeurilor medicale vor fi realizate separat:
iniţial va fi finalizată operaţiunea de colectare a deşeurilor, ulterior acestea vor fi
transportate.

Spaţiul pentru depozitarea centralizată a deşeurilor trebuie să corespundă următoarelor

exigenţe:
1. Să asigure păstrarea sigură, fapt pentru care la intrarea în încăpere trebuie să fie
plasat un indicator, marcând spaţiul pentru depozitarea materialelor contaminate.
2. Să nu fie accesibil pentru insecte şi paraziţi, să fie bine iluminat şi aerisit.
3. Încăperea va fi amplasată separat de alte zone de depozitare a deşeurilor şi să
asigure o curăţare şi dezinfectare rapidă.
 4. Încăperea va avea o suprafaţă suficientă pentru depozitarea cantităţilor
corespunzătoare de deşeuri.
5. Inventarul pentru curăţare, costumele de protecţie, pungile şi recipientele vor fi
păstrate în apropierea spaţiului pentru depozitarea centralizată.
6. Punctul pentru depozitarea centralizată va fi accesibil pentru mijloacele de
transport (cărucioare) şi pentru efectuarea dezinfectării.
7. Curăţarea şi dezinfectarea vor fi efectuate cu regularitate.
8. Durata maximală de aflare în depozitul ce nu este echipat cu instalaţii frigorifice:
9. Pentru a marca depozitarea deşeurilor contaminate în spaţiul dat, la intrarea în
încăpere va fi plasat simbolul ce indică hazard biologic.
Spaţiul va fi racordat la sistemul de canalizare al instituţiei medico-sanitare în cauză.

22.Riscurile pentru sanatate si pentru mediu a deseurilur rezultate din activitatea

medicala.
Sunt supuse riscului persoanele care se află în instituția medicală:
 Asistentele medicale
 Medicii
 Personalul tehnic şi administrativ
 Pacienţii
 Vizitatorii
 Angajaţii serviciilor auxiliare:
• Spălătorii
• Activitatea cu deşeurile
• De transport
De asemenea riscului sunt supuse persoanele din afara instituției medicale:
 Populaţia locală
 Angajaţii serviciilor de salubrizare
 Angajaţii poligoanelor de deşeuri
 Măturătorii

23.Segregarea deseurilor-definitie,scop si obiective.Componentele segregarii.

1.Segregarea înseamnă păstrarea diferitor tipuri de deşeuri pe categorii definite, şi
anume facilitarea gestionării sigure ale deșeurilor,
separarea deșeurilor reciclabile de deșeurile periculoase, cu ertitudinea
că deșeurile vor fi tratate în conformitate cu gradul lor de periculozitate,
şi reducerea costurilor pentru transportare, tratare și eliminare.
Diferite tipuri de deşeuri necesită diferite tipuri de ambalare, gestionare, depozitare și
transportare.
 Segregarea la locul de generare reprezintă unul din elementele cheie în
gestionarea deșeurilor!!!
• Segregarea trebuie să fie aplicată de la punctul de generare, pe parcursul colectării
complete, transportării, depozitării, tratamentului și eliminării finale.
• Calitatea sistemului de segregare depinde de nivelul de implementare și supervizare și
poate fi atinsă prin instruirea permanentă a specialiștilor care acordă asistență
medicală.
• Deșeurile segregate nu trebuie să fie amestecate pe parcursul transportării și
depozitării.
! Daca deșeurile periculoase și nepericuloase sunt amestecate, trebuie să fie
considerate și tratate ca deșeuri periculoase.
Segregarea corectă este responsabilitatea clară a fiecărui specialist la locul de generare a
deșeurilor indiferent de post (principiul „obligația de vigilență“) .
La determinarea dacă deșeul este periculos sau nepericulos este obligator respectarea
principiului de “Precauțiune”:
• Pacientul se consideră infecțios dacă nu sunt dovezi pentru negarea afirmației;
• Sîngele și alte fluide biologice sunt considerate ca potențial infecțioase;
• Dacă sunt suspiciuni cu referire la periculozitatea unor sau alte deșeuri, ele
trebuie atribuite grupului de deșeuri cu cel mai înalt risc.
Pentru asigurarea siguranței, procesul de segregare a deșeurilor include câteva activități:
• Ambalarea
• Folosirea sistemului codurilor de culori
• Etichetarea și marcarea cu simboluri
2.Ambalarea
Diferite tipuri de deșeuri necesită diferite modalități de ambalare și depinde de:
• Riscurile determinate de deșeuri de ex.:
– Folosirea containerelor cu pereți impenetrabili pentru deșeuri ascuțite,
– Folosirea containerelor cu ecrane de plumb pentru deșeuri radioactive.
• Proprietăți fizico-chimice diferite ale deșeurilor de ex.:
– Folosirea containerelor rezistente pentru păstrarea substanțelor chimice.
• Metode diferite necesare pentru tratare de ex.:
– Folosirea pungilor autoclavabile pentru deșeurile infecțioase la tratarea cu aburi
Ambalarea materialelor trebuie să asigure siguranță în gestionare și transportare.

24.Importanta codului de culori in segregarea deseurilor.Cerintele pentru diferite

categorii de deseuri.

Codul de culori înseamnă combinarea diferitor grupuri de deşeuri cu caracteristici

”similare” ale pericolului într-un grup mai mare și permite identificarea rapidă și simplă
a grupului de deșeuri după culoarea corespunzătoare a ambalajului.
 Această metodă facilitează procesul de segregare a deșeurilor, decade necesitatea de a
evalua riscurile pentru tipurile de deșeuri în fiecare caz separat;
 Permite ca procesul de sortare să fie clar, chiar și pentru specialiștii cu un nivel de
calificare și instruire generală scăzut;
 Va fi folosit pe întregul lanț al gestionării deșeurilor (segregare, colectare, depozitare,
transportare, eliminare);
Recomandări generale:
• Culori aprinse pentru deșeuri periculoase (roșu, galben, oranj)
• Culori reci pentru cele reciclabile (albastru, verde, etc.)
• Culori neutre pentru deșeuri generale (negru, etc.)
1. Etichetarea
După segregare, deșeurile periculoase necesită etichetare pentru a asigura ca:
 Personalul care responsabil pentru lucru și colectarea deșeurilor cunoaște despre
caracteristica deșeurilor periculoase și ce pericol prezintă acestea
 Eliminarea deșeurilor să fie efectuată în conformitate cu înscrierile pe etichetă
 Etichetele vor permite identificarea trasabilității deșeului de la punctul de producere
până la eliminarea finală.
Eticheta trebuie sa fie completată cu acuratețe și trebuie să conțină următoarele
informații:
• Tipul deșeurilor,
• Locul/sursa de generare (salon sau secție)
• Data generarii,
• Numele persoanei ce a completat eticheta,
• Simbolul pericolului

In cazul transportării în exterior:

 Numărul și specificațiile în conformitate cu cerințele UN
 Simbolul pericolului în conformitate cu Recomandările UN
I. Cerinţele pentru diferite categorii de deşeuri .
1. Codul culorii: Negru
• Ambalarea:
pungi de plastic din polietilenă sau polipropilenă, container de calitate acceptabilă
cu capacitate suficientă
• Etichetarea:
In cazul efectuării investigării:
– Sursa de generare a deșeului și
– Cantitatea deșeului
• Simbol:
lipsește
2. Codul culorii: Verde
• Ambalarea:
– Container de plastic,
– Pungi de plastic,
– Cutii carton utilizate
• Simbol:

• Etichetare:
– Tipul deșeului reciclabil,
– Sursa de generare,
– Cantitatea deșeurilor
3. Codul culorii: Galben
• Ambalarea:
- Pungi impermiabile,
– Containere sau,
– Alte vase
• Simbol: Lipsește
• Etichetarea:
– “Deșeuri patologice”
– Notă
3.1Codul culorii: Galben
• Ambalarea:
– Pungi puternice de plastic de bună calitate.
– Pungile se plasează în containere, dotate cu pedală, sau cu capac în care punga
este suspendat.
– Pe parcursul transportării în exterior containere rigide trebuie să servească ca
ambalaj secundar.
• Simbol:

• Etichetare:
– “Pericol! Deșeuri infecțiose”
– Notă
– Pentru transportarea în exterior: Informații în conformitate cu recomandările
UN.
3.2 Codul culorii: Galben
• Ambalarea:
– Containere din carton sau masă plastică impermeabile, cu pereți impenetrabili
și capac.
– Trebui să aibă capac ce nu permite extragerea conținutului, toartă ce nu
contactează cu deșeurile infecțioase.
• Simbol:

• Etichetarea:
– “Pericol! Deșeuri infecțioase”
– Notă
– Pentru transportarea externă: Informații în conformitatea cu regulamentele UN
4. Codul culorii: Cafeniu
Ambalarea: Depende de caracteristicele specifice și pericole
• Cutii de carton specifice (ambalaje în care au fost vîndute),
• Containere sau alte ambalaje sigure.
 Simbol:
• Depende de tipul de pericol cum ar fi: Toxic, Ușor inflamabil, Pericole Mixte,
Periculos pentru mediu.
 Etichetarea:
• “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”,
• Notă,
• Pentru transportarea în exterior: Informații în conformitate cu recomandările
UN.
4.1Codul culorii: Cafeniu
Ambalarea: container impermeabil din plastic
 Simbol:
• Celulă în fază de telofază
• Deșeuri mixte
 Etichetarea:
• “Pericol! Deșeuri farmaceutice periculoase”,
• Notă
• Pentru transportarea în exterior: Informații în conformitate cu recomandările UN.
4.2Codul culorii: Cafeniu
Ambalarea:
• Containere rigide cu capac etanș, destinate special pentru substanțe chimice (vase
care au fost folosite la vânzarea substanțelor chimice),
• Trebuie de evitat amestecarea diferitor tipuri de deșeuri periculoase, pentru a
preveni reacțiile indezirabile!
 Simbol:
• Depinde de tipul de pericol, cum ar fi such as: Toxic, Ușor inflamabil, Pericole
Mixte, Periculos pentru mediu
 Etichetarea:
• “Pericol! Deșeuri chimice periculoase”
• Notă
 • Pentru transportarea în exterior: Informații în conformitate cu recomandările UN.
5. Codul culorii: Lipsește
 Ambalarea: Containere aprobate
 Simbol:

• Etichetarea:
– “Atenție! Deșeuri Radioactive”,
– Tipul de radionucleid,
– Nivelul de radiații la data stocării (la data începerii stocării),
– Perioada necesară de stocare,
– Pentru transportarea în exterior: Informații în conformitate cu recomandările
UN.
25.Sectia de internare.Structura si amenajarea sectiei de internare.

I. Structura şi amenajarea secţiei de internare.

Fiecare pacient la internarea în spital este primit de către serviciul de
internare.Internarea în spital se face pe baza îndreptărilor emise de Centrul Medicilor
de Familie, prin transfer de la alte unităţi spitaliceşti, transportări urgente cu
salvarea, adresărea pacienţilor în cazul înrăutăţirii stării lor.Secţia de internare se află
în apropierea intrării în spital şi este uşor accesibilă pentru transportarea şi primirea
pacienţilor.
Serviciul de internare se ocupă cu:
1. Internarea şi înregistrarea pacienţilor.
2. Acordarea ajutorului de urgenţă.
3. Examenul medical şi stabilirea diagnosticului preventiv.
4. Prelucrarea sanitară.
5. Transportarea pacienţilor internaţi în secţii.
Secţia de internare are în structura sa:
1. Vestibulul.
2. Registratura.
3. Cabinete de examen medical.
4. Săli de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale urgente.
5. Izolator pentru bolnavii infecţioşi.
6. Punctul sanitar.
7. Cabinetul medicului de serviciu.
8. Laborator de urgenţă.
9. Cabinet radiologic.
10. Veceu.
Serviciul de internare din spitalele mari mai dispune de saloane pentru diagnostic,
salon antişoc, salon pentru bolnavii cu infarct miocardic şi punct traumatologic.
Vestibulul este o sală de aşteptare pentru bolnavi şi rudele lor, aici se aliă mobila
necesară, fotolii, măsuţă, diverse informaţii, privind regimul intern al spitalului şi
educaţia sanitară.
 Registratura este cabinetul asistentei medicale de gardă, unde se înregistrează
bolnavii internaţi şi se completează documentaţia medicală necesară. Asistenta
medicală înregistrează informaţia despre bolnav în baza de date a spitalului şi în
registrul de evidenţă a bolnavilor internaţi, completează pentru fiecare bolnav foaia
de titlu a foii de observaţie clinică.
În caz de internare a accidentaţilor în urma diverselor accidente rutiere etc.,
datele despre bolnav se înregistrează într-un registru special şi se comunică
informaţia organelor de poliţie.
Dacă lipsesc actele şi nu sunt posibilităţi de a obţine date despre bolnavul ce se
află în stare de inconştienţă, internarea lui se fixează în registru şi calculator sub
numele „Necunoscut" şi imediat se comunică organelor de poliţie.
In cazul depistării pediculozei datele despre pacient şi prelucrarea sanitară se
înregistrează într-un registru special (F-20), şi se completează înştiinţarea pentru
Centrul sanitaro-antiepidemic din circumscripţia sanitară a bolnavului.
Cabinetul de examen medical este predestinat examinării pacientului de către
medic. Acest cabinet este prevăzut cu banchete, scaune, masă, lavuar, utilajul pentru
antropometrie.
Aici bolnavul se examinează; se măsoară: Ps.,T.A.,temperatura
se stabileşte diagnosticul preventiv. Dacă diagnosticul nu poate fi stabilit, bolnavul se
izolează şi se cheamă medici specialişti care se vor consulta şi vor stabili
diagnosticul preventiv.
Sălile de tratamente, pansamente şi de intervenţii chirurgicale urgente sunt
prevăzute cu tot utilajul necesar pentru acordarea ajutorului medical de urgenţă.
Punctul sanitar serveşte pentru prelucrarea sanitară a pacientului şi este format
din vestiar, sală de baie.
Secţia de internare este asigurată cu un număr suficient de brancarde şi cărucioare
pentru transportarea bolnavilor în secţie.

26.Regimul sanitar in sectia de internare.

În scopul prevenirii infecţilor intraspitaliceşti în secţia de internare se respectă strict
cerinţele regimului sanitaro-antiepidemic :
1. Medicul examinează toţi bolnavii în secţia de internare cu scopul depistării la
timp a bolnavilor cu boli infecţioase, izolării şi transferării lor urgente în
spitalul de boli infecţioase .
2. În cazul depistării unei boli infecţioase, încăperea şi toate obiectele cu care a
contactat bolnavul sunt supuse dezinfectării.
3. Transportarea bolnavilor infecţioşi din secţia de primire se efectuează
pe brancardă, care apoi se dezinfectează.
4. Examinarea fiecărui bolnav se efectuează pe canapea acoperită cu muşama, care
se dezinfectează după fiecare bolnav.
5. Fiecare bolnav va fi supus prelucrării sanitare în dependenţă de starea generală,
într-o în punctul sanitar.
6. Obligatoriu bolnavii sunt supuşi controlului la pediculoza şi în caz de necesitate
prelucrării sanitare conform standardului Forma – 20.
7. După efectuarea prelucrării sanitare bolnavul primeşte lenjerie curată şi ciupici.
8. Curăţenia umedă curentă în secţia de internare se efectuează de 2 ori pe zi, iar
curăţenia generală o dată în 7 zile, cu folosirea soluţiilor dezinfectante.
 9. Inventarul se marchează şi se păstrează în locurile corespunzătoare marcajului.
10. Secţia de internare e asigurată cu medicamentele şi utilajul necesar pentru
internarea pacienţilor, oferirea îngrijirilor şi acordarea primuliu ajutor la
necesitate.
27.Activitatea asistentului medical la inernarea pacientului.Documentatia
medicala in sectia de internare.Metodele de transportare a pacientilor in sectie.

1.Internarea în spital constituie un evenimentimportant în viaţa bolnavului; el se

desparte de mediul său obişnuit şi, în stare de infirmitate sau semiinfermitate este
nevoit să recurgă la ajutorul oamenilor stăini. Această situaţie, împreună cu boala, îi
creează anumite stări emotive, de care personalul care primeşte bolnavul trebuie să
ţină seama, menajîndu-l cît mai mult.
Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este
hotîrîtor pentru cîştigarea încrederii lui, factor indespensabil pentru asigurarea unei
colaborări sincere între bolnav şi personalul de îngrijire, în vederea recîştigării
sănătăţii celui internat.
La internare asistenta medicală înscrie bolnavii în registrul de internări; tot aici
se completează foia de observaţie clinică şi datele de identitate. În cazul internării
unor persoane găsite în stradă, fără actele necesare identificării lor, asistenta de la
serviciul de internare va înştiinţa imediat organele de poliţie, îar în registrul de
internări persoana va fi înscrisa sub numele ,,necunoscut”. Bolnavii vor fi supuşi
obligatoriu controlului la pediculoza,la necesitate va prelucra conform standardului
Forma – 20. În cazul depistării unei boli infecţioase, încăperea şi toate obiectele cu
care a contactat bolnavul vor fi supuse dezinfectării.
Va determina datele antopometrice şi le va înregistra în foia de observaţie clinică.
2.Documentatia medicala in sectia de internare:
 Registrul de evidenta a bolnavilor internati ;
 Registrul de evidenta curateniei in saloane;
 Registrul de control al t*C in frigider;
 Registru de evidenta medicamentelor.
3.Metodele de transportare a pacientilor in sectie:

Modul de transportare a pacientului este determinat de către medic. Prin transportare

bolnavul este dus la locul de acordare a asistenţei medicale şi de tratament sau dintr-o
instituţie curativă, secţie în alta. Transportarea efectuată cu atenţie faţă de pacient, ţinînd
cont de afecţiunea de care suferă acesta, permite evitarea agravării stării pacientului şi
apariţia diverselor complicaţii.
Pacienţii pot fi împărţiţi în 2 grupuri: transportabili, adică în stare să suporte
transpostarea: culcat , şezînd, semişezînd şi netransportabili, adică pacienţii pentru care
transportarea poate să le ameninţe viaţa.
Pacienţilor netransportabili li se acordă pe loc asistenţa medicală necesară, apoi ei sunt
transportaţi în secţia de reanimare. În funcţie de gravitatea afecţiunii, de scopul transportării,
de distanţă, transportul se face cu : brancarda, cărucior – fotoliu, mijloace improvizate în caz
de urgenţă (cu braţele încrucişate, cu plapuma, în braţe etc.), ambulanţe, avioane sanitare
etc...
 Pacienţii în stare satisfăcătoare sunt însoţiţi în secţie de personalul medical cu
documentaţia medicală îndeplinită. Bolnavii slăbiţi, invalizii, pacienţii în vîrstă se transportă
mai des cu căruciorul-fotoliu.
Bolnavii gravi se transportă cu brancarda. Pentru transportarea pacientului, brancarda se
dezinfectează, se aşterne o saltea în husă (care după fiecare pacient se dezinfectează ), apoi
un cearşaf, la nevoie se acoperă cu muşama, pernă subţire, plapumă.Pacientul se informează
asupra scopului transportării şi locului unde va fi transportat. În cazul în care pacientul are
instalate: perfuzie, sonde, drenuri etc., se vor lua măsuri de siguranţă, fixarea, sprijinirea lor
în funcţie de durata şi condiţiile de transport. Se pregăteşte documentaţia pacientului.

28.Determinarea datelor antropometrice.

Antropometria este totalitatea de metode şi procedee pentru măsurarea corpului
omenesc.
Ea include: determinarea masei corpului, înălţimea, perimetrul cutiei toracice şi a
abdomenului.
Înălţimea se măsoară cu antropometrul. Instrumentul constă dintr-o platformă,
bară verticală gradată, planşetă orizontală ce se deplasează de-a lungul barei
verticale.
Pentru a determina înălţimea corpului pacientul se ajută la necesitate să se
dezbrace în lengeria de corp şi să se descalţe. Se aşează pe platforma antropometrului
în aşa fel încît călcîile, fesele, omoplaţii şi ceafa să se atingă de bara verticală a
antropometrului, capul trebuie să fie în aşa o poziţie încît marginile exterioare ale
conductului auditiv extern şi unghiul extern al orbitei să fie pe aceeaşi linie
orizontală . Planşeta orizontală mobilă a antropometrului se coboară pe creştetul
capului şi se măsoară înălţimea bolnavului, după diviziunile de pe marginea de jos a
planşetei.
Pacientul se ajută să coboare de pe platforma antropometrului iar antropometrul
se dezinfectează. Datele înălţimii se notează în fişa de observaţie clinică.
Determinarea masei corpului se efectuează cu cîntarul medical în ziua internării
pacientului în spital, apoi cel puţin o dată pe săptămînă, la necesitate se face şi mai
des.
Pentru a urmări dinamica masei corpului, pacientul va fi cîntărit totdeauna în
aceleaşi condiţii: dimineaţa, pe nemîncate, în lenjerie de corp, după evacuarea vezicii
urinare şi a intestinului.
Pentru cîntărirea pacientului, cîntarul se echilibrează :închizătorul se închide,
pacientul se ajută la necesitate să se dezbrace în lenjeria de corp şi să se descalţe de
încălţăminte. Se ajută să se urce în mijlocul platformei cîntarului, închizătorul se
deschide şi greutăţile se mută pe braţele pîrghiei spre stînga, pînă cînd pîrghia ajunge
la acelaşi nivel cu punctul de control, închizătorul se închide şi se sumează indicii de
pe braţul de jos - 1 diviziune - 1kg., şi cel de sus - 1 diviziune -100g.
Pacientul se ajută să coboare de pe platforma cîntarului. Cîntarul se dezinfectează
după fiecare pacient. Rezultatul se comunică pacientului şi se notează în fişa de
observaţie clinică.
Perimetrul cutiei toracice se măsoară cu o panglică centrimetrică moale. Pentru
aceasta pacientul se dezbracă în lenjerie de corp pînă la jumătate, panglica
centimetrică se aplică pe cutia toracică la spate : sub unghiurile de jos ale
omoplaţilor, iar în faţă la nivelul coastei a IV, mîinile pacientului trebuie să fie lăsate
în jos, respiraţia liniştită, măsurările se fac în timpul unei respiraţii liniştite, apoi a
inspiraţiei şi expiraţiei maxime.
Perimetrul abdominal se măsoară cu panglica centimetrică, care se aplică în
spate: la nivelul vertebrei a III lombară şi în faţă la nivelul ombilicului. La bolnavii
cu ascită perimetrul se măsoară zilnic, dimineaţa pe nemîncate.
Mărirea perimetrului abdominal poate fi un indiciu după care se recunoaşte
acumularea lichidului peritoneal. După fiecare pacient, panglica centrimetrică se
dezinfectează. Datele se notează în fişa de observaţie clinică.
29.Asigurarea conditiilor igienice bolnavului la internare.
Igiena corporală a bolnavului începe încă de la internare, ea însă rămîne şi pe mai departe în
atenţia asistentei medicale, constituind unul dinre factorii esenţiali ai vindecării. Neglijarea
igienei corporale scade capacitatea funcţională a pielei şi reduce posibilităţile de apărare şi
regenerare ale organismului.
După examenul medical şi stabilirea diagnosticului, bolnavul trece prelucrarea sanitară.
Necesitatea prelucrării sanitare o hotărăşte medicul de gardă. Bolnavii în stare foarte gravă se
îndreaptă în secţia de terapie intensivă fără a trece prelucrarea sanitară.
Prelucrarea sanitară se efectuează în punctul sanitar şi include:
- Examinarea corpului bolnavului
- Examinarea părţii păroase a corpului pentru depistarea pediculozei
- Tunsul părului
- Bierberitul
- Scăldatul la duş sau în baie
- Baia parţială
- Tăierea unghiilor
- Pieptănatul

Prelucrarea sanitară generală.

