Istoria nursingului in Romania

Fãrã îndoialã cã de-a lungul evolutiei multimilenare a omului,

practica medicalã, în imensa majoritate a timpului, a îmbrãcat caracterul
unei asistente de medicinã generalã. De altfel, de la vraciul sau samanul
triburilor arhaice pânã la medicul secolelor XVII-XVIII, metodele si
mijloacele medicinei au fost cele ale medicinei generalã, utilizând
tratamente privind medicina internã, interventii de micã chirurgie si de
igienã.
In perioada comunei primitive si-n cea sclavagista , medicina traco-
getica este sub influente religioase, fiind dominata de elementul mistic.
Odata cu razboaiele daco-romane si constituirea Daciei, ca provincie
a Imperiului Roman, timp de 165 de ani, cat a durat stapanirea romana se
inregistreaza o bogata activitate medicala.
Pe columna lui Traian se pot identifica posturi de prim ajutor pentru
raniti si diverse instrumente utilizate in practica.
 Medicina evului mediu a avut mai putine progrese, fiind dominata
de biserica.
In evul mediu, medicina a fost practicata de vraci si au aparut
primele forme organizatorice de asistenta medicala prin infiintarea «
bolnitelor manastiresti « unde aveau acces in principal calugarii batrani si
bolnavi, iar mai tarziu laicii batrani, bolnavi si saraci .
Odata cu declansarea conflictelor militare apar scoli medicale pe
langa biserici pentru ingrijirea ranitilor si apar o serie de scrieri cu baza
stiintifica .
In Franta, in sec XIII se infiinteaza Colegiul « Sf .Cosma “ , cu catedra
de anatomie, fiziologie, obstetrica.
Dupa anii 1500 apar scoli medicale in care medicina era predata in
facultati alaturi de latina, greaca, teologie.
Epoca moderna si contemporana, incepand cu sec XVIII remaniaza
toate cunostintele stiintifice acumulate si apar noi asezaminte academice
in Franta, Austria, Italia, Anglia, Germania.
Sunt puse bazele asepsiei si antisepsiei ( Louis Pasteur, respectiv
Joseph Lister) .
 Diferentele subaspectul asistenteii medicale, între urban si rural au
fost extrem de pregnante, ruralul beneficiind, aproape în toate tãrile pânã
în secolele XVIII-XIX, de o medicinã popularã, empiricã, dominatã în bunã
parte de misticism si magie. La noi, în cele douã principate, începutuile
creerii unor formatiuni medico-sanitare teritoriale se leagã de epoca
regulamentelor organice puse în aplicare în 1831 în Tara Româneascã si în
1832 în Moldova.
Este interesant de mentionat cã aparitia organizãrii sanitare în rural
trebuie strâns corelatã cu epidemia de ciumã din 1828-1829, epidemie
însotitã de masiva epizotie a bovinelor. Mãsurile luate au primit asemenea
dimensiuni încât pot fi socotite ca fiind prima campanie sanitarã la noi. În
acest sens s-a întocmit “un plan pentru revizuire si curãtenie generalã care
s-a pus în lucrare sub privigherea a trei generali, prin ofiteri, functionari de
carantinã si medici, cu ajutorul boierilor si clerului”.
 Prima bolnita a aparut in Transilvania, la Manastur , langa Cluj in
1061, ulterior au aparut la Bistrita , Oradea, Brasov, Prislop, iar in Moldova
la Cotnari ; in Tara Romaneasca la Curtea de Arges si Ramnicu Valcea.

Mai tarziu au aparut azile-spital pentru laici in Transilvania la

Oradea, Sibiu , Brasov, in Tara Romaneasca la Simidreni, iar in Moldova la
Suceava.

Primul spital apare abia in 1704, pe 14 decembrie la Coltea,

construit de stolnicul Mihail Cantacuzino, sub auspiciile Fundatiei Coltea.

