Școala Postliceală Sanitară “Pompei Samarian” din Călărași

Îngrijirea bolnavilor în țara noastră între secolele XIV – XVIII

Prof. coordinator Nume: Ion (Bică) Nicoleta

Florea Geanina Clasa: Asistent medical generalist IA

2022
1
Conceptii, practici si repere istorice in ingrijirea bolnavilor in tara noastra intre sec.
XIV – XVIII

„Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele prezente să aplicăm cele învăţate”
(HIPOCRATE)
Istoria actului de îngrijire a omului, de suferinţă este o parte a istoriei vieţii şi se reflectă în
evoluţia pe care a avut-o de-a lungul timpului boala, bolnavul şi personalul de îngrijire. După cercetări
minuțioase istoricii noștri, interpretând și judecând datele puse la îndemâna de arheologie , lingvistică,
folclor pătrund pâna în negurile îndepărtate ale primului mileniu, pentru a descifra atitudini și fapte
referitoare la îngrijirea sănătații în țara noastră.
Consemnările lui Hipocrate, Dioscorides, Plinius cel Batrân, Teofrast sunt comori de cunoștiințe
despre practicile cunoscute pentru vindecarea bolilor de către popoarele antice între care si geto-daci.
După numărul mare de denumiri dacice ale plantelor de leac – cu efecte antispastice, sedative, purgative,
diuretice, antihemoroidale, vomitive, cicatrizante, revulsive.
Nursingul în zona țării noastre a luat amploare în mai multe etape. Influențele spirituale și socio-
economice ale Bizanțului, au dus la apariția instituțiilor filantropice de asistență socială, dar și primele
spitale în incinta mânăstirilor (numite bolnițe). Aceste așezăminte erau destinate călugarilor si laicilor
săraci, conduse pe principii creștine, de pildă: înțelegerea celuilalt, dragostea pentru cei slabi, caritatea.
Abia în secolul al XIV-lea apar menționate în istorie primele bolnițe în Moldova și Muntenia, mai
exact la Tismana și respectiv Neamț, pe când în Transilvania apare termenul de xenodochii (spitale
mânăstirești) încă din secolul XIII la Brașov, Bistrița, Sibiu, Mediaș.
Secolele XIV-XV arată o preocupare asupra medicinei populare îndreptate spre partea naturistă,
bogată în utilizarea plantelor medicinale recoltate din jurul mânăstirilor sau cultivate in gradinile proprii.
Bolile erau cunoscute prin denumiri populare: aprindere (congestie pulmonara), oftica (tuberculoză), rac
(cancer), blândă (urticarie), brâncă (erizipel), buboaie (furunculoza), cârtiţe (varice), dalac (antrax),
gălbinare (icter), lungoare (febratifoida), vătămătura (hernie), trânji (hemoroizi), gâlci (amigdalita).
1. Influența domnitorilor asupra îngrijirilor medicale
Domnitorii din acele vremuri încurajau utilizarea plantelor medicinale. Acestia acordau privilegii
deosebite negustorilor:
 Alexandru cel Bun – negustorilor din Lvov (anul 1408)
 Mircea cel Batran – negustorilor din Brașov (anul 1413), pentru a aduce produse farmaceutice
din plante si condimente procurate din străinătate (tămâie, piper, șofran, scorțișoară, cuișoare,
nucșoara, ghimbir)
În arhivele Statului din București există manuscrisul intitulat “Folosirea Plantelor de Leac”
(secolul XVI) prezentând două ramuri din acele vremuri, și anume: filantropia și aromaterapia.