Pentru efectuarea băii generale ( în cadă sau sub duş ) asistenta medicală pregăteşte : camera
de baie, se verifică temperatura din cameră care trebuie să fie 21 – 24 °C, curăţenia generală
: cada înainte şi după utilizare se dezinfectează .
Materiale:
- Termometrul de apă
- Săpun
- Şampon
- Burete
- Mănuşi de baie
- Prosop
- Lenjerie curată
Dacă baia generală se efectuează în cadă, atunci în ea se toarnă apă 2/3 din volum, la
început se toarnă apă rece, apoi fierbinte. Asistenta medicală verifică temperatura apei cu
termometrul de apă, ea trebuie să fie 37-38 °C. Bolnavul se ajută să se aşeze în cadă şi să nu
lunece, la picioare se instalează un suport de lemn. Bolnavul poate fi lăsat să se spele singur,
dar asistenta trebuie să–l supravegheze, avînd grijă de starea lui generală, de puls şi
respiraţie. În caz de înrăutăţire a stării pacientului, asistenta medicală acordă ajutorul de
urgenţă.
Duşul este o metodă mai blîndă şi mai igienică decît baia în cadă. Baia poate fi executată
sub duşul fix sau duşul mobil. Bolnavul este aşezat în cadă pe un scaun sau un grătar de
lemn, temperatura aperi 37-38°C , sub o presiune a apei nu prea înaltă. În numeroase cazuri
asistenta medicală efectuează prelucrarea sanitară a pacientului în întregime. Spălarea se va
face după o ordine bine stabilită, care trebuie respectată : faţa, capul, urechile, gîtul,
membrele superioare, surafaţa anterioară a toracelui, abdomenul, suprafaţa posterioară a
toracelui, regiunea lombară, membrele inferioare de sus în jos, organele genitale şi la urmă
regiunea anală. Baia durează 15-20 minute. După baie asistenta medicală ajută bolnavul să
iasă din cadă , să se şteargă, să îmbrace lengeria curată, să se pieptene, să-şi taie unghiile.
Pacienţilor în stare gravă li se efectuează prelucrarea sanitară parţială, adică spălarea
corpului pe regiuni. Pentru efectuarea băii parţiale asistenta medicală pregăteşte
materialele necesare :
- Lighean
- Cană de 3 -5 l
- O mănuşă de cauciuc
- 2 mănuşi de baie de culori deosebite
- Muşama
- Săpun
- Termometru de apă
- Bazinet
- 2 prosoape albe
- 3 prosoape de culori diferite
- Pudră de talc
- Lenjerie curată
30.Prelucrarea sanitara in pedicloza.

Pediculoză (de la latinescul pediculus – păduche) este o manifestare morbidă provocată

de parazitarea păduchelui de cap, de corp sau a păduchelui lat. Păduchii depun ouă (lindini)
acoperite cu un tegument de chitină. Lindinile se lipesc de păr, mai aproape de rădăcină sau
de firele ţesăturilor. Ele sunt de culoarea cenuşie- albicioasă şi se observă uşor cu ochiul
liber, mai ales în regiunile occipitale, parietale şi temporale. Semnele principale ale
pediculozei sunt: pruritul, leziuni de grataj, crustele impetiginoase, prezenţa lindinelor şi
insectelor.
În secţia de internare toţi pacienţii obligatoriu sunt supuşi examinării la pediculoză.
Această examinare trebuie facută cu mult tact şi prudenţă pentru a nul jigni pe bolnav. În
cazul depistării pediculozei ( lindini, păduchi) se efectuează deparatizarea completă şi relativ
rapidă înante ca pacientul să ajungă în salon, deoarece păduchii transmit diverse boli
infecţioase (tifosul exantimatic, febra recurentă etc.) Prelucrarea sanitară în pediculoză se
efectuează în punctul sanitar de către asistenta medicală, conform ord. MS RM.
Conţinutul trusei pentru petrecerea prelucrării în peduculoză:
1. Sac de muşama pentru colectarea hainelor bolnavilor
 2. Căldare de zinc pentru arderea sau dezinfecţia părului
3. Muşama
4. Mănuşi de cauciuc
5. Foarfece
6. Peptene cu dinţii deşi
7. Maşină de frezat
8. Şorţ de muşama
9. Halat, bonetă
10. Cronţang
11. Burete
12. Basma de muşama
13. Prosop
14. Soluţie dezinfectantă
15. Soluţii contra pediculozei:
 Sol. Nitifor
 Sol. Carbofos 0,15 %
 Sol. Highia 1% (15-20ml., sau depinde de gradul de contaminare)
 Sol. Medifox (2- 4 ml.+30 -100ml. apă)
16. Sol. oţet 6 %
17. Şampon
18. Două scutece
Tehnica:
1. Asistenta medicală îmbracă halatul, boneta, şorţul de muşama şi mănuşi de cauciuc.
2. Pe banchetă se aşterne o muşama, apoi se aşează bolnavul.
3. Umerii se acoperă cu o muşama, apoi un scutec.
4. Din al 2-lea scutec se face un sul şi se înconjoară cu el capul în jurul părţii păroase,
pentru a preveni scurgerea soluţiei în ochi.
5. Cu ajutorul unui burete, fixat pe cronţang, se prelucrează părul bolnavului şuviţă cu
şuviţă de la rădăcină spre vîrf.
6. Părul prelucrat se acoperă cu basma de muşama pe 20-30 minute, ( Nitifor- 40 minute).
7. După expirarea timpului, părul se clăteşte de soluţie, se spală cu şampon.
8. Se clăteşte cu soluţie caldă de oţet 6% apoi părul se piaptănă bine cu un pieptene des
10 minute.
9. Se efectuează controlul prelucrării manual şi vizual.
10. Se înregistrează în registrul F-20.
La depistarea pediculozei la bărbaţi cu consimţămîntul pacientului părul se tunde, se
strînge într-un vas marcat şi se arde. Lenjeria de corp a bolnavului şi echipamentul în care
asistenta medicală a efectuat prelucrarea se strînge aparte în saci de muşama şi se transmit la
dezinfecţie. Încăperea şi obiectele cu care a contactat bolnavul se supun prelucrării cu soluţii
dezinfectante. Bolnavul se ţine sub supraveghere, în caz de necesitate prelucrarea sanitară se
repetă , în secţia curativă unde a fost internat.
În cazul depistării pediculozei, asistenta medicală din secţia de internare face o
însemnare în foaia de observaţii clinică a pacientului (F – 20 pozitiv), înregistrează datele
depistării şi prelucrării sanitare într-un registru special, păstrat în secţia de internare ( F - 20)
şi anunţă centrul sanitaro- antiepidemic din circumscripţia sanitară a bolnavului.
 31.Structura si amenajarea sectiei stationarului.
Secţia de spital este partea componentă dotată cu paturi care asigură asistenţă într-o anumită
specialitate a bolnavilor spitalizaţi.

Ea cuprinde în mod obişnuit:

1. Saloane pentru bolnavi (bărbaţi, femei)

2. Postul de gardă al asistentei medicale
3. Sala de tratamente, pansamente
4. Cabinete pentru: medici, asistente, infirmiere
5. Holul
6. Sufragerie şi bufet
7. Sala pentru clisme
8. Depozit
9. Viceu
Secţiile se grupează pe baza specialităţilor:

1. Terapie
2. Chirurgie
3. Pediatrie
4. Obstetrica – ginecologie
5. Urologie
6. Oftalmologie…
În spitalele mari secţia de terapie se diferenţiază mai departe:

a) Cardiologie
b) Hematologie
c) Pneumologie
d) Endocrinologie…
Celula principală a blocului curativ de spital este salonul. Saloanele pot fi pentru 1 – 4 paturi
maximum 6 paturi în dependenţă de tipul de instituţie curativă.

Conform regulilor igienice fiecărui bolnav trebuie să – i revină 25 m3 de aer, temperatura

aerului în salon trebuie să fie 18 – 20oC, aerisirea 2-3 ori pe zi.

Pereţii în saloane trebuie să fie vopsiţi cu vopsea în ulei pentru a fi prelucraţi mai uşor,
podelele acoperite cu linoleum fără crăpături. Saloanele trebuie să fie mobilate cu: paturi,
noptiere, scaune, masă, lavuar şi frigider. Mobila principală a salonului este patul.
Amplasarea paturilor se face la distanţe egale în aşa fel încît să fie accesibile din toate
direcţiile, distanţa dintre paturi trebuie să fie de 1m.

Iluminatul artificial să fie difuz şi indirect sau semidirect, apropiindu-se cît mai mult de
lumina naturală. La fiecare 20 – 30 paturi în secţie se găseşte un post de gardă al asistentului
medical, pentru bolnavii gravi se organizează un post individual.
Postul de gardă al asistentei medicale este situat în coroidor în aşa fel ca asistenta medicală
să vadă toate saloanele, este utilat cu o masă cu sertare care se încuie pentru păstrarea
registrelor şi foilor de observaţie. Pe masă trebuie să se afle un telefon, lampă de noapte,
alături un frigider pentru păstrarea medicamentelor uşor alterablie şi lavuar.

Coridoarele în secţie să fie cît mai largi pentru a permite circulaţia cu brancarde şi
transportul bolnavilor cu paturi, lăţimea minimă admisă este de 2,5m. Amenajarea holului cu
plante, fotolii trebuie să creeze o atmosferă plăcută pentru bolnavi, fără ca aceasta să
contravină normelor elementare de igienă spitalicească.

Sala de tratamente şi pansamente să fie aşezată de preferinţă în aripa de nord a clădirii

pentru a primi o iluminaţie mai uniformă. Sălile sunt dotate cu mobilier în funcţie de
specificul investigaţiilor şi tratamentelor care se execută în secţia respectivă.

Bufetul trebuie să fie dotat cu vasele necesare pentru încălzirea şi distribuirea alimentelor,
surse de apă caldă şi rece, pupinel pentru sterilizarea veselei, frigider.

Baia trebuie să cuprindă cada, duşuri fixe şi mobile. Unele saloane au grup sanitar propriu.
Apa caldă trebuie să se găsească totdeauna la dispoziţie în cantităţi nelimitate.

32.Dezinfectarea incaperilor,mobilierului si obiectelor de ingrijire a bolnavului.

În obligaţiile asistentului medical întră respectarea regimului sanitaro – aniepidemic în

secţia staţionarului.

Acest regim include:

1. Efectuarea curăţeniei umede a tuturor încăperilor.

2. Menţinerea curăţeniei.
3. Prelucrarea sanitaro – igienică a bolnavilor.
Curăţenia generală în salon.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţie: Odată pe săptămînă în mod obligatoriu conform ord.MS RM

Materiale necesare:

1. Echipament de lucru
2. Sol. H2O2 3%, 6%
3. Detergent
4. Vase marcate
5. Căldări pentru pentru pereţi şi pentru podele marcate
6. Perii
7. Teu marcat
8. Sol. Dezinfectantă (sol.Lisoformin 1% , sol. ESAN 1%...)
9. Meşe curate
 10. Pastă de curăţat
11. Scară
Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă masca, halatul şi mănuşile de cauciuc.

2. Se aşează mobilierul în mijlocul salonului.
3. Se scot saltelele afară (la necesitate).
4. Se curăţă praful de pe tavan.
5. Se spală bine pereţii cu cîrpe curate îmbibate în sol. dezinfectantă, folosind
scara (pentru acces mai bun).
 Apoi se spală pereţii cu apă curată şi se şterg cu cîrpe curate pînă la uscat.
6. Se şterg toate obiectele şi suprafeţele din salon: noptiere, masă, scaune,
marginea patului, pervazurile.
 Se va îmbiba cîrpa cît mai des cu soluţie dezinfectantă.
7. Se schimbă lenjeria de pat.
8. Se spală şi dezinfecteză podeaua.
9. La urmă se dezinfectează mînerul la uşă.
10. Se reorganizează locul de lucru şi se dezinfectează inventarul folosit.
11. Încăperea se aeriseşte timp de 20 – 30 minute.
Curăţenia curentă în salon.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţie: 1. Respectarea ord. MS RM

2. Se efectuează de 3-4 ori în 24 de ore.

Materiale necesare:

1. Echipament de lucru

2. Sol. CaCl 0,5%, 1%

3. Sol. Lisoformină 1%
4. Căldare şi teu marcate
5. Vase şi cîrpe curate
6. Cîrpă de podea
Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă masca, halatul şi mănuşile de cauciuc.

2. Se pregăteşte într-un vas sol. Lisoformină 1% -1l. sau sol. CaCl2 1%- 1l., pentru
dezinfecţia suprafeţelor.
3. Se pregăteşte într-o căldare sol. CaCl 0,5% -10l.,pentru dezinfecţia podelelor.
4. Se prelucrează suprafaţa noptierelor din salon, a mesei, scaunul, marginea
patului, pervazurile.
5. Se va îmbiba cît mai des cîrpa cu sol. dezinfectantă pentru combaterea infecţiei.
 6. Se spală şi dezinfecteză podeaua cu sol. CaCl 0,5%.
7. La urmă se dezinfectează mînerul la uşă.
8. Se reorganizează locul de lucru şi se dezinfectează inventarul folosit.
9. Se aerisesc încăperile timp de 15 – 20 min.
Asistenta medicală regulat efectuează controlul noptierelor şi frigiderelor, urmăreşte
regimul de aerisire a încăperilor, verifică respectarea regimului intern al secţiei de către
bolnav, controlează lucrul infirmierelor şi dă indicaţiile necesare.

Regimul sanitaro – antiepidemic în sala de baie.

Scopul: Combaterea infecţiei.

Indicaţie: Se efectuează de 4 ori în 24 de ore. Respectarea ord. MS RM

Materiale necesare:

1. Echipament special

2. Teu şi căldare marcate

3. Sol. dezinfectantă

4. Meşe curate

5. Perie de curăţat cada

6. Cîrpă pentru podea

7. Sol. H2O2 3%

8. Pastă de curăţat ,,Bingo”

Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă halatul şi mănuşile de cauciuc, se pune masca.

2. Se prelucrează suprafaţa măsuţei pentru obiecte de îngrijire.

3. Se prelucrează pervazul de la geam.

4. Se dezinfectează cada pentru baie.

 Se curăţă toată suprafaţa căzii cu una din pastele de curăţat cu o perie

specială.
 Se clăteşte bine cu apă curată.
 Se fixează dopul şi se toarnă 5l de apă + 25 ml sol. dezinfectantă, se
umezesc pereţii căzii.
 Se scoate dopul şi se clăteşte bine.
 Astfel cada este pregătită pentru baie.
5. Se spală şi se dezinfectează podeaua cu apă 10 l + 50 ml. sol. dezinfectantă.

6. Se dezinfectează mînerul la uşă.

7. Se reorganizează locul de lucru.

8. Curăţenia generală se efectuează o dată la 7 zile.

Regimul sanitaro – antiepidemic în sala de clisme.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţie: De 2 ori în 24 ore. Respectarea ord. MS.RM.

Materiale necesare:

1. Echipament special

2. Teu şi căldare marcate

3. Cîrpe de podele

4. Sol. dezinfectantă ESAN 1%

5. Cîrpe curate (meşe)

Tehnica efectuării:

1. A/m verifică cum infermierea a pregătit tot necesarul pentru efectuarea curăţeniei curente.

2. Infermiera îmbracă echipamentul pentru lucru.

3. Se toarnă în vas sol. ESAN 1:32 – 1% cu această soluţie se dezinfectează suprafaţa mesei,
suportul pentru clisme, suprafaţa banchetei.

4. Se dezinfectează robinetul şi lavuarul.

5. Se spală podeaua cu sol. ESAN – 1% 1:32.

6. Se dezinfectează mînerul de la uşă.

7. Se aeriseşte 15 min.

8. Instrumentarul folosit se dezinfectează, spală şi usucă.

9. Se reorganizează locul de lucru.

10. Curăţenia generală se efectueză o dată la 7 zile.

Regimul sanitaro – antiepidemic în WC.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţie: Respectarea ord. MS RM

Materiale necesare:

1. Echipament special

2. Teu şi căldare marcate

3. Cîrpe de podele

4. Sol. H2O2 – 3%

5. Perie de curăţat

6. Cîrpe curate (meşe)

7. Sol.dezinfectantă

8. Pastă de curăţat (Bingo)

Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă halatul şi mănuşile de cauciuc se pune masca.

2. Se pregătesc sol. necesare.

3. Se curăţă cu pastă suprafaţa lavuarului, robinetul, rezervorul de apă de la viceu.

4. Cu peria se curăţă viceul.

5. Apoi aceste suprafeţe se cătesc bine cu apă.

6. Se prelucrează supreafeţele cu una din sol. dezinfectante.

7. Se spală şi dezinfectează podeaua cu 10 l. apă + 50 ml. sol. dezinfectantă.

8. Se dezinfectează mînerul de la uşă.

9. Se reorganizează locul de lucru.

11. Aerisirea WC permanentă.

12. Curăţenai generală se efectuează o dată la 7 zile.

33.Amenajarea bufetului si a sufrageriei.Curatenia umeda.Dezinfectarea obiectelor

folosite in alimentatia bolnavului.

Regimul sanitaro – antiepidemic în sufragerie.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţie: Se efectuează de 4 ori în 24 de ore. Respectarea ord. MS RM.

 Materiale necesare:

1. Echipament de lucru (halatul, mănuşi, mască)

2. Sol. H2O2 3%

3. Vase marcate

4. Căldare şi teu marcat

5. Cîrpă de podele

6. Meşe curate

7. Sol. dezinfectantă

Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă masca, halatul şi mănuşile.

2. Se pregăteşte într-un vas sol. H2O2 3% -1l.,pentru prelucrarea suprafeţelor.
3. În căldare se pregăteşte 10 l. apă + 50 ml. sol.dezinfectantă.
4. Se prelucrează suprafeţele meselor prin şetrgere cu H2O2 3%.
5. La fel se prelucrează suprafaţa dulapurilor, frigiderului apoi măsuţelor pentru veselă.

6. Cu aceeaşi soluţie se prelucrează pervazul.

7. Se spală şi dezinfecteză podeaua cu soluţia dezinfectantă pregătită.

8. La urmă se dezinfectează mînerul la uşă.

9. Aerisirea sufrageriei 20 – 30 min.

Regimul sanitaro – antiepidemic în bufet.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale. Prevenirea infecţiei intestinale.

Indicaţie: Se efectuează de 4 ori în 24 de ore. Respectarea ord. MS RM

Materiale necesare:

1. Sol. H2O2 3%

2. Sol. dezinfectantă

3. Meşe curate

4. Vas marcat pentru soluţie

5. Echipament de lucru (halatul, mănuşi, mască)

6. Teu şi căldare marcate

7. Cîrpă de podea

Tehnica efectuării:

1. Se îmbracă masca, halatul şi mănuşile.

2. Se pregătesc soluţiile de lucru.

3. Cu meşa curată îmbibată în în sol. H2O2 3% se prelucrează suprafaţa mesei de lucru, a

raftului pentru păstrarea veselei şi cratiţelor.

4. Se prelucrează măsuţa pe rotile pentru transportul în sufragerie a alimentelor.

5. Se prelucrează apoi suprafaţa frigiderului, pupinelului, dulapul pentru pîine.

6. Marginea metalică a plitei electrice se va curăţa de ex.cu praf „Bingo”, şi nu se va umezi

pentru a evita ruginirea.

7. Se prelucrează suprafaţa chiuvetelor cu diverse paste de curăţat „Bingo”, după clătire se

prelucrează cu H2O2 3%.

8. Se prelucrează pervazul.

9. Se prelucrează podeaua prin spălare su sol.dezinfectantă 50 ml + 10 l apă.

10. Se dezinfectează mînerul la uşă cu H2O2 3%.

11. Se include lampa de cuarţ pentru 30 min.

12. Se aereseşte încăperea.

13. Reorganizarea locului de lucru.

Dezinfecţia veselei în secţie.

Scopul: Prevenirea infecţiei intestinale.

Indicaţie: Respectarea ord. MS RM

Materiale necesare:

1. 3 chiuvete

2. Sol. degresantă

3. Sol. H2O2 3%

4. Vase marcate

5. Pupinel

6. Perie – arici
 7. Burete

8. Meşe

Tehnica efectuării:

1. Se înlătură resturile de pe veselă, în căldare specială pentru resturi, marcată.

2. Se spală fiecare tacîm sub un get de apă curgătoare cu burete îmbibată în sol. degrasantă,
pentru a înlătura resturile de grăsime to apei trebuie să fie de 40 – 50oC.

3. Se clăteşte fiecare obiect aparte sub apă curgătoare.

4. Vesela se scufundă în sol. de H2O2 3% pe o oră.

5. Apoi se clătesc cu apă fiartă la to 40oC.

6. Se lasă să se scurgă.

7. Se aranjează în pupinel şi se sterilizează la to 180oC - 1 oră.

8. Se păstrează pe rafturi în dulapul pentru veselă.

Repartizarea hranei se face de către bufetieră sau asistenta medicală din secţie în halat
cu inscripţia „Pentru repartizarea hranei”. Infirmierelor li se interzice repartizarea hranei.
Aerisirea sufrageriri şi bifetului se efetuează regulat. Curăţenia generală se efectuează o dată
în săptămînă.

34.Postul de garda.Predarea si preluarea serviciului.Documentatia medicala in sectie.

Postul de gardă.
Postul de gardă al asistentelor medicale este amplasat pe holul secţiei staţionarului. Locul
amplasării este ales în aşa mod încît de la locul ei de muncă asistenta medicală să poată vedea
toate saloanele. Mobila principală a postului de gardă este masa de lucru al asistentei, de
asemenea la postul asistentei se află dulapuri pentru păstrarea medicamentelor şi a utilajului de
îngrijire. Postul de gardă este înzestrat cu telefon pentru legături interne şi frigider pentru
păstrarea medicamentelor. De asemenea la postul de gardă se află un lavuar, suportul pentru
prosoape şi săpun lichid. La postul de gardă se păstrează toată documentaţia ce ţine de
activitatea asistentei medicale.

Predarea şi preluarea serviciului.

Continuitatea muncii în sistemul cu schimburi se poate asigura numai prin predarea şi preluarea
conştiincioasă şi exactă a serviciului. Neglijarea unui amănunt cât de mic în predarea
serviciului poate da naştere la urmări grave, uneori chiar fatale pentru bolnavi. Tocmai din
acest moti v, predarea şi preluarea serviciului constituie unul din momentele cele mai
importante ale muncii de spital, când asistenta trebuie să se concentreze în mod deosebit pentru
a nu omite nici un amănunt, oricît de neînsemnat ar părea, care ar trebui comunicat asistentei
din schimbul următor sau să fixeze ceea ce i se comunică din schimbul anterior.

Asistenta trebuie să aştepte în uniformă sosirea schimbului. Părăsirea serviciului înainte de

înlocuire este categoric interzisă. Dacă din motive de îmbolnăvire subită sau din altă cauză
schimbul următor nu soseşte la timp, atunci ea va rămâne pe loc şi va asigura bunul mers al
serviciului mai departe până la înlocuire, la nevoie, chiar tot cursul schimbului următor. Ea
înştiinţează asistenta şefă a secţiei sau a spitalului, asupra neprezentării schimbului, care va lua
măsurile necesare de înlocuire în cadrul posibilităţilor existente.

Operaţia de predare şi preluare a serviciului se face în uniformă. Pentru a imprima sarcinile cât
mai mult în conştiinţa asistentei, precum şi pentru a nu se omite anumite sarcini, predarea şi
preluarea serviciului se vor face la patul bolnavului, cele două asistente mergând de la bolnav la
bolnav. Schimbul de noapte are obligaţia de a raporta cele întîmplate în cursul nopţii şi
medicului de gardă. Este o datorie elementară a fiecărei asistente ca predarea secţiei să se facă
în perfectă ordine, să nu se amîne sarcinile lăsându-le pentru schimbul următor, ci dimpotrivă
să caute să-i uşureze munca prin îndeplinirea conştiincioasă şi la timp a tuturor prescripţiilor
medicale.

Documentaţia medicală în secţie.

1. Registrul de evidenţă a curăţeniei generale în saloane.
2. Registrul de evidenţă a curăţeniei curente în saloane.
3. Registrul de control al temperaturii în frigider.
4. Registru de evidenţă a mişcării pacienţilor în secţie.
5. Registru de evidenţă a medicamentelor la postul de gardă.
6. Registru de evidenţăa pacienţilor asiguraţi/neasiguraţi
7. Registrul de evidienţă a pacienţilor cu pediculoză şi scabie.
35.Regimul sanitaro-preventiv.Notiuni de infectii nosocomiale.Metode generale de
prevenire a infectiilor intraspitalicesti conform actelor normative,instructiuni si
ordine,,Cu privire la organizarea masurilor de profilaxie si combatere a infectiilor
nosocomiale’’, ,,Masuri de supraveghere si control in infectiile noscomiale’’.
Infecție nosocomială, sau infecție intraspitalicească, este acea infecție care nu este prezentă
sau care nu se află în perioada de incubație în momentul în care pacientul s-a internat în
spital și se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat. Infecțiile nosocomiale pot să
fie în legătură cu deficiențe de igienă, sterilizare, manevre sau îngrijiri medicale. Acest tip
de infecție se produce într-un spital, fie între pacienți de boli diferite care ajung în contact
unii cu alții, fie de la bolnavi sau purtători proveniți din rândul personalului de îngrijire. De
obicei această infecție este post-operatorie.