La Iasi, Spitalul SF Spiridon ( 1757-1763) a fost infiintat de Constantin

Racovita.
 Spitalul clinic Coltea
Istoria acestui asezamant medical a inceput in 1704,
cand spatarul Mihai Cantacuzino a infiintat spitalul.
Atunci unitatea nu avea decat 24 de paturi, 12 pentru
femei si 12 pentru barbati.
Singurul cadru medical era un farmacist.
Asistentii medicali de astazi nu erau decat niste
barbieri care scoteau masele.
Printre primii medici romani care au lucrat la Coltea s-
a numarat Nicolae Cretulescu, care a infiintat scoala de
microchirurgie.
"Spitalul Coltea a fost prima baza de invatamant.
In 1859 s-au infiintat primele specialitati medicale,
adica chirurgia, medicina interna si oftalmologia.
 Spitalul clinic Coltea
De aici au provenit trei ministri: Constantin Angelescu,
NicolaeCretulescu si Gheorghe Asachi.
Tot din acest spital au provenit si multi ministri ai Sanatatii,
prof. dr. Nicolae Angelescu, chirurg si presedintele Fundatiei
"Coltea".
Astfel, in 1842 s-a pus baza Eforiei spitalelor, banii pentru
aceste unitati fiind dati de marea boierime.
Epoca moderna si conteporana a generat reforme si-n
sănătate, cu baze stiintifice de invatamant medical .
 Procesul de formare profesionala a
asistentelor medicale

Initial cu o raspundere limitata.

Progresele medicinii au dus insa si la modificarea continutului
profesiei , medicii delegand o parte din sarcinii surorilor medicale ;
activitatea nu se mai centreaza pe pacient , ci pe sarcinile care trebuiau
indeplinite.
Ulterior dezvoltarea rapida a stiintelor medicale, a tehnicii a generat
deplasarea activitatii catre partea tehnica, cu devalizarea ingrijirilor si
trecerea lor in sarcina ajutoarelor necalificate.
Dezvoltarea unitatilor spitalicesti , ca unitati de ingrijire a
bolilor grave, accesibile tuturor categoriilor sociale a condus la aparitia
Nursingului Clinic, care este practicat si in ziua de azi.
Personalitati autohtone din istoria profesiei
noastre:
Regina Maria (1875 - 1938) a reprezentat, alături de soţul ei, regele
Ferdinand, unul dintre simbolurile întruchipării Marii Uniri din 1918.
Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai
reginei, este și cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul
reginei Maria și locul pe care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război,

războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va
așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în
rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre
răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă
puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut
teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des
inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit
datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe
acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au
trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului
său.
 Regina Maria

Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina

Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin
modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în
1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat
dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a
României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre
naționale.”
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor
de ieri

Pe timpul războiului și-a însoțit soțul în refugiu în Moldova, activând

ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită
în popor „mama răniților”.
 Regina Maria

Numită de către oameni regina- mamă, mama răniţilor, regina-

soldat, pentru alinarea pe care a adus-o răniţilor şi pentru curajul ei de a
merge pe front – Regina Maria a României a fost prezentă în punctele cele
mai fierbinţi ale Primului Război Mondial, a suferit în refugiu alături de cei
mulţi şi a mers în spitalele cu cele mai serioase epidemii, pentru a-i îngriji
şi a-i încuraja cu prezenţa ei maternă pe cei infirmi.
 Regina Ana

Regina Ana, născută în 1923 la Paris, a fost caporal, apoi ofiţer în

armata franceză şi a lucrat ca infirmieră în spatele frontului, transportând
sânge şi plasmă pentru răniţi, conducând singură un jeep de război.

A făcut o şcoală de infirmiere de ambulanță, a dus o viață de

cazarmă în toată regula, s-a îmbolnăvit de “gălbenare” şi, în final, s-a
întors la viața civilă în 1945, având în buzunar o soldă primită de la armata
franceză, precum şi Crucea de Război a Republicii Franceze.

