1.

SCURT ISTORIC AL MEDICINEI IN OLTENIA

În epoca romană, odată cu armatele romane, în Dacia, au sosit și medicii atașați pe lângă legiuni,
care îngrijau de răniți. După cucerirea romană au venit cu restul coloniștilor și medici civili liberi-
profesioniști. Dintre medicii militari ai legiunilor romane din Dacia a rămas cunoscut numele cîtorva,
printre aceștia a fost și Marcus Valerius Longinus medic al legiunii a VII-a Claudia, distins cu onoruri de
oficialii castrului Drubeta. Din izvoarele istorice aflăm de acest prim medic atașat legiunii VII Claudia
staționată în castrul de la Pelendava. Alți medici au mai fost Aelius Decimus venit cu legiunea I și Criton,
medicul care l-a însoțit pe împăratul Traian în timpul campaniei din Dacia. Pe columna lui Traian există
un basorelief care înfățișază un post de prim ajutor pentru soldații răniți în luptele cu dacii. Din inscripțiile
găsite aflăm că pe lângă acei ghirurgi militari numiți vulnerarii, au fost după încetarea războiului și medici
practicieni civili, așa cum stă mărturie stela funerară a lui Titus Rascanius descoperită în vechiul castru de
la Troesmis. Mai mult, descoperiri arheologice de instrumentar medical (pense, sonde, spatule) pe întreg
teritoriul țării stau mărturie practicii medicale în epoca romană. Între secolele II-III apar specializări în
rândul celor care practicau medicina, astfel apar oculiștii specializați în tratarea afecțiunilor ochiului cu
ajutorul coliriilor, așa cum reiese din plăcuțe descoperite ce conțineau indicațiile de preparare și
administrare a acestora. Tot în epoca romană sunt organizate stațiunile balneare, iar în orașe sunt
construite băi publice și sisteme de canalizare. Din medicina cultă romană, din cultul zeităților
vindecătoare și din medicina empirică și magică locală va lua naștere medicina din provincia Dacia
romană, cea care de-a lungul anilor va forma medicina populară românească. Vechile temple închinate
zeităților vindecătoare cum era Esculap, unde oamenii veneau să își regăsească sănătatea în epoca romană,
după adoptarea creștinismului au fost închise și transformate în mănăstiri. În evul mediu mănăstirile
așezate în orașe sau la țară vor deveni acele centre păstrătoare ale culturii și sănătății populației. Ideea
spitalului a pornit din Bizanț, când Vasile cel Mare crează primul spital la Cesarea în Capadocia în anul
370. În țara noastră primele documente care vorbesc despre medicina călugărească arată că în mănăstirile
din Transilvania se găseau „hospitale” sau infirmerii pentru călugării bolnavi, pentru pelerinii și călătorii
îmbolnăviți pe drum. Tot aici erau primiți și îngrijiți vârstnicii și copiii orfani. Infirmeria era condusă de
un călugăr care studiase în diverse mănăstiri manuscrisele vindecării bolilor. Acesta era și cel care îngrija
de grădina cu plante medicinale a mănăstirii. De-a lungul anilor până în secolul XV pe teritoriul actual al
Olteniei întâlnim doar așa-numitele bolnițe, situate pe lângă mănăstiri. Primele bolnițe au fost amenajate
în cadrul mănăstirilor Vodița, Tismana, Cozia, etc. Aceste mănăstiri aveau bolnițe, ospicii și aziluri unde
își desfășurau activitatea medicală călugări iscusți în tratare bolilor. În afară de medicina călugărească mai
exista și medicina empirică populară păstrătoare a vechilor cunoștințe și tradiții strămoșești vindecătoare
practicată de diverși vindecători laici. Aceste două practici vor forma medicina evului mediu. Documente
din secolul XVII vorbesc despre existența și activitatea breslelor de bărbieri care aveau în același timp și
rolul de chirurgi. În lipsa medicilor și a chirurgilor calificați în școli medicale, bărbierii erau cei care se
îngrijau de sănătatea populației. Activitatea lor se limita la punerea ventuzelor, luarea de sânge, extracții
dentare, reducerea luxațiilor, imobilizarea fracturilor, oprirea hemoragiilor. În plus mulți bărbieri s-au
distins în timpul epidemiilor când au luptat pentru stoparea acestora. Tot atunci apare și breasla cioclilor
care aveau rolul de a organiza înmormântările pentru a prevenii izbucnirea epidemiilor. Pe măsură ce
orașele se dezvoltă acestea încep să devină centrul economic al unei regiuni ceea ce duce la dezvoltarea
vieții sociale, culturare, economice și sanitare. Astfel apare nevoia ridicării de spitale în cadrul cărora să
fie tratați bolnavii. Prin urmare în orașe vor fi înființate primele spitale cu caracter filantropic, ridicate pe
lângă biserici sau mănăstiri. Acestea vor reprezenta un salt de la bolnițele evului mediu spre spitalele laice
din secolele următoare. În plus aglomerările urbane creșteau riscul izbucnirii epidemiilor ceea ce a
determinat autoritățiile să întreprindă o serie de măsuri de igienizare și organizare a orașelor. Din
documente știm că în caz de epidemie anumite drumuri erau puse sub pază și erau fie închise fie blocate
pentru a limita circulația oamenilor. Toate aceste măsuri erau adoptate în baza experienței din trecut fără a
avea o bază științifică a naturii bolilor epidemice. Boierii Craiovești sunt printre primii care „tocmesc o
serie de vraci pentru tămădiurea boalelor”. În secolul XVII, în timpul lui Vasile Lupu și Matei Basarab,
este redactată „Cartea Românească de Învăţătură de la Pravilele Împărăteşti” tipărită la Iaşi în 1646 şi
„Îndreptarea Legii” tiparită la Târgovişte în 1652. Aceste lucrări cuprindeau pe lângă alte legi și primele
reglementări pentru desfășurarea activității sanitare. Un prim spital este rânduit pe lângă casele Obedeanu
în secolul XVIII, iar între 1840-1841 funcționează două spitale unul temporar și unul permanent. Un prim
spital permanent, Filantropia, cu 100 de paturi este inaugurat în 1856, apoi la 1870 spitalul Theodor
Preda, spitalul de contagioși și Ospiciul Madona Dudu.
În anul 1910 în circumscripțile sanitare din județ existau doar trei spitale la Negoești, Filiași și
Brabova și 42 de infirmerii. Numărul unităților sanitare va crește în 1940 la 9 spitale o policlinică și o
maternitate. Din 1950 vor funcționa în județ 9 maternități, dintre care 3 comunale la Bechet, Plenița și
Melinești, precum și 15 policlinici. În anul 1968, anul creării județului, vor fi create 3 noi maternități, 5
policlinici, 7 farmacii, 7 noi circumscripții sanitare, 10 dispensare de întreprindere. În același an în județ
erau 115 medici ce își desfășurau activitatea în mediul urban și 161 în mediul rural, 147 medici
stomatologi și 980 de cadre medii. În anul 1977 în județ, rețeaua unităților medico-sanitare cuprinea 9
spitale cu 6202 paturi, 14 policlinici, 173 circumscripții sanitare (33 urbane și 95 rurale), 43 dispensare de
întreprindere, 2 dispensare școlare și unul studențesc, 6 staționare rurale, 59 farmacii și 117 puncte
farmaceutice.