Mijloace prin care personalul medical poate contribui la eforturile sustinute de limitare si
control alinfectiilor intraspitalicesti:
* respectarea cu strictete a masurilor de iginera a mainilor inainte si dupa fiecare contact cu
unpacient;
*respectarea tuturor marsurilor de izolare impuse in unitatea spitaliceasca respectiva;
* utilizarea dispozitivelor si manevrelor invazive, doar acolo unde acestea sunt strict
necesare , infunctie de necesitatile clinice;
*indepartarea tuturor dispozitivelor invazive sau minim-invazive atunci cand acestea au
devenitinutile din punct de vedere clinic;
*limitarea profilaxiei antimicrobiene la perioada peri-operatorie;
*selectarea cu mare atentie a chimioterapicelor utilizate in regimurile terapeutice empirice;
*odata cu identificarea agentului etiologic, se recomanda utilizarea unei chimioterapii
tintite;
* intreruperea antibioteraiei la momentul oportun;
*cunoasterea amanuntita a patogenilor cu posibilitate de transmitere parenterala, ce fac
partedin flora rezistenta din unitatea sanitara respectiva, precum si cunoasterea metodelor
decontrol ale tuberculozei;
* instituirea unor masuri prompte de izolare a pacientilor infectati;
* evitarea unor greseli de asepsie care se pot manifesta in timpul orelor de vizita la
patulpacientului
*sesizarea si raportarea rapida a tuturor problemelor care apar in cadrul manevrelor de
preveniresi control al infectiilor.

* Pentru a avea un bun management al IN , sunt necesare:

I. Masuri de igiena:
a. Igiena spatiilor
b. Igiena personalului
c. Igiena pacientului
d.Sterilizarea instrumentarului

II.Control eficient al proceselor

III.Actiuni preventive/corrective

Masuri de igiena - Igiena a spatiilor:

* Circuite functionale eficiente pentru:

* deseuri

* lenjerie

* instrumentar

* probe biologice/patologice

* alimente

* personal

* pacienti ( in ambulator, spitalizare de zi, continua,spre ,dinspre si in blocul operator si TI)

* apartinatori

Masuri de igiena - Igiena spatiilor:

* identificarea fiecarui spatiu existent

*incadrarea fiecaruia intr-o grupa de risc infectios (scazut, mediu, crescut)

* grafice zilnice ( si saptamanale) de curatenie si dezinfectie adecvate fiecarui spatiu

*curatenia si dezinfectia spatiilor inchise ( microaeroflora)

*dezinfectia terminala ( periodica sau dupa fiecare pacient cu risc)

* folosirea de produse biocide eficiente si alternanta lor

Masuri de igiena – Personal:

* screeningul personalului ( la angajare si periodic)

* triajul epidemiologic zilnic

*igiena echipamentului de lucru

* folosirea echipamentului suplimentar ( manusi,halat de unica folosinta,masca, ochelari de

protectie ) ori de cate ori este nevoie

* igiena mainilor:

1. maini ingrijite corect

2. manusi de protectie purtate correct

* respectarea celor 5 momente obligatorii de utilizare a dezinfectantului pe baza de alcool:

1. Inainte de contactul cu pacientul

2. Dupa contactul cu pacientul

3. Inaintea unei manevre aseptice

4. Dupa contactul cu fluide biologice/patologice ( dupa indepartarea manusilor)

5. Dupa contactul cu mediu ambiant al pacientului

Masuri de igiena – Pacienti:

* sreeningul bacteriologic preoperator

* masuri de izolare pentru pacientii cu risc

* respectarea circuitelor functionale

* chimioprofilaxia peroperatorie

Masuri de igiena – vizitatori:

* Circuite separate

* Triaj epidemiologic (descurajarea vizitei in caz de boala respiratorie, digestiva)

* Echipare corespunzatoare :

* papuci de unica folosinta

* halat de unica folosinta

* masca de protectie in caz de:

* Vizita la pacient imunodeprimat

* Vizitator cu suspiciunea de infectie aerogena

*dezinfectie a mainilor cu solutie hidro-alcoolica la intrarea pe sectie si in salon

*Restrictionarea/interzicerea vizitelor in situatii epidemiologice speciale → carantina

Controlul activitatii:

* Zilnic de catre asistentele sefe,DIM

* Minim de 2 ori /saptamana CPCIN

* Minim 1 data / luna supravegherea microbiologica a mediului spitalicesc (probe de

sanitatie material sterilizat,microaeroflora,maini,suprafete, apa, aer).

Actiuni preventive,corective:

* Implementarea procedurilor de lucru

* Instruirea si reinstruirea periodica a personalului privind procedurile si legislatia in

vigoare

* Depistarea posibilelor surse de neconformitati :

1. Personal

2. Echipament

3. Mediu spitalicesc
4. Metode de lucru

5. Materiale

* Rezolvarea neconformitatilor in cel mai scurt timp

Pe parcursul ultimilor ani în Republica Moldova au fost elaborate şi implimentate şi alte acte
normative prin care sunt reglamentate măsuri de prevenire a infecţiilor nosocomiale, cum ar
fi:

1. Hotărârea Colegiului MS din 24.06.2000 “Privind organizarea măsurilor de supraveghere

a infecţiilor nosocomiale”.

2. Ordinul MS Nr 53 din 21.03.2000 “Despre perfecţionarea asistenţei endoscopice în RM”

(Instrucţiuni metodice pentru spălarea, dezinfectarea şi sterilizarea endoscoapelor şi
instrumentarului endoscopic”.

3. Hotărârea Colegiului MS din 26.06.2001 “Privind organizarea gestionării deşeurilor

medicale în IMS”.

4. Ordinul MS N 327 din 04.10.2005 “Cu privire la implementarea tehnologiilor oportune în

asistenţa perinatală şi perfecţionarea măsurilor antiepidemice şi control al infecţiilor
nosocomiale în maternităţile prietenoase familiei”.

5. Instrucţiunea metodică a MS Nr 06-4/777 din 24.05.1991 “Despre organizarea regimului

sanitaroantiepidemic şi dezinfectarea instrumentarului medical în policlinici şi cabinete
stomatologice”.

6. Hotărârea medicului şef sanitar de stat al Republicii Moldova Nr 18 din 04.09.2006

“Despre aprobarea şi implementarea Instrucţiunii cu privire la prevenirea infecţiei
HIV/SIDA intraspitalicească în practica medicală”.

7. Standardul “Supravegherea epidemiologică a infecţiei HIV/SIDA” aprobat prin ordinul

MS Nr 20, din 19.01.2007.

36.Amenajarea si cerintele fata de sala de tratamente.

Sala de tratamente este o încăpere specială ce serveşte pentru efectuarea tratamentului

medical. Pentru sala de tratamente se rezervă o încăpere cu suprafaţa de 15m 2. Ea trebuie să
fie prevăzută cu o suprafaţă cît mai mare de geam şi cu o iluminaţie artificială cît mai
perfectă. Pereţii să fie vopsiţi cu vopsea de ulei sau acoperiţi cu teracotă, podeaua să fie
acoperită cu teracotă sau linoleum pentru a efectua mai uşor dezinfecţia.

Pe podea trebuie să fie marcată o linie roşie ce indică zona de limitare.

Această linie interzice trecerea persoanelor ce nu activează în sala de tratamente. În fiecare zi
de trei ori se efectuează curăţenia umedă cu soluţii dezinfectante. De asemenea se respectă
orarul de iradiere cu raze ultraviolete şi ventilare. Odată în săptămînă se face curăţenia
generală, inventarul folosit trebuie să fie marcat cu inspecţia „pentru sala de tratamente”.

Sala de tratamente este dotată cu:

1. Dulap pentru păstrarea medicamentelor.

2. Dulap cu aer uscat şi fierbinte (poupinel).
3. Masă sterilă pentru păstrarea instrumentelor sterile.
4. Masă cu sertare pentru păstrarea documentaţiei.
5. Masă de lucru.
6. Frigider pentru păstrarea serurilor, sîngelui şi medicamentelor ce uşor se alterează.
7. Stative.
8. Vase pentru dezinfecţia seringelor şi perfuziilor.
9. Trusa pentru determinarea grupelor de sînge.
10. Eprubete pentru recoltarea sîngelui.
11. Casolete.
12. Safeu pentru păstrarea medicamentelor opioide.
13. Trusa pentru asistenţa de urgenţă.
14. Pompa aspiratorie electrică.
15. Bancheta acoperită cu muşama.
16. Scaune.
17. Lavoar cu apă caldă/rece, săpun.
Căldare cu pedală şi capac pentru materialul folosit.

37.Organizarea activitatiilor asistentului medical in sala de tratamente.Documentatia

medicala in sala de tratamente.

Activitatea asistentei medicale în sala de tratamente:

1. Îndeplineşte manipulaţii numai la indicaţia medicului.

2. Duce evidenţa manipulaţiilor îndeplinite într-un registru aparte.
3. În cazul apariţiilor complicaţiilor la bolnav, în timpul manipulaţiilor se anunţă
medicul şi se înregistrează în registru.
4. Ajută medicul în timpul manipulaţiilor (transfuzia de sînge, venesecţie, puncţii).
5. Respectă strict regulile de asepsie şi antisepsie în sala de tratamente, în timpul
îndeplinirii manipulaţiilor.
6. Îndestulează sala de tratamente cu medicamente şi utilaj necesar.
7. Îndeplineşte corect documentaţia medicală.
8. Respectă regulile de etică şi deontologie.
9. Respectă regimul sanitaro – antiepidemic în sala de tratamente
 10. La necesitate acordă ajutor medical în alte secţii.
Documentaţia medicală în sala de tratamente .
 Registrul de control al grupei de sînge şi Rh – factor.
 Registrul transfuziei de sînge şi plasmei.
 Registrul de evidenţă a substituenţilor sîngelui şi preparatelor proteice.
 Registrul de evidenţă a injecţiilor i/v.
 Registrul de evidenţă a recoltării sîngelui pentru analizele biochimice.
 Registrul de evidenţă a perfuziilor i/v.
 Registrul de evidenţă a seringilor, acelor, perfuziilor.
 Registru de evidenţă a substanţelor medicamentoase folosite în caz de şoc anafilactic.
 Registru pentru notarea curăţeniei generale în sala de tratamente.
- Registrul pentru evidenţa acoperirii măsuţei sterile.
38.Moduri de aranjare a casoletei pentru sterilizare.Regulile de lucru cu casoleta
sterile.
Pregătirea casoletei pentru sterilizare.
Materialul pentru sterilizare se aranjează în casolete într-o anumită ordine:

1. Aranjare universală: se aranjează tot felul de material pentru operaţii în straturi,

iar fiecare strat pe sectoare. Ex: pentru acoperirea măsuţei sterile.
2. Aranjare specifică: se aranjează tot materialul necesar pentru o anumită operaţie.
Ex: amigdalotomie.
3. Aranjare după felul de material: se aranjează în casoletă numai halate sau numai
cearşafuri. Ex: halate.
De reţinut:

1. Obiectele în casoletă nu se îndeasă.

2. De mînerul casoletei se prinde o etichetă (data, secţia, felul de material, semnătura
persoanei responsabile de sterilizare).
Scop: De a pregăti materialele şi instrumentele pentru sterilizare.

Materiale necesare:

1. Casoletă.
2. Scutec mare.
3. Cearşaf.
4. Tampoane de vată.
5. Muşama.
6. Pensă de serviciu.
7. Teste de control.
8. Sol. H2O2 3%.

Regulile de lucru cu casoleta sterilă.

1. Înainte de a deschide casoleta se atrage atenţie dacă sunt închise ermetic orificiile laterale.
2. Se scrie pe eticheta casoletei data şi ora deschiderii.
3. Se deschide casoleta spre sine.
4. Se verifică testul control.
5. Tot materialul din casoleta sterilă se scoate cu pensa sterilă.
6. După scoaterea materialului casoleta se închide pentru a nu desteriliza materialul rămas.
7. După deschiderea casoletei materialul se foloseşte timp de 6 ore.
8. Dacă casoleta n-a fost deschisă atunci materialul se consideră steril pentru casoleta cu orificii
laterale 3 zile şi 21 de zile pentru casoleta cu filtru.
Se interzice:

1. Eliberarea casoletelor pîna la răcirea lor.

2. Lăsarea materialului fără supraveghere în timpul transportării.
3. Folosirea materialului şi instrumentelor dacă casoletele sau deschis întîmplător în
timpul transportării lor.
4. Folosirea materialului în lipsa testului de control.
5. Transportarea casoletelor sterile de către persoane neautorizate.
39.Pregatirea casoletei pentru sterilizare.
Pregătirea casoletei pentru sterilizare.
Materialul pentru sterilizare se aranjează în casolete într-o anumită ordine:

4. Aranjare universală: se aranjează tot felul de material pentru operaţii în straturi,

iar fiecare strat pe sectoare. Ex: pentru acoperirea măsuţei sterile.
5. Aranjare specifică: se aranjează tot materialul necesar pentru o anumită operaţie.
Ex: amigdalotomie.
6. Aranjare după felul de material: se aranjează în casoletă numai halate sau numai
cearşafuri. Ex: halate.
De reţinut:

3. Obiectele în casoletă nu se îndeasă.

4. De mînerul casoletei se prinde o etichetă (data, secţia, felul de material, semnătura
persoanei responsabile de sterilizare).
Scop: De a pregăti materialele şi instrumentele pentru sterilizare.

Materiale necesare:

9. Casoletă.
10.Scutec mare.
11.Cearşaf.
12.Tampoane de vată.
13.Muşama.
14.Pensă de serviciu.
15.Teste de control.
16.Sol. H2O2 3%.
 Tehnica efectuării

Nr.
Etapele Argumentarea
d/o
Se dezinfectează casoleta în interior şi Cu sol. H2O2 3% cu o meşă pentru
1. exterior. ştergere.

2. A/m spală mîinile şi le dezinfectează. Protecţia de infecţie.

Se aşterne un scutec desfăcut la fundul
3. casoletei cu marginile în afara casoletei.
Se aranjează un test de control pe scutecul Controlul calităţii sterilizării.
4. de la fundul casoletei.
Se aranjează tampoanele de vată, cearşaful,
5. muşamaua.
La mijlocul casoletei, între straturi se pune Controlul calităţii sterilizării.
6. un test de control.
Se învelesc deasupra seturile cu marginile
7. scutecului aşezat pe fundul casoletei.
Se instalează o pensă de asupra pentru
8. lucru.
Se pune testul pentru proba de control al
9. sterilizării.
Se închide capacul şi se fixează bine. Se
10. deschid orificiile laterale ale casoletei.

Se notează eticheta:

11. Pentru acoperirea măsuţei sterile secţia

de chirurgie Nr.1

12. Se împachetează în saci.

13. Se transportă în secţia de sterilizare. Se sterilizează prin autoclavare.
Se notează în registru special: data,
14. denumirea casoletelor, numărul, semnătura
a/m.

15. Durata valabilităţii casoletei deschise 6 ore.

 La deschiderea casoletei completăm
eticheta:

Steril/deschis
16. 15.04.05

1500

A/m – Calancea

40.Amenajarea si cerintele fata de sala de pansamente.Organizarea activitatii

asistentului medical.Documentatia medicala in sala de pansamente.
Sala de pansamente este o încăpere specială ce serveşte pentru efectuarea pansamentelor.
Pentru sala de pansamente se rezervă o încăpere cu suprafaţa de 15m 2. Ea trebuie să fie
prevăzută cu o suprafaţă cît mai mare de geam şi cu o iluminaţie artificială cît mai perfectă.
Pereţii să fie vopsiţi cu vopsea de ulei sau acoperiţi cu teracotă, podeaua să fie acoperită cu
teracotă sau linoleum pentru a efectua mai uşor dezinfecţia.

Pe podea trebuie să fie marcată o linie roşie ce indică zona de limitare.

Această linie interzice trecerea persoanelor ce nu activează în sala de pansamente. În fiecare

zi de trei ori se efectuează curăţenia umedă cu soluţii dezinfectante. De asemenea se respectă
orarul de iradiere cu raze ultraviolete şi ventilare. Odată în săptămînă se face curăţenia
generală, inventarul folosit trebuie să fie marcat cu inspecţia „pentru sala de pansamente”.

Sala de tratamente este dotată cu:

1. Dulap pentru păstrarea medicamentelor.

2. Dulap cu aer uscat şi fierbinte (poupinel).
3. Masă sterilă pentru păstrarea instrumentelor sterile.
4. Masă cu sertare pentru păstrarea documentaţiei.
5. Masă de lucru.
6. Vase pentru dezinfecţia materialelor folosite
7. Casolete.
8. Trusa pentru asistenţa de urgenţă.
9. Pompa aspiratorie electrică.
10. Bancheta acoperită cu muşama.
11. Scaune.
12. Lavoar cu apă caldă/rece, săpun.
13. Căldare cu pedală şi capac pentru materialul folosit.

Organizarea activităţii asistentului medical

1. Îndeplineşte manipulaţii numai la indicaţia medicului.
2. Duce evidenţa manipulaţiilor îndeplinite într-un registru aparte.
3. În cazul apariţiilor complicaţiilor la bolnav, în timpul manipulaţiilor se anunţă medicul
şi se înregistrează în registru.
4. Ajută medicul în timpul manipulaţiilor
5. Respectă strict regulile de asepsie şi antisepsie în sala de pansamente în timpul
îndeplinirii manipulaţiilor.
6. Îndestulează sala de pansamente cu medicamente şi utilaj necesar.
7. Îndeplineşte corect documentaţia medicală.
8. Respectă regulile de etică şi deontologie.
9. Respectă regimul sanitaro – antiepidemic în sala de pansamente.
Regimul sanitaro – antiepidemic în sala de pansamente.

B. Dezinfecţia zilnică în sala pansamente.

Scopul: Pentru a combate infecţiile nozocomiale.

Indicaţiile: În fiecare zi nu mai puţin de 3 ori. Respectarea ord. M.S.RM.

Materiale necesare:

1. Echipament de lucru.
2. Meşe sterile. 6. Cîrpă de podele.
3. Sol. H2O2 6%. 7. Săpun lichid.
4. Vase marcate. 8. Prosop.
5. Căldare şi teu marcat.
Tehnica efectuării:

Nr.
Etapele Argumentarea
d/o

1. A/m îmbracă echipamentul de lucru. Pentru autoprotecţie.

Se toarnă H2O2 6% pregătit în farmacie Se va folosi soluţia conform Ord.
2. într-un vas. M.S.
Se îmbibă o meşă sterilă în această soluţie Pentru combaterea infecţiei se
3. şi se prelucrează suprafaţa măsuţelor de repetă îmbibarea cu sol.H2O2 6%.
lucru şi masa de tratamente.
Urmează prelucrarea cu această soluţie a Pentru combaterea infecţiei.
4. suprafeţei dulapului cu medicamente şi a
banchetei.
Urmează dezinfectarea suprafeţei Pentru combaterea infecţiei.
5. noptierelor şi a suporturilor pentru perfuzii.
 Se va dezinfecta suprafaţa pervazului, apoi În acelaşi scop. De fiecare dată
6. chiuveta. meşa se va îmbiba cu soluţie.
Infirmiera va dezinfecta podeaua cu Se foloseşte inventarul marcat
7. soluţie: apă 10 ml + 50 ml .sol. pentru sala de tratamente.
dezinfectantă.

8. Se va dezinfecta mînerul de la uşă.

9. Se reorganizează locul de lucru.

Meşele folosite se clătesc şi se Se păstrează în zonă sterilă.
10. dezinfectează timp de 1 oră în sol. H2O2 -
6% într-un vas aparte.
A/m spală mîinile cu mănuşi şi se şterg de Pentru combaterea infecţiei.
11. prosopul destinat.

12. Se scot mănuşile şi se pun la dezinfectare. Conform cerinţelor.

A/m spală mîinile apoi le dezinfectează cu Conform standardelor.
13. alcool.

Infirmiera după spălarea podelelor Pentru combaterea infecţiei.

14. dezinfectează cîrpa.

După dezinfectare se include lampa de

15. cuarţ pe 30 min.

16. Se va aerisi sala de tratamente 15 – 20 min.

Se efectuează dezinfectarea zilnică Conform cerinţelor Ord. M.S.RM.
descrisă, dimineaţa pînă la începerea
17. procedurilor, apoi înainte de injecţiile i/v,
seara înaite şi după terminarea
procedurilor.

C. Curăţenia generală în sala de pansamente.

Scopul: Combaterea infecţiei nozocomiale.

Indicaţiile: În mod obligatoriu o dată în săptămînă conform Ord. M.S.RM.

Materiale necesare:

1. Echipament de protecţie. 9. Pastă de curăţat.

2. Sol. CaCl2 0,5%; 1%. 10. Inventar marcat.
3. Sol. H2O2 6%. 11. Scară.
4. Perie pentru tavan. 12. Prosop.
 5. Meşe sterile. 13. Săpun lichid, detergent.
6. Vase marcate. 14. Registru pentru evidenţa
curăţeniei generale.
7. Perii.
8. Apă distilată.
Tehnica efectuării

Nr.
Etapele Argumentarea
d/o

1. A/m îmbracă echipamentul de lucru. Combaterea infecţiei nozocomiale.

2. Se pregătesc: soluţiile, inventarul necesar. Se asigură comoditatea.

3. Se adună tot mobilierul la mijlocul sălii. Se asigură acces liber.

Cu peria se curăţă bine tavanul, ungherele Pentru a înlătura praful.
4. sălii.
Pereţii se spală cu apă şi detergent Pentru a înlătura murdăria.
5.
0,5g de detergent +1l apă.
Se clătesc pereţii prin ştergere cu apă Pentru a înlătura detergentul.
6. distilată sau fiartă.
Cu meşe sterile se dezinfectează pereţii cu Se vor îmbiba bine pereţii de sus în
7. sol. H2O2 6%. jos.

8. Se lasă pentru 1 oră. Pentru a acţiona sol. dezinfectantă.

Cu meşe sterile îmbibate cu apă distilată se Pentru a înlătura dezinfectantul.
9. spală pereţii.

10. Cu meşe sterile, uscate se şterg bine pereţii. Pentru a usca şi a da luciu.
11. Se vor dezinfecta suprafeţele mobilierului.
12. Se aranjează mobilierul la loc.
După dezinfectarea podelelor se aprinde Acţiune bactericidă.
13. lampa de cuarţ pe 1 oră.

14. Se aeriseşte sala timp de 30 – 60 min. Se asigură aportul de O2.

15. Se reorganizează locul de lucru.

A/m va nota în registrul de evidenţă data Este responsabilă.
16. curăţeniei generale şi se va semna.
Documentaţia medicală în sala de pansamente.
- Registrul de evidenţă a seringilor şi acelor.
 Registrul de evidenţă a soluţiilor medicamentelor.
 Registru de evidenţă a pansamentelor aseptice şi septice.
 Registrul de evidenţă a acoperirii măsuţei sterile
 Registrul de evidenţă a deschiderii casoletei sterile.
 Registrul pentru notarea curăţeniei generale în sala de pansamente.
- Registrul de evidenţă pentru iradierea cu raze ultraviolete.
41.Acoperirea masutei sterile.
Scopul: Pentru a crea condiţii sterile de lucru. Respectarea standardelor de
lucru în sala de tratamente.

Indicaţiile: Înainte de a începe ziua de lucru în sala de tratamente.

Materiale necesare:

1. Casoletă cu materiale sterile.

2. Tăviţă sterilă.
3. Cronţanguri.
4. Pense sterile.
5. Mănuşi sterile.
6. Muşama sterilă.
Tehnica efectuării:

Nr.
Etapele Argumentarea
d/o
A/m dezinfectează suprafaţa mesei cu H2O2 Combaterea infecţiei.
1. 6%.
A/m îşi spală mîinile, îmbracă halatul pentru
2. proceduri, fixează masca şi boneta.
Dezinfectează mîinile şi îmbracă mănuşi
3. sterile.