2
 În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de primăriile din
Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau extracte, siropuri şi uleiuri eterice din
plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi şoc.
2. Evoluția medicinei populare în cadrul așezărilor țărănești
În sate și târguri, medicina populară era lăsată în baza empiricilor si babelor, fiind ghidată pe
principiul readucerii echilibrului fizic și psihic al organismului, acest lucru reprezenta un prim pas
îndreptat spre medicina rațională, unde se foloseau remedii naturale de origine vegetală, animală și
minerală cu scop în alinarea suferinței și chiar de a vindeca. Tratamentul ,,baba” se transformă cu timpul
în ,,moaşa”, care se pare că provine de la ,,strămoaşa”, cu semnificaţia persoanei cu experienţă, cu multe
cunoştinţe acumulate şi care ştie să readucă sănătatea în trupul bolnav. Medicina populară românească
este îmbogăţită de influenţele slave, maghiare şi săseşti.
Acest termen, mai târziu, capătă o nouă semnificație când pe teritoriul românesc este semnalată
prezența primilor „bărbieri” la curtea lui Ștefan cel Mare, reprezentând medicii acelor vremuri (dentiști și
chirurgi). După cum arată cercetările mai noi în domeniul istoriografiei, “bărbierii” au reprezentat o
îndelungată perioadă principala categorie profesională cu preocupări privind îngrijirea bolnavilor și
executarea unor practici, mai ales în domeniul micii chirurgii. În toate asezămintele spitalicești medievale
din țara noastră cercetate până în prezent de istoriografie, între persoanele destinate pentru îngrijirea
bolnavilor găsim și bărbierul.
În folclorul românesc, vraciul este un personaj bizar, care de cele mai multe ori este prezentat ca
un vrăjitor ce le ştie pe toate şi care foloseşte farmece, descântece şi alte metode magice de a vindeca.
Potrivit regulilor bisericeşti, însă, cuvântul „vraci” are înţelesul slavon de om care îngrijeşte şi
vindecă pe bolnavi, adică doctor. Motiv pentru care în scrierile româneşti termenul de vraci este întâlnit
foarte des, este destul de simplu. În jurul anilor 1600 în limbă nu se introdusese încă termenul de „medic”.
Tot Biserica este cea care împarte vracii în două categorii: vraci dascăli, care poartă şi numele de doftori
şi vracii mai prost pregătiţi care sunt fie bărbierii, fie vracii descântători.
Condiţiile minime pe care trebuia să le îndeplinească un bărbat pentru a fi vraci nu sunt foarte
complicate. Mai exact, el trebuie să fie sănătos, puternic şi întreg la minte pentru a putea face vizite la
domiciliul pacientului cu scopul de a-l trata. În categoria vracilor intră atât bărbierii, aşa cum am
specificat şi mai sus, cât şi doctorii.
Denumirea de ,,doctor” provine din limba germană şi a fost semnalat pentru prima dată în
testamentul lui Radu Vodă Şerban, pribeag la Viena, în anul 1610. Despre modul în care se purtau
doctorii cu bolnavi şi despre mijloacele pe carele foloseau pentru vindecare vorbesc Cantemir şi Niculae
Mavrocordat în scrierile lor de după anii 1700.
Secolul al XVII-lea, în Transilvania, sunt semnalați primii medici absolvenți ai universităților din
Germania, Austria și Italia, care vin și în Moldova.
Dr. Pompei Samarian defineşte duhovnicii drept „doctori sufleteşti, acei care aduc curajul şi
speranţa în sufletele celor suferinzi cu trupul”. Cum fac ei asta? Prin rugăciune, după cum indică
Bujoreanu, în Învăţăturile sale: „De va bolnăvi vre un om, atunci să chemaţi preoţii bisericilor care
au îndrăznire de la Dumnezeu, să se roage pentru acela; şi Dumnezeu, pentru rugăciunile preoţilor
lui, va da sănătate bolnavului şi-l va scula de în boală…”.
Cel ce apela la duhovnic îşi punea în acesta întreaga încredere. Astfel, tot de la Bujoreanu aflăm
care erau aşteptările celor care chemau un duhovnic. „Să nu-ţi fie ruşine sau să te temi că de vreme ce
ai venit la vraci să te tămăduieşti, să nu te duci netămăduit, fără vindecare”. După spovedanie,
„atunci datoriu iaste duhovnicul să facă ranele acelora uşoară vindecare”.
3
 Desigur, de vreme ce pacientul se destănuia în faţa duhovnicului, acestuia din urmă i se cerea să
fie discret, altfel „să-i se scoată limba pe ceafă şi să i-o tragă până ce va muri”.

Figura 1
3. Primele instituții medicale
Primele farmacii datează încă din anul 1494, la Sibiu. Acestea se aflau în aproprierea spitalelor:
farmacia Spitalului Colțea din București 1704. În orașele mici leacurile se vindeau la băcănii sau de către
“spiterii”.
Secolul XVII vine cu câteva noutăți în domeniul legislației medico-sanitară:
 În Moldova, Pravila lui Vasile Lupu – “Cartea Românescă de Învățătură”
 În Țara Românescă, Matei Basarab – “Îndreptarul Legii”, tipărit la Târgoviște în anul 1652.
Primul spital adevărat în Ţara Românească este inaugurat la 14 dec.1704, construit de spătarul
Mihai Cantacuzino, spital care mai există şi azi – spitalul Colţea. Se pare că primele cursuri de medicină
s-au deschis în 1707, la Academia Domnească din Bucureşti. Al doilea spital din Bucureşti, este spitalul
Sf. Pantelimon construit de Grigore Ghica al II-lea între 1735-1752, iar în 1811, prin colecta publică se
construieşte Spialul Filantropia.

4
Bibliografie:
1. Dr. MARCEAN CRIN, Volumul I, “Tratat de îngrijiri medicale”, editura Universitară “Carol
Davila” București 2021 (https://www.oamr.ro/wp-content/uploads/2022/05/Vol.-I-Tratat-
de-ingrijiri-medicale.pdf )
2. http://amg2016.blogspot.com/2015/12/bazele-stiintei-nursing-ului.html
3. https://zdocs.ro/doc/cursuri-bazertf-o1n5rdqlln1l
4. https://www.descopera.ro/cultura/11726512-cine-si-cum-ii-trata-pe-romani-in-secolele-
trecute