Spitalele craiovene de la înfiinţare şi până la mijlocul secolului al XIX-lea

Despre ocrotirea sănătăţii în Craiova până în secolul al XVIII-lea nu avem foarte multe date. Este
posibil ca la mănăstirile şi bisericile craiovene să se fi acordat asistenţă medicală celor bolnavi sau chiar
să fi existat lazarete pentru leproşi. Ceea ce ştim mai sigur este din timpul lui Constantin Brâncoveanu
care, în 1695, vine cu oastea în Oltenia, poate şi la Craiova, oraşul înaintaşilor săi, însoţit de medicii Ioan
Comnen şi Iacob Pylarino, cu două rădvane (ambulanţe).
Organizarea medicală în Craiova debutează în timpul stăpânirii austriece asupra Olteniei (1718-
1739). Astfel în 1724 este atestată existenţa unui spital deservit de către un “gerah” (chirurg) plătit cu 24
de lei/an şi un doctor plătit cu 170 de lei/an de către autorităţile de ocupaţie. Doi ani mai târziu chirurgul
era plătit cu 300 de florini/an iar doctorul cu 600 de florini/an. Este un semn că atribuţiile celor doi
crescuseră şi că în grija lor se afla probabil o pupulaţie mai numeroasă. În 1726 se înfiinţează un lazaret
pentru ciumaţi în care se impunea şi o carantină de 3-4 săptămâni. În aceeaşi perioadă se înfiinţează prima
“spiţărie împărătească” (farmacie) din Ţara Românească destinată exclusiv vânzării medicamentelor. La
24 martie 1733 Hagi Gheorghe gherahul (chirurg) este numit epitrop al mănăstirii Obedenau din Craiova.
Creşterea populaţiei şi deci a necesarului de personal calificat este dovedită şi de faptul că în 1735 acesta
este angajat de către comunitatea craioveană ca medic numit “felcer” căruia i se construieşte o casă şi este
aprovizionat cu alimente din judeţul Mehedinţi. În 1735 Hagi Gheorghe înfiinţează o “spiţerie” într-o casă
construită de locuitorii judeţului Dolj, și acoperită cu şindrilă.
Domnitorul reformator Costantin Mavrocordat (1756-1758), în timpul celei de-a cincea domnii în
Ţara Românească începe construcţia, lângă biserica Obedeanu, ctitorită de paharnicul Constantin
Obedeanu, a două case cu 12 paturi “ pentru săracii neputincioşi şi bolnavi, făcând aşezământ cu doftori
pentru tămăduirea de rane”. Tot domnitorul reformator, înzestrează spitalul cu moşii, vii, ţigani robi şi
dobitoace, şi scuteşte de dări bucatele bisericii şi spitalului Obedeanu. În 1777 numea la spitalul
Obedeanu, înfiinţat tot de el la o dată neprecizată, pe chirurgul Hagi Gheorghe. Doctorul Dimitrie Caracaș
sau Karakasse cu studii medicale la Viena și Halle profesează la Craiova timp de doi ani între 1782-1784
apoi se va muta la București unde va deveni arhiatru și unul din marii medici ai trecutului. La 20 februarie
1793 paharnicul Hagi Stan Jianu îl aduce la Craiova pe medicul originar din Sibiu chir Dumitrache
Marcu. La 1794 se stabilește în Craiova doctorul Martin Heinlein, a cărui soție se ocupa și ea de practica
medicală. Ca urmare a succesului avut cu tratamentele lor aceștia stârnesc invidia vindecătorilor locali,
motiv pentru care aceștia primesc o scrisoare de la Domnitor, mulțumit de serviciile lor, prin care îi invită
să se stabilească la București. Un alt caz îl reprezintă cel al medicului austriac Iosef Betca (Botca sau
Botai) care profesa la București și care ajunge să fie expulzat din țară în urma unui conflict avut cu
polcovnicul de coicli și cu spătarul. Intervenția Consulului austriac Fleury îl determină pe Domnitor să
expedieze o scrisoare Caimacanului Craiovei prin care i se cere acestuia să îl numească ca doctor pe Iosef,
“cunoscut ca bun încă de pe când era la spitalul Colțea”.
În 1760, domnitorul Scarlat Ghica (1758—1761) înfiinţează la Craiova un spital pentru alienaţi în
curtea bisericii Madona Dudu. Şi, în acelaşi secol, la 27 iulie 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774-
1782) poruncea ca lefurile “dohtorului, gerahului şi spiţerului de la Craiova” să fie plătite din fondurile
şcolilor şi din “Cutia milostiveniei”. Tot Vodă Ipsilanti (în timpul celei de-a doua domnii, 1796-1796) are
ideea de a desfiinţa spitalul si a-l transforma în şcoală, păstrând totuşi locuinţa doftorului. Acelaşi
domnitor emitea un hrisov prin care stabilea leafa anuală astfel: 350 de taleri de la cutia milei, 150 de la
vama Craiovei, 100 de taleri de la Ocnele Mari-Vâlcea, iar dacă va avea “familie grea” alţi 200 de taleri
de la cutia milei şi 6 servitori străini. Se pare că finanţele ţării treceau prin momente grele din moment ce
si succesorul lui Ipsilanti, Alexandru Moruzi (1799-1801), cerea caimacamului Craiovei şi boierilor
divăniţi să hotărască daca aşezământul Obedeanu să fie numai şcoală sau numai spital. Cert este că în
1805 exista un spital al oraşului deoarece Constantin Ipsilanti se interesa de starea doctorului de la
Craiova si îi dădea ca ajutor un chirurg. Secolul al XIX-lea a marcat începutul activităţii sanitare
organizate în spitale construite special pentru acest scop fie din iniţiativă publică fie din iniţiativă privată.
Domnitorul, Constantin Ipsilanti (1806-1807), în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească,
numeşte ca doctor al poliţiei din Craiova pe dr. Panait, iar ca chirurg al oraşului pe doctorul francez,
Moral. Tot vodă Constantin Ipsilanti îi dă doctorului Craiovei ca ajutor un „gerah” (chirurg) și crește leafa
doctorului de la 1000 de taleri, în 1803, la 1200 de taleri, în 1805, iar chirurgului de la 80 de taleri în
1803, la 350, în 1805. Domnitorul ia această măsură deşi caimacamul şi boierii divăniţi ceruseră mărirea
lefurilor la 4000 de taleri pe an şi le propune acestora să contribuie ei împreună cu episcopul de Râmnic
pentru completarea sumei necesare.
În hrisovul emis de domnitor cu această ocazie se precizează că spitalul a fost făcut nu numai
pentru boieri „ci, mai vârtos pentru cei săraci şi cu neputinţă de plată ai oraşului, [...], la ei să fie docttorul
îndatorat a merge fără plată [...] pentru folosul cel de obşte al tuturor locuitorilor noştri din partea locului
şi a săracilor căutare, care nu au putinţa de plată la doctor”.
În 1808 doctorul Constantin Lambrino cere printr-o scrisoare autorităților plata a 1723 de taleri
folosiți pentru tratarea ostașilor împărătești și cazaci bolnavi aflați în grija sa în cadrul spitalului militar
înființat de ruși la Craiova în anul 1807 și care va funcționa până în anul 1812.
La 1809 vine la Craiova ca medic comunal Petre Constantin Ferari (Ferraris sau Hieraru) cu
dosctorat în medicină obținut la Padova. Acesta va profesa aici până în anul 1831 când se va muta la
București. În 1813, Domnitorul Ioan C. Caragea, întăreşte bisericii Madona Dudu, să primească în chilii
pe cei bolnavi. La 1819 în timpul celei de a patra domnii pe tronul Țării Românești Alexandru Șutu
(1818-1821) a numit la Craiova în funcția de Caimacan pe Ion Tipaldo, cel care îi fusese medic la
Constantinopol și de la care împrumutase bani pentru cumpărarea domniei. Acesta a intrat în conflict cu
boierii craioveni după ce și-a luat mai multe titluri, biv vel postelnic, protomedic și cimacam al Craiovei.
Când Domitorul s-a îmbolnăvit Ion Tipaldo a fost chemat să îl trateze dar în pofida eforturilor sale
Alexandru Șuțu a decedat. După acest evenimet protomedicul nu s-a mai întors în Banie.
Spitalul Obedeanu, singurul spital de la începutul secolului al XIX-lea, era deservit de mai mulţi
doctori, chirurgi şi felceri. Pentru această perioadă nu cunoaştem nici numărul lor şi nici al bolnavilor.
Medicii nu erau exclusiv în slujba spitalului, unii dintre ei îndeplineau şi funcţia de medic al oraşului sau
al unor instituţii nou înfiinţate. La vremea respectivă medicul oraşului primea o leafă de 100 de taleri pe
lună şi locuinţă la Mănăstirea Obedeanu “în odăile ce sunt orânduite pentru doftor”.
Între 1806 şi 1812, localul spitalului Obedeanu a fost transfomat în spital militar rusesc, iar
localnicii erau trataţi într-un spital improvizat în casele lui Nicolae Glogoveanu. În anul 1811,
caimacamul Manolache Lahovari comunica administraţiei ruseşti a ţării că la Craiova s-a construit „un
spital minunat”, al cărui loc, cel puţin în această fază a cercetărilor, nu se cunoaşte. Este posibil ca în
casele Glogoveanu să se fi făcut amenajările necesare funcţionării unui spital.
Pentru anii următori nu mai avem informaţii despre spital, până în 1821, când spitalul şi şcoala se
desfiinţează, probabil din motive financiare sau legate de evenimentele revoluţionare din acel an. În anul
1826 este redeschisă școala Obedeanu, dar spitalul rămâne închis definitiv. Tot în timpul revoluției lui
Tudor Vladimrescu aflăm de o serie de medici străini care au participat la ceste mișcări sociale. Un astfel
de medic a fost doctorul din Târgu Jiu numit Sulgerul Silimon ca și doctorul Biancone care la data de 15
martie 1821 călătorea de la Craiova la Slatina. În jurul anului 1820 vine la Craiova din țara Turcească
doctorul Petre Bernon sau Vernon. Acesta își obține doctoratul la Munchen în anul 1832 și este numit
medic al orașului unde va profesa cu o mică întrerupere până la moartea sa în anul 1871.
Divanul Craiovei îl numeşte, în 1826 “pe soroc hotărât de 6 luni” pe Francisc Albinieri ca “iatru-
hirurg” (medic chirurg) al oraşului, în locul lui Andrei Sfab, bolnav. Acesta din urmă fusese şi “doctor al
doilea” al poliţiei Craiovei. În cazul îndeplinirii sarcinilor urma să fie numit definitiv. Hotărârea este
semnată de membrii divanului Alexandru Ghica, Nicolae Glogoveanu, Ioan Gănescu, Constantin Buzescu
şi Iordache Otetelişanu.
În anii 1828-1829, avem din nou informaţii despre înfiinţarea unui spital militar rusesc în casele
Gănescu, Almăgencei şi Hanul Dumba, fară însă a fi pomenit spitalul Obedeanu sau alt aşezământ. Nu
ştim cât a funcţionat acest spital, dar cert este că în anul 1831, “polcul”, comandantul garnizoanei ruseşti,
cerea magistratului oraşului (primarul) să mute spitalul central al oraşului în casele sale, pentru a face loc
acolo unui spital militar. Spitalul însă nu a fost mutat imediat, pentru că în 1832 acest lucru nu se realizase
încă, însă e posibil să se fi realizat la o dată ulterioară. Pe lângă medicii cu pregătire medicală care
profesau mai erau și mulți medici empirici. Dintre aceștia a fost și Hagi Constantin Belu, care în luna
aprilie a anului 1831 solicita printr-o scrisoare Divanului să fie recunoscut ca doctor de ochi după ce ar fi
vindecat un număr de bolnavi din Craiova.
Întemeierea unor aşezăminte de ocrotire a sănătăţii a fost favorizată de intrarea în vigoare a
Regulamentelor Organice la data de 30 aprilie 1831. Capitolul IV al Regulamentelor Organice, numit
“Regulamentul pentru carantine” era o adevărată lege a sănătăţii publice.
Chiar înainte ca regulamentele să aibă putere de lege, încă din 1830 în România se înfiinţează
“cordonul permanent de sănătate de pe Dunăre pentru apărarea de ciumă" condus de spătarul Alexandru
Dimitrie Ghica, iar din 1831 serviciul carantinelor va fi condus de inspectorul Nicolae Mavros.
La 2 aprile 1832 ia fiinţă Eforia Spitalelor Civile prin unirea administrației spitalelor Colţea,
Pantelimon şi Filantropia din Bucureşti avându-i ca efori pe vornicul Mihail Ghika, logofătul Mihail
Racoviţă, căminarul Alecu Ghika şi doctorul Piccolo. Eforia Spitalelor Civile a fost fondată de generalul
Pavel Kiseleff și a fost o organizație fără scop lucrativ care administra inițial marile spitale din București,
iar ulterior preia administrarea tuturor spitalelor din Ţara Românească și Moldova. La 2 octombrie 1864,
autoritatea asupra bugetului Eforiei a fost transferată la Camera Deputaților. Bugetul era pus în aplicare de
guvern și controlat de Curtea de Conturi, deși în mare parte sursele de venituri proveneau din donații
private. De-a lungul existenței sale Eforia a înființat noi spitale în București și în provincie, noi sanatorii și
școli medicale. Eforia Spitalelor Civile a funcționat până în anul 1948, când autoritățile comuniste au
decis desființarea ei. În acelaşi timp cu crearea Eforiei se trece şi la organizarea spitalelor militare în
Moldova şi Ţara Românească şi numirea primilor medici militari.
Din hotărârile legislative ale Eforiei pe anul 1832 aflăm că potrivit articolului 65, paragraful 19 se
prevedea acordarea anuală a unei sume de 150.000 de lei pentru întreţinerea a trei spitale: unul în
Bucureşti, altul în Craiova şi al treilea într-un oraş „ce se va afla în mijlocul Valahiei Mari”.
În ceea ce priveşte spitalul din Craiova, erau necesari 80.000 de lei pentru construcţia lui, bani pe
care Eforia nu reuţise să-i strângă nici după zece ani, astfel încât spitalul cu 15 paturi funcţiona în
continuare improvizat în casele Zincăi Golescu. Spitalul fusese înfiinţat în 1839 sau 1840 de către Eforie
şi întreţinut din veniturile obținute de pe moşia Dumitranei Stoniceasă Ştirboaica.
Prin același Regulament Organic, Ţara Românească fusese împărţită în şase „ocruguri”
(circumscripţii sanitare): Craiova, Râmnicul Vâlcea, Bucureşti, Piteşti, Buzău şi Ploieşti, pentru judeţele
Dolj şi Gorj, „ocrugul Craiovei”, fusese numit doctorul Fogt. Tot în 1840-1841 exista şi un al doilea spital
cu 10-15 paturi, pentru boli venerice, condus de doctorul Pascalli Antonovici, dar nu ştim locaţia lui, iar în
1842 se înfiinţează şi un spital militar cu 40 de paturi.
Printre medicii care au lucrat pentru locuitorii craiovei, majoritatea fiind de oricine străină,
naturalizaţi, după 1830, izvoarele amintesc numele doctorilor Petru Veron, Schina, Hanselman
(homeopat), Demetriade („proto-medic” adică medic-şef al Craiovei în timpul domniei lui Barbu Ştirbei,
1849-1856), Caligarz şi Vlasto. Nu ştim dacă aceştia erau numai medici ai oraşului sau deserveau, în
calitate de medici primari aşezăminele spitaliceşti ale vremii.
Pentru acea vreme nu avem o statistică clară a numărului de bolnavi trataţi în spitalele craiovene
sau tratamente ambulatorii, ci numai informaţii disparate din diverşi ani care totuţi ne oferă o imagine a
asistenţei medicale. Pe anul 1845 numărul de pacienţi trataţi în spital a fost între 10 şi 38 pe fiecare lună,
iar cheltuielile spitalului, acoperite de Eforie, erau între 367,10 lei şi 831,16 lei pe lună. Mai explicit,
necesarul de cheltuieli pe anul 1845 era de 6319,25 lei. Pe primul trimestru al anului cheltuielile fuseseră
de 1698 de lei pentru 7 paturi, în timp ce suma prrimită de la eforie, prin intermediul prefecturii era doar
de 1140 de lei si considerată suficientă pentru 10 paturi ocupate efectiv întreagul trimestru. Conducerea
spitalului solicita prin intermediul magistratului să intervină la Eforie pentru acopşerirea diferenţei de 558
de lei, deja cheltuiţi, spitalul fiind dator furnizorilor. Ca exemplu, în luna aprilie 1845 cheltuielile fuseseră
de 742,39 lei, din care 87,35 lei salariul doctorului, iar spitalul primise de la Eforie numai 426,16 lei,
rămânând o datorie către furnizori de 316,18 lei. Din documentele cercetate nu rezultă dacă eforia şi-a
achitat obligaţiile şi în ce mod a făcut-o. Spre sfârşitul anului, în noiembrie, probabil datorită venirii iernii,
condiţiilor insalubre ale oraşului, cheltuielile ajung la un maxim de 831,16 lei pentru un număr de 38 de
paturi ocupate. În acest caz nu putem spune dacă eforia a subvenţionat întreaga sumă sau nu, deoarece în
„estimaţia” cheltuielilor spitalului nu figurează nici o diferenţă de sumă. Ca o dovadă a creşterii
numărului de asistaţi este faptul că între lunile noiembrie 1845 şi octombrie 1846 cheltuielile spitalului se
ridicau la suma de 7119, 6 de lei cu un maxim de cheltuieli în luna octombrie 1846, 839,26 lei şi un
minim al cheltuielilor în luna mai 1846 cu 367, 10 lei. Cheltuielile erau destinate: medicamentelor,
lenjeriei, hranei, lemnelor de foc, lefurilor medicului si îngrijitorilor. În estimaţiile spitalului nu apare
chirurgul (dacă exista sau nu) şi nici alt personal medical ajutător (felceri, farmacişti, rândaşi), singura
excepţie fiind luna aprilie 1845 când în situaţia trimisă prefecturii este specificată şi leafa „doftorului”.
O nouă estimaţie a cheltuielilor avem începând cu luna decembrie a anului 1848 când spitalul
cheltuise 223, 38 de lei, fără a se preciza numărul de paturi sau de bolnavi trataţi, iar în ianuarie 1846
pentru 20 de paturi se primiseră doar 448,35 lei deşi necesarul era de 579,30 lei. Cu tot acest vârf de
cheltuieli, datorat probabil iernii, media se situează la 250-300 de lei pe lună pentru un număr de 20-22 de
paturi ocupate, cu o singură excepţie, luna august când se înregistreayă un vârf al cheltuielilor pe anul
respectiv, 415, 10 lei fără a şti numărul de paturi sau de bolnavi trataţi în luna respectivă.
Perioada de la mijlocul secolului al XVIII-lea, când apare atestat primul spital în Craiova şi până
la mijlocul secolului al XIX-lea, este o perioadă de tatonări: eşecuri datorate în primul rând dependenţei
ţării de o putere străină, lipsei mijloacelor financiare pentru susţinerea consecventă a asistenţei medicale ,
repetatelor ocupaţii militare ruseşti, în această perioadă spitalul fie este desfiinţat, fie trensformat în spital
militar, practic urbea rămânând uneori fără spital. Asistenţa medicală se făcea în clădiri neadecvate
acestui scop, clădiri cărora administraţia oraşului le facea adaptări din mers pentru a răspunde cerinţelor
minimale ale vremii în ceea ce priveşte dotarea unui spital.
Reuşitele se înscriu în acea grijă permanentă a domnitorilor, fie fanarioţi ca Alexandru şi
Constantin Ipsilanti, Constantin Mavrocordat, Alexandru Moruzi, Ioan Caragea, sau pământeni, după
1822, preocupaţi de orgenizarea şi întreţinerea unor spitale în folos obştesc şi în primul rând, puse la
dispoziţia celor nevoiaşi. De asemenea, s-a remarcat, mai ales după 1832, o dată cu intrarea în vigoare a
Regulamentelor Organice, în cele două principate, o grijă deosebită pentru reglementarea domeniului
sanitar prin:
a) înfiinţarea unor instituţii de stat responsabile de sănătatea publică: Eforia Spitalelor Civile,
Comitetul Carantinelor, circumscripţiile sanitare;
b) declanşarea unor acţiuni de prevenire a epidemiilor prin vaccinări, acţiuni în care au fost
implicate nu numai personalul cu pregătire medicală ci şi a unor persoane care veneau zilnic în contact
zilnic cu populaţia. Spre exemplu la 20 februarie 1835 comitetul carantinelor a hotărât învăţarea
ţârcovnicilor să facă vaccinarea contra variolei a copiilor din şcolile în care predau şi în acelaşi timp
comitetul a publicat „Orânduirea lucrării vaccinării” o lucrare de specialitate pentru cei implicaţi în
acţiunea care a început la 1 aprilie acelaşi an.
 c) Tot acum este şi perioada când se pun bazele învăţământului medical românesc: în 1830, la
Craiova se deschideau cursuri pentru instruirea felcerilor şi subfarmaciştilor din serviciul militar în
vederea prevenirii şi tratării ciumei şi holerei; în 1838 se înfiinţează Institutul de naşteri şi moaşe condus
de Joseph Sporer, iar la 19 ianuarie 1842, la spitalul „Colţea” îşi deschide cursurile Şcoala de mică
chirurgie, condusă de doctorul Nicolae Kretzulescu.
d) Nu în ultimul rând este vorba de încercările de înfiinţare de noi spitale şi întreţinerea celor
existente cu toate greutăţile pe care le întâmpinau finanţele statului, aceste spitale fiind folositoare mai
ales săracilor, celor care nu-şi permiteau tratarea în regim ambulatoriu privat.
Aşa cum afirma doctorul Victor Gomoiu, într-o comunicare susţinută în anul 1932 , în cadrul celui
de al nouălea Congres Internaţional de Istorie a Medicinei (10-18 septembrie 1932, Bucureşti) în perioada
1829-1832 s-au pus bazele primei organizări publice serioase a sănătăţii în România.
În anul 1890 s-a încercat construirea unui spital din fondurile bisericii Sfânta Treime, dar această
inițiativă nu a putut fi realizată. În schimb, a fost construit un dispensar medical pentru săraci, adăpostit
provizoriu în casele din curtea bisericii, întreținut din veniturile paraclisului, din moșiile aferente și din
donaţii. Acesta a fost mutat în jurul anului 1940 într-un alt spațiu aflat pe strada Calomfirescu în prezent
strada Islaz, unde funcționează astăzi dispensarul studențesc al Universității din Craiova.
Organizarea sanitară a județului Dolj în perioada interbelică cuprindea spitale de stat în Craiova, Băileşti,
Pleniţa, Calafat, Bechet, Brabova, Cetate, Filiaşi și Poiana Mare pe lângă acestea funcționa și Sanatoriul
Leamna din comuna Sărbătoarea. În Craiova existau 4 dispensare la care se adăugau 14 dispensare de stat
județene.
Asistenţa şi prevederea socială cuprindea Casa de asigurări Sociale din Craiova care aveau un oficiu la
Calafat şi organizaţii medicale în: Craiova, Băileşti şi Calafat, cu un total de 15 medici şi 4 farmacişti.
Direcţia Ocrotirilor din Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale întreţinea Centrul pentru
ocrotirea copiilor din Craiova, cu 50 de ocrotiţi în aşezăminte şi 300 ocrotiţi în colonii.
La Craiova mai activau Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, Societatea “Crucea Roşie”, Societatea
“Principele Mircea”, Oficiul I.O.V
Pe lângă acestea mai existau 1 azil de bătrâni, 1 azil de copii găsiţi, 1 azil de copii orfani, 1 azil de infirmi,
1 azil de noapte şi 1 cămin de ucenici.

SPIȚERII din Oltenia

Așezată la întretăierea unor drumuri importante, Craiova a cunoscut, după cum reiese din relatările
unor călători străini, încă din prima jumătate a secolului XVII, „o viață economică vioaie, un târg
săptămânal la care veneau negustori tocmai de la Constantinopol, fiindcă aici se puteau cumpăra cele mai
multe și mai frumoase vite din toată țara“. Așa cum nota în jurnalul său de călătorie prin Țările Române
episcopul catolic din Gallipoli, Petru Bogdan Baksici în jurul anului 1640.
De asemenea, într-un raport austriac din anul 1723 se arată că, pe vremuri, Craiova a fost vestită
prin comerțul ei, și mai ales printre altele de târgul anual care se desfășura timp de patru săptămâni. Așa se
face că în Oltenia ajungeau prin intermediul comercianților mărfuri și medicamente din Austria. Un
document, din anul 1705, relata că pentru „o povară de doftorii de spițer importată prin vama schelii de la
Cîineni se lua o taxă de 140 bani românești“, așa cum scrie Nicolae Iorga în lucrarea sa „Farmacia în
Țările Române“.
Era și perioada în care, în Țările Române, preparatele pentru lecuirea „boalelor“ se vindeau în
băcănii unde, în afara produselor alimentare, se mai comercializau și condimente, mirodenii, vopseluri,
otrăvuri și multe altele. „Acest fel de comerț băcănie-spițerie pentru exercitarea căruia nu se cerea o
pregătire specială îl vom mai întâlni și mai târziu în Craiova, dar nu ca o noutate, ci ca o continuare a unui
negoț preexistent“, notează Traian V. Turtureanu în manuscrisele sale aflate la Arhivele Naționale ale
României, Serviciul Județean Dolj. Tot din manuscrisele sale aflăm că „Doftorii și leacuri“ mai preparau și
vracii, dar și babele care cunoșteau toate buruienile de leac, un rol major în tratamentul bolnavilor era
reprezentat de medicina tradițională.
 Primele spițerii apar în orașul Craiova în vremea când Oltenia se afla sub ocupația austriacă. După
trimiterea în Oltenia a unui medic și a doi chirurgi, în anul 1724, este consemnată în documente și o
spițerie împărătească, așa cum notează Nicolae Iorga în „Istoria comerțului românesc“.
Documente ulterioare vorbesc despre o altă spițerie înființată la Craiova. Din lucrarea lui Traian V.
Turtureanu aflăm că: „Paharnicul Constantin Obedeanu, pe lângă mănăstirea Obedeanu, ctitorită de el și
înzestrată cu opt moșii, puse de se zidi două case cu 12 paturi pentru săracii neputincioși și bolnavi, iar în
cea de-a cincea domnie a lui Constantin Mavrocordat în Țările Române, se obțin pentru acest spital de
săraci și un așezământ cu doftorii pentru tămăduirea de rane”. În anul 1757 gerahul Hagi Gheorghe care
îngrijea de bolnavii de la spitalul bisericii Obedeanu, avea în Craiova și o spițerie.
În anul 1779, brașoveanul Ludwig Lorenz von Langendorf, numit medic la Craiova, a întemeiat și
el o spițerie. Alexander Friedrich ,starostele agenției consulare austriece din Craiova, deschide și el o
spițerie în anul 1790.
Doctorulu Ştefan Vasile Episcopescu (1777-1850) în lucrarea sa “Memoria de taină” aflăm că
acesta intră calfă în anul 1790 la Andrei Spiţerul în Bucureşti unde rămâne până în anul 1797 când îşi
deschide propria spițerie la Craiova. Spiţeria va funcţiona până în anul 1800 când este incendiată de
trupele paşei Pasvan Oglu, care în acel an au pârjolit Oltenia. Ca urmare a acestui eveniment Vasile
Episcopescu va decide să plece la Viena unde va studia medicina. După incendierea orașului de către turci,
în primii ani ai secolului XIX la Craiova vor funcţiona inițial doar două spiţerii a lui Ludwig şi a lui Pohl,
iar ulterior după ce lucrurile se mai liniștesc apare farmacia Mőss.
Cu anul 1821, numărul de spițerii începe să crescă pe fondul unui climat politic mai liniștit și este
menționată spițeria Drexler ce aparținea consulului austriac la Craiova. În anul 1824, Droileff fondează
spițeria Sf. Treime, Samuel Benkner, în 1826, deschide spițeria Aurora în boltele din Podul Prisecii, iar la
1830, Andrei Schwab deschide spițeria Apollo. Pandele Lăzăreanu va fi cel care în anul 1883 va înființa
prima farmacie românescă din capitala olteniei, așa cum scrie Traian V. Turtureanu
Primii spițeri, majoritatea de origine germană își preparau singuri toate medicamentele,
farmacopeei austriace. De asemenea aceștia se ocupau și cu uscarea și conservarea plantelor medicinale
precum și cu importul de „apă acră, apă de Spa, pilule de curățenie“. Ucenicii din spițerii erau instruiți la
prepararea de extracte, tincturi, cataplasme și tot ei erau cei care făceau curse în oraș la pacienți, unde
administrau clistire, puneau lipitori, pansau răni și practicau operații de mică chirurgie.
Din monitorul Oficial că în orașul Craiova pentru anul 1946 sunt acordate concesiuni de farmacii
urmatorilor farmaciști Arsenie Maria și Dan Negrițescu pe Calea Brestei, Nicolae Bădiță pe strada Eroilor,
Protopopescu Ștefania pe Calea Bucureștilor și Scutelnicu Nicolae în Piața Mihai Viteazul.
O statistică a patentărilor din Țara Românească mentionează că la Craiova își profesau meseria, în
anul 1835, 18 bărbieri.