4. A/m verifică eticheta de pe casoletă. Să fie valabilă sterilizarea.

5. O altă persoană deschide casoleta cu capacul Se asigură comoditatea.
de la a/m spre persoana care ajută.
6. Cu pensa sterilă de lucru din poupinel, a/m Testul se verifică prin schimbarea
va scoate testul de control. culorii.
 7. Se scoate atent cu pensa muşamaua şi se Pentru a menţine suprafaţa măsuţei
acoperă suprafaţa măsuţei. sterile.
8. Cu 2 pense, a/m. scoate din casoletă şi
aşează peste muşama cearşaful steril în aşa
fel încît să fie două straturi duble pe măsuţă
şi altul dublu deasupra materialului steril.
9. Stratul de la suprafaţă se fixează la margini Pentru a evita desterilizarea în
cu 2 cronţanguri. procesul lucrului.
10. Se rulează stratul de asupra ţinînd cu ambele
mîini de cronţanguri.
11. Din poupinel cu pensa sterilă se scot şi se
instalează pe măsuţă: pense, tăviţe sterile,
borcănaşe…
12. Din casoleta sterilă se scot şi se aşează pe Se repetă etapa 5.
măsuţă tampoanele de vată sterile.
13. Se acoperă obiectele sterile cu stratul dublu
al cearşafului.
14. Se notează în registru: data, ora acoperirii
măsuţei, semnătura a/m
15. Măsuţa este sterilă 6 ore. La necesitate se va acoperi la fiecare
6 ore.

42.Acoperirea tavei sterile.

Scopul: De a crea condiţii sterile pentru efectuarea injecţiilor, puncţiilor, perfuziilor.

Indicaţiile: Pregătirea locului de lucru înainte de injecţii.

Respectarea standardelor de activitate în sala de tratamente.

Materiale necesare:

1. Tava sterilă.
2. Pense sterile – 2.
3. Casoleta cu material steril.
Tehnica efectuării:

Nr.
Etapele Argumentarea
d/o
 1. A/m îmbracă echipamentul. Pentru protecţie.
Spală şi dezinfectează mîinile, îmbracă Conform standardelor.
2. mănuşile.
Cu pensa sterilă de pe măsuţa sterilă,va lua
3. tava sterilă şi o va instala pe măsuţa de
lucru.
Din casoleta sterilă cu pensa sterilă se ia Să se respecte cerinţele de lucru cu
4. scutecul steril şi se aşterne pe tava sterilă. casoleta sterilă.
Cu 2 pense se va aşeza scutecul pe tavă în 4 Pentru a menţine sterilitatea.
5. straturi în aşa mod ca să fie comod accesul
la toate straturile.
Cu pensa sterilă se va instala pe tavă Pentru prevenirea infecţiei.
6. tampoane de vată sterilă sub stratul 1.
Pensele sterile se instalează în borcănaşe
7. sterile pe măsuţa de lucru în sol. de H 2O2
6%.

43.Date generale asupra administrarii medicamentelor.

Def. Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau chimică (de
sinteză ), transformate într-o formă de administrare (preparate solide sau soluţii) prescrise
de medic.
Scopul administrării: de a preveni, a ameliora sau a vindeca bolilile. Acţiunea lor
asupra organismului depinde în primul rînd de structura lor chimică, dar o importanţă tot
atît de mare o are, doza administrată precum şi calea de administrare. Astfel, aceeaşi
substanţă poate să acţioneze ca aliment, medicament sau toxic, după cantităţile în care au
fost introduse în organism.
44.Prescriptia medicala(condica,fisa de prescriptii medicale).
1. Doza terapeutică- adică doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit, fără
ca prin aceasta să se producă vre-o acţiune toxică asupra organismului.
2 .Doza maximă- doza cea mai mare suportată de organism, fără să apară fenomene
toxice reacţionale.
3.Doza toxică - cantitatea care, introdusă în organism, provoacă o reacţie toxică,
periculoasă pentru organism.
4. Doza letală- doza care ucide omul.
45.Primirea,pastrarea si distribuirea medicamentelor.
Medicamentele sosec în secţie pe numele bolnavilor, fiecare într-o pungă separată cu
inscripţiile corespunzătoare. Pungile vor fi verificate şi orînduite în ordinea saloanelor şi
paturilor. Dacă medicamentele sosesc în ambalaje originale, nedistribuite, asistenta le va
împărţi în pungi individuale. Pînă la administrare, medicamentele vor sta la post în dulap
special care se ţine încuiat şi se verifică de asistenta de gardă. În acest dulap se păstrează
substanţele medicamentoase de uz
intern şi extern, medicamentele se aranjează după aspectul exterior ca mai uşor să fie luate
din dulap. Soluţiile sterile în fiole şi flacoane, pentru administrarea parenterală, se păstrează
în dulapuri în sala de tratament.
Păstrarea eficientă a medicamentelor depinde de temperatura şi umiditatea încăperii,
lumina din încăpere. Cele care se alterează mai uşor (infuziile, mixturile, serurile, insulina,
unguientele, supozitoriile) se vor păstra în frigider. Distribuirea
medicamentelor în secţie se efectuează de către asistenta medicală de salon, ea verifică
medicaţia din condică o confruntă cu prescripţiile
din foaia de indicaţie.
În caz de concordanţă, ea pune dozele de medicamente în recipiente speciale, separat
tabletele, soluţiile şi siropurile. Întreaga operaţie de pregătire o va executa în camera de
tratamente şi nu în salon în faţa bolnavilor. Cînd medicamentele
unui salon sînt pregătite, asistenta acoperă tava cu o aleză şi la ora administrării o duce la
bolnavi. Bolnavul înghite medicamentele în faţa asistentei. Este necesar ca insisnteţa şi
perseverenţa asistentei să fie de aşa natură încît să nu jignească demnitatea nbolnavului şi
prezenţa acesteia la luarea medicamentelor, să nu aibă un caracter de neîncredere în bolnav.
Est absolut interzis de a lăsa medicamentele la bolnav sau în noptieră. Medicamentele aduse
de bolnavi de acasă trebuie prezentate medicului care va decide dacă bolnavul trebuie să
continuie tratamentul cu medicamentele de acasă sau nu. Unii bolnavi îşi procură
medicamentele din farmacii, adesea aceste medicamente nu se încadrează în medicaţia
prescrisă de spital, din acest motiv asistenta va verifica zilnic, fără să jignească bolnavul,
noptierele din salon, anunţind medicul asupra oricăror medicamente găsite.
46.Identificarea medicamentelor prescrise (doza,aspectul calitativ al
medicamentului,culoarea,forma de prezentare,concentratie,termen de valabilitate).
Medicamentele sunt prescrise de medic, iar asistenta care administrează aceste
medicamente respectă :
 Respectă medicamentul prescris de medic.
 Identifică medicamentul prescris după etichetă, forma de prezentare, culoare,
miros, consistenţă.
 Verifică calitatea medicamentelor, observând integritatea, culoarea medicamentelor
solide, sedimentarea, tulburarea, opalescenţa medicamentelor sub formă de soluţie.
 Respectă căile de administrare prescrise de medic.
 Respectă orarul şi ritmul de administrare pentru a se menţine concentraţia constantă
în sânge, având în vedere timpul şi căile de eliminare a medicamentelor.
 Respectă doza de medicament : doza unică şi doza /24h.
  Respectă somnul fiziologic al pacientului : organizează administrarea în afara
orelor de somn (se trezeşte pacientul în cazul administrării antibioticelor,
chimioterapicelor cu ore fixe de administrare).
 Evită compatibilităţile medicamentoase datorate asocierilor unor soluţii
medicamentoase în aceeaşi seringă, în acelaşi pahar.
 Serveşte pacientul cu doza unică de medicament pentru administrarea pe cale orală.
 Administrează imediat soluţiile injectabile aspirate din fiole, flacoane.
 Respectă măsurile de igienă, de asepsie, pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti .
 Informează pacientul asupra medicamentelor prescrise în ceea ce priveşte efectul
urmărit şi efectele secundare.
 Anunţă imediat medicul privind greşelile produse în administrarea medicamentelor
legate de doză , calea şi tehnica de administrare.
47.Asigurarea conditiilor de asepsie si antisepsie in administrarea
medicamentelor,securitatea injectiilor.
48.Regulile de pastrare,evidenta si eliberare a preparatelor stupefiante,toxice si
psihotrope conform ordinului in vigoare.
Substanţele narcotice se păstrează în safeuri, care au două uşi duble.Cheia de la safeu se
transmite la asistenta de gardă. Pe partea intrnă a uşei safeului se află lista preparatelor
medicamentoase care se păstrează în safeu pentru a duce evidenţa consumului de
medicamente narcotice şi a preparatelor cu acţiune puternică. În safeu se găsesc două registre
care trebuie să fie numerotate, cusute
şi fixate cu sigiliu şi cu parafa instituţiei curative respective, semnate de medicul- şef al
instituţiei date.
Medicii curanţi, indicănd substanţe narcotice confirmă în scris în mod obligatoriu indicaţia
în fişa bolnavului, indică denumirea substanţelor narcotice, doza şi cantitatea lor.
Administrarea substanţelor narcotice, potrivit prescrierii medicului, va fi efectuată de
asistenta medicală în prezenţa acestuia, confirmînd faptul
administrării sau efectuării injecţiei, atît în fişa de observaţie clinică, căt şi în fişa de indicaţii
medicale. Fiolele folosite sunt transmise asistentei superioare, care la finisarea serviciului
verifică corespunerea însemnărilor din registrul de evidenţă, numărul fiolelor folosite şi a
celor rămase. Fiolele care au fost folosite si decontează de comisia specială, formată de
direcţia spitalului. Pentru păstrarea incorectă a medicamentelor, personalul medical este
supus răspunderii penale.
49.Cai de administrare a medicamentelor.Calea externa.
Calea externă (tegunemte şi mucoase)
1.Pe suprafaţa tegumentelor - se aplică medicamentele care au efect local la acest
nivel. Medicamentele se aplică sub formă de pudre, comprese, badijonări,
unguente, paste, linimente, sprayuri, săpunuri terapeutice, emplastre şi băi
medicinale, frictionarea.
a) Pudrajul - reprezintă presurarea unui medicament sub formă de praf pe suprafaţa
 pielii. Prafurile utilizate la pudraj trebuie să fie fin măcinate, uscate, fără
concremente. Pudrajul se execută cu tampoane de tifon umplute cu vată, pudriere,
aparate pulverizatoare.
Pudrele absorb excesul de grăsimi de pe suprafaţa tegumentelor, usucă şi
răcoresc pielea, combat pruritul (de ex. pudra de talc,oxidul de zinc…)
b) Fricţionarea — suprafaţa tegumentului în care urmează să se întroducă
medicamentul prin fricţionare, va fi spălată cu apă şi săpun, apoi, bine uscată.
Medicamentul înglobat în lipoizi sub formă de alifii, uleiuri sau emulsii uleioase se
aplică pe piele şi prin mişcări circulare efectuate sub o uşoară presiune, executate cu
vîrful degetelor sau cu toată suprafaţa palmei, se masează. Operaţia este terminată
atunci cînd medicamentul dispare în aparenţă, rămînînd doar un slab luciu de
grăsime. Pentru a preveni infecţia pielii bolnavului sau iritarea pielii de mîna
asistentei, fricţionarea medicamentelor pe piele se va face cu mănuşi sterile de
cauciuc aderente de mîină. Dacă fricţionarea se face fară mănuşi, mîinile trebuie
foarte bine spălate. După terminarea fricţionării, suprafaţa tratată va fi acoperită,
pentru a proteja lengeria de corp şi de pat.
c ) Compresele medicamentoase - constau în îmbibarea soluţiei medicamentoase într-
un strat textil mai gros ,care apoi se aplică pe tegumentul bolnav.Au acţiune
antiinflamatoare, dezinfectantă, antipruriginoasă (de ex. sol.Rivanol)
d) Badijonările - reprezintă o formă de aplicare locală a unor medicamente lichide pe
suprafaţa corpului, ele se execută cu ajutorul unui tampon de vată montat pe beţişor
sau pe porttampon(de ex.Tinctură de iod, Albastru de metilen..). Tamponul nu se
cufundă niciodată în soluţia medicamentoasă, ci soluţia se toarnă peste tampon.
e) Unguentele - se aplicată cu ajutorul spatulelor, întinzîndu-le pe suprafaţa pielii
într-un strat subţire .
f) Emplastrele medicamentoase - se găsesc în stare solidă şi lichidă. Înainte de
aplicarea emplastrelor solide, pielea va fi spălată cu apă şi săpun, apoi degrasată
cu alcool. Emplastrele lichide se găsesc în stare dizolvată într-un solvent lichid.
Ele se aplică pe suprafaţa pielii şi după evaporarea solventului rămîn întinse într-
un strat uniform, aderente de piele.
g) Băile medicamentoase - sunt procedee hidroterapeutice, combinate cu aplicaţii
externe de medicamente. Ele pot fi complete sau parţiale. După natura substanţelor
medicamentoase , dezinfectante sau a infuziilor de plante pe care le conţin, ele se
împart în :bai dezinfectante, calmante, antipruriginose.
2. Pe suprafaţa mucoaselor - medicamentele se aplică după tehnici diferite, în
funcţie de mucoasa care se tratează (nazală, conjuctivală, bucală,c onductul
auditiv extern).
Inhalaţiile : de aerosoli se indică bolnavilor pentru ameliorarea permiabiliăţii
bronşice, diluţia sputei, mucoasei căilor respiratorii de acţiunea iritantă a agenţilor
patogeni.
Avantaje : exercită o acţiune directă asupra procesului patologic din plămîni; nimereşte în
focarul lezat în stare neschimbtă evitînd ficatul.

Dezavantaje : dozarea medicamentelor nu este exactă; în caz de dereglare bruscă a

permeabilităţii bronşice aerosolii pot provoca iritări în mucoasa bronhiilor.

În practica medicală cele mai des sînt folosite:

 Inhalaţii de aburi
 Inhalaţii termice-ude
 Inhalaţii uleioase
- Inhalaţii de aburi se efectuiază cu ajutorul inhalatorului cu aburi. Vaporii formaţi prin
încălzirea apei absorb şi antrenează medicamentul pulverizîndu-l, formîd aerosoli. Care mai
departe ajung prin tubul de sticlă, prin care respiră bolnavul. Pentru inhalaţii se
întrebuinţează soluţii de mentol, eucalipt, antibiotice.

Tempeatura aerosolilor este de 570-600 C.

- Inhalaţii termice-ude – este efectuată cu ajutorul aerului unui compresor care pulverizează
medicamentul cu ajutorul aerului comprimat. Aceşti aerosoli au temperatura de 380-400 C. La
efectuarea inhalaţiilor este folosit bicarbonatul de sodiu 2% în amestic cu ape minerale
alcanizate şi cu soluţii de antibiotice.

- Inhalaţii uleioase – uleiul acoperă cu un strat subţire mucoasa căilor respiratorii,

protejîndu-se de agenţii mecanici şi chimici. În modul aceta pătrunderea substanţelor toxice
este oprită.

Def. Instilaţia - reprezintă tehnica de administrare a soluţiilor medicamentoase pe

o mucoasă sau un organ cavitar (nas, ureche, ochi, vezică urinară) .
a) Instilaţii pe mucoasa conjunctivală - se face cu ajutorul unei pipete. Bolnavul stă
culcat sau aşezat pe un scaun cu capul aplecat pe spate. Cu degetul mare şi indexul
mîinii stîngi, folosind două tampoane mici de vată aşezate pe pleoape, se deschide
fanta palpebrală şi se picură cîte 1-3 picături în ambii ochi succesiv, avînd grijă ca
lichidul instilat să cadă pe scleră, şi nu pe cornee. Se eliberiază pleoapele ţinute fix
şi se şterge picătura de medicament sau lacrima care se prelinge cu tampon de
vată. Se apasă uşor pe canalul lacrimal pentru a preveni scurgerea medicamentului.
Instilaţia pe mucoasa conjunctivală se face numai cu soluţii izotopice sau aproape
de acestea.
b) Aplicarea unguentelor - unguentele se întroduc în sacii conjunctivali sau se aplică
pe marginea pleoapelor cu ajutorul unei baghete de sticlă rotungite fin pe toate
laturile şi lăţită sub formă de lopată la una din extremităţi.
Bolnavul stă în poziţie semişezîndă cu capul aplecat spre spate. Asistenta îl roagă
să privească în sus, iar cu policele mîinii stîngi, cu ajutorul unui tampon, trage jos şi
în afară pleoapa inferioară, aplicînd unguientul încărcat pe extremitatea lăţită a
 baghetei, pe faţa internă a pleoapei respective, căreia i se dă drumul imediat. Bagheta
se retrage printr-o mişcare în sensul fantei palpebrale din colţul intern spre colţul
extern al ochiului, contribuind şi prin aceasta la întinderea alifiei pe suprafaţa sacilor
conjunctivali.
c) Instilaţia nazală — se execută cu pipeta sau direct cu sticla picurătoare care conţine
medicamentul. Bolnavul este aşezat în poziţie şezîndă, cu capul aplecat pe spate şi
puţin lateral de partea opusă nării în care se face instilaţia, pentru ca aceasta să fie
îndreptată în sus. Se introduce vîrful pipetei în vestibulul fosei nazale, fară să se
atingă de pereţii ei, şi se lasă în nară numărul de picături prescrise. Operaţia se repetă
şi în partea opusă, aplecînd capul de data aceasta pe partea cealaltă.
d) Instilaţia în conductul auditiv extern - se poate face cu aceleaşi instrumente ca şi
instilaţia nazală, instilaţia se va face întotdeauna cu lichide călduţe, aproape de
temperatura corpului, pentru a nu provoca la bolnav ameţeli. Bolnavul este aşezat în
decubet dorsal sau în poziţie şezîndă, cu capul aplecat lateral pe partea opusă urechii
în care se face instilaţia, cu mîna stingă asistenta trage uşor pavilionul în sus şi înapoi,
iar cu mîna dreaptă se picură numărul de picături prescrise,
după care se aplică un tampon de vată. La nevoie se repetă manipulaţia şi cu urechea de
partea opusă.
50.Cai de administrare a medicamentelor.Calea interna.
Def. Calea bucală sau orală este calea naturală de administrare a medicamentelor acestea
putîndu-se reabsorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire sau gros.
Scopul: Obţinerea efectelor locale sau generale ale medicamentelor.
Efecte locale:
- Favorizează cicatrizarea ulceraţiilor mucoasei digestive.
- Protejează mucoasa gastrointestinală.
- Înlocuieşte fermenţii digestivi, secreţia gastrică în cazul lipsei acestora.
Efecte generale:
- Medicamentele administrate pe cale orală se reabsorb la nivelul mucoasei digestive ,
patrund în sînge şi apoi acţionează asupra unor organe şi sisteme (antibiotice,
vasodilatatoare, cardiotonice, sedative).
Peroral se întroduc în organism medicamente lichide sub formă de mixturi, soluţii,
infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri sau emulsii şi medicamentele solide sub formă
de prafuri, tablete, pastile, granule, etc.
Se va renunţa la calea bucală în caz de:
1. Medicamentul este inactivat sub influenţa sucurilor digestive.
2. Bolnavul refuză luarea medicamentului pe cale orală.
3. Medicamentul are acţiune iritantă asupra mucoasei stomacale.
4. În caz de stări comatoase.
5.Medicamentul nu se reabsoarbe pe cale digestivă.
6. S-au efectuat intervenţii chirurgicale asupra tubului digestiv superior.
Medicamentele lichide se administrează ca atare sau diluate cu apă, ceai, apă
minerală, lapte. Ciaiurile, apele minerale, unele siropuri, uleiul de recină se administrează
în pahare. Soluţiile, mixturile, infuziile, decocturile se administrează în linguri.
Tincturile, extractele, unele soluţii formate din medicamente se administrează sub formă
de picături.
Administrarea medicamentelor în stare solidă — această formă de administrare
este de multe ori preferabilă, întrucît prafurile, tabletele, granulele, pastilele conţin
cantităţi exacte de substanţă activă. Prafurile se pun pe limba bolnavului, cît mai aproape
de rădăcina acestuia, apoi bolnavul bea puţină apă. Numeroase medicamente sunt
cuprinse în capsule operculate a căror formă permite înghiţirea lor uşoară.
Medicamentele sub formă de granule se administrează cu linguriţa.
Tabletele se administrează întregi, sparte înjumătăţi sau la fel ca şi prafurile în stare
farămiţată sau înmuiate în apă. Medicamentele care sunt descompuse de sucul gastric sau
cu acţiune iritantă asupra mucoasei stomacale sunt învelite cu un strat de keratină,
rezistentă faţă de acidul gastric şi fermenţii stomacali, tabletele şi capsulele astfel ajung
intacte în intestin, unde fermenţii intestinali dizolvă învelişul lor de protecţie, punînd în
libertate medicamentul.
2. Sublingual - medicamentele care se resorb în cavitatea bucală se administrează sub
formă de tablete zaharate sau pastile, pe care bolnavul le ţine în gură sau le aşează sub
limbă ca pe o bomboană, pînă la topirea lor completă de unde se resorb integral de
exemplu : Validol, Nitroglicerina, Nitroglicerina .
3.Administrarea medicamentelor pe cale rectală - ocoleşte sistemul venei porte şi
ficatul, reţiaua venoasă a rectului vărsîndu-se direct în vena cavă. Pe cale rectală
medicamentele pot fi administrate sub formă de supozitoare sau sub formă de clisme
medicamentoase.
Calea rectală se utilizează dacă:
a) Bolnavul prezintă intoleranţă digestivă (greaţă, vărsături, hemoragii gastrice).
b) Medicamentul are o acţiune iritantă asupra mucoasei stomacale.
c) Bolnavul are tulburări de deglutiţie.
d) S-au efectuat intervenţii chirurgicale asupra tubuluI digestiv superior.
Scopul: Obţinerea efectelor locale sau generale ale medicamentelor.
Efecte locale:
- Golirea rectului.
- Efect purgativ (supozitoare cu glicerină).
- Calmarea durerilor.
- Atenuarea peristaltismului intestinal.
- Atenuarea proceselor inflamatoare locale.
Efecte generale:
- Prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale poate acţiona asupra unor
organe sau sisteme (de ex.inima-supozitoare cu digitală).
a) Supozitoarele - sunt forme medicamentoase în care substanţa activă este cuprinsă
într-o masă solidă (de preferinţă unt de cacao), care se topeşte la temperatura
 corpului. Ele au formă conică sau ovală, cu o extremitate mai ascuţită.
Acţiunea lor poate fi : locală - golirea rectului, calmarea durerilor, atenuarea
peristaltismului intestinal sau generală, ca în cazul supozitoarelor cu Morfină, Efedrină,
Antibiotice etc.
Bolnavul stă în decubet lateral, cu membrele inferioare uşor flectate. Asistenta
îmbracă mănuşa de cauciuc, cu mîna stîngă îndepărtează fesele bolnavului şi descoperă
orificiul anal, iar cu mîna dreaptă întroduce supozitorul cu partea ascuţită înainte în anus
şi-l împinge în sus cu indexul, pînă cînd extremitatea sa trece peste sfincterul intern al
anusului.
Supozitoarele care servesc numai pentru golirea rectului sunt formate din geletină cu
glicerină şi se introduc în rect, fără nici o pregătire prealabilă a bolnavului. Supozitoarele
medicamentoase utilizate pentru scopuri terapeutice locale sau generale, vor fi
precedate de o clismă evacuatoare.
b) Clismele medicamentoase - se administrează sub formă de microclisme sau
clisme picătură cu picătură.
4. Administrarea medicamentelor pe cale vaginală
a) Tampoanele vaginale - cu tampoanele se întroduc în vagin medicamente sub formă
de soluţii sau alifii.Tamponul este format dintr - o bucată de vată presată, îmbrăcată
într-o faşă cu aţă care se prelungeşte de la tampon încă 25 cm. Tamponul se îmbibă cu
medicamentul ales şi apoi se întroduce în vagin îndepărtînd peretele vaginului cu
valvele vaginale. Prin lumenul creat de valve, tamponul va fi întrodus cu ajutorul unei
pense lungi, pînă în fundul de sac posterior al vaginului.
b) Globule vaginale - sunt forme medicamentoase solide, care introduse în vagin, se
lichefiază sub influenţa temperaturii corporale, eliberînd medicamentul activ din
compoziţia lor.
Înainte de introducere vaginul va fi spălat de secreţii şi mucozităţi. Introducerea se face cu
mănuşi de cauciuc, bolnava fiind aşezată în poziţie ginecologică. Pentru tratamentul la
domiciliu, bolnavele pot fi instruite a-şi întroduce singure globulele vaginale.
De ştiut:
- Înaintea administrării se verifică medicamentul.
- Ceaiurile medicale (infuzii, decocturi) se prepară înnainte de administrare, pentru a nu se
degrada substanţele active.
- Mixturile se agită înnainte de administrare.
- Gustul neplăcut al unor medicamente se poate disimula prin diluare cu apă, ceai.
51.Administrarea parenterala a medicamentelor-definitie.Caracteristica
seringelor.Avantajele administrarii parenterale.
Def. Calea parenterală, în strictul înţeles al cuvîntului, reprezintă calea care ocoleşte tubul
digestiv. Dat fiind faptul că în afara injecţiilor şi alte căi ocolesc tubul digestiv (ex.calea
respiratorie), noţiunea de cale parenterală a fost reconsiderată păstrînd în sfera ei numai calea
injectabilă de administrare a medicamentelor. Adică administrarea medicamentelor sub
formă de injecţii. Def.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în organism, prin
intermediul unor ace care traversează ţesuturile acul fiind adaptat la seringă.

