STUDIU

IP Colegiul deINDIVIUAL
Medicină Ungheni

LA DISCIPLINA
ISTORIA MEDICINEI
SUBIECTUL:
”ISTORIA
MEDICINEI
ROMÂNEȘTI ÎN
SECOLELE XIX-XX
A elaborat: Burțev Vladlena, gr. AM-44
A coordonat: Zolotarevschi Victoria

Ungheni, 2022
În secolul XIX, preocupările pentru organizarea sănătăţii,
formarea de cadre medicale, educaţia sanitară în şcoli şi
instituţii se dezvoltă concomitent cu efortul de luminare a
poporului, de schimbare a mentalităţii privind igiena
personală, domestică şi publică.
Mai ales în prima parte a secolului,
medicina se dezvoltă în România în strânsă
legătură cu ştiinţele naturii. Până să se
formeze mai mulţi anatomişti în Occident,
doctorul Theodoriu publică în Calendarul
lui Zaharia Carcalechi „Scurtă arătare
despre om şi întocmirile sale”, cu o
terminologie la zi pentru a populariza
ştiinţa şi noile descoperiri.
 Prima măsură de diminuare a epidemiilor este
izolarea bolnavilor şi asigurarea unei asistenţe
medicale după posibilităţi. Astfel, în 1830 ia fiinţă
„Comitetul Carantinelor” şi apar primele măsuri
sanitare administrative. Moldova şi Muntenia sunt
împărţite în zone sanitare cu câte un medic chirurg.
Bucureştiul şi Iaşiul sunt împărţite în sectoare. De
fiecare sector răspunde un membru al „Comisiei
doftoriceşti” în strânsă cooperare cu comitetul
carantinelor. În Moldova „Sfatul doftoricesc” avea
în frunte pe protomedicul Moldovei.
Reţeaua de spitale se amplifică
începând cu secolul XIX. Spitalul
Colţea nu mai putea satisface noile
cerinţe medicale şi în 1811 se
înfiinţează spitalul Filantropia din
donaţii, fiind organizat modern. În
1838 se inaugurează la Bucureşti
Spitalul Brâncovenesc.
Nevoia de medici, chirurgi sau infirmieri este tot mai
resimţită. Spitalul Oştirii îşi propune să formeze prin
practica în şcoli de mică chirurgie noi medici. În
1842, Nicolae Kretzulescu are iniţiativa înfiinţării
unei şcoli de mică chirurgie pe lângă spitalul Colţea.
Cele două şcoli de mică chirurgie vor fi contopite în
„Şcoala ostăşească de mică chirurgie”, care va deveni
„Şcoala Naţională de Medicină” cu statut de institut
medical (1857). Doctorul Nicolae Kretzulescu scoate
pentru şcoala iniţiată şi condusă o perioadă de el, un
manual de anatomie descriptivă, fiind primul de acest
gen în limbă română. Tot cu această ocazie şi în
acelaşi scop traduce „Manualul pentru îngrijitori şi
îngrijirea de bolnavi” al lui Francois Fodere (1764 –
1835).
Tot în Bucureşti apare în 1839 „Şcoala
de moşit” condusă de Iosif Sporer.
Directorul şcolii scrie pentru fete un
manual „Meşteşugul moşirii”, pentru
învăţarea moaşelor la Institutul
maternităţii din Bucureşti.
 În Transilvania guvernată
de legile sanitare imperiale
austriece se distinge prin Un alt autor de cărţi
profesionalism medical medicale în limba română
doctorul Vasile Popp, este Pavel Ungureanu.
cunoscător de limbi Acesta publică
europene, dar şi de latină Antropologia (1830) şi
(în care publică şi teza sa de Dietetica (1831).
medicină).
Un alt nume mare al medicinei româneşti este Toma
Ionescu. El se remarcă prin colaborarea cu Poirier
la „Tratatul de anatomie”. Lui îi aparţine capitolul
despre tubul digestiv (1894). Toma Ionescu este
pionierul anatomiei chirurgicale moderne,
aducând contribuţii privind tubul digestiv, duodenul
sau colonul. El scrie şi o monografie despre
sistemul simpatic cervico-toracal.
Primul profesor de histologie şi
tehnică microscopică la Facultatea
de Medicină din Bucureşti este
Petrini Galatzi (1879), elev al lui
Ranvier şi autor al primului manual
de histologie în limba română.
Zaharia Petrescu este contemporan cu
Nikolae Kalindero şi studiază tratamentul
pneumoniei cu doze crescute de digitală
(cardiotonice). Alexandru Markovici este
creatorul şcolii româneşti de medicină
internă şi primul profesor de clinică de
medicală la Facultatea de Medicină din
Bucureşti.
De la leacuri băbeşti şi bărbieri care scoteau
şi dinţii infectaţi se ajunge pe la 1850 la
prezenţa în provinciile româneşti a
dentiştilor cu pregătire. În timpul lui
Carol Davila sunt semnalaţi trei
stomatologi în străinătate şi aproximativ
10 cu aprobare de liberă practică, restul
fiind şarlatani.
 Majoritatea personalităţilor medicale din spitalele
româneşti s-au format în secolul XIX la marile
universităţi Occidentale, mai ales la Paris şi realizând
„concentrarea” în ţară a valorilor, a marilor profesori şi
clinicieni. Ei vor crea şcolile în care vor studia mari
nume ale medicinei româneşti în deceniile următoare.