1.1 Cadrul legislativ

În cursul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti, în anul 1775 este inființată Epitropia Obştească,
așezamânt care, printre altele, se ocupa de asistenţa publică, urbanistică şi edilitatea târgurilor. Prin pravila
prin care sunt desființate dăjdiile preoților către vistieria țării, stăpânirea îi obliga pe aceștia la plata unui
bir către „cutia milelor”, pentru ajutorarea orfanilor și a văduvelor sărace, totodată din acest fond vor fi
plătite şi salariile personalului medical numit în serviciul oraşelor. Epitropia Obștească era condusă de un
epistat sau vornic, care era membru în Divanul domnesc. Acesta era ajutat de un sfat de boieri, ce aveau
ca sarcini îngrijirea podurilor, a cişmelelor, a şcolilor, a fondului pentru săraci şi orfanotrofia. Astfel,
asistenţa medicală a populatiei nevoiaşe devine statornică. Un hrisov domnesc datat dat la 27 iulie 1780,
aflăm fixarea unui salariu de 700 de taleri pentru chirurgul de la Craiova, cel mai probabil Hagi Gheorghe
de la spitalul Obedeanu.
Cadrul legislativ cu privire la sănătate a fost stabilit de autoritățile sanitare centrale și a fost
adoptat la nivelul întregii tări. Ajustările frecvente ale legii sanitare au dus la o serie de actualizări a
acestor legi.
 Între anii 1867-1868, Consiliul Superior al Sănătății a elaborat urmatoarele legi: Regulamentul cu
privire la internarea alienaților în spitale specializate, Regulamentul pentru comercializarea substanțelor
medicinale și a otrăvurilor, Regulamentul ce legifera administrarea spitalelor d in București și Iași.
În anul 1873, este promulgat Regulamentul Serviciului Sanitar Național. Pentru perioada dintre
1874 și 1885, pe baza legilor adoptate în anul 1874, Consiliul Superior al Sănătății a votat o serie de
regulamente, printre care cele mai importante erau regulamentul consiliilor de igienă din județe și din
marile orașe, regulamentul serviciului sanitar și al unităților sanitare din mediul urban și rural,
regulamentul cu privire la funcționarea consiliului sănătății, regulamentul concursului pentru ocuparea
posturilor de medic, regulamentul pentru obținerea titlului de asistent chirurg, regulamentul cu privire la
vaccinarea și re-vaccinarea cetățenilor, modificat ulterior in anul 1893, regulamentul pentru prescrierea și
taxarea de medicamente plătite din fonduri publice.
În 1879, au fost adoptate următoarele reglementări: regulamentul pentru adoptarea măsurilor de
prevenție a bolilor infecțioase.
În 1882, este adoptat regulamentul pentru concesionarea farmaciilor prin concurs. Pe baza legii din
1885, Consiliul Superior al Sănătății actualizea și completa, în anul 1886, regulamentele cu privire la
organizarea consiliului sănătății, ocuparea posturilor de medic, comercializarea substanțelor toxice și
farmaceutice, precum și a serviciilor medicale urbane.
O altă lege adoptată în 1888 legiferează construcția și poziționarea locuințelor țăranilor, dar nu a
putut fi aplicată din cauza sărăciei populației locale, în acest context, legea a fost modificată în 1894..
În anul 1891 este promulgată o nouă lege cu privire la bolile infecțioase, ce a fost actualizată
ulterior la cele mai noi standarde internaționale adoptate ca urmare a convențiilor de săntăte desfășurate
la Dresda în 1893 și la Veneția în 1897. Două noi legi ce vizau eficientizarea serviciului județean de
sănătate și a instituțiilor de psihiatrie sunt promulgate în anul 1894, actualizate continuu între anii 1895 –
1899.
Regulamentele locale de sănătate erau emise de autoritațile locale, reprezentate de marile spitale,
adminstrația locală, consiliile județene și urbane, și se aplicau la nivelul teritoriului administrativ, după ce
erau avizate de puterea executivă. Consiliul pentru Igienă și Sănătate Publică din Craiova elaborează în
anul 1866 o lege pentru prevenția unor boli infecțioase. Unul din autorii acestei legi a fost viceprimarul
Mihail Trişcu.
În anul 1890, a fost elaborat regulamentul concursului pentru ocuparea posturilor de medic, medic
veterinar, farmacist și moasă, plătite din bugetul local. Conform acestei legi, posturile de medic se ocupau
în urma unui concurs, ce se ținea imediat ce un post devenea vacant. Examinarea avea loc în București, în
prezența unei comisii, formată dintr-un reprezentant al Consiliului Superior al Sănatății, ca președinte, iar
ca membrii doi profesori de la Facultatea de Medicină din București, un medic din Comitetul Spitalelor
Civile din București și un reprezentant al Primăriei. Comisia întrunită pentru ocuparea unui post de
farmacist cuprindea un membru al Consiliului Superior al Sănătății, ca președinte, un membru al Comisiei
Chimico-Farmaceutice și un reprezentant al Primăriei, licențiat în farmacie și de naționalitate română.
Concursul pentru ocuparea unui post de moașă se desfașura în Craiova, în prezența unei comisii ce
avea ca președinte un medic al orașului, iar ca membrii un medic dintr-unul din spitalele locale, ales în
cadrul unei întâlniri a membrilor Consiliului de Igienă și Sănătate Publică, și un reprezentant al Primăriei
Craiova. Toți membrii comisiei acordau note pentru fiecare subiect, iar pentru a fi admis candidatul
trebuia să obțină minim nota 7 la fiecare subiect. Acest regulament cuprindea instrucțiuni detaliate cu
privire la desfășurarea competiției pentru fiecare specialitate în parte. Modalitatea de desfășurare a
examenului a fost discutată și votată de către Consiliul Comunal al Craiovei, în cadrul întâlnirilor ce au
avut loc în datele de 11 și 12 noiembrie 1890.
În anul 1898, directorul Serviciilor Sanitare din România dr. Felix Iacob, conștient de situația
precară din mediul rural în ceea ce privește asistența medicală prezintă Consiliul Suprem al Sănătății un
proiect de lege pentru înființarea unei școli de moașe. Astfel prin decizia nr. 1545 adoptată la data de 8
decembrie a aceluiași an este decisă demararea lucrărilor de pregătire a Școlii de Moașe clasa a II-a, ce
urma să funcționeze într-o clădire situată în vecinătatea Spitalului Filantropia din Craiova. Această
instituție urma să pregătească moașe care urmau să își desfășoare activitatea numai în mediul rural, scopul
 final al acestui proiect era ca în timp, fiecare sat să aibă desemnată o moașă. Perioada de școlarizare era de
un an, la finalul căreia elevii acumulau cunostințele teoretice și practice necesare în această specialitate.
Școala era administrată de către Direcția Generală a Serviciilor de Sănătate, și era condusă de medicul
primar al spitalului Filantropia. Activitatea de conducere a acestuia era reglementată de legea adoptată în
anul 1900 cu privire la funcționarea Școalii de Moașe clasa a II-a din Craiova.
Cel de-al doilea articol al acestui regulament, intitulat „Condiții de admitere”, stipula că în această
instituție vor fi admiși numai studenți de naționalitate română, cu precădere cei proveniți din mediul rural.
De asemenea, se legiferau un numar de maxim 40 de locuri pentru cursanți, limita maximă de vârsta a
candidaților, obligativitatea cunoașterii scrisului și cititului, precum și documentele necesare înscrierii la
admitere. Concursul de admitere se desfășura în luna martie a fiecărui an. Cursurile se desfășurau timp de
un an și începeau la data de 1 aprilie, deoarece marea majoritate a cursanților proveneau din mediul rural
și erau bursieri plătiți din bugetele locale. Următoarele articole ale regulamentului stipulau disciplinele
studiate în cadrul școlii, modul de desfășurare a examenelor, conduita elevilor, precum și ținuta acestora,
de preferință aceștia trebuiau să poarte costum național.
O altă serie de legi importante adoptate de Consiliul Comunal al Craiovei, ca urmare a indicațiilor primite
de la Ministerul Afacerilor Interne, reglementau modul de construcție și sanitarizare a locuințelor
particulare, curățenia străzilor, a piețelor publice, a curților, colectarea deșeurilor, respectarea normelor
sanitare în măcelarii și abatoare. Totodată spitalele ce funcționau în Craiova își coordonau activitatea în
conformitate cu regulamentul lor intern, ce stabilea în detaliu responsabilitățile tuturor celor implicați în
activitatea medicală. Aceste regulamente au fost elaborate conform ultimelor norme din acea perioadă,
aliniindu-se astfel cu cele ale marilor spitale din București.
Legea Sanitară din anul 1910 a fost elaborată de doctorii Vasile Sion din Iași împreună cu Ioan
Cantacuzino directorul general al Serviciilor Sanitare din București. Aceasta împarțea teritoriul vechiului
regat în 19 regiuni sanitare, care erau la rândul lor alcătuite din câteva districte sanitare. Legea
Cantacuzino-Sion a urmărit îndepărtarea deficitelor legilor sanitare anterioare și a acordat autoritate
deplină doar medicilor, în ceea ce privește problemele de sanătăte publică. Legislația sanitară, cuprindea
legi sanitare, legi cu caracter sanitar, reglementări sanitare generale și regulamente de sănătate locală, ce
au reprezentat o parte a efortului României de a se moderniza și alinia la standardele internaționale.
După venirea Partidului Comunist la putere sunt promulgate o serie de noi legi cu privire la organizarea
asistenței medicale. În anul 1948 se deide ca o serie de spitale și sanatorii particulare să treacă în
patrimoniul statului și în administrația Ministerului Sănătății. Astfel sanatoriile Bolintineanu, Baculescu,
Doctor Căpriciu, Lapteș toate cu câte 10 paturi și sanatoriul Nicolin Titu cu 20 paturi vor fi întreținute cu
fonduri de la stat. Ulterior în cadrul sanatoriului Bolintineanu va funcționa Casa Copilului, sanatoriul
Nicolae Titu va deveni policlinică, sanatoriul Baculescu va fi transformat în Centru antireumatic cu 30 de
paturi, iar sanatoriul Doctor Cărariu va fi amenajat ca dispensar urban.
În anul 1948, la data de 11 octombrie, se decide înființarea la Craiova a Școlii medii tehnice de Moașe cu
o durată a studiilor de un an și a Școlii medii tehnice de surori infirmiere ce urma să funcționeze cu două
clase paralele și o durată a studiilor de un an.
Ca urmare a multiplelor atribuţii de ordin tehnic și administrativ, ale medicului-șef de judeţ, din
septembrie 1948 se decide ca pe lângă fiecare serviciu sanitar judeţean să fie desmnat un medic-șef de
judeţ adjunct. De asemenea se stabilesc o serie de norme de organizare și funcţionare a serviciului sanitar
de judeţ care este condus de medicul-șef și este organizat pe două secţii. Prima era Secţia medico-socială și
de ocrotire, care cuprindea Oficiul de ocrotire, Centrul judeţean de T.B.C., etc., și este condusă de
medicul-șef adjunct și Secţia administrativă, condusă de un funcţionar administrativ, în grad cel puţin de
șef de secţie. Totodată sunt stabilite și atribuţiunile medicului-șef de judeţ, ale medicului-șef adjunct și ale
șefului Secţiei administrative.
Medicul-șef de judeţ exercită, în raza judeţului, toate atribuţiile de îndrumare, coordonare și
control, atât asupra instituţiilor și serviciilor de medicină preventivă și de ocrotire, cât și asupra tuturor
instituţiilor de medicină curativă, depinzând de minister, inclusiv municipiile și spitalele de specialitate.
Iniţiază și execută prin organele sale orice acţiune, în interesul sănătăţii publice. Supraveghează exerciţiul
medicinei, farmaciei, drogueriei, dentisticei, practica moșitului și a cosmeticei. Stabilește și asigură
colaborarea autorităţilor și organizaţiilor locale la acţiunea sanitară. Aplică, în prima instanţă, amenzile
prevăzute în legea sanitară și regulamentele ei. Veghează la executarea hotărârilor consiliului de igienă. Ca
președinte al Eforiei Sanitare, se ocupă cu strângerea și administrarea fondurilor pentru sănătatea publică
din judeţul respectiv. Este ordonator secundar. Disciplinează personalul; medicul șef de judeţ este șeful
ierarhic al întregului personal sanitar al Ministerului Sănătăţii de pe raza judeţului. În centrele universitare,
clinicile fiind instituţii de interes regional, sunt sub autoritatea Inspectoratului general sanitar regional;
b) Medicul șef de judeţ adjunct, conduce secţia medico-socială și de ocrotire a Serviciului sanitar de judeţ,
după directivele date de medicul șef de judeţ. Problemele care intră în atribuţiunea medicului șef adjunct,
sunt: ocrotirea mamei și copilului; bolile infecţioase și sociale inclusiv tuberculoza. Pentru bolile
infecţioase și sociale medicul șef de laborator și medicii primari de specialităţi sunt obligaţi a colabora în
mod activ și pe răspundere personală în acţiunea de prevenire și combatere de pe întreg teritoriul judeţului.
Geniul sanitar și salubritatea publică. Igiena muncii. Igiena locuinţei și a suprafeţelor locuite. Igiena
alimentară și controlul alimentelor și băuturilor. Igiena școlară. Organizarea, înzestrarea și funcţionarea
tuturor instituţiilor sanitare și de ocrotire precum și a laboratoarelor de igienă. Asistenţa medicală a
populaţiei (organizarea, administrarea și funcţionarea spitalelor). Educaţia igienică a populaţiei și
propaganda sanitară. Educaţia personalului sanitar. Statistica sanitară, studii și evidenţa sanitară. Evidenţa
și exerciţiul medicinei, farmaciei, drogueriei, laboratoriilor, laboratoriilor dentare și a cosmeticei. Evidenţa
liber profesioniștilor: medici, farmaciști, dentiști, laboranţi, droghiști, moașe, cosmeticieni. Medicul șef
adjunct girează de drept conducerea serviciului sanitar de judeţ în lipsa medicului șef de judeţ;
c) Șeful secţiei administrative conduce: lucrările de registratură și arhivă; lucrările de personal;
ordonanţarea salariilor, contabilitatea și casieria; lucrările de construcţii, economat și inventar.
La data de 15 februarie 1949 se inființează Serviciul de Salvare din Craiova cu două mașini.
2. UNITATI SANITARE DIN OLTENIA

2.1 SPITALUL MĂNĂSTIRE MADONA DUDU

Biserica Madona Dudu, numită odinioară şi „Maica Precista de la Dudu”, și-a primit numele ca
urmare a unei legende ce spune că altarul mănăstirii s-ar afla pe locul unde a existat un dud în care a fost
găsită o icoană a Maicii Domnului. O vreme, în această incintă, a funcționat până în anul 1826 şi vechea
şcoală de la Obedeanu. Prima biserică a fost ridicată între anii 1750 – 1756, din iniţiativa ctitorilor Hagi
Gheorghe Ion şi Constantin Fotescu. În 1760, domnitorul Scarlat Ghica (1758—1761) înfiinţează la
Craiova un spital pentru alienaţi în curtea bisericii Madona Dudu. În 1813, Domnitorul Ioan C. Caragea,
întăreşte bisericii Madona Dudu, să primească în chilii pe cei bolnavi. În anul 1801, biserica a ars parţial,
iar în 1831 a fost avariată de cutremurul ce a afectat oraşul Craiova și a rămas așa până în anul 1844 când
biserica este restaurată şi pictată de artistul Gheorghe Tătărescu. În anul 1913, biserica este dărâmată şi
reconstruită in forma actuală, lucrările desfășurîndu-se între anii 1928 – 1938, după planurile arhitecților
Ion Trăienescu şi Sterie Becu.
În Craiova, epitropia bisericii Madona-Dudu a întreţinut din fondurile sale un ospiciu. Chiliile de
la biserica Maica Precista Dudu dețineau rolul unui ospiciu numai pentru bolnavii din oraşul Craiova, aşa
cum reiese din raportul înaintat la 24 ianuarie 1851 de poliţia oraşului Craiova către prefectura judeţului
Dolj, referitor la internarea „spre întremare” a unui bolnav de epilepsie. De la începutul anului 1851 până
în 1858 au fost îngrijiți, în mod permanent, prin chiliile ruinate ale bisericii câte 3-4 alienaţi. În 1860
aceste chilii necorespunzătoare au fost dărâmate și în locul lor au fost clădite două camere şi o bucătărie
pentru cazarea și îngrijirea permanentă a 6-8 bolnavi. În anii următori au fost construite mai multe
încăperi, astfel a fost posiblă creșterea numărului de paturi până la 20. Până în anul 1865 în acest mic spital
erau primiți bolnavi cu patologii diverse: pelagroşi, epileptici, cazuri chirurgicale, alienaţi. Ceea ce îi
aducea pe aceşti bolnavi la spitalul bisericii Madona Dudu era credinţa în puterea vindecătoare a icoanei
Maicii Domnului considerată ca făcătoare de minuni.
 Tot din anul 1860, când a fost numit primul medic al azilului, putem vorbi despre o asistenţă
medicală calificată, ceea ce constituie începutul etapei ştiinţifice în asistenţa și tratamentul pacienților
alienaţi îngrijiți în spitalul Madona Dudu. Primul medic care și-a desfășurat activitatea aici a fost doctorul
Nicolae Hanselman (1826-1865), urmat apoi de medicii Lazăr Friedlander, George Demetriade (1814-
1891), Iosif Fabricius (1830-1888), George Mileticiu (1853-1917) şi Gheorghe Constantinescu.
Nicolae Hanselman, originar din Salzburg, fost medic militar austriac, el a fost medic al ospiciului
Madona Dudu din data de 12 august 1860 până în anul 1865. Acesta nu avea o specializare în psihiatrie,
dar a fost un autodidact care s-a instruit prin studiul a numeroase lucrări de specialitate şi astfel a reușit să
făcă faţă în mod onorabil sarcinii de medic al ospiciului.
În timpul doctorului Hanselman azilul avea două camere şi o bucătărie, care deserveau cei 6-8 bolnavi
îngrijiți permanent, dar au fost perioade când uneori numărul acestora ajungea până la 16.
După încetarea activității doctorului Hanselman postul de medic al ospiciului a fost suplinit timp
de câteva luni de către doctorul Lazăr Friedlaender, până la numirea titularului doctorul George
Dimitriades (Demetriade). Acesta era originar din Pesta, și a profesat în cadrul spitalului Madona Dudu din
anul 1865 până în luna februarie a anului 1872. În timpul cât și-a desfășurat aici activitatea doctorul
Friedlaender localul nu era corespunzător pentru asistenţa bolnavilor mintali. Clădirea dispunea de o curte
strâmtă, avea patru camere pentru bolnavi şi câteva odăiţe pentru personalul azilului. Vara toţi alienaţii
erau îngrămădiţi în curte, iar iarna în două odăiţe întunecoase, în care bolnavii erau lipsiţi de orice ocupaţii
sau distracţii.
În data de 1 martie 1872 a fost numit medic titular, al ospiciului Madona Dudu, doctorul Iosif
Fabricius, care și-a desfășurat activitatea aici până în anul 1888. Nici doctorul Fabricius nu urmase studii
psihiatrice de specialitate. Odată cu venirea sa a avut loc o creștere a personalului ajutător până la opt, iar
numărul de paturi a fost crescut la 20. Dintr-o corespondenţă datată 7 iulie 1883 a prefectului de Dolj către
Comitetul Permanent al Judeţului reiese că cele 20 de paturi erau rezervate exclusiv bolnavilor din oraş și
este semnalat refuzul de a fi internați pacienți din judeţ, atât la spitalul din Craiova, cât şi la ospiciul
Mărcuţa. Pentru internare aceste instituții solicitau o sumă anuală de 500 lei necesari îngrijirii unui bolnav,
bani care urmau să fie achitați fie de familiile acestora sau de către comunele unde erau domiciliați.
Doctorul Fabricius a avut o contribuţie deosebită la adoptarea hotărârii de a se construi noul ospiciu
Madona Dudu. Acesta a întocmit în anul 1885 un raport de necesitate pentru un ospiciu mai mare.
Epitropia Bisericii Madona Dudu a cumpărat în acest scop un loc situat la periferia oraşului Craiova, care
în anul 1887, a primit avizul necesar începerii construcției unui ospiciu modern. În perioada 1872-1890 au
fost internaţi și tratați în ospiciul Madona-Dudu 486 de bolnavi, 296 bărbaţi şi 190 femei, cu o vârstă
medie între 20-50 de ani. Pe baza planurilor arhitectului Alexandru Săvulescu (1847-1902) din Bucureşti şi
a adjudecării lucrării de către antreprenorul Giuseppe Trolli, la 15 septembrie 1888 au început lucrările
pentru construirea noului ospiciu. Alexandru Săvulescu a fost unul dintre fondatorii Şcolii de Arhitectură
din Bucureşti, iar între anii 1895-1902 a fost preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, înfiinţată în anul
1891. În vara anului 1890 clădirea noului ospiciu a fost finalizată, iar după terminarea instalaţiilor și
finisajelor interioare, localul a fost inaugurat la data de 5 iunie 1891, odată cu transferarea bolnavilor din
vechea clădire. Noul ospiciu Madona-Dudu, considerat a fi primul ospiciu modern din ţară, a fost condus
de medicul psihiatru George Mileticiu din luna august 1888 până în aprilie 1917. Aportul doctorului
Mileticiu la proiectarea noului ospiciu a fost substanţial, prin sugestiile făcute arhitectului be baza
informațiilor obținute prin vizitarea în acest scop a unor sanatorii din Franţa, Germania, Austro-Ungaria.
Om de iniţiativă şi acţiune, cu o serioasă pregătire în psihiatrie, animat de profunde sentimente umanitare,
a devenit, datorită capacităţii sale organizatorice, o autoritate respectată în specialitate. Doctorul Mileticiu
a fost intemeietorul psihiatriei în Oltenia şi este considerat unul dintre pionierii psihiatriei româneşti.
Noul ospiciu Madona Dudu era o construcţie de tip pavilionar, cu un edificiu central, construit în
formă de patrulater, cu parter şi etaj. Parterul cuprindea magazia de îmbrăcăminte, locuinţa internului şi
atelierul de croitorie, iar la etaj erau locuinţele medicului secundar şi a intendentului. Pe fiecare laterală se
afla câte un salon pentru afecţiunile psihice acute. Aripile etablismentului cuprindeau două saloane
spaţioase, unul destinat bărbaţilor şi altul femeilor, precum și din atelierele de ocupaţie manuală şi de
distracţie. De o parte şi de alta a edificiului central porneau două aripi, formate din câte trei pavilioane
separate, care comunicau între ele printr-un coridor spaţios, și care se deschideau în curtea din mijloc. Un
şir de pavilioane era destinat femeilor, iar celălalt bărbaţilor. În fiecare pavilion puteau să încăpă comod
câte douăzeci de paturi. Un pavilion era destinat pacienţilor liniştiţi, un altul epilepticilor şi paraliticilor, iar
al treilea bolnavilor agitaţi. Fiecare pavilion destinat pacienților agitaţi era prevăzut cu camere de izolare.
Pătratul clădirii se încheia cu edificiul administrativ, în care se aflau două săli spaţioase de mese, bucătăria,
spălătoria, băile şi duşurile pentru bărbaţi şi femei şi opt rezerve pentru bolnavi. În spatele acestei clădiri se
aflau unele dependinţe: un pavilion izolat pentru bolile contagioase, magazia de lemne, morga etc. Întreg
ospiciul era înconjurat de grădini, plantaţii de pomi fructiferi şi brazi, precum şi de un teren de muncă cu o
suprafaţă totală de 9 ha, toate acestea erau sub îngrijirea unui inginer silvic, salariat al epitropiei. În cadrul
noului ospiciu numărul de paturi era repartizat astfel: în secţia comună erau 35 paturi gratuite şi 30 de
paturi cu plată; şase paturi rezervate, în afara celor din camerele de izolare ale agitaţilor. Pentru locurile
gratuite era necesară prezentarea unui act de pauperitate eliberat de către primărie, iar pentru cele cu plată
din secţia comună se achitau 45 lei lunar. Pentru o rezervă taxa lunară era de 150 lei. În perioada 1919-
1922, sanatoriul a fost condus de doctorul George Constantinescu, care a fost un psihiatru distins,
respectuos faţă de normele deontologice, un demn elev al lui Mileticiu.
La data de 13 mai 1922, Epitropia bisericii Madona Dudu a cedat sanatoriul Ministerului Sănătăţii
Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, dar acesta nu a mai continuat opera făurită cu atâta trudă şi a cedat,
la rândul său, întreg localul cu zestrea lui Ministerului Instrucţiunii. Din luna iulie a anului 1922 bolnavii
din sanatoriu au început să fie transferaţi la ospiciile Socola din Iaşi şi Coştiugeni din Chişinău.