Din 1943 până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se

voluntar alături de Forțele Franceze Libere (trupele sub comanda
generalului Charles de Gaulle), la campaniile din Algeri, Maroc, Italia,
Luxemburg și Germania, unde a fost șofer pe ambulanță și infirmieră,
pentru acestea primind „Crucea de Război” a Franței.
 Lucretia Titirca

LUCREŢIA TITIRCĂ n. 1930, la Borşa –

Maramureş, este personalitatea română
contemporană cea mai proeminentă a
profesiei noastre.
Din anul 1964 a devenit profesoară de
Tehnica Ingrijirii Bolnavului şi Directoare
adjunctă la Şcoala Sanitară din Baia Mare;
 Lucretia Titirca

• Din 1974 LUCREŢIA TITIRCĂ a fost numită

asistentă medicală şefă coordonatoare a
Spitalului Judeţean din Baia Mare, funcţie pe
care a onorat-o până în 1989, când s-a
pensionat.
• Şi după pensionare îşi continuă activitatea în
funcţia de Director al Şcolii Postliceale
Sanitare “ Carol Davila” din localitate.
 Lucretia Titirca

• Deţine o colecţie impresionantă de diplome,

titluri de onoare şi insigne, primite în ţară sau
în străinatate, în Austria, Elveţia, Danemarca,
Republica Moldova şi a obţinut tot atâtea
premii, pentru contribuţia importantă la
afirmarea profesiei de asistent medical în
România şi pretutindeni;
• Este binecunoscuta autoare a peste 10
manuale, pentru asistenţii medicali, care se
regăsesc în programele de învăţământ,
examene şi concursuri;
 Lucretia Titirca

• In anul 2002, ca o recunoaştere deosebită a

activităţii sale, de peste 40 de ani în slujba
profesiei şi a oamenilor, LUCREŢIA TITIRCĂ a
primit şi diploma de
• “ CETĂŢEAN DE ONOARE” al Municipiului Baia
Mare
• A avut şi are în continuare capacitatea de a
mişca minţile şi inimile asistenţilor medicali,
pentru a ridica prestigiul acestei profesii,
căreia şi-a dedicat întreaga viaţă!
 Lucretia Titirca

• In munca sa pentru afirmarea şi dezvoltarea

profesiei de asistent medical, LUCREŢIA
TITIRCĂ a făcut pionierat prin cărţile scrise şi
poate fi asemuită cu celebrele înaintaşe în
domeniu: Florence Nightingale, Edith Cavell şi
Virginia Henderson, femei care au dat
identitate acestei profesii, au pus bazele
nursingului modern în lume şi şi-au dedicat
viaţa îngrijirii sănătăţii şi alinării suferinţei
umane!
 Profesor N. Manolescu

Mai trebuie mentionate eforturile profesorului N.Manolescu, care în

perioada februarie 1903 - decembrie 1904, cât timp a functionat ca
Director general al serviciului sanitar a obtinut fonduri pentru înfiintarea a
aproximativ 1200 infirmerii rurale cu 5700 paturi . Adept inflãcãrat al
infirmeriilor rurale si al bãilor comunale, el porneste la actiunea înfiintãrii
acestor infirmierii tinând seama de situatia extrem de precarã a populatiei
rurale în ceea ce priveste starea sanitarã a acesteia: o mortalitate generalã
de 26,3% si o duratã medie de viatã în jur de 30 de ani. La o populatie
ruralã de 5.016.919 locuitori la începutul anului 1903, existau 129 medici
de plasã, revenind la 1 medic 38.890 persoane, iar în unele judete situatia
se prezenta si mai grav, existând 1 medic la 40-50.000 de locuitori. De
aceea, în 1904 ca o solutie de rezolvare momentanã a problemei,
N.Manolescu a promovat ideea înfiintãrii infirmeriilor rurale, având ca
scop izolarea bolnavilor contagiosi si asigurarea asistentei de urgentã în
caz de nasteri si accidente, activitatea medicului urmând a fi secundatã de
oficianti sanitari si moase de clasa a II-a, recrutate din rândul moaselor
empirice si instruite 3 luni.
 Profesor N. Manolescu

Ideea infirmeriilor rurale a fost mult criticatã, motiv pentru care

dupã 1904, când profesorul Manolescu pãrãseste Serviciul sanitar,
majoritatea acestor infirmerii au fost desfiintate, desi obiectiv vorbind- cu
toate deficientele acestora- ele au fost utile, constituind premize reale
pentru dezvoltarea ulterioarã a unor cabinete medicale în mediul rural.
 Bibliografie:
- Informatii din mai multe susrse de pe internet
- Curs introducere in nursing
- Power Point: Tomuta Maria Olguta (1E)