Avantajele căii parenterale:

1. Dozarea precisă a medicamentelor;

2. Obţinerea unui efect rapid;

3. Posibilitatea administrării medicamentelor la pacinetul inconştient, cu hemoragie

digestivă, vărsături.

Scopul injecţiilor:

Explorator:

- Care constă în testarea sensibilităţii organismului faţă de diferite substanţe.

Terapeutic:

- Administrarea medicamentelor.

Locul injecţiilor îl constituie ţesutirile în care se introduc medicamentele:

 Injecţia intradermică - grosimea dermică;

 Injecţia subcutanată - sub piele, în ţesutul celular adipos;
 Injecţia intramusculară - ţesutul muscular;
 Injecţia intravenoasă şi injecţia intraarterială - în vasele sanguine;
 Injecţia intracardiacă - în inimă;
 Injecţia intaosoasă – în măduva roşie a oaselor.
Asistenta medicală efectuiază injecţiile: i/d, s/c, i/m, i/v. Alegerea căii de executare a
injecţiei este făcută de către medic în funcţie de: scopul injecţiei, repiditatea efectului urmărit
şi compatibilitatea ţesuturilor cu substanţa injectată.

Pentru injecţii se utilizează seringile de unică folosinţă, în ambalaj individual, sterilizate

care prezintă următoarele avantaje:

 Condiţii maxime de sterilitate;

 Risc de contaminare a pacinetului redus la maxim;
 Economie de timp;
 Economie de personal(pentru pregătirea în vederea folosirii);
 Manipulare uşoară.
Pe ambalajul lor este menţionat termenul de valabilitate al sterilizării garantate de fabrică,
ceea ce asistenta înainte de deschidere trebuie să verifice. Dacă termenul de valabilitate a
expirat sau ambalajul nu este intact (a fost deschis cu o altă ocazie etc.), atît seringa, cît şi
acul se vor arunca. Acele se găsesc împreună cu seringa în acelaş ambalaj sau în ambalaje
separate. Asistenta va alege seringa de capacitatea corespunzătoare injecţiei pe care trebuie
să o administreze ţinînd cont de scopul injecţiei şi de locul de administrare. Deasemenea va
pregăti un ac cu diametrul mai mare pentru aspirarea soluţiilor şi altul pentru injectare.
Pentru injecţiile s/c şi i/m vom alege ace cu bizoul lung, iar pentru injecţiile i/d şi i/v ace cu
bizoul scurt.

Construcţia seringei: Seringele sunt formate dintr-un corp de pompă şi un piston. Corpul
de pompă este confecţionat dintr-un cilindru de material plastic gradat în zecimi de mililitri
la seringi mai mici şi în jumătăşi de mililitri la seringile mai mari. La una din extremităţi
cilindrul are o deschizătură largă unde se introduce pistounul, la cealaltă extremitate,
lumenul cilindrului se continuă cu un tub scrut numit ambou, pe ambou se fixează acul de
injecţie. La seringile mai mici amboul este central, însă la cele cu capacitate mai mare el se
plasează excentric, pentru a uşura pătrunderea cu acul în vasele sanguine.

Seringa pentru tuberculină are o capacitate de 1 ml., împărţit în 100 de diviziuni, ea se

utilizează pentru injecţii şi testări intradermice, precum şi pentru dozarea exactă a micilor
cantităţi de medicamente injectabile.

Seringile pentru insulină sunt de capacitatea de 1 şi 2 ml, avînd o gradaţie dublă, una
zecimi de ml., cealaltă în unităţi de acţiune de insulină (U.A.). În afară de seringile pentru
injecţii, în medicină sunt utilizate seringi speciale pentru irigarea cavităţilor (de ex. pentru
spălături auriculare, seringi pentru irigarea laringelui ş.a). Cea mai răspîndită este seringa
Jane sau seringa Guyon utilizată pentru irigarea cavităţilor, ea poate fi de diferite capacităţi
de la 50 pînă la 200 ml. Acele de injecţie sunt tuburi metalice fine şi subţiri, adaptabile la
amboul seringilor (manşou) şi cu cealaltă extremitate ascuţită (bizou), prin care se injectează
soluţiile medicamentoase în orgnism sau se recoltează produsele biologice şi patologice
lichide.

Acele trebuie să fie drepte şi flexibile, bine ascuţite pentru a asigura penetrarea uşoară a
ţesuturilor şi pereţilor vaselor, fără să le rupă. Materialele din care se confecţionează acele
sînt netoxice şi nepirogene. Suprafaţa externă a tubului metalic este acoperită cu un strat de
polisilicon, pentru a uşura alunecarea lor printre ţesuturi. Acele sunt protejate de o teacă din
material plastic, care se îndepărtează numai în momentul utilizării lor.

52.Montarea seringii,aspirarea solutiilor in seringa.

Montarea seringei sterile:

1. Asistenta spală şi dezinfectează mîinele;

2. Îmbracă mănuşi sterile;

3. Seringele şi acele se pregătesc în dependenţă de indicaţii;

4. Se verifică ambalajul seringii, termenul de valabilitate şi volumul seringii;

5. Se rupe atent marginea ambalajului dinspre pistonul seringei;

 6. Seringele care nu sunt montate se vor monta în ambalaj;

7. Seringa montată ramîne în ambalaj pînă se va pregăti fiola sau flaconul pentru a
încărca seringa.

Încărcarea seringii:

1. Spală mîinele cu apă curentă, se verifică seringa şi acele: capacitatea, termenul de

valabilitate al sterilizării;
2. Se verifică integritatea fiolelor sau flacoanelor, eticheta, doza, termenul de valabilitate,
aspectul soluţiei (orice neconcordanţă se va raporta medicului). Lipsa etichetelor sau
ştergerea lor parţială implică aruncarea fiolelor. Aspectul lor trebuie să fie caracteristic,
din care motiv asistenta trebuie să cunoască felul de prezentare a substanţelor injectabile.
Unele medicamente floculează în fiole, fără să se altereze. Ele vor fi utilizate numai dacă
floculaţia este menţionată pe cutie sau în biletul însoţitor al fiolelor.
3. Se îndepărtează ambalajul seringei, se adaptează acul pentru aspirat soluţia acoperit cu
protectorul şi se aşează pe o compresă sterilă.
a) Aspiraea conţinutului fiolelor:

1. Se goleşte lichidul din vîrful fiolei prin lovituri exercitate uşor cu degetul;

2. Se dezinfectează gîtul fiolei prin ştergere cu tamponul îmbibat în alcool;

3. Se taie gîtul fiolei (dacă în fiolă cad cioburi de sticlă, conţinutul ei nu mai poate fi
utilizat);

4. Fiola deschisă se prinde cu degetul II şi III al mîinii stîngi şi se răstoarnă cu deschizătura

în jos;

5. Se îndepărtează teaca de protecie de pe acul de injecţie, seringa astfel este gata pentru
încărcare;

6. Acul se întroduce în fiolă, cu degetul medial al mîinii drepte se exercită o tracţiune asupra
pistonului. Această mişcare creează o presiune negativă în corpul de pompă, astfel se aspiră
soluţia din fiolă. În timpul aspiraţiei, asistenta va avea grijă ca bizoul acului să fie mereu
acoperit cu lichidul de aspirat ;

7. Se îndepărtează aerul din seringă, prin împingerea pistonului pînă la eliminarea totală a
aerului şi apariţia primei picături de soluţie prin ac.

b) Aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc:

1. Se dezinfectează dopul de metal cu un tampon de vată muiat în alcool etilic;

2. După care se înlătură dopul de metal;

3. Se dezinfectează dopul de cauciuc cu un tampon de vată muiat în alcool etilic;

4. Se întroduce acul prin dopul de cauciuc în flacon, se aspiră soluţia;

5. Acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimbă cu acul pentru injecţie ;

6. Se îndepărtează aerul din seringă.

c) Dizolvarea pulberilor:

1. Se aspiră solventul în seringă;

2. Se dezinfectează dopul de metal cu un tampon de vată muiat în alcool etilic;

3. După care se înlătură dopul de metal;

4. Se dezinfectează dopul de cauciuc cu un tampon de vată muiat în alcool etilic;

5. Se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se întroduce cantitatea de solvent prescrisă;

6. Se scoate acul din flacon şi se agită pînă la completa dizolvare.

53.Injectia intradermica.Definitie.Scop,materiale necesare,pregatirea

bolnavului,locului.Interventiile asistentului medical in complicatii.

Def. Administrarea soluţiei medicamentoase În stratul intradermal al pielei.

Scopul :
1.Explorator, care constă în testarea sensibilităţii organismului faţă de difirite substanţe. La
indicaţia medicului proba i/d se executa pentru a determina:
a) Sensibilitatea la novocaină;
b) Sensibilitatea la penicilină;
c) Proba Mantu (intradermoreacţii la tuberculină);
d) Probele alergice (intradermoreacţii la diversi alergeni).
2.Terapeutic care constă în administrarea medicamentelor.
a) Anestizie locală (infiltraţia dermică cu novocaină).
b) Desensibilizarea organismului în cazul alergiilor.
I. Locul efectuării injecţiei, utilajul necesar
Locul efectuarii injecţiei:
1. Faţa anterioară a antebraţului.
2. Faţa externă a braţului şi a coapsei.
3. Orice regiune, în scop de anestezie.
Utilajul necesar:
1. Seringă sterilă de 0,5-1,0 ml., gradată în sutimi de ml., cu ac anexat (seringă
tuberculinică);
2. Tampoane sterile din vată;
3. Soluţii dezinfectante (alcool 70C);
4. Ace pentru aspirarea medicamentului;
5. Pile din metal sau carborund penrtu deschiderea fiolelor;
6.Tăviţe renale, pense;
7.Soluţia medicamentoasă.
a) Pregătirea psihică:
- Se informează pacientul privind scopul şi locul injecţieii şi eventualele reacţii pe care la va
prezenta în timpul injecţiei.
b) Pregătirea fizică:
- Se aşează în poziţie confortabilă (culcată sau şezînd), se eliberează antebraţul de haină, se
va examina suprafaţa pielei pentru a evita apariţia complicaţiilor.
II. Complicaţiile posibile , profilaxia lor
1. Revărsarea soluţiei la supraţata pielei , avînd drept cauză pătrunderea parţială a bizoului
acului în grosimea dermului;
2. Lipsa aspectului caracteristic (papulă cu aspect de coaja de portocală), cauza - patrunderea
soluţiei sub derm;
3. Lipotemie, stare de şoc cauzate de substanţa injectată;
4. Necrotizarea tegumentelor din jurul injecţiei, din cauza distensiei puternice prin injectarea
cu soluţii hipotonice, apoi manifestată prin tulburări trofice;
5. Erizipel –nerespectarea regulilor de asepsie şi antisepsie.
De stiut:
 I/d se poate face pe orice suprafaţa a corpului în scop anestezic .
 Asistenta pregăteşte totdeauna pentru eventualele accidente medicamente necesare
pentru acordarea primului ajutor: adrenalina, efedrina, cardiotonice, hidrocortizon,
calciu….

54.Tehnica efectuarii injectiei intradermice.

1. Asistenta medicală spală mîinele cu apă curentă şi săpun, le dezinfectează cu alcool pîna
la evaporarea lui;
2. Verifică seringa şi acele, capacitatea , termenul de valabilitate al sterilizării.Verifica
integritatea fiolelor sau flacaonelor, eticheta , doza, termenul de valabilitate, aspectul
soluţiei;
3. Se montează seringa, aspiră soluţia medicamentoasă 0,2 ml., se schimba acul;
4. Se dezinfectează locul injecţiei cu un tampon îmbibat cu alcool;
5. Se întinde şi imobilizează pielea cu policile şi indexul mîinei stîngi;
6. Se prinde seringa în mîina dreaptă între policele şi mediul mîinei drepte , degetul 1-3-4-5
să fixeze cilindrul şi pistonul seringei iar degetul 2 să fixeze manşoul acului apoi se pătrunde
cu bizoul acului îndreptat în sus în grosimea dermului;
7. Gradaţia de pe cilindrul seringii să se afle în faţă (pentru a asigura dozarea corectă);
8. Se va aspira în seringă 0,2 ml. şi se va administra 0,1ml. i/d. Se injectează lent soluţia prin
apăsarea pistonului, infiltrăm lichidul în grosimea dermului;
9. Se observă la locul de injectare formarea unei papule cu aspectul coajei de portocală ,
avînd un diametru de 5-6mm., şi înalţimea de 1-2 mm. Se retrage brusc acul , nu se
tamponează locul injecţiei (rezorbţia foarte lentă);
10. Pacientul este informat să nu se spele pe antebraţ, să nu comprime locul injecţiei;
11.Se citeşte reacţia peste 30 min., de care medic;
 12. Se reorganizează locul de muncă.
55.Proba la penicilina.
Dizolvarea penicilinei pentru proba
1. Penicilină se eliberează în flacoane de sticlă cu dopuri de cauciuc fixate cu capac metalic;
2. Pe flacon este indicată doza, producătorul, data de producere, termenul de garanţie;
3. Pentru a pregăti soluţia de penicilină pentru probă se va efectua diluarea dublă:
a) În flaconul de penicilină de 1000000U.A. se va adaugă 10 ml. sol.Na Cl 0,9% se va agita
bine flaconul . Apoi aspirăm din flacon 9,0ml. soluţie dizolvată şi se aruncă;
b) În flacon a rămas 1,0ml. soluţie la care se mai adaugă 9,0ml. sol.NaCl 0,9% flaconul se
va agita bine. Se aspira în seringă 0,2 ml. soluţie de penicilină dizolvată dublu şi se întroduce
i/d - 0,1 ml.

1. Din soluţia de penicilină dizolvată dublu cu altă seringă se va aspira 0,2ml;

2. Se schimbă acul si se întroduce i/d-0,1 ml (în treimea medie a antebraţului pe faţa antero –
internă);
3. La locul injectării se va forma o papulă cu aspectul cojii de portocală;
4. Pacientul este informat să nu se spele pe antebraţ, să nu comprime locul injecţiei;
5. Peste 20-30 min., se va citi rezultatul;
6. Rezultatul se fixeaza în fişa bolnavului.

56.Injectia subcutanta.Definitie.Scop,materiale necesare,pregatirea

bolnavului,locului,complicatiile si accidente posibile.Interventiile asistentului medical
in complicatii.
Def. Injecţia subcutanată reprezintă administrarea soluţiei medicamentoase în stratul
subcutan.
Scopul injecţiei s/c este terapeutic, consta în administrarea s/c a :
- Soluţiilor izotone, nedureroase.
- Soluţiilor cristaline : insulina, histamina, cofeina.
- Perfuziilor subcutane în scopul hidratarii organismului.

I. Utilajul necesar, locul injecţiei s/c

Utilajul necesar:
1. Seringă sterilă de 1,0 -2,0ml;
2. Tampoane sterile din vată.;
3. Soluţii dezinfectante (alcool 70C);
4. Ace pentru aspirarea medicamentului;
5. Pile din metal sau carborund penrtu deschiderea fioleleor;
6. Taviţe renale, pense;
7. Soluţia medicamentoasă.
Locul efectuării injectiei s/c: Regiuni bogate în ţesut celular lax, extensibil.
1. Faţa externă a braţului;
 2. Faţa superoexternă a coapsei;
3. Faţa supra şi subspinoasă a omoplatului;
4. Regiunea subclaviculară;
5. Flancurile peretelui abdominal.
De stiut: Se vor evita regiunile unde trec superficial trunchiurile mari vasculare şi nervoase
ca: capul, gîtul, faţa internă a braţelor, plica cotului, mîina, faţa antero-internă coapsei,
regiunea organelor genitale şi perineul.
a) Pregatirea psihică:
- Se informează pacientul privind scopul si locul injecţieii şi eventualele reacţii pe care la va
prezenta în timpul injecţiei.
b) Pregatirea fizică:
- Se aşează în poziţie confortabilă (culcată în decubit dorsal sau şezind cu membrul
superior sprijinit pe şold), se eliberează locul injecţiei de haină, se va examina suprafaţa
pielei pentru a evita apariţia complicaţiilor.
II. Complicaţiile posibile, intervenţia asistentului medical, profilaxia complicaţiilor.
1. Durerea:
a) Durere violentă - prin lezarea unei terminaţiuni nervoase. Se va retrage acul;
b) Durere cauzată de distensia bruscă şi puternică a ţesuturilor. Administrare lentă;
c) Durere provocată de medicament;
2. Ruperea acului - la suprafaţă se va extrage manual, dacă ruperea se va produce în
profunzime se va extrage chirurgical;
3. Lipodistrofie - este o comlicaţie a insulinoterapiei, se recomandă a schimba mereu locul
injectărilor cu insulină;
4. Hematom –prin lezarea unui vas sanguin mai mare;
5. Necroză – la injectarea sustanţelor iritante;
6. Infiltrat- administrarea unică a unei cantitaţi mari de medicament pe acelaşi loc;
7. Reacţii alergice, şoc anafilactic.
57.Tehnica efectuarii injectiei subcutanate.
Tehnica:
1. Asistenta medicală spală mîinele cu apă curentă şi săpun, le dezinfectează cu alcool
pîna la evaporarea lui;
2. Verifică seringa şi acele, capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizării;
3. Verifică integritatea fiolelor sau flacaonelor, eticheta, doza, termenul de valabilitate,
aspectul soluţiei;
4. Se montează seringa, aspiră soluţia medicamentoă se schimbă acul;
5. Se dezinfectează locul injecţiei cu un tampon îmbibat cu alcool; pentru injecţia pe faţa
externâ a braţului, poziţia pacientului este sezînd cu braţul sprijinit pe sold.
6. Se prinde seringa pregătită în mîina dreaptă sub formă de condei, degetul arătător să fie
fixat pe manşoul acului iar degetele 1-3-4-5 sa fixeze cilindrul şi pistonul. Gradaţia de pe
cilindrul seringii să se afle în faţă (pentru a asigura dozarea corectă);
7. Se face o cută a pielei intre indexul şi policele mîinei stîngi, care se ridică după planurile
profunde sub formă de triunghi;
 8. Acul se întroduce brusc, cu forţă la baza cutei (a triunghiului format) în profunzimea
stratului subcutanat pînă la o adincime de 2-4 cm., dar depinde de gosimea stratului
subcutanat, sub un unghi de 45C;
9. După întroducerea acului se dă drumul cutei. Prin retragerea usoară a pistonului, se
verifică dacă acul n-a pătruns într-un vas sanguin;
10. Apoi se injecteaza soluţia medicamentoasă prin apăsarea pistonului cu policele mîinei
drepte, injectarea se face lent, pentru a nu distinde brusc ţesutul subcutanat;
11. Se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul injecţiei, masîndu-se uşor,
pentru a favoriza circulaţia şi deci resorbţia medicamentului.
12. În locul injecţiei rămîne o tumefiere care dispare în cîteva minute, pe masură ce se
reabsoarbe substanţa injectată (rezorbţia începe de la 5-10 min., de la administrare sau poate
dura în funcţie de cantitatea administrată);
13. Pacientul va rămîne în repaus 5-10 min., sub supraveghere;
14. Se reorganizează locul de muncă.

58.Dozarea insulinei si regulile de administrare.

În calitate de remediu medicamentos e utilizată insulina, obţinută din pancreasul vitelor
sacrificate. Întrebuinţarea insulinei în tratarea diabetului zaharat, duce la scaderea nivelului
glucozei în sînge şi la acumularea de glicogen în ţesuturi. Insulina se dozeaza în unitaţi de acţiune
(UA). Se administrează parenteral de obicei s/c, uneori şi i/v. Insulina se eliberează în flacoane de
5,0 ml. Într-un mililitru soluţie de insulină se conţin 40UA de insulină. Pentru administrarea
insulinei se vor folosi seringi speciale –insulinice : pe partea stîngă sunt gradate diviziuni de
mililitri, pe dreapta –unitaţi insulinice. Ex: 0,5ml - 20UA; 1,0ml - 40 UA; 2,0ml - 80UA.
59.Particularitatile de administrare a solutiilor uleioase.
Înainte de a fi administrate soluţiile uleioase (aloie, retabolil, camfora…) se încalzesc la
temperatura de 25-30C pentru reabsorbţia mai rapidă. Nici într-un caz soluţia uleioasă nu se
administrează intravenos –pericol de embolie. La administrarea intramusculară se va controla
numaidecît dacă acul n-a nimerit într-un vas sanguin (se va retrage pistonul înnapoi ) deoarece
poate provoca embolie. Dupa administrarea soluţiilor uleioase pe locul injectarii se va pune
termoforul.
60.Injectia intramusculara.Definitie.Scop,materiale necesare,pregatirea bolnavului.
Definiţie: Administrarea soluţiei medicamentoase in ţesutil muscular.
Scopul injecţiei i/m este terapeutic consta în administrarea i/m a :
- Soluţiilor izotone, nedureroase.
- Soluţii uleioase.
- Soluţii coloidale, cu densitate mare .

III. Utilajul necesar, locul injecţiei i/m.

 Utilajul necesar:
1. Seringă sterilă de 2,0 -5,0 ml;
2. Tampoane sterile din vată;
3. Soluţii dezinfectante (alcool 70C);
4. Ace pentru aspirarea medicamentului;
5. Pile din metal sau carborund penrtu deschiderea fioleleor;
6. Taviţe renale, pense;
7. Soluţia medicamentoasă.

Locul injectiei i/m:

Îl constituie muşchii volominosi, lipsiţi de trunchiuri importante de vase şi nervi a căror
lezare ar putea provoca accidente .
 Regiunea superoexternă a fesei.
 Faţa externă a coapsei în treimea mijlocie.
 Faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid.

În muşchii fesieri se evită lezarea nervului sciatic şi a vaselor sanguine mari prin
determinarea corectă a locului injecţiei:
Regiunea superoexternă a fesei :
1. Se va duce imginar, orizontal o linie care va trece pe marginea superioară a marelui
trohanter, pîna deasupra şanţului interfesier.
2. Cu alta verticală, perpendiculară pe mijlocul celei orizontale.
3. Vom obţine patru cadrane : 2 superioare şi 2 inferioare sau 2 interne şi 2 externe.
4. Locul injecţiei este cadranul superior extern al fesei, în unghiul lui intern.

Cînd pacientul este în poziţie şezînd, injecţia se poate face în toată regiunea fesieră,
deasupra liniei de sprijin.

a) Pregatirea psihică:
- Se informează pacientul privind scopul si locul injecţieii şi eventualele reacţii pe care la va
prezenta în timpul injecţiei.

b) Pregatirea fizică:
- Se aşează în poziţie confortabilă (culcat în decubit ventral, decubit lateral sau şezînd în
cazul pacienţilor dispneici) se eliberează locul injecţiei de haină, se va examina suprafaţa
pielei pentru a evita apariţia complicaţiilor.
- Se recomandă să relaxeze musculatura .
61.Accidentele posibile in injectia intramusculara.Interventiile asistentului medical in
complicatii.

1. Durere vie - prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale, se va inlatura
imediat acul şi se va executa injecţia în alt loc.
2. Paralizia - prin lezarea nervului sciatic.
 3. Hematom - prin lezarea unui vas sanguin.
4. Ruperea acului - extragerea manuală sau chirurgicală (se previne prin alegerea
corecta a poziţiei pacientului şi a locului injecţiei) .
5. Suputraţie aseptică –se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi pentru a
pătrunde în masa musculară.
6. Embolie –prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase (se previne prin
verificarea poziţiei acului). Dacă soluţia uleioasă a pătruns într-o venă în cîteva
secunde ajunge la plămîni. Bolnavul va începe sa tuşească se va instala brusc o
senzaţie de presiune sau jungi toracic foarte accentuat, localizat mai ales retrosternal,
însoţit de dispnee şi cianoză. Această stare poate să evoluieze pînă la starea de şoc.
7. Infiltraţa dureroasă - se previne prin alternarea locurilor injectărilor .
8. Abcesele locale şi flegmonul fesier apare din cauza neglijării regulilor de aspsie şi
asepsie.