3. SPITALUL „ŞTIRBEI”

Înfiinţat în 1876 de către prinţul Alexandru Barbu Știrbey, a funcţionat în casele din strada
Calomfirescu, numărul 26 cu un număr de 12 – 16 paturi. În timpul războiului de independenţă acesta a
fost unul dintre spitalele de primire a răniţilor, ce a pus la dispoziţia autorităţilor un număr de 12 paturi. Nu
se cunoaşte modul de funcţionare a spitalului, finanţarea, medicii, numărul de bolnavi şi nici data
desfiinţării lui. A fost probabil un spital care funcţiona în regim privat, cel puţin parțial, iar costurile
asistenţei medicale erau suportate de către pacienţi.

2.2 SPITALUL MILITAR

În contextul razboiului ruso-turc dintre anii 1806-1812 care s-a întins și pe teritoriul Olteniei,
comandamentul rus a dispus ca în Craiova să fie dat în folosință un prim spital militar destinat militarilor
răniți. Acest spital avea să funcționeze între anii 1807 - 1812, iar aici au fost îngrijiți în special soldați
ruși. Constantin Ipsilanti a fost domnitor în Țara Românească de la 1 septembrie 1802 pâna în luna august
1806, ulterior după începerea războiului este numit administrator al Țării Românești aflată sub ocupație
rusească. În luna martie a anului 1807 acesta il trimite pe chirurgul Droslovici la Craiova pentru a lucra în
noul spital. Acestuia i se va alătura în anul 1808 doctorul Constantin Lambrino, care a tratat în acest spital
atât soldați ruși, cât și soldați români.
Într-una din scrisorile lui Ion Ghica, trimisă lui Vasile Alecsandri în luna iulie 1879, aflăm că în
anul 1808, unul din pandurii lui Tudor Vladimirescu, rănit în luptele de dincolo de Dunăre, a fost adus la
spitalul din Craiova, situat în casele lui Priscoveanu, unde i s-a scos „plumbul de sub coastă”. În scrisoare
nu se spune dacă ar fi fost vorba de un spital românesc (nu se știe sigur dacă atunci mai funcționa spitalul
Obedeanu) sau rusesc, nici dacă acesta avea o destinație civilă sau militară, totuși este sigur că la acea dată
în Craiova funcționa cel putin un spital militar rusesc, lucru confirmat prin următorul atestat:
„Atestat nr. 1904 – Din ordinul Majestatii Sale, se atestă de la biroul spitalului militar Craiova acelui care a
functionat aici ca registrator, Vlasu Hărjescu, ca el fiind primit în birou la 1810 septembrie 19, toate
lucrarile date lui le-a făcut cu succes si tot timpul de slujbă în acest birou s-a purtat cinstit, pentru care i s-a
dat acest atestat, sub iscalitură și ștampilă.”
 În contextul războiului ruso-turc dintre anii 1853-1856, trupele rusești au ocupat din nou Oltenia în
luna octombrie 1853, ulterior aceștia vor demara organizarea a 12 spitale militare în care soldații ruși răniți
puteau sa fie tratați după începerea ostilităților. În Craiova vor funcționa 3 spitale de campanie, spitalele
nr. 2, nr. 5 și nr. 12, instalate în 26 de imobile publice și private, cu un număr total de 1865 de paturi.
Administrația locală urma să se ocupe cu finanțarea și instalarea acestor spitale. Lucrările au fost finalizate
în luna martie a anului 1854. Deoarece conflictul s-a desfășurat numai în Crimeea, zona Olteniei a rămas
relativ pașnică ceea ce a dus la încetarea ocupației ruse în iulie 1854 .
Activitatea medicală organizată din zona Olteniei în folosul armatei începe cu luna august 1831,
când este dat în folosinţă primul „lazaret” din Craiova. Acesta a funcționat pe rând în mai multe clădiri ce
au fost puse la dispoziţie de autorităţile vremii și a avut cu o capacitate de 20 paturi.
În casele boierului Prişcoveanu funcționase în anul 1830 un spital militar rusesc în locul căruia a putut fi
dat repede în folosință Spitalul Militar din Craiova. Primul medic șef al spitalului a fost doctorul Ignatie
Navara, despre care se presupune că ar avea origini transilvănene, și care începuse studiile la Școala
Medicală Chirurgicală din Cluj-Napoca, pe care însă nu o absolvise. Comandantul lazaretului din Craiova
era conducătorul regimentului 3 de linie, și avea dublă subordonare, atât la nivelul comandamentului
regimental, cât și al Comisiei de Sănătate din București. Doctorul Navara a comandant lazaretul pentru o
perioada scurtă de timp, în cursul anului 1831. După plecarea sa, la comanda serviciului medical al
regimentului din Craiova a fost numit doctorul Petre Ferrari (1775-1843), originar din Ploiesti, cu
doctoratul obținut la Pavia în anul 1809 și cu o experiență de două decenii ca medic comunal în Craiova.
Acesta a condus serviciul militar din Craiova până în luna aprilie 1832 când s-a mutat și a profesat ca
medic în București.
Între anii 1831 și 1881, Spitalul Militar va funcționa în mai multe imobile din oraș, inclusiv în
casele bisericii Sfânta Troiţă. Aşezământul spitalicesc militar craiovean a dăinuit sub conducerea unor
medici ca Mihai Vilag, Carol Vasarhely, Tadeus Navarra, iar numărul de paturi a ajuns la un maxim de
200 imediat după revoluţia din 1848. Din anul 1860, începe funcționarea în Craiova a Spitalului Oștăsesc
(Arhiva Craiova, Pref. DJ, Dos. 161 / 1861, f. 26), organizat în casele Curcutii, și în imobilele
guvernatorului Iancu Grădişteanu. Din anul 1864, ca urmare a unei noi legi de reorganizare a armatei,
Spitalul devine spital de divizie, comandant de medicul pr. cl. II-a Nicolae Caligaris (1826-1875).
În timpul Războiului pentru cucerirea independenţei de stat dintre anii 1877-1878, în luptele de la
sud de Dunăre, personalul Spitalului Ostăşesc din Craiova a participat în mod efectiv. Astfel, Divizia 1-a
Craiova a fost asigurată de
o ”ambulanţă” formată din medicul şef, 9 medici chirurgi, doi farmacişti, un ofiţer de administraţie şi 80
oameni din compania sanitară.
Tot în același timp pe lângă spitalul deja existent, se vor înființa mai multe spitale militare de
campanie, unde soldații răniți puteau să primească tratament medical. Majoritatea acestor spitale au
funcționat în case particulare: Golfineanu, Brăiloiu Vlădica, C. Vrăbiescu, Dumba, Olteanu, Pața,
Haralamb, Nae Chiciu, Mihail Dini, Teodoru Statie etc. Toate aceste spitale militare temporare au fost
administrate, în timpul războiului, de un Comitet de Administrare și Observare, din care făceau parte
prefectul judetului Dolj Ion N. Titulescu, primarul Craiovei G.I. Pessicu, Ion Theodorian, și medicii Iosif
Wilhelm Fabricius și Iacob Banciu. Efortul extraordinar depus la îngrijirea răniților de medicii Fabricius,
Drăgoescu, Nicolaidis, Christescu, Roscovski, a fost elogiat de către prefectul judetului Dolj printr-un
discurs ținut la finalul războiului.
În anul 1880 capacitatea spitalului militar era redusă la 80 de paturi. Deoarece spaţiile în care
funcţiona erau disparate şi improprii, Ministerul de Război cumpără în anul 1881, de la Maria M. Poenaru
și de la Primăria Craiovei, terenul pe care este construit actual Spitalul Militar. Construcţia spitalului va
începe după un proiect ce avea ca model pavilioanele spitalelor englezești.
Reorganizarea armatei din anul 1883 va duce la transformarea diviziilor teritoriale în Corpuri de
Armată, iar spitalele militare de reşedinţă iau titulatura de Spitale de Corp de Armată. Primul comandant al
Spitalului de Corp de Armată Craiova a fost medicul de divizie Ion Vercescu. Spitalul craiovean coordona
şi activitatea spitalelor divizionare din Turnu Severin, Slatina şi Piteşti.
 Între anii 1885-1889 spitalul se extinde și sunt date în folosinţă pavilionul chirurgical, pavilionul
medical, pavilionul pentru dermato-sifilitici şi pavilionul contagioşi, astfel spitalul ajunge la o capacitate
de 200 de paturi. Din anul 1897 s-a înființat un laborator de chimie, căruia i se alătură în 1906 serviciul de
radiologie iar din 1911 un serviciu de bacteriologie.
În primul război mondial spitalul a fost evacuat, cu frontul, pe rând la Galaţi, Botoşani, Târgu Frumos şi
Bacău. După război, în anul 1919, spitalul este reinstalat pe vechiul său amplasament din Craiova. Pe toată
durata ocupației germane a orașului Craiova, în clădirile spitalului au fost instalate magazii pentru diverse
materiale.
Din anul 1927 denumirea Spitalul Militar Craiova va rămâne neschimbată în toate documentele oficiale și
va funcționa ca spital de categoria I, cu servicii de boli interne, chirurgie, oftalmologie, dermatologie,
contagioase, radiologie şi laborator.
În 1929 ia fiinţă un serviciu stomatologic, iar între anii 1930-1931 vor începe activitatea în spital primii
subofiţeri droghişti. Aceștia vor deservi atât farmacia spitalului cât şi trupele din garnizoana Craiova. Tot
pe lângă spital au ataşate farmacia Diviziei I şi Compania I sanitară.
În timpul celui de al doilea război mondial, Spitalul Militar din Craiova a funcţionat în actualul
local, ca spital de zonă interioară nr. 224, cu 350 paturi, extins cu două anexe una la Spitalul Filantropia iar
alta la Spitalul Preda. În primăvara anului 1944 a fost bombardat de trupele aliate şi ulterior este mutat în
cazarma ”Alion”, unde a funcţionat până în anul 1945.
După război spitalul este renovat și va dispunde de un număr de 300 de paturi repartizate pe secţiile de
chirurgie, boli interne, boli contagioase şi ftiziologie, ORL, oftalmologie, dermato-venerice,
neuropsihiatrie, farmacie, laborator, stomatologie, triaj, radiologie.
Din anul 1950 spitalul devine organ de dotare şi asigurare materială pe linie medicală, expertiză,
îndrumare şi control pe linie profesională la unităţile teritorializate.
În perioada 1956 - 1987, pe lângă Spitalul Militar Craiova a funcţionat şcoala de gradaţi sanitari. Din anul
1971 în spital funcţionează un compartiment de anestezie-reanimare, devenit în anul 1995 secţie ATI. În
anul 1973 se înfiinţează Dispensarul policlinic al spitalului şi Dispensarul policlinic Caracal, aflate tot în
subordinea spitalului.
În timpul Revoluţiei din decembrie 1989 spre spital s-au tras focuri de armă, ce au dus la rănirea unor
persoane şi la distrugerea de bunuri în special din secţiile chirurgie şi ATI.
În anul 1991 sunt date în funcţiune punctul de transformare a energiei electrice, staţia de apă, punctul de
control şi în 1996 un pavilion destinat comenzii şi administraţiei spitalului, policlinicii, stomatologiei,
farmaciei, radiologiei, clubului spitalului.
În perioada 1998-2012, au loc lucrări ample de reparaţii şi modernizare la majoritatea clădirilor vechi ale
spitalului.
Prin ordinul ministrului Apărării Naţionale nr. MS 149 din 14.09.2001 spitalul primeşte titulatura de Spital
Militar de Urgenţă „Dr. Ştefan Odobleja” Craiova ce are în subordine Ambulatoriul Spitalului şi Centrul
de Sănătate Militar Caracal.
În perioada 2000 - 2001, prin grija Direcţiei Medicale, are loc dotarea în toate secţiile spitalului cu
instrumentar şi aparatură medicală moderne şi este pus în funcţiune aparatul computer tomograf.
Colaborarea cu Universitatea de Medicină şi Farmacie din Craiova a condus la semnarea unui protocol
reînnoit permanent din anul 1999 până în prezent.
Prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M71 din 28.04.2005 spitalul ia titulatura de Spitalul Clinic
de Urgenţă Militar „Dr. Ştefan Odobleja” Craiova.
În anul 2006 se dă în folosinţă un pavilion nou, demisolul fiind atribuit Compartimentului de Primire
Urgenţe şi Serviciului de statistică şi registratură medicală, parterul secţiei oftalmologie şi etajul secţiei
O.R.L.
Spitalul Clinic de Urgenţă Militar „Dr. Ştefan Odobleja” Craiova este unitate sanitară aflată în
subordinea Direcției Medicale din Ministerul Apărării Naționale și colaborează cu structurile militare și
civile din Garnizoana Craiova, are relații contractuale de servicii medicale cu Casa de Asigurări de
Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești (CASAOPSNAJ).
În cadrul spitalului funcționează următoarele secții și compartimente:
 Secția Clinică Chirurgie generală cu 69 paturi din care fac parte compartimentele:
Oftalmologie cu 8 paturi,
ORL cu 8 paturi,
Ortopedie și traumatologie cu 5 paturi,
Obstretică-ginecologie cu 5 paturi,
Chirurgie vasculară cu 5 paturi,
A.T.I. cu 10 paturi
Urologie
Secția medicină internă cu 77 paturi din care fac parte compartimentele:
Neurologie cu 12 paturi
Dermatovenerologie cu 12 paturi
Cardiologie cu 6 paturi
Diabet zaharat, nutriție și boli metabolice cu 6 paturi
Psihiatrie cu 12 paturi
Boli infectioase cu 12 paturi
Pneumologie-TBC cu 12 paturi
Compartiment Primire Urgente cu 2 paturi
TOTAL 192 paturi
Secția Spitalizare de zi cu 8 paturi
Spitalul dispune de:
Bloc operator
Sterilizare
Farmacie
Laborator analize medicale
Laborator radiologie și imagistică medicală
Compartiment tomografie computerizată
Serviciul de anatomie patologică cu: citologie, histopatologie și prosectură
Cabinet diabet zaharat și boli metabolice
Serviciul de evaluare și statistică medicală
Compartiment prevenire și control al infecțiilor nozocomiale
Cabinet oncologie medicală
Cabinet boli infecțioase
Laborator de medicină preventivă
Comisia de expertiză medico-militară
Ambulatoriul integrat al spitalului Militar dispune de cabinete în specialitățile:
Cabinet Medicină internă
Cabinet ORL
Cabinet Chirurgie generală
Cabinet ortopedie și traumatologie
Cabinet oftalmologie
Cabinet neurologie
Cabinet psihiatrie
Cabinet medicina muncii
Cabinet dermatovenerologie
Cabinet recuperare, medicină fizică și balneologie
Cabinet obstetrică-ginecologie
Cabinet pneumologie
Cabinet psihologie
Cabinet cardiologie
Cabinet nefrologie
Cabinet urologie
Cabinet medicină dentară
Laborator tehnică dentară
Laborator radiologie și imagistică medicală
Farmacie
Cabinet asistența medicală primară
Serviciul medicină operatională
Aparat funcțional
2.3 SPITALUL FILANTROPIA

Asistența sanitară și socială a orașului Craiova a evoluat lent, ca urmare a stării economice precare.
Spitalele temporare ce au funcționat în reședinte private necesitau reparații periodice, iar durata de
activitate în aceste stabilimente depindea de fondurile obținute prin donații, care adesea nu erau suficiente
pentru mai mult de un an sau doi, ulterior spitalele de obicei se închideau. Activitatea medicală desfășurată
în aceste spitale era în special empirică, pentru populația generală, în timp ce boierii apelau la servicii
medicale în vest.
Un spital temporar a fost consemnat în Craiova in perioada 1840 – 1841, acesta își desfășura
activitatea îndeosebi primavara și vara, și se închidea în sezoanele reci, ca urmare a deficitului de fonduri
necesare încălzirii clădirii.
În acest stabiliment, doctorul Pascalli Antonovici, cu ajutorul a trei îngrijitori, trata persoanele sărace.
Spitalul dispunea de un număr ce varia între 10 si 28 de paturi de scândură, în care stăteau mai multi
pacienți, fără a se ține cont de starea lor medicală. Aceste spitale au apărut ca urmare a necesității
vremurilor, dar nu erau organizate, plătite de la buget și conduse de stat. Datorită caracterului lor temporar,
a deficitului de dotări medicale și de fonduri, acestea tratau bolnavii incurabili, vagabonzii, cerșetorii,
infirmii, muribunzii, și erau necorespunzatoare din punct de vedere al nevoilor în creștere ale comunității.
Regulamentul Organic al României adoptat în anul 1831 cuprindea o lege referitoare la finanțe și
cheltuileile guvernului. Articolul 6, paragraful 19 stipula că bugetului de stat îi este alocată anual suma de
150.000 de lei pentru „menținerea a trei spitale: unul în Bucuresti, altul în Craiova, și un al treia ce urma a
fi construit într-un oraș din mijlocul Valahiei”.
Articolul 123 prevedea că „mitropoliile, episcopiile și mănăstirile vor contribui la cheltuielile statului
pentru funcționarea instituțiilor publice și pentru buna utilizare a veniturilor din averile manastiresti”.
Mănăstirile Pantelimon și Colțea au fost excluse de la aplicarea acestei legi, deoarece ctitorii lor au decis
ca veniturile acestora să fie utilizate pentru întreținerea bisericilor și spitalelor ce le purtau numele.
Astfel, începând cu anul 1831, bugetul de stat a început să aloce anual eforiei spitalelor suma de
150.000 lei, din care o treime trebuia să ajungă la Spitalul Filantropia din București, iar restul de bani urma
să fie împarțit între celelalte două spitale din țară.
La data de 2 aprilie 1832, Generalul Kisseleff a emis un act prin care a creat Eforia Generală a
Spitalelor, ce a reunit conducerile celor trei spitale din București: Colțea, Pantelimon și Filantropia.
Membrii consiliului de administrație au fost numiți din acel moment efori: magistratul Mihail Ghica,
cancelarul Mihail Racoviță, accizarul Alecu Ghica și medicul Picolo. Până în anul 1832, cele trei spitale
fuseseră administrate separat. Din anul 1847, prințul George Bibescu a trecut administrația celor trei
spitale în subordinea eforiei tuturor spitalelor țării.
Bugetul acestor instituții urma să fie aprobat de domnitor, iar cheltuielile urmau să fie analizate cu
atenție ca și cheltuială a statului. În acest fel, statul putea să supravegheze și, în același timp, să
eficientizeze cheltuielile spitalelor.
În ceea ce privește spitalul ce urma să fie construit în Craiova, în secțiunea IV a raportului nr. 180 din
data de 18 noiembrie 1832 adresat Generalului Kisseleff de către Eforia Generală a Spitalelor, aflăm că
membrii acesteia declaraseră că până la finalul anului 1833 va fi disponibilă suma de 80.000 lei pentru
ridicarea unui spital cu 30 de paturi în anul 1834 la Craiova.
La 3 ianuarie 1833, Adunarea Obştească a Romaniei a dezbătut o primă variantă a regulamentului
spitalelor. Ca urmare a acestei dezbateri, a fost creată o comisie ai cărei membri erau: Michail Cornescu,
Iancu Filipescu, Grigore Cantacuzino, Constantin Brătianu și Dumitrache Urian Medelneceru, pentru a
studia acest regulament. În această perioadă, existența spitalului din Craiova era în strânsă legatură cu
Eforia Spitalelor din București, ce depindea în mare masura de bugetul de stat.
La 8 ianuarie 1833, Adunarea Obştească a adoptat „Regulamentul spitalelor”, în care la articolul 47,
Eforia Spitalelor era obligată să ia „toate măsurile trebuincioase pentru clădirea unui spital la Craiova”. Cu
toate eforturile depuse de eforie și de conducerea oraşului, până în 1838 nu s-a putut face nimic pentru
respectarea regulamentului. Prin fondurile alocate anual de către stat, Eforia cumpără în anul 1838 casele
Zincăi Golescu, pentru suma de 1691 ducați, și inițiaza o serie de măsuri pentru a le transforma în spital. În
1839 se ralizează împrejmuirea spitalului, pentru care se alocă suma de 20.000 de lei şi începe
aprovizionarea cu cele necesare funcționării: paturi, medicamente, lenjerie, etc pentru care se vor mai
cheltui încă 25.200 de lei. În anul următor, 1840, prin meritul logofătului Ion Bibescu spitalul iși începe
activitatea și devine locul în care „un însemnat număr de scăpătaţi s-au căutat şi se caută gratis”. Localul
spitalului nu era o construcţie specială, ci numai se făcuseră amenajări şi improvizaţii pentru ca acesta să
corespundă unor cerinţe minime de igienă.
Ca urmare a vizitei prințului George Bibescu în Craiova, în anul 1843, acesta a remarcat condiția
precară a spitalului orașului și a ordonat ca două treimi din veniturile mânăstirilor Govora și Arnota
(proprietăți donate de Gheorghe Caragea Spitalului Filantropia din București) să fie direcționate pentru
construirea unui nou sediu al spitalului. În acelaşi an, magistratul Craiovei, îl înştiinţa pe domnitor că
primăria dispunea de sumele necesare construirii spitalului Filantropia, iar un an mai târziu ministrul de
interne, Nicolae Golescu, anunța conducerea judeţului Dolj că domnitorul a aprobat construirea spitalului
iar primăria va urma să achiziționeze terenul şi casele logofătului Ştefan Bibescu, situate pe locul unde se
află astăzi clădirea principală a spitalului, în strada „Filantropia”81. Totuşi construcţia nu începe imediat,
mai întâi organizându-se licitaţia pentru darea în antrepriză a construcţiei, licitaţie câştigată de arhitectul
Gheorghe Caneciu pentru suma oferită ca preţ de 4495 galbeni. La data de 12 iulie 1846 are loc punerea
piatrei de temelie a „spitalului cel public al Craiovei”, deoarece „ de mult era simţită lipsa unui
aşezămâmânt în care clasa celor apăsaţi de soarte să găsească adăpost derăpănatei lor sănătăţi”.
Conform relatării lui Ion Maiorescu, publicată de jurnalul „Viitorul Românesc” în numărul său din 27
iulie, festivităţile au început la ora 9.00, în prezenţa logofătului Ion Bibescu, episcopului Timotei Eudoksia
şi a altor notabilităţi ale oraşului. Ion Bibescu, logofătul Nicolae Brăiloiu, aga Nicolae Obedeanu şi
clucerul Constantin Zătreanu au pus fiecare câte trei cărămizi la temelie cu o mistrie şi un ciocan de argint.
Peste zid au pus o placă de marmură pe care s-a pus o cutie de plumb închisă ermetic. Cutia conţinea o
medalie, o sticlă cu un document şi diverse monede din epoca.
Medalia avea scris pe avers „În zilele Măriei Sale Georgie D Bibescu voievod şi a Măriei Sale
Doamnei Maria, în anul mântuirei 1846, al domniei al patrulea” iar pe revers „Pus`a temelia acestui spital
Domnia lui marele logofăt Ioan Bibescu, fratele Măriei Sale”.
Documentul conţinea două foi. Pe prima foaie sus era stema ţării, sub ea stema judeţului, iar mai jos,
manuscris în alfabet latin: „Fost-a atunci logofăt al credinţei, mult stăruitor într-aceasta Domnia Lui marele
logofăt şi cavaler Emanoil Florescu, iar prezident maghistratului Craiovei era Domnia Lui marele clucer
Constantin Zătreanu”. Cea de-a doua foaie era identică cu prima şi scrisă cu caractere chirilice amestecate
cu latine. La final cutia a fost zidită cu lespezi de marmură.
Lucrările de construcţie nu au decurs conform planului, deşi arhitectul Gheorghe Caneciu se angajase
ca, până în 1850, spitalul să fie dat în folosinţă. La 22 februarie 1850, Domnitorul Barbu Știrbei trece
construcţia din administraţia Eforiei Spitalelor în administrarea „magistratului” Craiovei, impune ca
termen de finalizare data de 1 august a aceluiaşi an şi cere ca spitalul să aibă 80 de paturi. Datorită
întârzierilor şi neconcordanţelor dintre sumele iniţiale şi cele cheltuite efectiv, depăşirii termenelor impuse,
la 17 septembrie 1851, prtin ordin al domnitorului, construcţia este din nou trecută pe seama Eforiei. La
data de 29 octombrie 1851, magistratul orasului Craiova a raportat Departamentului Credinței că spitalul
era aproape finalizat și pregătit pentru a fi dat în folosință, dar că nu dispunea de banii necesari finalizării
și intreținerii acestuia. Ca urmare, la 15 noiembrie 1852, s-a decis ca magistratul si consiliul local al
Craiovei să se asigure de buna desfășurare a funcționării acestui spital. Consiliul local i-a comunicat
prințului că bugetul local era prea mic pentru susținerea financiară a spitalului. Acest lucru l-a determinat
pe domnitorul Barbu Știrbei să ia decizia ca de la 1 ianuarie 1853, Eforia Spitalelor să platească anual
cheltuielile pentru pacienți din „fondul de drept al spitalelor” .
Spitalul Filantropia din Craiova își începe activitatea în primele luni ale anului 1853, cu 30 de paturi
suplimentate ulterior cu încă 50 de paturi și cu un venit anual de 39.950 lei. Primul medic care și-a
desfășurat activitatea în spitalul Filantropia a fost dr. Pascali Antonovici, înregistrat în documentele vremii
încă din anul 1845, când spitalul funcționa încă în casele Zincăi Golescu. Acesta a fost urmat de dr. Vlasto,
ajutat de un economist, doi asistenți și câțiva îngrijitori. Lucrările la spital vor fi din nou sistate în anul
1854, când clădirile construite până atunci sunt transformate în spital militar rusesc pe perioada războiului
Crimeii (1853-1856). La inaugurarea oficială din anul 1856, spitalul funcționa cu 100 de paturi, cel puţin
teoretic, pentru că 11 ani mai târziu, când domnitorul Carol I vizitează spitalul găseşte numai 25 de paturi.
La inaugurarea spitalului, în anul 1856, medicul principal era dr. Caligary. După acesta conducerea
spitalului a fost preluată de faimosul oftalmolog dr. Iosif Wilhelm Fabricius (1830 - 1888), născut în
Brașov, cu o pregatire temeinică în chirurgie, cu doctorat în medicină obținut la Viena în anul 1860.
Doctorul Fabricius a efectuat numeroase operații oftalmologice și de ororinolaringologie, asfel este
considerat întemeietorul acestor discipline în Craiova. Ca urmare a activității sale profesionale și
științifice, a fost numit profesor de oftalmologie în cadrul Facultății de Medicină din București, în anul
1868, poziție pe care a dețint-o până în anul 1870. La data de 15 august 1867, Doctorul Ioan P. Vercescu
(1840-1917) a fost numit medic primar în cadrul Spitalului Filantropia, în timp ce doctorul Francis Fallon
era medic scundar. Doctorul Ioan Vercescu a fost primul medic român ce a lucrat în acest spital. S-a născut
în satul Cerneţi din județul Mehedinți, a absolvit Școala de Medicină fondată de Carol Davilla în București
și Facultatea de Medicină din Torino, unde și-a obținut doctoratul în medicină în anul 1864. A lucrat timp
de 12 ani, pana in 1891, în cadrul Spitalului Filantropia, în același timp a condus și Spitalul Militar din
Craiova, ca medic militar.
Spitalul Filantropia a fost subordonat din punct de vedere administrativ Eforiei Spitalelor Civile până
la data de 1 iulie 1865, iar după aceea guvernul nu a mai acordat nicio subvenție și a lăsat întreținerea
spitalului în seama bugetului local și județean. În cursul anului 1861, au fost internați 831 de bolnavi
barbați și 568 de femei, iar alți 845 de pacienți au fost consultați gratuit. Prin efortul medicului primar al
orașului Craiova, dr. Iosif Fabricius, este înființată, la data de 1 octombrie 1863, secția de nașteri și
ginecologie. După o serie de tatonări de-a lungul a 5 ani, în luna august 1865 se pun bazele secției de
oftalmologie. În anul 1865, personalul spitalului cuprindea 20 de angajati, din care doar un singur medic
primar, un medic secundar și un chirurg restul erau personal ajutător.
Finalul anului 1865 reflectă o perioada dificilă din punct de vedere financiar, care se prelungește în
anul 1866 și 1867, când mare parte din salariați părăsesc serviciul, ca urmare a imposibilității de plată a
salariilor de către Consiliul Județean, mai mult de 5 luni. Astfel este necesară luarea unei serii de măsuri de
criză, cum ar fi desființarea postului de medic dentist, ocupat la acel moment de medicul ardelean Andrei
Lauterbah, reducerea numărului de moașe de la patru la două. Din fericire situația asistenței sanitare a
orașului este revigorată de vizita domnitorului Carol I desfășurată la Craiova în luna mai a anului 1867. Cu
ocazia acestei vizite la propunerea doctorului Carol Davilla, spitalul își sporește numărul de paturi de la 25
la 120, este din nou inclus în rețeaua Eforiei Spitalelor Civile, și urmează a fi subvenționat de stat cu suma
anuală de 100.000 lei, precum și de Consiliul Județean și Primăria orașului fiecare cu câte 60.000 de lei pe
an.
După perioada economică dificilă din anul 1865, personalul spitalului este din nou crescut la 20 de
angajaţi, dintre care ca specialişti erau doar medicul primar, medicul secundar şi chirurgul. Numărul
speciliștilor a rămas constant până la finele secolului al XIX-lea. În urma inspecției efectuate la spital de
către prefectul județului Dolj la data de 16 februarie 1868, s-au constatat condiții exemplare de curățenie și
îngrijire a bolnavilor. Doctorul Vercescu era principalul responsabil de aceste îmbunătățiri.
Din anul 1870 până în 1908, spitalul a continuat să fie subordonat administraței municipiului Craiova,
dar a contiunat să fie finanțat anual cu suma de 60.000 de lei de la Eforia Spitalelor Civile. Această
perioadă de 38 de ani a continuat să fie una dificilă în primul rând darorită subfinanțării. Spitalul a
continuat să funcționeze doar ca urmare a eforturilor depuse de medicii Vercescu și Augustin, care s-au
luptat să obțină fonduri din donații publice pentru întreținerea, funcționarea și dezvoltarea acestuia.
 După plecarea doctorului Vercescu la 18 iunie 1891, a fost numit un alt medic doctorul Ioan Augustin
(1859 - 1927). Acesta a urmat Facultatea de Medicină din București promoția 1882. În anul 1883 el devine
doctor în medicină și chirurgie. A fost extern la Spitalul Colțea, apoi intern la Spitalul Brâncovenesc,
ulterior medic de plasă în județul Roman. Din anul 1891, în urma concursului organizat la data de 15 iunie,
devine medic primar la Spitalul Filantropia din Craiova și a condus spitalul între anii 1891- 1908 o
perioadă caracterizată de mari neajunsuri financiare. A fost un talentat chirurg ce a efectuat operații
dificile, atât de chirurgie generală, cât și de oftalmologie. Doctorul Augustin a profesat în spital până în
anul 1919, când funcționau deja două saloane pentru copii, iar în curtea spitalului fuseseră construite doua
barăci pentru pacienții contagiosi. Ca președinte al Societății de Prevenție a Tuberculozei, a acordat o
atenție deosebită copiilor afectați de această boală, prin alocarea anuală de fonduri pentru ca sute de copii
să poată beneficia de tratament în coloniile din Techirghiol. Din anul 1899, pe lângă maternitatea spitalului
Filantropia, a început să funcționeze o școală de Moașe Clasa a II-a, pe care doctorul Augustin o conducea
în calitatea sa de medic primar al spitalului. Spitalul Filantropia a reprezentat nucleul apariției de noi secții
specializate în Craiova. Doctorul Toma Voiculescu a fost succesorul doctorului Ioan Augustin în cadrul
secției de medicină internă.
Conflictul dintre Primăria Craiova şi Eforia Spitalelor a continuat ca urmare a lipsei permanente de
fonduri a oraşului dar şi pe de o parte a refuzului permanent al eforilor de a crește subvenţia statului pentru
întreţinerea spitalului iar pe de altă parte prin întârzierile repetate în efectuarea plăților la timp.
Cu toate eforturile depuse de către conducerea spitalului şi de primărie, starea construcţiilor şi dotarile
spitalului se aflau într-o continuă degradare. Astfel în referatul întocmit în urma anchetei din anul 1887,
inspectorul sanitar doctor Constantin Romniceanu constata că în spital nu exista baie, latrinele erau infecte,
rufăria degradată, pereţii nevăruiţi. De fiecare dată, măsurile luate erau numai paleative, ca urmare a lipsei
mijloacelor financiare. În raportul său, adresat primarului, la data de 29 septembrie 1901, doctorul
Augustin preciza că „spitalul a ajuns în cea mai mare mizerie, bolnavii nu au cu ce se înveli, lipseau
cămăşile pentru primenit, mulţi pacienţi fiind nevoiţi să stea cu pieile goale, saltelele erau uzate, etuva de
dezinfectare nu mai funcţiona, pereţii erau nevăruiţi de mai mulţi ani” şi, concluziona raportul, „a se
continua această stare de lucruri este a ucide bolnavii ce vin să caute ajutorul medical, aşa că localul nu
mai merită a purta titlul de spital”.
La 7 noiembrie 1903, Primăria Craiova solicită mărirea bugetului spitalului Filantropia, prin creșterea
contribuțiilor Eforiei Spitalelor cu 30.000 lei, a Comitetului Permanent cu 28.000 lei și a primăriei cu
20.000 lei. Aceste solicitări vin în contextul în care populaţia judeţului la acel moment era estimată la
450.000 de locuitori, iar spitalul Filantropia care deservea aproape întreg judeţul avea un necesar anual al
cheltuielilor ce depăşea suma de 130.000 lei. În același scop executivul oraşului propunea pentru
rezolvarea problemei şi obţinerea sumei necesare ca veniturile obținute, de pe moşia Întorsura din județul
Dolj, să revină în întregime spitalului. Eforia Spitalelor a refuzat ambele variante.
Într-un alt memoriu, din 1907, Dr. Augustin argumenta că oraşele reşedinţă de judeţ vecine au „spitale
moderne, singură Craiova, centrul Olteniei, [...] a rămas, în ceea ce priveşte Spitalul Filantropic, cu o
jumătate de veac în urmă” şi solicita Primăriei suma de 30.000 de lei în fiecare an pentru „reconstruirea şi
înzestrarea cu cele necesare a Spitalului Filantropic.
După ce Prof. Dr. Ioan Cantacuzino a preluat conducerea Departamentului Sănătății din cadrul
Ministerului de Interne în anul 1908 lucrurile au început să se îmbunătățească pentru spitalul Filantropia.
Prof. Cantacuziono ajutat de Prof. Dr. Vasile Sion, au crescut finanțarea spitalului, ceea ce a dus la
dezvoltarea acestuia prin apariția a două departamente pricipale: medicină internă și chirurgie. În timpul
Primului Razboi Mondial spitalul va funcționa ca spital militar pentru soldații răniți pe front.
Extinderea spitalului a fost hotărâtă în anul 1922 de către primarul de atunci al Craiovei. În același an,
cu ocazia vizitei la Craiova a Suveranului Ferdinand, se decide botezarea spitalului cu numele de
Filantropia, în semn de iubire pentru om și Dumnezeu. Numele spitalului a fost ales după numele vechii
capele a spitalului, situată în incinta acestuia, deși o perioadă de timp spitalul a fost numit Spitalul Unificat
de Adulți. Tot în 1922 odată cu extinderea spitalului este înființată secția de Pediatrie (Medicină Infantilă)
cu un număr de 20 de paturi. În aceeași perioadă sub conducerea doctorului Poenaru sunt înființate noi
secții cea de Boli Venerice în anul 1921, iar în 1924 prin dotarea spitalului cu un aparat Roentgen este
introdus serviciul de Radiologie. În anul 1925 Maternitatea devine secție independentă prin desprinderea
de Chirurgie. Personalul care a profesat în cadrul secției de medicină infantilă a fost reprezentat de
doctorul Mihai Cănciulescu cel care a condus această secție între anii 1922 și 1944, ajutat de medicii Silviu
Paulon, Isac Rosenstein și Șerban Crețu. Doctorul Cănciulescu este și fondatorul revistei Mișcarea
Medicală Română care va apare fără întrerupere între anii 1928 și 1949. Din anul 1921 a condus şi Azilul
de sugari Sofia Caneciu din Craiova. Între anii 1935 și 1941 spitalului i se aduc o serie de îmbunătățiri și
este dotat cu aparatură modernă. Între 1941 și 1944 sunt ridicate un pavilion nou, pavilionul B, morga
spitalului și o aripă cu locuințele personalului îngrijitor. În anul 1944 în cadrul spitalului funcționează
secțiile de boli interne, chirurgie, ORL, dermato-venerologie, oftalmologie, maternitate și medicină
infantilă. În anul 1945 este inaugurată secția de neuro-psihiatrie.
În 1948 Spitalul Filantropia este redenumit ca Spitalul de Stat nr. 1 Craiova. O nouă lege din anul
1949 reorganizează spitalul printr-o creștere a numărului de paturi disponibile la un total de 420. Astfel
numărul de paturi la Secția boli interne este majorat cu 20 până la un total de 120 paturi, la secțiile
chirurgie și ortopedie numărul de paturi ajunge la un total de 160 după o creștere cu câte 45 de paturi
pentru fiecare specialitate. Se înființează secțiile de cardiologie și reumatologie cu un total de 40 paturi, la
pediatrie devin disponibile 60 de paturi după o creștere cu 10 a numărului inițial, iar secțiile ORL și
Oftalmologie dispun de câte 20 de paturi fiecare după o majorare cu câte 5 paturi. Reforma sanitară din
anul 1951 cu privire la unificarea spitalelor duce la o dublare a numărului de paturi, iar secția de pediatrie
este transformată în spital cu două secții și cu o capacitate crescută. În anul 1952 din secția de chirurgie se
va desprinde o nouă secție, cea de ortopedie, care va dispune de 40 paturi. Localul fostei Case de Asigurări
Sociale va deveni sediul noii Maternități, care va funcționa aici până ce în urma actului comasării va fi
mutată în clădirea centrală a spitalului, unde se află și în prezent, în locul ei va funcționa o lungă perioadă
de timp Policlinica de adulți nr 2.
Ca urmare a distrugerilor cauzate de cutremurul din 1977 este necesară demolarea unei aripi întregi a
vechiului edificiu. Astfel 80 de aturi dintr-un total de 150 sunt mutate în trei clădiri particulare. După anul
1977, ca urmare a înființării Facultății de Medicină din Craiova secțiile de boli interne, obstetrică-
ginecologie și pediatrie dobândesc statutul de clinici universitare.
În ultimele două decenii ale secolului XX sunt create noi secții precum balnefizioterapie, oncologie,
hematologie, astfel încât spitalul ajunge să aibă șapte clinici două medicale, două de obstetrică-
ginecologie, o clinică de cardiologie, hematologie și pediatrie. Tot aici funcționau patru secții ATI,
neonatologie, oncologie, balneofizioterapie, două policlinici una de adulți și una de copii, laboratoare de
analize medicale, radiologie și anatomie patologică, precum și două farmacii.
În ultimii ani au loc o serie de reforme în organizarea și funcționarea spitalului. Astfel în conformitate
cu prevederile Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 1228/2006, în structura Clinicii de Anestezie şi Terapie
Intensivă este constituită „Unitatea de Transfuzii Sanguine”, care are în structură un număr de trei asistenţi
medicali. Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1182/2010 este înființat în cadrul Ambulatoriului de
Specialitate Adulţi al Spitalului Clinic Municipal „Filantropia” Craiova, un Cabinet de Psihiatrie. Același
ordin prevede constituirea unei Camere de Gardă care va deservi cele două clinici de obstretică
ginecologie, pentru asigurarea continuităţii activităţii medicale şi care va prelua în totalitate cazurile care
nu pot ajunge la Compartimentul de Primiri Urgenţe.
Actuala structură de funcționare a Spitalului Clinic Municipal „Filantropia” Craiova este conformă
Ordinului Ministerului Sănătăţii nr.1182/2010. Spitalul este unitate sanitară cu personalitate juridică aflat
în subordinea Consiliului Local al Municipiului Craiova.
În cadrul spitalului funcționează următoarele secții și compartimente:
Secţia clinică Cardiologie cu 35 paturi
Secţia clinică Hematologie cu 40 paturi
Secţia clinică Medicină Internă I cu 56 paturi cu un compartiment gastro-enterologie cu 15 paturi
Secţia clinică Medicină Internă II cu 66 paturi cu un compartiment diabet zaharat, nutriţie şi boli
metabolice cu 10 paturi
Secţia clinică Neonatologie cu 50 paturi cu un compartiment Terapie Intensiva Nou-Născuți cu 5 paturi și
un compartiment Prematuri cu 15 paturi
Secţia Oncologie Medicală cu 30 paturi
Secţia clinică Pediatrie cu 50 paturi
Secţia recuperare, medicină fizică şi balneologie cu 25 paturi
Secţia clinică ATI cu 20 paturi
Secţia clinică Obstetrică Ginecologie I cu 45 paturi
Secţia clinică Obstetrică Ginecologie II cu 45 paturi
Secţia clinică Medicină Internă III cu 33 paturi
Compartiment primiri Urgențe
Camere de gardă
TOTAL 495 paturi
Insoțitori 18 paturi
Spitalizare de zi cu 30 paturi
Spitalul dispune de:
Două farmacii Farmacie 1 în strada Filantropiei nr.1 și Farmacie 2 în strada Corneliu Coposu nr.107
Blocuri operatorii
Laborator analize medicale
Laborator radiologie și imagistică medicală
Compartiment de prevenire și control al infecțiilor nosocomiale
Serviciul de anatomie patologică cu: citopatologie, histopatologie și prosectură
Laborator de recuperare, medicină fizică și balneologie
Cabinet planificare familială
Cabinet oncologie medicală
Cabinet diabet zaharat, nutriție și boli metabolice
Cabinet stomatologie (asigură și urgențe)
Ambulatoriul integrat al spitalului Filantropia dispune de cabinete în specialitățile:
Cabinet chirurgie generală
Cabinet cardiologie
Cabint obstetrică ginecologie
Cabinet ortopedie și traumatologie
Cabinet recuperare, medicină fizică și balneologie
Cabinet endocrinologie
Cabinet neurologie
Cabinet ORL - adulți
Cabinet oftalmologie
Cabinet dermatovenerologie
Cabinet urologie
Cabinet alergologie
Cabinet medicina muncii
Cabinet medicină internă
Cabinet hematologie
Cabinete pediatrie
Cabinet ORL - copii
Cabinet oftalmologie - copii
Cabinet dermatovenerologie - copii
Compartiment explorări funcționale
Cabinet psihiatrie
Ambulatoriul de Specialitate nr.3 - Stomatologie situat în strada Brestei nr.8 care dispune de:
Cabinete stomatologie
Nucleu de Cercetare la nivelul serviciului de anatomie patologică
Aparat funcțional
 Spitalul Filantropia din Craiova, a preluat moştenirea vechilor spitale improvizate, și a jucat un rol
major în asistenţa sănătăţii publice din oraş şi din judeţ. Nu mai puţin important faptul că a fost principalul
aşezământ spitalicesc al judeţului vreme de aproape un secol, iar în prezent contiună să lupte pentru
sănătatea cetățenilor.