62.Dizolvarea antibioticelor pentru injectare.

Penicilina este un antibiotic cu un spectru larg de acţiune ce îşi desfaşoară acţiunea
tocmai în perioada îmulţirii microbilor, de aceea intervalul dinte doua administrări de
doze trebuie să fie mai mic decît timpul necesar pentru dezvoltarea unei generaţii
microbiene.
Penbicilina se va administra la intervale de 6-8-12 ore . Dozele depind de caracterul
afecţiunii şi de vîrsta bolnavului. Se dizolvă penicilina pentru injecţie în felul urmator :
- La 1000000 UA de penicilină se ia 5,0 ml dizolvant la administrarea i/m.
- Daca flaconul este de 500000 UA se va luoa 3,0 ml dizolvant la administrarea i/m.
La administrarea i/v a penicilinei cantitatea de dizolvant se va dubla.
63.Tehnica efectuarii injectiei intramusculare.
1. Asistenta medicală spală mîinele cu apă curentă şi săpun, le dezinfectează cu alcool
pîna la evaporarea lui.
2. Verifică seringa şi acele, capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizării.
3. Verifică integritatea fiolelor sau flacaonelor, eticheta, doza, termenul de valabilitate,
aspectul soluţiei.
4. Se montează seringa, aspiră soluţia medicamentoasă se schimbă acul.
5. Dezinfectează locul injecţiei, cu primul tampon o suprafaţă mai mare cu al doilea tampon
numai locul injecţei (înţepaturii) .
6. Seringa se va ţine în mîina dreaptă : cu degetele 1-3-4 se va fixa cilindrul seringii,
degetul 5 va fixa manşoul acului iar degetul 2 pe piston.
7. Se intinde pielea între indexul şi policele mîinii stîngi şi se inţeapă perpendicular ( sub un
unchi de 90C) pielea cu rapiditate şi siguranţă cu acul montat la seringă în aşa fel ca la
suprafaţa pielei să rămînă nu mai puţin de 1 cm, din lungimea acului.
8. Se verifică poziţia acului prin aspirare ( dacă suntem într-un vas sanguin se va face injecţia
în alt loc).
9. Se injectează lent soluţia .
10. Se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul injectării.
 11. Se va masa uşor locul injecţiei pentru a activa circulaţia, favorizind rezorbţia care
începe imediat după administrare se termină în 3-5 min, mai lentă este pentru soluţiile
uleioase.
12. Pacientul va rămîne în repaus 5-10 min. sub supraveghere.
13. Se reorganizează locul de muncă.
64.Injectia intravenoasa.Definitie.Scop,materiale necesare,pregatirea bolnavului.
Def. Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui
ac de puncţie.
Def. Injecţia intravenoasă se efectuiază prin puncţia venoasă şi injectarea medicamentului
intravenos.
Scopul injecţiei intravenoase :
Explorator:
 Recoltarea sîngelui pentru examenele de laborator: biochimice, hematologice,
serologice, bacterologice.
 Se administrează substanţe de contrast radiologic.
Terapeutic:
 Administrarea unor medicamente sub formă de injecţii şi perfuzii intravenoase (se vor
administra soluţii izotone şi hipertone).
 Recoltarea sîngelui în vederea transfuzării sale.
 Executarea transfuziei de sînge sau derivate ale sîngelui.
 Sîngerare 300-500ml., în edemul pulmonar acut,hipertensiune arterială.
I. Utilajul necesar, locul injecţiei i/v.
Utilajul necesar:
1. Seringă sterilă de 10,0 -20,0 ml., cu amboul situat excentric;
2. Tampoane sterile din vată;
3. Soluţii dezinfectante (alcool 70C);
4. Ace pentru aspirarea medicamentului;
5. Pile din metal sau carborund penrtu deschiderea fiolelor;
6. Taviţe renale, pense;
7. Soluţia medicamentoasă;
8. Garou;
9. Muşama;
10. Perniţă elastică pentru braţ;
11. Aleză.
Locul injecţiei i/v:
- Venele de la plica cotului (bazilică şi cefalică) unde se formează un ,,M,, venos prin
anastomozarea lor;
- Venele de pe faţa dorsală a mîinei;
- Venele antebraţului;
- Venele maleolare interne;
- Venele epicraniene şi jugulare (la sugar şi copilul mic).
a) Pregatirea psihică:
 - Se informează pacientul privind scopul şi locul injecţiei şi eventualele reacţii pe care
la va prezenta în timpul injecţiei.
b) Pregatirea fizică:
- Se aşează pacientul în poziţie confortabilă, culcat în decubit dorsal sau şezînd cu
mîina sprijinită pe speteaza scaunului (poziţia braţului abducţie, extensie maximă), se
eliberează locul injecţiei de haină, se va examina suprafaţa pielei pentru a evita
apariţia complicaţiilor şi a determina starea venelor.

65.Complicatiile si accidente in injectia intravenoasa.Interventia asistentului medical in

complicatii.
1. Hematom –perforarea peretelui venos şi infiltrarea sîngelui în ţesutul perivenos, se
retrage acul şi se comprimă locul puncţiei 1-3 minute.
! De evitat încercările de-a pătrunde în venă după formarea hematomului pentru că acesta
prin volumul său deplasează traiectul obişnuit al venei;
2. Tumefierea bruscă a ţesutului perivenos -revarsarea substanţei injectate în afara venei,
se va retrage acul;
3. Dureri –provocate de revărsarea soluţiilor iritante în ţesutul perivenos, de exemplu
revarsarea sol.Calciu clorid 10%, poate duce la apariţia necrozelor extinse. Pentru
prevenirea acestora, imediat după accident se raportează cazul medicului, pregătindu-i
concomitent instrumentele şi materialele necesare pentru infiltrarea regiunii interesate
cît mai bogat cu ser fiziologic.Tratamentul va continua cu comprese calmante;
4. Flebalgia - durere vie de-a lungul venei, este declanşată fie de efectul iritativ al unor
substanţe, fie de viteza mare cu care se injectează medicamentul;
5. Ameţeli, paloare, lipotemie - se întrerupe puncţia, pacientul se aşează în decubit dorsal
fără pernă, se anunţă medicul;
6. Senzaţii de căldură, uscăciune în faringe - de ex: la administrarea cu viteză a soluţiei
de Magneziu, aceste senzaţii pot fi prevenite prin injectarea lentă a medicamentului;
7. Embolia găzoasă;
8. Embolia grăsoasă -soluţiile uleioase nu se întroduc i/v;

66.Tehnica efectuarii injectiei intravenoase.

1. Asistenta medicală spală mîinele cu apă curentă şi săpun, le dezinfectează cu alcool
pîna la evaporarea lui;
2. Verifică seringa şi acele, capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizării;
3. Verifică integritatea fiolelor sau flacaonelor, eticheta, doza, termenul de valabilitate,
aspectul soluţiei;
4. Se montează seringa, aspiră soluţia medicamentoă se schimbă acul;
5. Se aşează braţul pe perniţă de muşama în abducţie şi extensie maximă
se dezinfectează tegumentul (locul puncţiei);
6. Se aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm., deasupra locului puncţiei, strîngîndu-l astfel încît
să oprească circulaţia venoasă fară a comprima artera;
7. Se recomandă pacientului să strîngă pumnul,venele devenind astfel turgescente;
 8. Se fixează vena cu policele mîinii stîngi la 4-5 cm., sub locul puncţiei, exercitînd o uşoară
compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
9. Se fixează seringa, gradaţiile fiind în sus, acul ataşat cu bizoul în sus, în mîina dreaptă,
între police şi restul degetelor (degetul 2 să fixeze manşoul acului);
10. Se pătrunde cu acul traversînd în ordine: tegumentul în direcţie oblică sub un unghi de 30
grade, apoi peretele venos învingîndu-se o rezistenţă elastică pînă cînd acul înnaintează în
gol;
11. Se înnaintează 1-2 cm. în lumenul venei;
12. Se controlează pătrunderea acului în venă prin aspiraţie cu seringa (se va trage pistonul
înnapoi);
13. La apariţia sîngelui în seringă se înlătură garoul, lent se va injecta medicamentul;
14. În timpul manipulaţiei se va supraveghea locul puncţiei şi starea generală a pacientului
(respiraţia, culoarea tegumentelor);
15. Se aplică tamponul îmbibat în soluţie dezinfectantă la locul de patrundere a acului şi se
retage brusc acul;
16. Se comprimă locul puncţiei 1-3 min., braţul fiind în poziţie verticală. Se va evita
flectarea antebraţului pe braţ cu tamponul la plica cotului, deoarece împiedică închiderea
plăgii venoase, favorizînd revarsarea sîngelui.
 Dacă venepuncţia se execută la o venă care nu poate fi legată cu garou (venele
jugulare, venele capului ) atunci turgescenţa venei va fi provocată printr-o presiune
digitală exercitată pe traiectul venei dincolo de locul puncţiei în sensul circulaţiei
venoase .
 Pentru puncţionarea venelor jugulare, pacientul se aşează în decubit dorsal, transversal
pe pat, cu capul lăsat să atîrne.
 Puncţia venei subclaviculare va fi executată totdeauna de către medic, a/m avînd rolul
de a pregati materialele necesare şi de a asista intervenţia.
67.Colectarea singelui pentru examinarile clinice si biochimice.
Pregatirea pacientului:
Este foarte important ca pacientului să i se explice procedura la care va fi supus şi să se
obţină intreaga lui complianţă.
1. Recoltarea probelor se face cu pacientul în condiţii bazale, înaintea oricărei proceduri
diagnostice sau terapeutice (ideal între orele 7 şi 9 dimineaţa, în condiţii ”à jeun”- pe
nemîncate); pentru evaluarea metabolismului lipidic se recomandă ca recoltarea să se
efectueze dupa 12 ore de la ultima masă.
2. Cînd probele de sînge nu sunt recoltate în condiţii bazale, trebuie de ţinut seama de
efectele adiţionale pe care le pot produce efortul fizic (chiar şi efortul fizic moderat poate
determina o creştere a glucozei, acidului lactic, proteinelor serice), precum şi a stării
emoţionale sau ritmului circadian care poate afecta anumiţi parametri. (Ritmul circadian,
sau ritmul nictemeral este un ciclu de aproximativ 24 de ore al proceselor biochimice,
fiziologice sau comportamentale aparținînd entităților vii).
3. Recoltarea probelor biologice se poate face sub forma unei probe unice (de exemplu,
pentru determinarea glicemiei bazale) sau sub forma probelor multiple (de exemplu, testul de
toleranţă la glucoză sau recoltarea urinii din 24 ore).
4. Asigurarea pacientului unei poziţii comode (în poziţie sezîndă sau în D.D).

Recoltarea sîngelui din venă pentru probele biochimice.

Scopul: Explorator
 Pentru depistarea microflorei patogene.
 Pentru aprecierea indicilor biochimici.
Pregătirea pacientului:
a) Pregatirea psihică:
- Se informează pacientul asupra scopului puncţiei.
b) Pregatirea fizică:
- Se aşează pacientul în poziţie confortabilă, culcat în decubit dorsal sau şezînd cu mîina
sprijinită pe speteaza scaunului (poziţia braţului abducţie, extensie maximă).
- Se eliberează locul puncţei de haină;
- Se va examina suprafaţa pielei pentru a evita apariţia complicaţiilor şi a determina starea
venelor.
Utilajul necesar:
1. Seringă sterilă de 10,0 -20,0 ml. cu amboul situat excentric.
2. Tampoane sterile din vată.
3. Soluţii dezinfectante (alcool 70C).
4. Suport pentru eprubete.
5. Taviţe sterile şi nesterile, pense.
6. Eprubete sterile şi nesterile.
7. Garou.
8. Muşama.
9. Perniţă elastică pentru braţ.
10. Aleză.
Tehnica:
1. Asistenta medicală spală mîinele cu apă curentă şi săpun, le dezinfectează cu alcool pîna
la evaporarea lui. Îmbracă mănuşele.
2. Montează seringa.
3. Se aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm., deasupra locului puncţiei, strîngîndu-l astfel încît
să oprească circulaţia venoasă fară a comprima artera.
4. Se dezinfectează tegumentul ( locul puncţiei ).
5. Fixează vena.
6. Punctează vena.
7. Prin aspiraţie se verifică pătrunderea acului în venă.
8. La apatiţia sîngelui în seringă se aspiră 10 ml. sînge, fără înlăturarea garoului.
9. Se dezlegă garoul, se aplică tamponul şi se retrage brusc acul.
10. Sîngele recoltat se prelinge pe peretele eprubetei încet pentru a nu distruge eritrocitele.
11. Eprubetele etichetate se vor transmite la laborator.
12. Se notează în registru pentru recoltarea sîngelui.
 Recoltarea sîngelui din deget.
Recoltarea se face prin:
- Înţepare : - la adult: pulpa degetului, lobul urechii.
- la copii: faţa plantară a halucelui, călcîii.
Materialele necesare:
1. Lanţete sterile.
2. Tampoane de vată sterile.
3. Alcool etilic de 70%.
4. Pipete.
5. Mănuşi sterile.

Pregătirea pacientului:
Psihic : Se anunţă să nu mănînce şi se explică necesitatea efectuării tehnicii.
Fizic: Se aşează în poziţie şezînd cu mîina sprijinită.
Tehnica:
1. Asistenta medicală prelucrează mîinele, îmbracă mănuşile sterile.
2. Sîngele se recoltează mai frecvent din degetul 4 al mîinii stîngi.
3. Se fixează falanga distală a degetului 4 al mîinii stîngi.
4. Se prelucrează pulpa degetului 4 cu un tampon îmbibat în alcool etilic de 70%.
5. Asistenta medicală cu mîna dreaptă, cu ajutorul lanţetei sterile punctează pielea degetului
în partea laterală a extremităţii, perpendicular pe straturile cutanate la adîncimea 2-3 mm.
6. Prima picătură de sînge se şterge cu vată sterilă, apoi se apropie pipeta în poziţie înclinată
şi se colectează sîngele din deget.
7. Dacă sîngele curge prea incet, falanga se apasă uşor cu degetele, nu se forţează, deoarece
sîngele va conţine o cantitate mare de limfă, ceea ce poate denatura rezultatul analizei.

68.Singe-notiune.Functiile singelui.Clasificarea grupelor sanguine dupa sistemul AB0.

Sîngele prezintă un conţinut lichid constituit din plasmă sanguină şi
elementele figurate suspendate în acest lichid interstiţial. Corpului omenesc cu masa de 70
kg îi revine 5 l de sînge, ceea ce constituie 6-8% din greutatea corpului.
Sîngele are aspectul unui lichid omogen de culoare roşie, în componenţa sîngelui întră:
a) Plasma.
b) Elementele figurate:
- Eritrocite (globule roşii) – ele atribuie sîngelui culoarea.
- Leucocite (globule albe).
- Trombocite.
Elementele figurate constituie circa 45 % din volumul sîngelui, iar 55 % din
acest volum revin plasmei sanguine. Elementele figurate sînt mai grele decît plasma. Sîngele
are ph-ul la nivelul 7,36 adică mediul este slab alcalin.
Componentele principale ale plasmei sînt:
 Apa – 90 -92%.
  Proteine – 7 - 8%.
 Glucoză - 0,1%.
 Săruri minerale - 0,9%.
Proteinele plasmei fac parte din grupul globulinelor (alfa, beta, gamma), albumine si
lipoproteide. Glucoza este sursa principală de energie pentru celulele organismului.
Funcţiile principale ale sîngelui sunt:
1. Distribuie substanţele nutritive.
2. Elimină din organism produsele dezagregării, transportîndu-le prin organele excretoare.
3. Participă la schimbul de gaze, vehiculînd oxigenul şi bioxidul de carbon.
4. Menţine temperatura constantă a corpului, încalzindu-se în organele cu metabolism
intern (muşchi, ficat), sîngele transferă căldura spre alte organe si spre piele, astfel
realizînd termoliza.
5. Vehiculeaza hormonii si metaboliţii, realizînd interacţiunea chimică în organism sau
reglarea humerală a funcţiilor.
6. Exercită funcţia de protecţie, avînd un rol important în imunitate, include şi proprietatea
de a se coaugula.
c) Antigenele grupate se găsesc în special pe eritrocite și pot fi puse în evidență prin
reacții de aglutinare, fapt pentru care se numesc aglutinogene. Hematia umană are
un număr foarte mare de antigene de suprafată. Anticorpii respectivi poartă numele
de aglutinine, pentru faptul că provoacă reacții de aglutinare. Anticorpii au fost
numiți anti-Rhesus, ori anti-Rh. Deci, sîngele uman conține o serie de aglutinogene
și aglutinine.
d) Studierea fenomenului de hemoaglutinare a făcut posibilă descoperirea grupelor
sanguine de bază – sistemul OAB (zero, A, B).
e) Sistemul sanguin OAB cuprinde patru grupe de sînge. Grupele se notează după
numele aglutinogenului, deosebindu-se astfel grupa : O (zero), A, B și AB.
f) Un alt cercetător clasifică grupele sanguine, notîndu-le cu cifre romane: I, II, III,
IV. Astăzi, pentru a înlătura posibilitatea unei interpretări greșite a grupelor sanguine
de bază, ambele clasificări au fost unificate, sistemul sanguine OAB fiind
reprezentat astfel:
g)
Grupa Aglutinogen (antigen) Aglutinine (anticorp)

O (zero unu) -------- α și β

A II (A-doi) A β
B III (B-trei) B α
AB IV(AB-patru) AB -------
h)
i) După cum se vede, grupa O(I) nu are nici un aglutinogen (zero aglutinogen),
celelalte conțin aglutinogenele A sau B sau ambele AB. Determinarea grupelor
sanguine se face prin două metode: cu ser monoclonal (Țoliclon) și cu seruri
 izohemoaglutinante. Pentru determinarea grupei sanguine se folosește fie sînge
venos (din venă), fie sînge capilar (din pulpa degetului).
69.Determinarea grupelor sanguine cu seruri standart.
A. Determinarea grupei sanguine cu seruri izohemoaglutinante.
Determinarea aglutinogenului se face prin amestecarea eritrocitelor primitorului cu serul
standart O, A, B - deci cu aglutinine cunoscute.
Materialul necesar:
1. Seruri - test O(I), A(II), B(III).
Serurile – test (denumite mai corect seruri hemotest) se livrează în fiole, ambalate, etichetate
cu termenul de valabilitate trecut pe ambalaj.
a) serul-test O I –conține aglutinine alfa(α) și beta (β).
b) serul-test A II – conține aglutinine beta (β).
c) serul-test B III – conține aglutinine alfa (α).
2. Lamă cu trei godeuri.
3. Pipete (pentru fiecare ser hemotest în parte).
4. Baghete de sticlă pentru sîngle cercetat.
Dacă sîngele se recoltează prin înțepare, se pregătesc lanțete (sau ace sterile), alcool pentru
dezinfecția pulpei degetului, vată, tăviță renală.
Tehnica:
1. Pe lama cu godeuri, asistenta picură cîte o picătură de ser hemotest în fiecare godeu,
astfel:
a) Picătură de ser –test O(I) – în partea stîngă a lamei.
b) Picătură de ser – test A(II) – în mijlocul lamei.
c) Picătură de ser – test B(III) – în partea dreaptă a lamei.
2. Alături în dreptul fiecărei picături de ser, se adaugă cite o picătură de singe (picătura
de singe trebuie să fie de 10 ori mai mica decît picătura de ser).
3. Picăturile se omogenizează, cu baghete de sticlă.
4. Se va avea în vedere: să nu se utilizeze de două ori aceeași baghetă.
5. După ce s-a pus sîngele în cele trei glodeuri cu ser-test, se așteaptă 2-3 minute,timp în
care lama se agită prin mișcări de basculare, în acest timp se produce aglutinarea.
Interpretarea rezultatelor:
1 Aglutinarea nu se produce în nici unul din serurile-test.
Aceasta înseamnă că aglutininele prezente în serurile-test n-au întîlnit nici un
aglutinogen.
Sîngele cercetat face parte din grupa O(I)
2 Aglutinarea se produce în picăturile marginale de ser - testO(I) și B(III).
Înseamnă că aglutininele α din serul-test O(I) și B(III) au întîlnit aglutinogenul A și
au produs aglutinarea hematiilor.
Sîngele cercetat face parte din grupa A(II)
3 Aglutinarea se produce în serul-test O(I) și serul test A(II) din mijloc. Înseamnă că
aglutininele β din serul-test O(I) și A(II) au întîlnit aglutinogenul B și au produs
aglutinarea hematiilor.
 Sîngele cercetat face parte din grupa B(III)
4 Aglutinarea se produce în toate godeurile.
Înseamnă ca aglutininele α și β din serurile - test au întîlnit cele două aglutinogene A și B
din sîngele cercetat și au produs aglutinarea hematiilor.
Sîngele cercetat face parte din grupa AB(IV)
5 Se picură ser-test de grupa IV în glodeul al 7-lea, se amestecă cu o picătură de
sînge.
Lipsa aglutinării denotă ca sîngele este de grupa AB(IV)
6 Se prezintă rezultatul medicului. Se scrie rezultatul pe formular special. Medicul și
a/m notează formularul.
70.Determinarea grupelor sanguine cu seruri monoclonale(toliclon).
Anticorpii monoclonali anti A și anti B produc aglutinarea directă, pe lamă, la temperatura
camerei a antigenelor omoloage A, respectiv B.
Tehnica:
1. Pe o lama cu godeuri, se picură cîte o picătură de ser anti-A, respectiv
anti-B.
2. Alături în dreptul fiecărei picături de ser, se adaugă cîte o picătură de sînge (picătura
de sînge trebuie să fie de 10 ori mai mica decît picătura de ser).
3. Picăturile se omogenizează cu baghete de sticlă.
4. După 3-4 secunde apar primele semene de aglutinare, iar reacția este completă după
un minut.
Interpretarea rezultatelor:
1 Dacă aglutinarea nu se produce, înseamnă că sîngele cercetat nu are aglutinogenul.
Sîngele aparține grupei O(I)
2 Dacă aglutinarea se produce în serul anti-A, înseamnă că sîngele cercetat are
aglutinogen A.
Sîngele aparține grupei A (II)
3 Dacă aglutinarea se produce în serul anti- B , înseamnă că sîngele cercetat are
aglutinogen B.
Sîngele aparține grupei B (III)
4 Dacă aglutinarea se produce în ambele seruri test, înseamnă că sîngele conține atît
aglotinogen A, cît și aglutinogen B.
Sîngele aparține grupei AB
5 Verificarea grupei a IV cu țolicloane nu se face.
6 Se prezintă rezultatul medicului. Se scrie rezultatul pe formular, a/m și medicul
notează formularul.
De evitat:
 Raportul incorect între sînge și ser (picătura de sînge să fie de 10 ori mai mică
decît cea de ser).
 Omogenizarea cu aceeași baghetă a tuturor picăturilor (rezultate false).
 Atmosfera prea caldă (usucă marginile picăturilor).
 Folosirea serului - test prost conservat sau cu valabilitate depășită.
  Transmiterea rezultatelor prin telefon.