Spitalul nr. 3 „Victor Babes”

Epidemiile majore ale secolelor trecute reprezintă principalul motiv ce a stat la baza înființării
multor unități sanitare din Oltenia pentru tratarea pacienților cu boli infecțioase.
Şedinţa Consiliului de igienă al oraşului din data de 19 octombrie 1894, condusă de către medicul şef Dr.
E. Antonini, la punctul 8 al ordinii de zi, a pus în discuţie înfiinţarea unui pavilion sistematic cu 12 paturi
pentru izolarea suferinzilor de boli contagioase.
Spitalul de Contagioși a fost inființat în anul 1900 de către primaria Craiova, ca urmare a
epidemiilor hidrice ce afectau mare parte din populație. Spitalul apare în evidenţele Primăriei Craiova ca
situat, în afara barierei de est a orașului, în strada Sineasca, iar activitatea sa a fost, cel puţin la început
temporară, în funcţie de ciclul epidemiilor. De altfel, mai toate spitalele de contagioși din țară au fost
construite la periferie sau în afara orașului, pe lângă cimitire sau cu cimitire proprii. Primul spital dispunea
de un pavilion ce avea 4 saloane și o capacitate de 30 de paturi. Istoria Spitalului de Contagioși este strâns
legată de o figură marcantă a medicinei romanești din acea perioada – Dr. Aurelian Meţulescu. Odată cu
venirea dr. Metzulescu în 1906, ca medic de circă al orașului Craiova și ca medic al Spitalului de
Contagioși, s-a dat un imbold mai mare izolării bolnavilor de boală hidrică și mai ales pentru un tratament
mai îngrijit în acest nou spital. Frecvența neobișnuită a scarlatinei între valurile epidemice anterioare părea
să anunțe ca al șaselea val epidemic va afecta și mai multe persoane. Aceast aspect l-a determinat pe Dr.
Mețulescu, să ceară la Directoratul Sanitar al Olteniei fonduri pentru construirea unui nou pavilion de
contagioși. Într-adevăr, nici în sezonul bolilor cu poarta de intrare aeriană, nici în sezonul de boli cu poartă
de intrare digestivă nu se putea face față spitalizării tuturor bolnavilor contagioși, mai ales că Dr.
Mețulescu ducea o campanie susținută de ridicare și de izolare a tuturor cazurilor contagioase de pe teren
unceori chiar cu ajutorul poliției. Astfel, nevoia spațiului de spitalizare a determinat pe membrii societății
de binefacere „Independența" - care luase naștere în 1877 pentru ajutorarea luptătorilor, invalizilor și
văduvelor din războiul de independență - să ofere în anul 1906 fondurile care rămăseseră necheltuite
pentru ca să se construiască un pavilion de contagioși pentru copii. Astfel, în anul 1906, ca urmare a
ridicării unui nou pavilion, a crescut și numărul de paturi de la 30 la 50. Primaria din Craiova a întreținut
acest spital timp de 8 ani, până în anul 1908, când a fost preluat de Direcția Generală a Ministerului de
Interne.
În anul 1916, Prefectura Dolj ia iniţiativa înfiinţării unui spital de boli contagioase permanent în
locul şcolii Obedeanu. Primăria se opune acestei locaţii, datorită poziției centrale, situată în apropierea
Hotelului Municipal şi a Cantinei pentru familiile celor mobilizaţi şi propune la rândul ei clădirea Şcolii
Catolice, ce va primi în schimb clădirea Şcolii „Madona Dudu”, liberă în acel moment. Se pare că până la
urmă, spitalul a fost construit în strada Cuza-Vodă, la Bariera Bucureştilor, chiar pe locul actualului spital
de boli contagioase. Clădirea a fost dotată cu 4 saloane și 50 de paturi. Ca urmare a epidemiei de tifos
exantematic, medicul şef era obligat să trimită săptămânal rapoarte la primărie cu privire la evoluţia
bolilor. Astfel aflăm că într-o singură zi au fost examinaţi 30 de bolnavi, iar într-o lună numărul bolnavilor
trataţi în spital ajunsese la 200. Nu se știe capacitatea totală a spitalului şi dotările existente, dar acest spital
se afla sub administraţia primăriei deşi deservea întregul judeţ. Abia după anul 1918 spitalul îşi va căpăta
individualitatea între spitalele Craiovei.
Abia în anul 1924, Dr. Mețulescu a reușit să obțină de la Directoratul Olteniei suma de 200.000
lei, rămasă necheltuită în exercițiul financiar 1923-1924. Cu aceste fonduri acesta s-a adresat Ligii
Naționale contra tuberculozei unde a solicitat ajutorul în vederea construirii unui pavilion destinat
bolnavilor cu tuberculoză. Astfel, noul pavilion construit va fi destinat izolării cazurilor grave de
tuberculoză. În anul 1935, Dr. Mețulescu a fost pensionat, și a fost numit ca medic diurnist la noul pavilion
cu 10 paturi care purta numele de „Pavilionul TBC Dr. Aurel Mețulescu" scris cu litere mari pe
frontispiciu. În anul 1936 acest pavilion a trecut în bugetul Ministerului Sănătății. Ca urmare a valului
epidemic de scarlatină din anul 1939, Spitalul de Contagioși și-a mărit capacitatea paturilor de la 50 la 90,
iar în anul 1941, pavilionul TBC a fost trecut în bugetul Ministerului Sănătății ca secție a Spitalului de
contagioși.
În anul 1948 Spitalul de Contagioși este redenumit ca Spitalul de Stat nr 3 Craiova și va funcționa
cu un total de 110 paturi, 50 pentru pacienții contagioși și 60 pentru cei cu TBC. În anul 1950 cele doua
secții de contagioși și tuberculoză erau tot în cadrul aceluiași spital. Prin unificarea spitalelor din luna iulie
a anului 1951, secția TBC unificată cu Dispensarul TBC, a devenit Spitalul Unificat TBC, iar Spitalul de
Contagioși a rămas neunificat cu un efectiv de 80 de paturi. În anul 1954, în cadrul Spitalului TBC se
înființează și o secție de chirurgie toracică cu un număr de 30 de paturi.
Ca urmare a alocării sumei de 750.000 lei de la fondul centralizat al Secției Sănătate a Regiunii
Oltenia în anul 1956 a început construcția unui nou pavilion ce a fost finalizat în anul 1957 ce a permis
creșterea numărului de paturi la 175. Până în anul 1957, Spitalul Nr. 3 Contagioși, Spitalul TBC și Spitalul
nr. 2 de Neuropsihiatrie au funcționat ca unități sanitare independente. La data de 1 decembrie 1957, în
urma Hotărârii Comitetului Muncitoresc nr. 1365/1957, acestea s-au unificat într-o singură instituție de
sine stătătoare – Spitalul nr. 3 „Doctor Victor Babeș”. În anul 1966, cele 70 de paturi de psihiatrie au fost
mutate în localitatea Podari, unde a fost înființată o secție separată de psihiatrie, ce a rămas anexată din
punct de vedere administrativ Spitalului nr 3.
Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie Dr Victor Babeș își desfășoară în prezent
activitatea într-o clădire modernă ce a fost dată în folosință în anul 1980. Spitalul ajungea astfel la o
capacitate totală de 300 de paturi destinate atât pacienților adulți cât și copiilor, dispunea de aparatură
imagistică la standardele vremii, de laborator de analize propriu și o bază de învățământ modernă.
Secțiile de psihiatrie și neurologie s-au separat din nou în anul 1999, prin Ordinul Ministerului
Sănătăţii şi Familiei nr. 823/1999. Astfel, de la 1 februarie 2000, au luat ființa Spitalul Clinic de
Neuropsihiatrie, precum și Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Pneumofiziologie Victor Babeş, în cadrul
acesta din urmă functionează două secții una de adulți și o secție destinată copiilor.
Actuala structură de funcționare a Spitalului Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftiziologie
“Victor Babeș” Craiova se bazează pe Ordinul M.S. nr. 661/01.06. 2010 ,în care spitalul este încadrat ca
unitate sanitară cu personalitate juridică, cu sediul în Craiova Calea București nr. 126, aflat în subordinea
Autorității de Sănătate Publică a Județului Dolj.
Spitalul dispune de secţii cu paturi organizate astfel:
Secția clinică boli infecțioase adulți I cu 65 paturi,
Secția clinică boli infecțioase adulți II cu 65 paturi,
Secția clinică boli infecțioase copii cu 60 paturi,
Secția clinică pneumologie I cu 75 paturi și un compartiment TBC cu 45 paturi,
Secția clinică pneumologie II cu 75 paturi și un compartiment TBC cu 45 paturi,
Secția clinică pneumologie copii cu 45 paturi și un compartiment TBC cu 35 paturi.
Spitalul mai dispune de următoarele compartimente:
Compartiment ATI 10 paturi
Compartiment HIV/SIDA 15 paturi
Camera de gardă boli infecțioase
Camera de gardă pneumologie
Însoțitori 36 paturi
Spitalizare de zi 25 paturi
Farmacie
Laborator analize medicale
Laborator radiologie și imagistică medicală
Laborator anatomie patologică
Compartiment endoscopie bronșică
Dispensar TBC
Cabinet dermatovenerologie – HIV/SIDA
Cabinet stomatologie – HIV/SIDA
Cabinet boli infecțioase (dispensarizare hepatită)
Cabinet boli infecțioase (vaccinare antirabică)
Compartiment de prevenire și control al infecțiilor nozocomiale
Cabinete consultații (ORL, cardiologie)
Ambulatoriu integrat al spitalului cu cabinete în specialitatea boli infecțioase;
Aparat funcțional

2.5 Spitalul TBC

În anul 1924, Dr. A. Mețulescu a obținut suma de 200.000 lei de la Directoratul Olteniei. Alături
de sprijinul financiar acordat de Liga Națională contra tuberculozei, aceasta a servit construirii unui
pavilion nou cu 10 paturi, utilizat pentru izolarea cazurilor grave de tuberculoză, și numit in anul 1935
după fondatorul său „Pavilionul TBC Dr. Aurel Mețulescu”. În anul 1936, acesta a trecut în bugetul
Ministerului Sănătății. Din anul 1941, pavilionul a fost menționat în bugetul ministerului ca o secție
individuală în cadrul Spitalului nr. 3 Contagioși.
În luna iulie a anului 1951, a avut loc o reorganizare majoră a spitalelor din Craiova, iar secția de
tuberculoși a fost unificată cu Dispensarul TBC, și astfel a fost înființat Spitalul Unificat TBC. Trei ani
mai târziu, în cadrul acestui nou spital a fost creeată o secție specială de chirurgie toracică, ce dispunea de
un număr de 30 de paturi.
Familia Argetoianu a contribuit prin donații la construirea unor pavilioane noi la Spitalul
Filantropia şi Spitalul de boli contagioase şi a donat suma de 500.000 de lei pentru construirea Sanatoriului
de la Leamna.
Din anul 1951 a fost creat în județul Dolj un Centru sanitaro-antiepidemic cu scopul de a studia
condițile de muncă, determinări de noxe și biologice, efectuarea de probe funcționale cardio-respiratorii,
audiograme. Ulterior este îmbunătățit prin darea în folosință a unui laborator toxicologic.

2.6 Spitalul nr. 2 de Neuropsihiatrie

Spitalul Theodor I. Preda

În a doua jumătate a secolului XIX, marea majoritate a fondurilor necesare funcționării instituțiilor
medicale era obținută prin donații, cu atât mai mult cu cât Romania, ca și stat tânar format, era în plin
proces de formare și organizare, cu un buget insuficient creeării și intreținerii spitalelor, indiferent cât de
necesare ar fi fost acestea. Din acest motiv, o serie de filantropi, cum a fost și cazul negustorului Theodor
I. Preda (1798 - 1868), au sprijinit prin donații funcționarea instituțiilor sanitare.
Prin testamentul său din anul 1863, Theodor I. Preda donează Primăriei imobilele sale din Craiova,
împreună cu moșiile Cearângul și Stârcoviţa din judetul Mehedinţi, pentru înființarea unui spital ce urma
să îi poarte numele. După moartea sa, prin decretul regal nr. 1389 din 1868, municipalitatea aproba
donarea celor două locuințe, ridicate înainte de anul 1850, situate în cartierul Sfinţilor Arhangheli, Strada
Mihail Kolalniceanu nr. 20.
Între anii 1868-1870, Primăria din Craiova a luat toate măsurile necesare pentru transformarea
acestor imobile într-un spital, ce a fost inaugurat la data de 9 februarie 1870. Spitalul Preda era destinat
pacienților care veneau să fie consultați gratuit de către personalul medical. Acesta era situat într-o zonă
centrală, pe strada Kogalniceanu, pe un teren cu o formă trapezoidală, cu o suprafață totală de 1186 m 2
(inclusiv clădirile). Clădirea principală a spitalului era o casă cu două niveluri. Parterul acesteia avea două
holuri și două saloane pentru femei. Etajul imobilului dispunea de două saloane adiacente în care erau
cazați pacienții de sex barbatesc. De asemenea, la etaj mai existau trei rezerve și un mic laborator care din
anul 1902, a fost dotat cu echipamente moderne cumpărate de la Paris, Viena și Darmstadt. Astfel, acest
laborator a ajuns să îndeplinească standardele clinice și bacteriologice ale acelor timpuri. În curtea
spitalului se afla o clădire anexă, alcătuită din patru camere, ce deserveau un oficiu administrativ, o sală de
intervenții chirurgicale, un vestiar și camera îngrijitorului. Camerele ce serveau drept saloane erau joase și
slab ventilate. Spitalul nu dispunea de o sală de așteptare, astfel că bolnavii își așteptau rândul, indiferent
de anotimp, fie în curtea spitalului, fie în fața cancelariei în care se afla biroul medicului primar. Curtea
spitalului era mică, fără grădini, iar aici puteau să se plimbe pacienții cu afecțiuni ușoare.
Deși de la început s-a încercat îmbunătățirea condițiilor existente, era clar că spitalul funcționa în condiții
improprii. În anul 1900, Medicul primar de atunci al spitalului, dr. Dumitru Vernescu, a trimis un
memorandum Primăriei Craiova, prin care informa autoritățile cu privire la lipsurile și condițiile
inadecvate în care funcționa spitalul, totodata acesta insista asupra necesității construirii unui nou spital.
Prin eforturile sale susținute, în perioada următoare a fost demarată construirea unei clădiri noi. Banii
necesari acestor lucrări au fost strânși din din veniturile proprii ale spitalului, dar și printr-un împrumut
public. În luna noiembrie a anului 1902, consiliul orașului Craiova a adresat Eforiei Spitalelor Civile din
București o cerere prin care solicita planurile de construcție ale spitalelor Sinaia și Ralet din Ploiești, pe
modelul cărora sa poată fi ales un proiect de construcție.
Primarul Craiovei Nicolae Romanescu (1854-1931) s-a adresat în același timp şi directorului
Institutului Pasteur din Paris de unde a solicitat părerile specialiştilor din domeniul medical dar și din
arhitectură cu privire la construcţia unui spital în concordanţă cu exigenţele asistenţei medicale moderne.
Proiectarea spitalului a fost încredinţată arhitectului Dimitrie Maimarolu (1859 - 1926) din Bucureşti, iar
lucrările de construcţie au fost concesionate antreprenorului Petre Pascutini. Arhitectul Dimitrie
Maimarolu a folosit pentru proiectul spitalului stiluri arhitecturale inspirate de proiecte ale Academiei
Franceze.
Piatra de temelie a noii clădiri a fost pusă la data de 30 august 1906 în prezenţa ministrului de interene
Tache Ionescu (1858 - 1922) iar construcția a fost finalizată în anul 1908. Mobilierul, instrumentarul
farmaceutic și medical, precum și substanțele chimice necesare au fost cumpărate în anul următor, de la
Paris și Viena.
La 14 februarie 1910 se inaugurează clădirea cu 50 de paturi bugetare şi 10 paturi cu plată, iar în
martie spitalul se muta din vechea locație în noul local. Casele din strada Kogălniceanu au fost vândute lui
Gogu Vorvoreanu şi banii utilizaţi pentru întreţinerea noului spital. Noul spital, se situa la interescția
Bulevardului Carol I cu Strada A.I. Cuza, și a început să funcționeze din data de 10 martie 1910.
Noua clădire a spitalului era situată pe o suprafața de două hectare, cu o grădină în față, și cuprindea trei
pavilioane. Corpul principal era compus din patru holuri mari și șapte rezerve, în care au fost instalate 50
de paturi. Cele mai frecvente afecțiuni tratate în acest spital au fost bolile respiratorii, oftalmologice,
reumatismul, malaria și afecțiuni ale tubului digestiv.
Primul medic primar al spitalului Preda a fost doctorul Iosif Fabricius (1869 – 1888), un eminent
oftalmolog care a lucrat în toate spitalele din oraș și care, prin cele peste 3000 de operații reușite de
cataractă, a obținut un renume internațional. Doctorul Fabricius, între anii 1872 – 1888 a îndeplinit şi
funcţia de medic primar al Ospiciului „Madona Dudu”, iar în timpul războiului pentru independenţă (1877
– 1878) a fost medic primar al tuturor spitalelor militare din Craiova.
La conducerea spitalului Preda, i-au urmat ca medici primari doctorii George Mileticiu (1888 –
1889), Ioan Athanasescu (1889 – 1891), Nicolae Roscovski (1891 – 1897) și doctorul Dumitru Vernescu
(1866-1937). Doctorul Vernescu obţine prin concurs postul de medic primar şi îşi începe activitatea la data
de 1 aprilie 1898 şi conduce spitalul până în anul 1921. Postul de medic secundar apare de la înfiinţarea
spitalului și este ocupat succesiv de doctorii Arhimandrescu, Petre Hagiescu, I. Prejbeanu, între anii 1870 -
1878. Din ştatul de funcţii ale spitalului din 1879 aflăm că postul de medic secundar lipseşte. Abia în anul
1902 acest post este reintrodus în schema spitalului când este numit Dr. D. Ştefănescu.
O serie de funcţii noi în spital apar din anul 1890, cea de farmacist ocupată pe rând de Glaz, Petre
Tănase şi moaşă a spitalului unde s-au succedat Caliopi Florescu, Ana Atanasiu-Ştefănescu, Ana
Ghindeanu. Preotul paroh al spitalului, în acelaşi an 1890 era Economu Pavel Popescu, deşi nu ştim la ce
dată apare pentru prima dată această funcţie, iar în anul 1918 paroh al spitalului a fost numit preotul
Romulus Săvulescu, cu salariu plătit din bugetul spitalului.
Aprovizionarea cu cele necesare desfăşurării activităţii şi întreţinerea acestuia cădeau în sarcina
intendentului care, pentru orice necesitate adresa referate primăriei. În cazurile deosebite referatele, uneori
susţinute de memorii justificative, erau întocmite chiar de către medicul primar al spitalului. În mai multe
rânduri dr. Vernescu a solicitat primarului să intervină la Ministerul de Finanţe pentru scutirea de vamă a
instrumentarului medical cumpărat de la Viena sau de la Casa Collin din Paris, scutiri care au fost aprobate
prin intermediul Biroului vamal din Craiova.
Numeroşi cetăţeni ai oraşului sau chiar supuşi străini, lipsiţi de mijloace financiare şi uneori fără
posibilitatea de a se întreţine singuri, se adresau primarului pentru a le aproba internarea în spitalul Preda,
deşi situaţia ar fi impus internarea lor într-unul din azilurile care funcţionau la acea dată în orașul Craiova
și anume Azilul Nae Ignătescu pentru bărbaţi sau Azilul Alexe şi Sofia Caneciu pentru femei.
De la înființare spitalul Preda a fost administrat de Primăria Craiova până în anul 1935, când a fost
preluat de Ministerul Sănătății.
Din anul 1937, este dată în folosință o a doua maternitare, desprinsă de la Spitalul Filantropia, ce
dispunea 25 de paturi bugetate. Anul 1939 aduce două noi secții un pavilion cu două camere ce dispuneau
de 4 paturi destinate bolnavilor alienați mintal, precum și un centru antirabic cu 20 de paturi bugetate. În
anul 1941, Spitalul Theodor Preda funcționa cu 90 paturi, din care: 45 paturi interne, 25 paturi ginecologie
maternitate și 20 paturi antirabic.
La data de 1 ianuarie 1948 spitalul trece în patrimoniul statului, este administrat de Ministerul
Sănătății și subvenționat de stat, și va ajunge să dispună de 110 paturi. De la data de 1 aprilie 1948 acestea
sunt împărțite între două specializari astfel 70 de paturi pentru neurologie și 40 de paturi pentru dermato-
venerologie. Odată cu aceste schimbări, din data de 15 iunie a aceluiași an spitalul a fost redenumit ca
Spitalul de Stat nr. 2 din Craiova. La data de 15 iunie este desființat serviciul chirurgical ce dispunea de
15 paturi, iar acest serviciu este transferat la Spitalul de Stat nr. 1 unde numărul de paturi din secția de
chirurgie este majorat cu 15. Din 1949 spitalul va funcționa cu 100 de paturi repartizate câte 50 pe fiecare
secție de neurologie respectiv dermato-venerologie.
Noua lege sanitară din luna iulie a anului 1951 cu privire la unificarea spitalelor a adus noi
modificări organizatorice, astfel că cele 40 de paturi de dermato-venerologie au fost transferate către o alta
unitate sanitară din oraș, în timp ce a fost înființată specialitatea psihiatrie ce urma să dispună de un număr
de 70 de paturi. În anul 1956 se mai adaugă 30 de paturi de neuropsihiatrie cu un total de 140 paturi.
Numele spitalului este din nou actualizat, și devine Spitalul nr. 2 de Neuropsihiatrie, care va
funcționa ca unitate independentă până în anul 1957.
Istoria psihiatriei din Craiova, deci şi a acestui spital este strâns legată de disciplina psihiatrie care
ia fiinţă în cadrul Facultăţii de Medicină Craiova, în anul universitar 1975-1976, sub conducerea prof. dr.
Alexandru Olaru, cadru didactic agregat. Primul cadru didactic titular a fost dr. Tudor Udriştoiu, încadrat
pe funcţia de asistent universitar la 3 mai 1977. Din anul 1990 începe o acţiune amplă de modernizare a
clinicii, prin reducerea numărului de paturi, ameliorarea generală a condiţiilor şi îngrijirii pacienţilor,
înfiinţarea compartimentului Spitalizare de Zi, dotări cu aparatură modernă. Spitalul Clinic de
Neuropsihiatrie din Craiova este o unitate sanitară cu personalitate juridică, înfiinţată la data de 1 februarie
2000, prin Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 823/1999, ca urmare a desprinderii secţiilor de
neurologie şi psihiatrie din cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecţioase şi Pneumofiziologie „Victor Babeş”
din Craiova. Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie Craiova are în dotare următoarele echipamente şi aparate
medicale: aparatură de radiodiagnostic şi imagistică medicală, instrumentele şi echipamentele necesare
pentru efectuarea analizelor medicale de hematologie, biochimie, precum şi, după caz, microbiologie,
imunologie şi/sau toxicologie.
Actuala structură de funcționare a spitalului se bazează pe Ordinul M.S. nr. 2200/15.03.2012.
Spitalul dispune de secţii cu paturi organizate astfel:
- Secţia Clinică Neurologie I – 68 paturi, din care 3 Terapie Acuta Neurologica
- Secţia Clinică Neurologie II – 68 paturi, din care 3 Terapie Acuta Neurologica
- Secţia Clinică Recuperare Neurologica – 45 paturi
- Secţia Clinică Psihiatrie I – 70 paturi
- Secţia Clinică Psihiatrie II – 60 paturi
Secții în regim de Spitalizare de zi:
- În Clinica de Psihiatrie Stationar de zi Psihiatrie – 30 locuri, din care 10 locuri în Clinica Psihiatrie II
- Centrul de Sănătate Mintală Adulți – Stationar de zi – 25 locuri
- Centrul de Sănătate Mintală Copii – Staționar de zi – 10 locuri
- Însoțitori – 8 paturi
- Spitalizare de zi (neurologie și recuperare neurologică) – 10 paturi
Tot în cadrul Spitalului Clinic de Neuropsihiatrie Craiova mai funcționează
- Secţia Clinică Neuropsihiatrie Infantilă – care își desfășoară activitatea într-o altă locație din oraș. Clinica
are nouă saloane cu un total de 25 de paturi pentru pacienții internați, și opt paturi pentru însoțitorii
copiilor sub trei ani. Din anul 2015, după o serie de investiții în modernizări și dotări, în cadrul Clinicii de
Neuropsihiatrie Infantilă micuții pacienți pot beneficia de mai multe cabinete: electroencefalografie,
logopedie, psihologie, kinetoterapie care deservesc atât staţionarul, cât şi ambulatoriul.
- Secţia Exterioară de Psihiatrie Cronici Melineşti – Situată în comuna Melineşti, județul Dolj, dispune de
un total de 42 de paturi împărțite în 12 saloane cu câte 3 respectiv 5 paturi. În anul 2016 Secția Cronici
Melinești a trecut din patrimoniul Consiliului Județean Dolj în administrarea Primăriei Municipiului
Craiova. În anul 2017 secția a fost supusă unui amplu proces de reabilitare și modernizare.
În prezent în cadrul secției își desfășoară activitatea doi medici psihiatrii ajutați de asistenţi medicali de
specialitate, registratori medicali, infirmieri.
În Clinică se tratează pacienţi cu diferite afecţiuni: depresie recurentă, tulburări anxioase, schizofrenie,
tulburare afectivă bipolară.

Ambulatorul Spitalului Clinic de Neuropsihiatrie Craiova este prevăzut cu următoarele cabinete:

- Centrul Sănătate Mintală Adulţi
- Centrul de Sănătate Mintală Copii
Farmaciile spitalului destinate Clinicii Neurologie și Clinicii Psihiatrie I
Compartimente paraclinice şi de specialitate cu următoarele laboratoare și cabinete:
- Laborator de analize medicale
- Laborator de anatomie patologică
- Cabinet de prevenire și combatere a infecțiilor nosocomiale
- Cabinet cardiologie
- Cabinet electroencefalografie și electromiografie (E.E.G și E.M.G)
- Cabinet medic de personal
- Cabinet O.R.L
- Cabinet aparatură medicală
- Cabinet dietetică.

2.7

2.8 Cabinete particulare

În orașul Craiova existau înregistrate ca și cabinete medicale particulare, cel al medicului Iosif Viener,
situat pe strada Gimnaziului, al doctorului Ion Corbeanu, pe strada Cojocarilor, și al sub-chirurgului Alecu
Andreescu, situat pe strada Bucovăț (Arhiva Craiova, Pref. DJ, Dos. 4 / 1867, f. 24). Acestor medici li se
alăturau consultațiile unor colegi sosiți din București. În august 1876, doctorul B. Vlădescu, profesor la
Facultatea de Medicină din București și medic primar la Spitalul Colțea, a venit în orașul Craiova pentru a
efectua o serie de intervenții și tratemente la o serie de pacienți suferinzi de probleme oftalmologice și în
sfera O.R.L. (Arhiva Craiova, Pref. DJ, Dos. 39 / 1876, f. 66).
 Tinerii craioveni care doreau să urmeze studii de medicină, se orientau fie spre capitală, fie spre
facultăți din străinătate. O problemă stringentă de siguranță publică a reprezentat-o asistența medicală
acordată de mai mulți impostori. Medicul orașului, dr. Emanoil Vlasto, a fost nevoit să apeleze la sprijinul
Consiliului Medical, în vederea stopării unei serii de practicieni necalificați, a numeroase „vrăjitoare” și a
mai multor bărbieri. Măsura sa a vizat dezrădacinarea șarlataniei, prin interzicerea spițerului I. Zeiman și a
pretinsului medic Petre Dimitrie, ca și mulți altora, să prescrie rețete și să dea consultații. În luna
octombrie 1863, au fost adoptate o serie de măsuri pentru o asistență medicală calificată, prin interzicerea
vânzării în prăvălii a produselor farmaceutice, și adoptarea regulamentului pentru bărbieri. Aceste măsuri
au dus, în anul 1866, la apariția unei rețtele specializate în vânzarea produselor farmaceutice și a
substanțelor otrăvitoare, fiind documentată Farmacia Vulturul, care aparținea lui Eduard Ludvig. Până în
anul 1877, mai apar farmaciile P. Pohl, Frederic Carol Moss și Iulius Glatz (ibidem Dos. 283 / 1877, f. 77).
În planul sănătății publice este înscrisă și inițiativa doctorului Petre Beron în ceea ce privește
înființarea unui bazin de băi calde și reci.
La 1830, încep lucrările publice pentru alimentarea cu apă potabilă din Țara Românească, mai întâi în
Craiova, prin captarea izvoarelor de la Prisaca, ulterior în București și celelalte orașe.
Consiliul local al orașului Craiova are inițiativa înființării unui azil pentru persoanele nevoiașe, a
invalizilor și bolnavilor, precum și a unui orfelinat pentru îngrijirea copiilor abandonați.
În ceea ce privește statistica bolnavilor și a frecvenței bolilor, există doar informații disparate, din care
reținem o epidemie de holeră ce a afectat populația orasului între lunile iunie – august 1873, când s-au
înregistrat 777 de bolnavi, dintre care 372 au murit (ibidem Dos. 44 / 1874, f. 128). Cele mai frecvente boli
erau holera și anghina.