71.Perfuzia intravenoasa.Definitia.Scop,indicatii,materilae necesare,pregatirea

bolnavului.
Def. Perfuzia intravenoasă constă în întroducerea pe cale parenterală, picătură cu picătură a
soluţiei medicamentoasă pentru reechilibrare hidroelectrolitică, hidroionică şi volemică a
organismului.
Scopul:
 Hidratarea şi mineralizarea organismului;
 Administrarea medicamentelor la care se urmăreşte efect prelungit;
 Depurativ, diluînd şi favorizînd excreţia din organism a produşilor toxici;
 Completarea proteinelor sau a altor componente sanguine;
 Alimentarea pe cale parenterală.
Materialele necesare:
1. Perfuzor (sistema pentru perfuzie) ambalată de unică întrebuinţare;
2. Tampoane sterile din vată;
3. Alcool 70C;
4. Emplastru;
5. Pile din metal sau carborund;
6. Taviţe renale, pensă;
7. Soluţia medicamentoasă;
8. Garou;
9. Muşama;
10. Perniţă elastică pentru braţ;
11. Aleză;
12. Seringă 10,0 ml;
13. Stativ.
Pregătirea pacientului:
a) Pregatirea psihică:
- Se informează pacientul privind scopul şi locul instalării perfuziei, eventualele reacţii
pe care la va prezenta în timpul manipulaţiei.
b) Pregatirea fizică:
- Pacientul va fi culcat în decubit dorsal (DD) se eliberează locul injecţiei de haină, se
va examina suprafaţa pielei pentru a evita apariţia complicaţiilor şi a determina starea
venelor.
- Dacă perfuzia va dura un timp mai îndelungat și venele sunt la fel de accesibile în
ambele părți ale mîinelor, se va prefera brațul stîng, pentru ca cel drept să poată fi
utilizat de bolnav.
72.Complicatiile si accidente posibile in perfuzia intravenoasa.Interventiile asistentului
medical in complicatii.
1. Introducerea bruscă a unei cantități mari de lichide în circulație duce la
supraîncărcarea inimii, ducînd la insuficiență circulatorie cu dispnee, dureri precordiale.
În acest caz se întrerupe imediat curentul de lichide;
2. Hiperhidratarea care se manifestă prin tuse, expectorație, neliniște, polipnee, creșterea
tensiunii arteriale. Se combate prin reducerea la minim a ritmului de hidratare, se
administrează sol. papaverină, sol. furosemid, tonicardiace;
3. Embolia găzoasă pătrunderea aerului în curentul circulator este însoţită de sincopă
cardiacă. Ea se previne prin înlăturarea aerului din tub înainte de introducerea canulei în
venă și întreruperea perfuziei înainte de a se goli lichidul din rezervor și tub;
4. Frisoane apar în caz de mînuire nesterilă a aparatelor și lichidelor de perfuzie sau
utilizarea soluțiilor cu substanțe pirogene. În acest caz se întrerupe temporar perfuzia, se
administrează antihistaminice, se schimbă sistema pentru perfuzire şi lichidul de perfuzat.
La nevoie se administrează oxigen umezit și se încălzește bolnavul cu termofoare;
5. Revărsarea lichidului de perfuzie în țesuturile perivenoase poate da naștere la flebite
sau la necroze. În aceste cazuri se va infiltra regiunea respectivă cu ser fiziologic pentru a
dilua lichidul extravazat;
6. Coagularea sîngelui în ac sau canulă se previne prin perfuzarea lichidului cu sol. de
heparină;
7. Injectarea rapidă se manifestă prin: vertij, colaps, aritmii cardiace.

73.Montarea sistemei pentru perfuzie,tehnica efectuarii perfuziei.

1. Se verifică inscripția de pe flacon dacă coincide cu denumirea medicamentului prescris
de medic din foaia de prescripții, se verifică integritatea sistemei din pachet și termenul
valabilitații;
2. Asistenta medicală își pregătește mîinile : le spală cu apă curgătoare și săpun (conform
standardului), apoi le dezinfectează cu un tampon de vată muiat în alcool, îmbracă
mănușile sterile;
3. Cu un tampon de vată muiat în alcool dezinfectează capacul de metal, apoi îl înlătură, cu
al doilea tampon de vată se dezinfectează dopul de cauciuc;
4. Pe măsuța sterilă se deschide pachetul sistemei de perfuzie, se vor proteja ambele
capete ale sistemei de orice atingere, apoi acul pentru conducerea aerului se va întroduce
în dopul flaconului, pînă la refuz;
5. Se va închide clama-reglator al sistemei, se înlătură teaca de protecție de pe acul
sistemei și se întroduce acul pînă la refuz în dopul de cauciuc al flaconului, flaconul se
răstoarnă și se fixează pe stativ;
6. Se înlătură teaca de protecție de pe acul pentru injecție, apoi se va întoarce perfuzorul
în poziție orizontală, se deschide clama –reglator a perfuziei, se umple o jumătate din
volumul perfuzorului;
7. Apoi se va întoarce perfuzorul în poziție verticală și se înlătură toate bulele de aer din
sistemă, prin acul pentru injecție;
 8. Se închide clama-reglator și se fixează teaca de protecție pentru ac;
9. Se verifică lipsa bulelor de aer din sistema de perfuzie.

Tehnica efectuării perfuziei intravenoase.

1. Se aşează braţul pe perniţă, muşama şi aleză în abducţie şi extensie maximă se
dezinfectează tegumentul ( locul puncţiei );
2. Se aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm., deasupra locului puncţiei, strîngîndu-l astfel
încît să oprească circulaţia venoasă fară a comprima artera;
3. Se recomandă pacientului să strîngă pumnul, venele devenind astfel turgescente;
4. Se fixează vena cu policele mîinii stîngi la 4-5 cm,. sub locul puncţiei, exercitînd o
uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
5. Se pătrunde cu acul traversînd în ordine: tegumentul în direcţie oblică sub un unghi de 30
grade, apoi peretele venos învingîndu-se o rezistenţă elastică pînă cînd acul înnaintează în
gol;
6. Se înnaintează 1-2 cm., în lumenul venei;
7. Se verifică pătrunderea acului în venă prin apariţia sîngelui în tub sau prin comprimarea
tubului elastic de pe sistemă;
8. La apariţia sîngelui se înlătură garoul;
9. Se va fixa sub amboul acului un tampon steril;
10. Se va fixa bine acul şi sistema cu emplastru;
11. Se va deschide clama-reglator şi va fixa rata de flux 60 picături pe minut (sau conform
indicaţiilor medicului cînd se pune problema unei perfuzii rapide prin injecții masive de
lichid pentru refacerea rapidă a mesei circulante și ridicarea tensiunii arteriale);
12.Va acoperi locul de perfuzie cu pansament steril;
13. A/m va nota pe flacon data şi ora începerii perfuziei;
14. Se va supraveghea în permanenţă pacientul pentru a evita apariţia complicaţiilor;
15. La sfîrşitul perfuziei se va închide clama-reglator, se va înlătura emplastrul, apoi va
exercita o presiune asupra venei cu un tampon îmbibat în alcool şi se retrage acul (nu se va
perfuza toată soluţia din flacon);
16. Pacientul va rămîne în pat cel puţin o oră.
74.Aplicarea cateterului venos periferic.
Inserţia cateterului:
1. Se poziţionează stativul cu soluţia perfuzabilă şi perfuzorul ataşat cât mai aproape de
patul pacientului;
2. Se confirmă identitatea pacientului;
3. Se explică procedura pacientului pentru a-i reduce anxietatea (care poate produce
vasoconstricţie şi implicit, un abord mai dificil al venelor) şi a ne asigura de cooperarea
sa;
4. Se spală pe mâini, le dezinfectează;
5. Se selectează locul puncţionării. Dacă se prevede o terapie intravenoasă de lungă durată
se va începe cu venele din porţiunea distală pentru a schimba, cu timpul, locul
puncţionării din ce în ce mai proximal. Dacă trebuie administrată o substanţă iritantă sau
un volum mai mare de lichide, se va alege o venă mare;
6. Se poziţionează pacientul într-o poziţie confortabilă, cu braţul sprijinit şi poziţionat în jos
pentru a permite umplerea venelor braţului şi mâinii;
7. Se aplică garoul la aproximativ 15 cm mai sus de locul de puncţionare, pentru a dilata
venele. Se verifică pulsul radial. Dacă acesta nu este palpabil se va lărgi puţin garoul;
8. Se palpează o venă cu ajutorul indexului şi al degetului mijlociu al mâinii nondominante;
9. Se fixeză vena;
10.Dacă vena nu se palpează bine se va alege alta;
11.Dacă nu este suficient de palpabilă se cere pacientului să îşi închidă şi să-şi deschidă
pumnul de câteva ori;
12.Garoul nu se va menţine mai mult de 1 minut;
13.Dacă în tot acest timp nu s-a reuşit inserarea cateterului se va dezlega garoul pentru
câteva minute şi se va relua tehnica;
14.Se îmbracă mănuși sterile;
15.Se dezinfectează locul ales pentru puncţionare cu tampoane alcoolizate;
16.Se va lua branula în mâna dominantă şi se va ţine între police şi index (dacă are aripioare
branula se va ţine de acestea) iar cu policele mâinii nondominate se va fixa venă;
17.Se va avertiza pacientul va simţi o înţepătură ;
18.Se va introduce cateterul cu amboul acului în sus, sub un unghi de aproximativ 15 grade,
direct prin piele până în venă printr-o singură mişcare, verificând dacă apare sânge în
capătul cateterului care confirmă că acesta este în venă;
19.Din momentul în care apare sângele există mai multe metode de a introduce cateterul în
venă. Se dezleagă garoul apoi fie se continuă împingerea cu grijă (pentru a nu perfora
vena prin celalalt perete) a cateterului până la jumătatea sa şi apoi se scoate acul în acelaşi
timp cu împingerea totală a canulei de plastic , ataşându-se imediat fie perfuzorul fie
seringa, presând uşor pe venă pentru împiedicarea sângerării; fie se scoate acul imediat
după puncţionarea venei şi apariţia sângelui şi se ataşează rapid şi steril perfuzorul
soluţiei de administrat. Se porneşte perfuzia în timp ce cu o mână se fixează vena şi cu
cealaltă se împinge canula de plastic. Este o metodă care nu prezintă riscul perforării
venei deoarece cateterul este introdus fără a mai avea acul în el şi deoarece soluţia
perfuzată dilată vena făcând mai uşoară avansarea cateterului;
20.După introducerea cateterului se curăţă locul cu tampoane alcoolizate, se aruncă acul
cateterului în recipientul de înţepătoare;
21.Se reglează ritmul de administrare a perfuziei;
22.Se fixează cateterul cu un fixator transparent şi semipermeabil după ce se usucă
dezinfectantul pe piele;
23.Fixatorul se desprinde în mod steril şi se aplică pe locul de inserţie lipind bine marginile
pentru a preveni ieşirea accidentală a cateterului;
24.Se fixează şi tubul perfuzorului de măna pacientului având grijă însă să lase libertate de
mişcare şi să nu fie fixat în extensie deoarece poate trage cateterul afară din venă la o
mişcare mai bruscă;
25.Dacă cateterul se află în zona articulaţiilor mâinii, de exemplu, se va pune un propsop
rulat sub articulaţie şi se plasa mână pe el;
26.Îndepărtarea cateterului se va face la terminarea terapiei intravenoase sau atunci când
vechiul cateter nu mai este funcţional şi pacientul necesită în continuare tratament
intravenos. Se opreşte perfuzia şi se clampează perfuzorul, îndepărtându-se apoi cu
blândeţe fixatorul de pe branula. Se vor pune mănuşi şi se va plasa compresa sterilă cu o
mână peste locul de inserţie a cateterului, iar cu cealaltă mână se va scoate branula printr-
o mişcare paralelă cu pielea;
27.Se va inspecta branula scoasă pentru ca să nu lipsească din ea porţiuni care să se fi rupt
accidental şi să intre în circulaţia sangvină a pacientului;
28.Se va face o compresie pe locul puncţionării timp de 1-2 minute, se curăţă zona şi apoi se
aplică un bandaj adeziv;
29.Se va indica pacientului să-şi restângă pentru 10 minute activitatea membrului care a avut
cateterul şi să păstreze bandajul adeziv timp de 1 oră de la îndepărtarea branulei.
75.Agentii fizici calzi.Mecanismul de actiune,indicatiile,contraindicatiile,material
necesare.Complicatii posibile si interventii ale asistentului medical.
A) Aplicarea compreselor calde.
Mecanismul de acţiune:
Provoacă dilatarea vaselor sangvine ale pielii şi ţesuturilor situate mai adînc şi ca urmare, se
măreşte afluxul de sînge în locul respectiv, are loc absorbţia procesului inflamator şi se
micşorează durerea.
Indicaţii:
1. Dureri cauzate de spasme.
2. Contuzii (peste 24 de ore după traumă).
3. Proces inflamator local în ţesutul celulo- adipos.
4. Proces inflamator local în articulaţii.
5. Inflamarea glandei mamare.
6. Migrenă.
Contraindicaţii:
1. Boli ale pielii (erupţii alergice şi purulente).
2. Febră înaltă.
3. Traume însoţite de leziuni ale pielii.
Materiale:
1. O bucată de tifon aranjată în trei straturi.
2. O bucată de muşama sau hîrtie cerată.
3. Vată şi tifon.
4. Soluţie pentru comprese (apă caldă, soluţie slabă de oţet: o linguriţă de oţet la 50 ml
de apă).
5. Soluţie alcoolică diluată cu apă în raport de 1 la1.
Tehnica :
Compresa caldă este alcătuită din trei straturi:
 a)Tifon sau ţesătură moale aranjată în trei straturi, înmuiată în lichid.
  b)Muşama sau hîrtie cearată.
 c)Vată.
1. Se înmoaie bucată de tifon pregătită în soluţie de temperatura camerei si se scurge .
2. Tifonul înmuiat se aplică pe partea afectată a corpului.
3. Deasupra se aplică muşamaua sau bucata de hîrtie cearata care, după dimensiune, trebuie
sa fie mai mare decît primele dimensiuni ale compresei cu doi centimetri.
4. Peste muşama se aplică stratul de vată care, la rîndul său, după dimensiune, trebuie să fie
mai mare decît cele precedente.
5. Compresa se fixează în aşa mod, încît să fie strîns lipită de piele, însă să nu provoace staza
sangvină şi să nu limiteze mişcările.
6. Compresa se aplică pe 6-8 ore.
7. Dupa ce se scoate compresa se aplică un pansament uscat şi cald (vată şi tifon).
8. Dacă compresa a fost aplicată corect, după ce se va scoate primul start, locul trebuie să fie
umed şi cald.
9. Dacă e nevoie de aplicat compresa de repetate ori, atunci se va aplica cu intervale de 1-2
ore, iar pielea după fiecare aplicare, se va prelucra cu o soluţie de alcool, apoi se va şterge
cu un prosop uscat.
10.Substanţele medicamentoase pot irita pielea, mai ales la copii, şi de aceea, înaintea
aplicării compresei, pielea se unge cu ulei sau vaselină.
11.Compresele cu alcool etilic se aplică nu mai mult de 4-6 ore.
12.Compresele nu se aplică pe pielea badijonată cu tinctură de iod.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
 Reacţii alergice.
B) Aplicarea sinapismelor.
Mecanismul de acţiune:
Uleiul de muştar eteric, care întră în componenţa muştarului irita pielea, dilată vasele
sangvine ale pielii şi reflector vasele sangvine ale organelor corespunzătoare, micşorează
durerea, măreşte afluxul de sînge, duce la resorbţia proceselor inflamatorii.
Indicaţii:
1. Procese inflamatorii ale organelor cutiei toracice.
2. Inflamaţii ale căilor respiratorii :
- Rinită.
- Faringită.
- Bronşită.
3. Dureri în regiunea inimii.
4. Boala hipertonică.
5. Nevralgii.
Contraindicaţii:
1. Hemoragii pulmonare.
2. Sensibilitate crescută faţa de muştar.
3. Tumori maligne.
4. Febră.
Locurile aplicării:
 Dureri de cap şi rinită acută - pe ceafă;
 Traheită acută- pe partea superioară a sternului;
 Bronşite şi pneumonii - pe omoplaţi şi sub omoplaţi;
 Dureri cardiace - în regiunea inimii;
Materiale:
1. 8-10 foiţe de muştar,
- Ce reprezintă foi dreptunghiulare de hîrtie pe care este
aplicat muştarul (trebuie de păstrat într-un loc uscat si întunecat).
Sinapismele de calitate bună se deosebesc printr-un miros pătrunzător, specific,
de ulei de muştar, de pe foiţă nu se scutură.
2. Cuvă renală cu apă caldă la t- 35-40 grade.
3. Tampoane de vată.
4. Cearşaf.
5. Prosop.
Tehnica :
1. Asistenta medicală îşi spală mîinele.
2. Controlează calitatea sinapismelor.
3. În cuva renală se toarnă apă la temperatura de 35- 40 de grade ( la acestă
temperatură se elimină uleiul de muştar eteric şi anume el condiţionează acţiunea foiţelor
de muştar).
4. Bolnavul se aşează în poziţie comodă.
5. Pe rînd se scufundă sinapismele pe 5-10 secunde în apă, şi se lipesc bine pe pielea
bolnavului din timp descoperită. Dacă sensibilitatea este mărită, între sinapisme şi piele
se aşează o bucată de tifon.
6. Bolnavul se înveleşte cu un cearşaf şi o plapumă.
7. Peste 10- 15 minute ( la copii peste 5 minute) sinapismele se scot, pielea trebuie
să fie hipermiată.
8. Pielea se şterge bine de restul de muştar cu un cu un prosop înmuiat în apă caldă.
9. Bolnavul se înveleşte şi este bine să adoarmă.
! Temperatura mai înaltă de 35- 40 de grade a soluţiei unde va fi înmuiată foiţa de muştar,
va descompune uleiul de muştar.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
 Reacţii alergice.

C) Aplicarea termoforului.
 Mecanismul de acţiune:
Temperatura, căldura uscată provoacă dilatarea reflectorie a musculaturii netede, măreşte
afluxul de sînge în organele interne şi are acţiune rezorptivă şi analgezică.
Materiale:
1. Termofor.
2. Apă fierbinte.
3. Ulei de vaslină.
4. Prosop.
Termoforul cu apă reprezintă un rezervor de cauciuc prevăzut cu un dop care se
înşurubează ermetic. Capacitatea termoforului este de 1- 1,5 litri. Termoforul electric se
apreciază mai mult decît acel cu apă, deoarece acţiunea lui termică creşte treptat şi poate fi
folosit un timp mai îndelungat.
Indicaţii:
1. Cu scop de încălzire locală şi totală.
2. Şoc anafilactic.
3. În caz de dureri spastice.
4. Colică renală.
5. Colică intestinală.
6. Gastrită cronică.
7. Criză hipertonică.
Contraindicaţii:
1. Procese inflamatorii acute ale cavităţii abdominale.
2. Apendicită.
3. Colecistită.
4. Pancreatită acuta.
5. Tumori.
6. Hemoragii.
7. Primele 24 de ore după contuzii.
8. Afecţiuni ale pielii.
Tehnica :
1. Termoforul se umple ¾ cu apă fierbinte.
2. Se apasă pînă ce apa ajunge la gîtul termoforului şi se scoate aerul.
3. Se înşurubează dopul, apoi termoforul se întoarce cu dopul în jos şi se controlează
emecitatea.
4. Termoforul se înfăşoară în prosop şi se aplică la bolnavi.
5. Peste 5 minute se controlează dacă termoforul nu provoacă arsuri şi se apreciază gradul
de încălzire.
6. Termoforul se ţine pînă se răceşte.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
76.Aplicarea termoforului.
Mecanismul de acţiune:
Temperatura, căldura uscată provoacă dilatarea reflectorie a musculaturii netede, măreşte
afluxul de sînge în organele interne şi are acţiune rezorptivă şi analgezică.
Materiale:
1. Termofor.
2. Apă fierbinte.
3. Ulei de vaslină.
4. Prosop.
Termoforul cu apă reprezintă un rezervor de cauciuc prevăzut cu un dop care se
înşurubează ermetic. Capacitatea termoforului este de 1- 1,5 litri. Termoforul electric se
apreciază mai mult decît acel cu apă, deoarece acţiunea lui termică creşte treptat şi poate fi
folosit un timp mai îndelungat.
Indicaţii:
8. Cu scop de încălzire locală şi totală.
9. Şoc anafilactic.
10.În caz de dureri spastice.
11.Colică renală.
12.Colică intestinală.
13.Gastrită cronică.
14.Criză hipertonică.
Contraindicaţii:
9. Procese inflamatorii acute ale cavităţii abdominale.
10.Apendicită.
11.Colecistită.
12.Pancreatită acuta.
13.Tumori.
14.Hemoragii.
15.Primele 24 de ore după contuzii.
16.Afecţiuni ale pielii.
Tehnica :
7. Termoforul se umple ¾ cu apă fierbinte.
8. Se apasă pînă ce apa ajunge la gîtul termoforului şi se scoate aerul.
9. Se înşurubează dopul, apoi termoforul se întoarce cu dopul în jos şi se controlează
emecitatea.
10.Termoforul se înfăşoară în prosop şi se aplică la bolnavi.
11.Peste 5 minute se controlează dacă termoforul nu provoacă arsuri şi se apreciază gradul
de încălzire.
12.Termoforul se ţine pînă se răceşte.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
77.Aplicarea sinapismelor.
Mecanismul de acţiune:
Uleiul de muştar eteric, care întră în componenţa muştarului irita pielea, dilată vasele
sangvine ale pielii şi reflector vasele sangvine ale organelor corespunzătoare, micşorează
durerea, măreşte afluxul de sînge, duce la resorbţia proceselor inflamatorii.
Indicaţii:
6. Procese inflamatorii ale organelor cutiei toracice.
7. Inflamaţii ale căilor respiratorii :
- Rinită.
- Faringită.
- Bronşită.
8. Dureri în regiunea inimii.
9. Boala hipertonică.
10.Nevralgii.
Contraindicaţii:
5. Hemoragii pulmonare.
6. Sensibilitate crescută faţa de muştar.
7. Tumori maligne.
8. Febră.
Locurile aplicării:
 Dureri de cap şi rinită acută - pe ceafă;
 Traheită acută- pe partea superioară a sternului;
 Bronşite şi pneumonii - pe omoplaţi şi sub omoplaţi;
 Dureri cardiace - în regiunea inimii;
Materiale:
6. 8-10 foiţe de muştar,
- Ce reprezintă foi dreptunghiulare de hîrtie pe care este
aplicat muştarul (trebuie de păstrat într-un loc uscat si întunecat).
Sinapismele de calitate bună se deosebesc printr-un miros pătrunzător, specific,
de ulei de muştar, de pe foiţă nu se scutură.
7. Cuvă renală cu apă caldă la t- 35-40 grade.
8. Tampoane de vată.
9. Cearşaf.
10.Prosop.
Tehnica :
10. Asistenta medicală îşi spală mîinele.
11. Controlează calitatea sinapismelor.
12. În cuva renală se toarnă apă la temperatura de 35- 40 de grade ( la acestă
temperatură se elimină uleiul de muştar eteric şi anume el condiţionează acţiunea foiţelor
de muştar).
13. Bolnavul se aşează în poziţie comodă.
14. Pe rînd se scufundă sinapismele pe 5-10 secunde în apă, şi se lipesc bine pe pielea
bolnavului din timp descoperită. Dacă sensibilitatea este mărită, între sinapisme şi piele
se aşează o bucată de tifon.
15. Bolnavul se înveleşte cu un cearşaf şi o plapumă.
16. Peste 10- 15 minute ( la copii peste 5 minute) sinapismele se scot, pielea trebuie
să fie hipermiată.
17. Pielea se şterge bine de restul de muştar cu un cu un prosop înmuiat în apă caldă.
18. Bolnavul se înveleşte şi este bine să adoarmă.
! Temperatura mai înaltă de 35- 40 de grade a soluţiei unde va fi înmuiată foiţa de muştar,
va descompune uleiul de muştar.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
 Reacţii alergice.
78.Aplicarea compreselor calde.
Mecanismul de acţiune:
Provoacă dilatarea vaselor sangvine ale pielii şi ţesuturilor situate mai adînc şi ca urmare, se
măreşte afluxul de sînge în locul respectiv, are loc absorbţia procesului inflamator şi se
micşorează durerea.
Indicaţii:
7. Dureri cauzate de spasme.
8. Contuzii (peste 24 de ore după traumă).
9. Proces inflamator local în ţesutul celulo- adipos.
10.Proces inflamator local în articulaţii.
11.Inflamarea glandei mamare.
12.Migrenă.
Contraindicaţii:
4. Boli ale pielii (erupţii alergice şi purulente).
5. Febră înaltă.
6. Traume însoţite de leziuni ale pielii.
Materiale:
6. O bucată de tifon aranjată în trei straturi.
7. O bucată de muşama sau hîrtie cerată.
8. Vată şi tifon.
9. Soluţie pentru comprese (apă caldă, soluţie slabă de oţet: o linguriţă de oţet la 50 ml
de apă).
10.Soluţie alcoolică diluată cu apă în raport de 1 la1.
Tehnica :
Compresa caldă este alcătuită din trei straturi:
 a)Tifon sau ţesătură moale aranjată în trei straturi, înmuiată în lichid.
 b)Muşama sau hîrtie cearată.
 c)Vată.
13.Se înmoaie bucată de tifon pregătită în soluţie de temperatura camerei si se scurge .
14.Tifonul înmuiat se aplică pe partea afectată a corpului.
15.Deasupra se aplică muşamaua sau bucata de hîrtie cearata care, după dimensiune, trebuie
sa fie mai mare decît primele dimensiuni ale compresei cu doi centimetri.
16.Peste muşama se aplică stratul de vată care, la rîndul său, după dimensiune, trebuie să fie
mai mare decît cele precedente.
17.Compresa se fixează în aşa mod, încît să fie strîns lipită de piele, însă să nu provoace staza
sangvină şi să nu limiteze mişcările.
18.Compresa se aplică pe 6-8 ore.
19.Dupa ce se scoate compresa se aplică un pansament uscat şi cald (vată şi tifon).
20.Dacă compresa a fost aplicată corect, după ce se va scoate primul start, locul trebuie să fie
umed şi cald.
21.Dacă e nevoie de aplicat compresa de repetate ori, atunci se va aplica cu intervale de 1-2
ore, iar pielea după fiecare aplicare, se va prelucra cu o soluţie de alcool, apoi se va şterge
cu un prosop uscat.
22.Substanţele medicamentoase pot irita pielea, mai ales la copii, şi de aceea, înaintea
aplicării compresei, pielea se unge cu ulei sau vaselină.
23.Compresele cu alcool etilic se aplică nu mai mult de 4-6 ore.
24.Compresele nu se aplică pe pielea badijonată cu tinctură de iod.
Complicaţiile posibile:
 Arsuri.
 Reacţii alergice.
79.Agentii fizici reci.Mecanismul de actiune,indicatiile,contraindicatiile,material
necesare.Complicatii posibile si interventii ale asistentului medical.
A) Prîşniţa rece.
Mecanizmul de acţiune:
Prîşniţa rece provoacă o racire locală şi diminuiază durerea.
Indicaţii:
1. Contuzii.
2. Traume.
3. Hemoragii.
Contraindicaţii:
1. Erupţii pe piele.
2. Prima perioadă a febrei.
Materiale:
1. Tifon sau prosop.
2. Tăviţă renală.
3. Apă rece.
4. Punga cu gheaţă.
5. Muşama.
Tehnica:
1. Prosopul se înmoaie în apă rece, se stoarce şi se aplică repede pe suprafaţa necesară a
corpului.
2. Prosopul se acoperă cu o bucată de muşama, se poate aplica punga cu gheaţă.
3. Prîşniţa rece se ţine, fără a se bandaja, timp de 2-3minute, după care se schimbă.
Complicaţiile posibile:
 Suprarăciri.
B) Punga cu gheaţă
Punga cu gheaţă prezintă un săculeţ de cauciuc cu o gură destul de largă şi un dop ce se
înşurubează ermetic.
Mecanismul de actiune:
Punga cu gheaţă provoacă o răcire şi o compresie locală a vaselor sangvine, micşorează
gradul de umplere cu sînge şi diminuiază durerea.
Indicaţii :
1. Perioada postoperatorie.
2. Hemoragii diferite.
3. Traume ( primele 24 de ore).
4. Muşcături de insecte.
5. Cefalee.
6. Febră înaltă.
Contraindicaţii:
1. Prima perioadă a febrei.
2. Erupţii pe piele.
Materiale:
1. Punga cu gheaţă.
2. Bucăţele de gheaţă.
3. Prosop.
Tehnica:
1. Se sparg bucăţelele de gheaţă, se umple 0,5 din volum.
2. Se elimină aerul din pungă, după care se închide ermetic cu capacul.
3. Daca punga s-a umezit, ea se şterge bine cu un prosop uscat.
4. Inainte de a fi aplicată bolnavului, sub ea se aranjează un scutec sau un prosop aranjat
în patru.
5. Dacă punga cu gheaţă se tine un timp îndelungat, atunci peste fiecare 20- 30 de
minute, ea se înlătură pentru 10- 15 minute.
6. Pe măsură ce gheaţa se topeşte, apa se varsă din pungă, şi în schimb, în ea se întroduc
bucaţele noi de gheaţă.
! Punga umplută cu apă nu se pune niciodată la congelator, fiindca stratul de ghiaşă este
gros şi poate duce la răcire si degerături.
Complicaţiile posibile:
 Suprarăcirea.
 Degerături.
80.Aplicarea agentilor fizici reci:prisnitele reci,punga cu gheata.
A) Prîşniţa rece.
Mecanizmul de acţiune:
Prîşniţa rece provoacă o racire locală şi diminuiază durerea.
Indicaţii:
4. Contuzii.
5. Traume.
6. Hemoragii.
Contraindicaţii:
3. Erupţii pe piele.
4. Prima perioadă a febrei.
Materiale:
6. Tifon sau prosop.
7. Tăviţă renală.
8. Apă rece.
9. Punga cu gheaţă.
10.Muşama.
Tehnica:
1. Prosopul se înmoaie în apă rece, se stoarce şi se aplică repede pe suprafaţa necesară a
corpului.
2. Prosopul se acoperă cu o bucată de muşama, se poate aplica punga cu gheaţă.
3. Prîşniţa rece se ţine, fără a se bandaja, timp de 2-3minute, după care se schimbă.
Complicaţiile posibile:
 Suprarăciri.
B) Punga cu gheaţă
Punga cu gheaţă prezintă un săculeţ de cauciuc cu o gură destul de largă şi un dop ce se
înşurubează ermetic.
Mecanismul de actiune:
Punga cu gheaţă provoacă o răcire şi o compresie locală a vaselor sangvine, micşorează
gradul de umplere cu sînge şi diminuiază durerea.
Indicaţii :
7. Perioada postoperatorie.
8. Hemoragii diferite.
9. Traume ( primele 24 de ore).
10.Muşcături de insecte.
11.Cefalee.
12.Febră înaltă.
Contraindicaţii:
3. Prima perioadă a febrei.
4. Erupţii pe piele.
 Materiale:
4. Punga cu gheaţă.
5. Bucăţele de gheaţă.
6. Prosop.
Tehnica:
7. Se sparg bucăţelele de gheaţă, se umple 0,5 din volum.
8. Se elimină aerul din pungă, după care se închide ermetic cu capacul.
9. Daca punga s-a umezit, ea se şterge bine cu un prosop uscat.
10.Inainte de a fi aplicată bolnavului, sub ea se aranjează un scutec sau un prosop aranjat
în patru.
11.Dacă punga cu gheaţă se tine un timp îndelungat, atunci peste fiecare 20- 30 de
minute, ea se înlătură pentru 10- 15 minute.
12.Pe măsură ce gheaţa se topeşte, apa se varsă din pungă, şi în schimb, în ea se întroduc
bucaţele noi de gheaţă.
! Punga umplută cu apă nu se pune niciodată la congelator, fiindca stratul de ghiaşă este
gros şi poate duce la răcire si degerături.
Complicaţiile posibile:
 Suprarăcirea.
 Degerături.
81.Notiune de termoreglare,termogeneza,termoliza.
Temperatura corpului omenesc este unul din indicii principali ai metabolismului
energetic. Temperatura corpului este un important criteriu de diagnostic şi pronostic al
stării bolnavului. Modificarea temperaturii corpului în multe cazuri indică evoluţia
bolii, particularităţile de desfăşurare şi reacţia organismului boplnav la procesul
patologic. Temperatura corpului se menţine constantă datorită echilibrului dintre
termogeneză (producerea de căldură) şi termoliză (pierderea de căldură). Acest proces
se numeşte termoreglare. Menţinerea echilibrului este asigurată de funcţionarea
centrelor termoreglatori situaţi în hipotalam. Termogeneza (producerea de căldură) se
realizează pe seama arderii alimentelor energetice, în primul rînd al lipidelor şi
glucidelor şi a proteinelor. Arderea poate fi crescută prin activitatea musculară
voluntară sau involuntară (frison), prin creşterea secreţiei hipofizare sau tiroidiene.
Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin:
1. Evaporare - pierderea căldurii datorită eliminării transpiraţiei şi evaporării ei prin
piele. Respiraţia antrenează pierderea de căldură şi astfel răcirea corpului.
2. Radiaţie - pierderea căldurii sub forme de unde electromagnetice atunci cînd
temperatura mediului înconjurător este mai mica decît temperatura corpului.
3. Conducţie - pierderea căldurii prin contactul direct cu obiecte reci (băi reci,
cuburi de gheaţă).
4. Convecţie - pierderea căldurii printr-o circulaţie de aer în jurul corpului (evantai,
vînt rece).
Temperatura mediului înconjurător influenţează termogeneza astfel:
  Cînd temperatura mediului înconjurător scade, pe cale reflexă se produce o
creştere a activitaţii musculare (tremurături) şi deci se intensifică procesele
oxidative, apare vasoconstricţia care duce la pierderi reduse de căldură. Ca
urmare predomină termogeneza şi scade termoliza.
 Cînd temperatura mediului înconjurător creşte, se produce pe cale reflexiva o
diminuare a proceselor oxidative, apare vasodilataţia care duce la pierderi mai
mari de căldură. Ca urmare predomină termoliza şi scade termogeneza.
Nou-născutul şi copilul mic au termoreglarea fragilă, datorită imaturitaţii centrului
reglator, de aceea temperatura lor corporală este uşor influenţată de temperatura
mediului ambiant. Temperatura corpului la nou-născut este cuprinsă între 36,1-37,8
°C., adultul îşi menţine temperatura corpului între 36,0-36,9 °C.,vîrstnicul prin
diminuarea proceselor nervoase este predispus la temperaturi în jurul de 35,0 -36,0 °C
(prin diminuarea proceselor oxidative).
82.Tipuri de termometre medicale.Pastrarea si prelucrarea termometrelor.Foaia de
temperatuara.
Măsurarea temperaturii corpului se efectuează cu termometrul medical Celsius, care
prezintă un tub de sticlă cu un lumen capilar, prevăzut la capăt cu un rezervor umplut
cu mercur. Tubul este fixat pe o scară gradată de la 34 la 42 °C. Mercurul, încălzindu-
se se ridică prin capilar, însă nu coboară înapoi în rezervor după măsurarea
temperaturii. Deci termometrul indică ridicarea maximă a coloanei de mercur şi pentru
ca mercurul să coboare în rezervor termometrul trebuie să fie scuturat de cîteva ori.
Termometrele după fiecare întrebuinţare se dezinfectează prin scufundarea
completa într-un vas de sticlă de culoare întunecată în care se toarnă soluţie
dezinfectantă sau prin ştergerea lui cu un tampon de vată cu alcool de 70 grade.
Termometrul se păstrează cu rezervorul de mercur îndreptat în jos într-un vas de sticlă
la fundul căruia se pune un strat de vată (pentru a preveni spargerea rezervorului de
mercur). Acest vas cu termometre se găseşte în dulapul de la locul de lucru al asistentei
de gardă.
Termometria la bolnavii internaţi se face de 2 ori pe zi: între orele 6-8 dimineaţa şi
între 16-18 seara. Nu se recomandă masurarea temperaturii după ingerarea hranei,
deoarece din cauza intensificării termogenezei indicaţiile termometrului vor fi ridicate.
În cazurile cînd e nevoie de a cunoaşte mai exact variaţia temperaturii zilnice în
tuberculoză, reumatism, sepsis temperatura se măsoară la fiecare 2-3 ore.
Temperatura poate fi determinată în: fosele axilare , în rect, cavitatea bucală, şi în
regiunea plicii inghinale. La etapa actuală o largă utilizare o are termometrul
,,Termotest”. Acest termometru este format dintr-o placă din polimeri, acoperită cu o
emulsie din cristale lichide. Pentru măsurarea temperaturii placa se aşează pe frunte: la
temperatura de 36,0 – 36,9 °C pe placă apare o literă luminată de culoare verde ,,N”
(Norme), în caz cînd temperatura depăşeşte 37,0 °C apare litera ,, F” (Febris).
Rezultatele obţinute se introduc în foaia individuală de înregistrare a temperaturii.
La oamenii sănătoşi temperatura corpului variază în funcţie de ora zilei:
a) este minimă între orele 3:00 -5:00 dimineaţa (remisiune matinala) datorită
diminuării proceselor metabolice în timpul somnului.
b) este maximă seara între orele 18:00-23:00.
Valorile minime ale temperaturii sunt cu 0,5° C mai mici decît cele maxime.
La femei temperatura corporală înregistrează valori peste 37°C în a doua jumătate a
ciclului menstrual, în timpul ovulaţiei. Emoţiile puternice pot determina o creştere a
temperaturii corporale. Locul de muncă cu condţii de creştere sau scădere a temperaturii
mediului ambiant pot determina dereglări ale temperaturii corpului. Climatul umed şi cald
determină creşterea temperaturii corporale, climatul rece şi umed determină scăderea
temperaturii corpului.Temperatura încăperii influenţează temperatura corpului astfel: camera
supraîncălzită produce creşterea temperaturii corpului prin radiaţia aerului către individ.
Acelaşi fenomen în sens invers se întîmplă cînd temperatura locuinţei este scăzută.În timpul
activităţii musculare foarte intense temperatura corpului poate creşte cu 2,2-2,7°C peste
valorile normale, dar revine cînd activitatea încetează. Temperatura corpului scade în timpul
inactivitaţii. La ingestia de alimente, în special, proteinele ridică temperatura corpului.
I. Foaia de temperatură.
Rezultatele obţinute se introduc în foaia individuală de înregistrare a temperaturii.
Aceasta foaie se copletează paralel cu foaia de observaţii medicale pentru fiecare
bolnav supus spitalizării. În foaia de temperatură se înregistrează grafic datele despre
temperatura corpului (scara ,,T”), frecvenţa pulsului (scara ,,P”) cît şi datele tensiunii
arteriale (scara ,, TA”). În partea de jos a foii de temperatură cu cifre se înregistrează
datele obţinute după aprecierea frecvenţei respiraţiei, aprecierea masei corporale, a
cantităţii de lichid ingerat în 24 ore precum şi volumul urinei eliminate în 24 ore.
Valoarea unei gradaţii de pe scara de temperatură este de 0,2°C. Rubrica ,,A cîta zi de
internare” este împărţită în două: ,,d” (dimineaţa) şi ,,s” (seara). Datele termometriei
de dimineaţă se înregistrează printr-un punct în rubrica ,,d” , temperatura de seară se
înregistrează printr-un punct în rubrica ,,s”. Punctele se unesc formînd curba termică.
83.Determinarea si notarea temperaturii corpului.
A. Măsurarea temperaturii în fosa axilară.
Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: De două ori pe zi la toţi pacienţii spitalizaţi, în diverse stări patologice.
Contraindicaţii: Procese inflamatorii în regiunea foselor axilare.
Utilajul necesar:
 Termometrul medical.
 Prosop.
 Pix, foaia de temperatură.
 Vas cu soluţie dezinfectantă.
 Ceas.
Tehnica :
1. Se pregăteşte termometrul, se spală sub un jet de apă curgătoare, se şterge bine
şi se scutură pînă la coborîrea mercurului la diviziunea sub 35°C .
2. Se informează pacientul .
3. Se examinează regiunea fosei axilare unde se va efectua determinarea
temperaturii, prezenţa proceselor inflamatorii locale (procesele inflamatorii duc
la ridicarea temperaturii locale şi nu a întregului organism).
4. Se şterge cu prosopul pregătit regiunea fosei axilare de transpiraţie (deoarece
tegumentele umede coboară mercurul şi datele obţinute nu corespund realităii).
5. Rezervorul cu mercur al termometrului se aplică în fosa axilară în aşa mod, încît
rezervorul să contacteze din toate parţile cu corpul (între termometru şi corp să
nu nimerească lenjeria), iar bolnavul apropie mîina respectivă de cutia toracică.
La bolnavii gravi mîina este susţinută de asistentă.
6. Măsurarea temperaturii corpului dureaza 10 minute.
7. Datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură.
8. Termometrul folosit se supune dezinfectarii.
Accidente:
1. Spargerea termometrului.
2. Traumarea bolnavului.
3. Intoxicaţii cu mercur
B. Măsurarea temperturii în rect.
Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: Bolnavi gravi, bolnavi slăbiţi şi în cazul cînd nu este posibilă termometria
în fosa axilară.
Cotraindicaţii: Constipaţii, diareea, stări patologice în rect.
Utilajul necesar:
 Termometrul medical.
 Vazelină sterilă.
 Muşama.
 Aleză.
 Foaia de temperatură, pix.
 Vas cu soluţie dezinfectantă.
Tehnica:
1. Se pregăteşte pacientul fizic şi psihic.
2. Se pregăteşte termometrul, se spală sub un jet de apă curgătoare, se şterge bine
şi se scutură pînă la coborîrea mercurului la diviziunea sub 35°C .
3. Bolnavul este culcat în pat, sub fese se aşterne muşamaua ce se acoperă cu o
aleză (pentru a evita murdăria lenjeriei).
4. Rezervorul cu mercur al termometrului se unge cu vazelină şi se introduce pînă
la jumătate în rect.
5. Asistenta apropie fesele bolnavului, ţine termometrul cu mîina pe tot parcursul
manipulaţiei, se apreciază temperatura timp de 3 minute.
6. Datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură. Termometrul folosit
este supus dezinfectarii.
Accidente:
 1. Spargerea termometrului.
2. Traumarea bolnavului.
3. Intoxicaţii cu mercur.
C. Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală.
Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: Bolnavi gravi, bolnavii slăbiţi şi în cazul cînd nu este posibilă termometria în
fosa axilară.
Contraindicaţii: Bolnavii cu dereglări psihice, bolnavii inconştienţi.
Utilajul necesar:
 Termometrul medical.
 Foaia de temperatură, pix.
 Vas cu soluţie dezinfectantă.
 Ceas.
Tehnica :
1. Se pregăteşte termometrul.
2. Bolnavului i se explică tehnica efectuării termometriei ce necesită atenţie din
partea asistentei şi a bolnavului.
3. Rezervorul cu mercur al termometrului se introduce între suprafaţa de jos a
limbii şi fundul cavităţii bucale.
4. Corpul termometrului se ţine de către bolnav cu buzele sub supravegherea
asistentei.
5. Măsurarea temperaturii durează 2 minute.
6. Datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură.
7. Termometrul folosit se supune dezinfectării.
Accidente:
1. Spargerea termometrului.
2. Traumarea bolnavului.
3. Intoxicaţii cu mercur.
D. Măsurarea temperaturii în plica inghinală.
Scopul: Determinarea corectă a temperaturii corpului.
Indicaţii: La copii.
Contraindicaţii: Procese inflamatorii în regiunea plicii inghinale.
Utilajul necesar:
 Termometrul medical.
 Foaia de temperatură.
 Prosop.
 Vas cu soluţie dezinfectantă.
 Pix.
 Ceas.
Tehnica :
1. Se pregăteşte termometrul.
2. Bolnavului i se explică tehnica efectuării termometriei.
3. Se examinează regiunea plicii inghinale la prezenţa proceselor
inflamatorii.
 4. Se şterge cu un prosop regiunea plicii inghinale de transpiraţie şi
urină.
5. Piciorul copilului se îndoaie uşor în artuculaţia şoldului şi în cuta
formată se introduce rezervorul cu mercur al termometrului.
6. Măsurarea temperaturii corpului durează 10 minute.
7. Datele obţinute se înregistrează în foaia de temperatură.
8. Termometrul folosit se supune dezinfectării.
Accidente:
1. Spargerea termometrului.
2. Traumarea bolnavului.
3. Intoxicaţii cu mercur.

84.Notiunea de febra.Clasificarea febrei.

Def. Febra este un sindrom caracterizat prin hipertermie, însoţită de accelerarea
ritmului cardiac şi respirator, creşterea vasodilataţiei cutanate (hiperemia, transpiraţia),
stare generală alterată, pierderea apetitului şi prezenţa unor tulburări nervoase (frison,
cefalee, insomnie, agitaţie, delir, sete). Absenţa febrei demonstrează o slabă reactivitate
a organismului (în cazul pneumoniei la bătrîni).
Clasificarea febrei:
Dupa înălţime:
a) Subfibrilitate - menţinerea temperaturii corporale între 37,0-37,9°C.
b) Febra moderată - menţinerea temperaturii corporale între 38,0-38,9°C.
c) Febra ridicată - menţinerea temperaturii corporale între 39,0-39,9°C.
d) Hiperpirexie - menţinerea temperaturii corporale peste 40,0°C.

După durată:
a) Febra temporară - menţinerea hipertermiei timp de cîteva ore.
b) Febra acută - menţinerea hipertermiei pînă la 15 zile.
c) Febra subacută - menţinerea hipertermiei pînă la 45 zile.
d) Febra cronică - menţinerea hipertermiei peste 45 zile.

85.Perioadele febrei.Sindromul febril.

În evoluţia febrei se disting 3 perioade:
1. Perioada iniţiala sau de debut - poate dura cîteva ore - debut brusc, sau
cîteva zile - debut lent. Se caracterizează prin predominarea termogenezei în
raport cu termoliza. Are loc ridicarea treptată a temperaturii însoţită de
senzaţia de frig (pielea de găină - piloerecţia), de frison, cianoză, cefalee,
insomnie.
Frisonul e o reacţie nervoasă caracterizată prin tremurări neregulate (datorită creşterii
bruşte a temperaturii) care apar în urma contracţiilor musculare şi sunt cu atît mai
intense cu cît creşterea temperaturii este mai rapidă. În cazul cînd temperatura corpului
creşte cu 1°C frecvenţa pulsului creşte cu 8-10 bătăi, iar a respiraţiei cu 4 mişcări
respiratorii pe 1 minut.
2. Perioada de stare - poate să dureze zile sau săptămîni, aspectul curbei
termice fiind diferit, în funcţie de boală. Termogeneza şi termoliza sunt la un
 nivel. În această perioadă febra atinge apogeul şi ca rezultat se intensifică
starea toxică. E caracteristic sindromul febril ce prezintă un grup de semne:
cefalee, tahicardie, tahipnee, inapetenţă, sete, oligurie, urină concentrată,
convulsii, halucinaţii, dezorientare.
3. Perioada de declin - se poate prezenta diferit. În unele boli temperatura
scade lent, treptat - cînd se vorbeşte de liză. În altele scade brusc, în cîteva
ore, ajungînd valori normale şi fiind însoţită de transpiraţii mari (proces care
contribuie la pierderea căldurii şi marchează, de obicei, sfîrşitul accesului
febril), poliurie (urină abundentă), membrele devin reci, apare cianoza
buzelor ca rezultat al scăderii bruşte a tensiunii arteriale. Acest mod de
scădere a febrei se numeşte criză.
86.Ingrijirea bolnavului febril in diferite perioade ale febrei.
I. Perioada de debut:
- Regim strict de pat.
- Bolnavul se înveleşte bine.
- Termofoare calde la picioare.
- Se evită curentul şi afluxul de aer rece.
- Se administrează băuturi calde.
- Se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie.
- Se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor.
- Se observă : respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura.
II. Perioada de stare:
- Regim strict la pat .
- Se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor.
- Se administrează băuturi în cantităţi mari, pînă la 3 litri.
- Hrană bogată în vitamine, calorică, uşor digerabilă (4-5 ori pe zi în cantităţi mici),
dieta nr.13.
- Se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie.
- Se iau măsuri pentru scăderea temperaturii corpului, începînd cu metode fizice se
aplică comprese reci, împachetări reci, punga cu gheaţă, fricţiuni.
- Se observă : respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura.
III. Perioada de declin:
- Se evită curentul şi afluxul de aer rece.
- Schimbarea frecventă a lengeriei de corp şi de pat.
- Se menţine igiena tegumentelor şi mucoaselor.
- Se observă funcţionarea normală a organelor de excreţie.
- Se observă : respiraţia, pulsul, tensiunea arterială, temperatura.
- Se administrează băuturi calde.
- Dieta nr.13.
În cazul scăderii tensiunii arteriale:
- Poziţia forţată în pat - se ridică picioarele bolnavului cu 30-40 cm. mai sus de
nivelul capului şi i se scoate perna de sub cap.
- Termofoare calde la picioare.
- Ceai, cafea tare şi caldă.
 - Administrarea medicamentelor cu scop de a mări tensiunea arterială: mezaton,
cofeină, cordiamină, sulfocamfocaină.
Def. Hipotermia - reprezintă scăderea temperaturii corpului sub limitele normale, cauzată de
dezechilibul între termogeneză şi termoliză. Este mai puţin nocivă decît hipertermia. La copii
hipotermia este cauzată de expunerea prelungită la frig, de dereglări endocrine, la adulţi de
abuz de sedative şi alcool, la vîrstnici cauza este încetinirea activităţii sistemului nervos.