Spitalul de copii

La data de 1 iulie a anului 1951 este înființat Spitalul Unificat de Copii din Craiova ce funcționa ca
unitate medicală independentă. Acest spital dispunea de un număr de 80 de paturi pentru micii pacienți și
de o policlinică de specialitate. Primul medic aflat la conducerea spitalului a fost doctorul Șerban Crețu, ca
medic primar. Acest spital a funcționat până la data de 1 ianuarie 1971 când pacienții vor fi transferați în
noul spital regional.

Spitalul Clinic Căi Ferate

În jurul anului 1920 ,la Craiova, își începe funcționarea, cu 10 paturi, azilul doctorului Băculescu.
Acesta va funcționa până în anul 1948, când pe baza decretului prezidențial nr. 302/1948 trece în
patrimoniul Statului și în administrația Ministerului Sănătății. Inițial se decide ca în această locație să
funcționeze Casa Copilului, iar apoi din ianuarie 1949 va funcționa ca Centru antireumatic cu 30 paturi. Pe
această locație va fi construit ulterior Spitalul Clinic Căi Ferate. Clădirea cea nouă este inaugurată în anul
1980 când sunt date în folosință Spitalul CFR prevăzut cu 120 de paturi repartizate specialităților de boli
interne și chirurgicale, precum și Policlinica Regionalei de Căi Ferate dotată cu toate secțiile de specialitate
menite să deservească creșterea siguranței circulației. Tot în cadrul spitalului va funcționa de la început un
laborator special pentru examinarea psihologică a lucrătorilor din transportul auto și feroviar.
În prezent Spitalul Clinic Căi Ferate Craiova funcţionează în baza structurii organizatorice aprobată
de Ministerul Sănătăţii prin Ordinul M.S. nr. 1124/2013, detaliată astfel:
Secţia Clinică Medicină Internă: 62 paturi în cadrul căreia funcționează următoarele compartimente:
- Cardiologie: 10 paturi
- RecuperareMedicină Fizică şi Balneologie: 10 paturi
- Reumatologie : 5 paturi
Secţia Clinică Chirurgie Generală: 48 paturi în cadrul căreia funcționează următoarele compartimente:
- Compartiment Oftalmologie: 6 paturi
- Compartiment ATI: 10 paturi
- Bloc Operator
 - Sterilizare
- Camera de gardă.
Spitalul dispunde și de serviciul Spitalizare de zi cu 12 paturi, UTS, Farmacie.
Serviciul de Anatomie Patologică
Alte compartimente și cabinete ale spitalului sunt:
- Compartiment Supraveghere şi Control al infecţiilor Nosocomiale
- Compartiment de Evaluare şi Statistică Medicală
- Cabinet Diabet Zaharat Nutriţie şi Boli Metabolice
- Cabinet Oncologie Medicală
Ambulatoriul de Specialitate C.F. Craiova este prevăzut cu următoarele cabinete:
- Cabinet Medicină Internă
- Cabinet ORL
- Cabinet Chirurgie Generală
- Cabinet Oftalmologie
- Cabinet Neurologie
- Cabinet Psihiatrie
- Cabinet Medicina Muncii
- Cabinet Dermatovenerologie
- Cabinet Obstetrică-Ginecologie
- Cabinet Cardiologie
- Cabinet Ortopedie şi Traumatologie
- Cabinet Endocrinologie
- Cabinet Reumatologie
- Cabinet Pediatrie
- Cabinet Psihologie
- Cabinet Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie
- Laborator Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie
- Laborator Analize Medicale
- Laborator Radiologie şi Imagistică Medicală
- Compartiment Explorări Funcţionale
- Laborator de Examinări Psihologie pentru Siguranţa Circulaţiei şi Navigaţiei
Întreaga structură organizatorică a spitalului asigură asistență medicală de specialitate pentru angajații
ce concură la siguranța circulației din unitățile ce funcționează în subordinea Ministerului Transporturilor.
3 SPITALUL NR. 1
Spitalul Regional din Craiova este înființat în anul 1955. Tot atunci s-a decis ca spitalul să își
desfășoare activitatea în clădirea fostului liceu Gheorghe Chițu devenit, din 1949, Școala tehnică de
administrație economică. În prezent, această locație este clădirea „veche" a Facultății de Medicină și
Farmacie din Craiova. Inițial strucutura funcțională a spitalului includea numai specialități chirurgicale:
majore, chirurgie generală, chirurgie toracică, ORL și Oftalmologie.
Începând cu anii 1960, ca urmare a creșterii demografice din Regiunea Oltenia și din Orașul Craiova,
acest spital începe să nu mai poată asigura condiții corespunzătoare tratamentului bolnavilor.
La 29 decembrie 1962 Consiliul Tehnico-Stiintific al Sfatului Popular Regional Oltenia propunea, în
urma analizei documentatiei, calificativul „Foarte bine" avizului nr. 1305/1962, cu privire la studiul
tehnico-economic pentru „Construirea Spitalului general cu 900 paturi în orașul Craiova". Costul efectiv al
lucrării se ridica la suma de 75.000.000 lei, prin refolosirea Proiectului Spitalului din Constanța.
DE INTRODUS POZA CU DISPOZITIA
Din anul 1963 și până la începutul anului 1964 sunt efectuate o serie de studii tehnico-economice în
vederea ridicării unui nou spital multifuncțional care să includă toate specialitățiile medicale. Rezultatele
acestor studii s-au concretizat prin aprobarea construcției unui spital general, în orașul Craiova.
 Întocmirea proiectului de execuție a lucrării a revenit Institutului de Proiectări a județului Dolj, al
cărui director era arhitectul Theodor Cocheci.
Amplasamentul spitalului, potrivit schiței de sistematizare, a fost stabilit în zona de sud a orașului, în
apropierea Parcului „Nicolae Romanescu". Pentru construcție a fost ales proiectul spitalului din orașul
Constanta, ce dispunea de 900 paturi, dar, în urma adaptării acestui proiect, a fost elaborat proiectul nr.
435/1965 al Institutului de Proiectare Județean Dolj, intitulat „Spital general de 1620 paturi, cuplat cu
policlinică, în municipiul Craiova".
Constructia spitalului a fost demarată în anul 1965. De la începutul lucrării au trebuit depășite o
serie de obstacole. În primul rând spitalul era amplasat pe un teren mlăștinos ceea ce a creat mari
dificultăți cu privire la stabilitatea marelui edificiu medical. Construit spitalul în forma literei Y a permis
stabilizarea construcției, ce a trecut testul cutremurului din 4 martie 1977. Un alt avantaj al formei este
acela că saloanele pentru bolnavi beneficiază de mai multă lumină naturală indiferent unde sunt amplasate.
Amplasarea spitalului în această locație periferică a mai ridicat o problemă sub aspectul peisagisticii
urbane. Zona era caracterizată de un canal colector de suprafață și de munți de gunoaie, precum și de
numerose locuințe mici și insalubre. Pentru a depăși și acest obstacol, proiectanții și constructorii au
rearanjat și modernizat întreaga zonă din jurul spitalului, desigur cu cheltuieli suplimentare.
În paralel cu construcția pe verticală, s-au făcut operațiunile de finisare ale spitalului pentru care
proiectanții au dorit să utilizeze cât mai multă marmură albă. Din fericire aceștia au beneficiat de suportul
total al autorităților locale care asigurau finanțarea lucrării, respectiv Consiliul Popular al Județului Dolj.
Spre finele anului 1969, construcția spitalului era aproape finalizată. În această etapă s-a constatat că
devizul general al spitalului fusese depășit cu 50 milioane de lei, o sumă foarte mare pentru acei ani. Din
documentele de arhivă, aflăm că sarcina de a acoperi această sumă a revenit Consiliului Popular al
Județului Dolj. Primvicepreședintele Consiliului Popular, dl Petre Gigea-Gorun a întocmit o documentație
analitică cu care a demarat discuțiile la Ministerul Sănătății, Comitetul de Stat al Planificării și Ministerul
Finanțelor pentru obținerea finanțării în continuare a lucrărilor. Un rol determinant în aprobarea acestor
fonduri suplimentare a revenit ing. Emanoil Florescu, care îndeplinea funcția de vicepreședinte al
Consiliului de Stat al Planificării. În cadrul discuțiilor oficiale dl. Petre Gigea-Gorun a fost ajutat la
susținerea cererii de către dl. Jean Marin, directorul Direcției de Planificare a Consiliului Județean Dolj și
dl. Gheorghe Constantin, director al Administrației Financiare Județene Dolj. Deși suma necesară era
foarte mare, treptat și cu mari dificultăți acesta a fost aprobată, astfel că în final valoarea de investiții în
construcția spitalului a fost de 120 milioane lei (aproximativ 9 milioane dolari americani).
Înainte de a fi dat în folosință, spitalul a fost dotat cu aparatură nouă și modernă și a beneficiat totodată de
transferul unor utilaje materiale moderne cu avizul ministrului Sănătății dr. Dan Enăchescu.
Directorul adjunct al Spitalului de atunci, dr. Semen Iulian, a avut un merit important în realizarea acestui
spital, în punerea lui în funcțiune și în supravegherea lucrărilor de construcții.
În ziua de 10 decembrie 1970 a început recepția lucrărilor la noul spital. Timp de două săptămâni,
comisia de recepție, alcătuită din specialiști pe de o parte din partea proiectantului, executantului și
beneficiarului, precum și din partea unor delegați ai organelor centrale, respectiv Ministerul Sănătății,
Comitetul de Stat pentru Economie, Administrația Locală, Ministerul Învătământului, Inspecția de Stat în
Construcție și din Comitetul de Stat al Planificării, au verificat și recepționat lucrările de construcție,
instalațiile și montajele, urmărindu-se respectarea proiectelor și a normativelor în vigoare, calitatea
lucrărilor executate, funcționalitatea instalațiilor și utilajelor cu care era dotat acest mare obiectiv sanitar.
Pe baza constatărilor făcute și a proceselor-verbale de recepție întocmite, s-a trecut la remedierea unor
defecțiuni pe care comisia le-a constatat. Procesul de remediere a fost urmărit pas cu pas de specialiști
pentru a se asigura de calitatea lucrărilor.
După finalizarea acestor ultime retușuri, s-a hotărât inaugurarea noului spital craiovean, la data de
13 martie 1971.
Direcția Sanitară a Județului Dolj a transmis pentru acest eveniment invitații cu următorul
conținut:
DE INSRAT POZA CU INVITATIA
 Festivitatea de inaugurare a noului spital a început la ora 10, în prezența unui număr mare de
participanți. Printre cei prezenți erau și: Prof. Univ. dr. Dan Enăchescu, ministrul Sănătății, dr. Mihai
Aldea, adjunct al Ministrului Sănătății, dl. Constantin Băbălău, președintele Consiliului Popular al
Județului Dolj, dl. Petre Gigea, primvicepreședinte al Consiliului Popular Județean, dl. Mircea Popa,
vicepreședinte al Consiliului Popular Județean, dl. Ion Zăvăleanu, Primar al Municipiului Craiova, dl.
Marin Năstase, primvicepreședinte al Consiliului Popular al Municipiului Craiova, dr. Mihai Costescu, dr.
Enache Gheorghe, dr. Iosif Ciobanu, dr. Semen Iulian, dr. Vladimir Beldiman, dr. Iustin Mihăescu, dr.
Șerban Crețu, dr. Paula Bucur, dr. Tănase Voicu, ing. Ilie Bădicuț, dr. Ion Roșculescu, dr. Mihai
Bumbăcescu, dr. René Zamfirescu, dr. Anton Dobrescu.
Mai erau de față medici și cadre medicale care urmau să își desfășoare activitatea în noul spital,
medicii din celălalte unități sanitare din Municipiul Craiova, directori ai spitalelor din județ, cadre
didactice de la Facultatea de Medicină din Craiova, reprezentanți ai Direcției Sanitare județene și ai
Direcțiilor Sanitare din județele Olt, Mehedinți, Vâlcea și Gorj, reprezentanți ai proiectantului și ai
constructorului, directori de unităti și inteprinderi din oraș.
Ceremonia a fost deschisă de un cuvânt de bun venit adresat participanților de către directorul
adjunct al Spitalului, dr. Iulian Semen.
După aceea, ing. Ilie Bădicuț, directorul general al I.S.C.M.-Craiova, unitate care a construit
spitalul, a înmânat beneficiarului, cheia simbolică a acestui impunător edificiu. A urmat apoi cuvântarea d-
lui Mircea Popa, vicepreședinte al Consiliului Popular Județean Dolj, care în această calitate coordona
sectorul sanitar al județului. Acesta printr-o scurtă alocuțiune a arătat semnificația acestei mari realizări și a
propus ca momentul inaugural să fie consemnat printr-o placă memorială.
Au luat apoi cuvântul Prof. Univ. dr. Dan Enăchescu, ministrul sănătății și Constantin Băbălău,
președintele Consiliului Popular al județului Dolj. În intervențiile făcute, vorbitorii au subliniat că „acest
important edificiu sanitar este cel mai mare spital monobloc din țară și reprezintă o importantă bază
tehnico-medicală pentru acțiunile de asistență medico-sanitară a populației din această zonă geografică. În
același timp, spitalul va constitui baza Facultății de Medicină din Craiova". A fost evidențiat rolul
proiectanților și al constructorilor care au realizat un spital modern care să asigure confort si
funcționalitate.
Ministrul Sănătății, dr. Dan Enăchescu, și-a exprimat convingerea și îndemnul ca „personalul care lucrează
aici va depune toate eforturile pentru a contribui la îmbunătățirea continuă a asistenței medicale a
populației și, printr-o neîntreruptă pregătire profesională, va presta o muncă cu un cât mai fundamentat
conținut științific, pentru stăpânirea tuturor metodelor de diagnosticare și tratament spre binele cel mai de
preț, sănătatea".
Panglica inaugurală a fost tăiată de către dl. Constantin Băbălău. Spitalul Clinic Județean de
Urgență din Craiova a avut la început numele de Spitalul nr. 1 Craiova.
Activitatea medicală a început în această unitate medicală imediat după tăierea panglicii
inaugurale. La darea în folosință a spitalului cu 11 nivele și peste 2400 de încăperi, erau 1778 de paturi,
profesau 130 de medici, peste 600 de cadre sanitare medii și 300 personal infirmier și auxiliar. Aici
funcționau 17 secții cu specialități diferite, iar în cele 18 săli de operație se puteau efectua în medie 50 de
intervenții chirurgicale pe zi. Spitalul a funcționat de la început la standardele europene ale vremii și a
cunoscut o dezvotare permanentă precum și o serie de transformări, mai ales după anii 1990 și 2000 în
scopul ridicării standardului de calitate al actului medical și al creșterii preformanțelor profesionale ale
personalului medical angajat.
Spitalul Clinic Județean de Urgență reprezintă cea mai mare bază clinică pentru învățământul medical
superior craiovean. În cadrul său se desfășoară o mare parte a stagiilor clinice de specialitate precum
semiologia medicală, cardiologia, gastroenterologia, reumatologia, recuperarea medicală, nefrologia,
chirurgia generală, obstetrică-ginecologie, ortopedie-traumatologie, urologia, ORL, oftalmologia,
radiologia și imagistica medicală, oncologia, boli de nutriție și metabolism, endocrinologie, medicină de
urgență. Tot în secțiile clinice își desfășoară activitatea științifică studenții doctoranzi și medicii rezidenți.
Conform Ordinului Ministerului Sănătăţii Publice nr.1413/2011,cu modificările şi completările ulterioare,
structura Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova este următoarea :
- Secţia clinică dermato -venerologie - 35 paturi
- Secţia clinică medicina muncii - 25 paturi
- Secţia clinică diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice - 35 paturi
- Secţia clinică endocrinologie - 25 paturi
- Secţia clinică reumatologie - 25 paturi
- Secţia clinică gastroenterologie, din care: -55 paturi
- compartiment medicină internă 15 paturi
- Secţia clinică medicină internă, din care: - 70 paturi
- compartiment pneumologie 10 paturi
- Secţia clinică nefrologie - 25 paturi
- comp.dializă peritoneală 3 paturi
- Secţia clinică neonatologie din care : - 70 paturi
- comp. prematuri 20 paturi
- comp. TI 10 paturi
- Comp. clinică neurologie - 15 paturi
- Secţia clinică oncologie medicală - 60 paturi
- Secţia clinică pediatrie I - 55 paturi
- Secţia clinică pediatrie II - 55 paturi
- comp. oncopediatrie 10 paturi
- Secţia clinică radioterapie - 47 paturi
(comp.medicina nucleară – 2 paturi)
- Secţia clinică recuperare, medicină fizică şi balneologie - 70 paturi
- Secţia clinică ATI, din care: - 65 paturi
- Comp.ATI copii 10 paturi
- Comp. toxicologie 5 paturi
- Secţia clinică chirurgie generală I - 70 paturi
- Secţia clinică chirurgie generală II - 70 paturi
- Secţia clinică chirurgie generală III din care, - 50 paturi
- compart.chir.vasculară 10 paturi
- Secţia clinică chirurgie şi ortopedie pediatrică - 25 paturi
- Secţia clinică chirurgie plastică microchirurgie
reconstructivă, din care: - 35 paturi
- comp.arşi 10 paturi
- Secţia clinică chirurgie toracică - 25 paturi
- Secţia clinică neurochirurgie - 25 paturi
- Secţia clinică obstetrică ginecologie I din care : - 60 paturi
3
- Secţia clinică obstetrică ginecologie II din care : - 53 paturi
- Secţia clinică oftalmologie - 35 paturi
- Secţia clinică ortopedie şi traumatologie - 70 paturi
- Secţia clinică ORL din care : - 58 paturi
- comp. ORL copii 10 paturi
- Secţia clinică urologie - 70 paturi
- Secţia clinică chirurgie maxilo-facială - 25 paturi
- Centrul de hemodializă 14 aparate
„Centru de cardiologie ,cu:
- Secţia clinică de cardiologie , 90 paturi
Din care:
- Comp.terapie intensivă coronarieni 10 paturi
- Comp. cardiologie intervenţională 20 paturi
- Comp.cardiologie pediatrică 10 paturi
- Secţia clinică chirurgie cardiacă şi a vaselor mari* 30 paturi
Din care:
- Comp. ATI 10 paturi
Laborator de angiografie, cateterism cardiac şi cardiologie intervenţională
- Unitate Primire Urgenţe (UPU)-SMURD