A fost construit în 1890, la doi ani după ce precedentul turn, 

Turnul Colței, ridicat în 1715, a fost

demolat. Planurile au fost realizate de George Mandrea, în acea perioadă arhitectul-șef al
Bucureștiului.
Foișorul de Foc a fost gândit a avea și rolul de turn de apă. După finalizarea construcției, însă,
compania locală de apă - Uzina de Apă Grozăvești -nu a avut pompe suficient de puternice pentru a
îl umple cu apă.

Cel mai vechi spital din București (funcțional și astăzi) își leagă numele de cel al Spătarului Mihail
Cantacuzino. El este cela care a pus bazele spitalului Colțea, la 14 decembrie 1704. Fascinat de
modelul italienesc de la “Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti” din Veneția, care, la vremea aceea,
era una dintre cele mai moderne instituții medicale din lume, Mihail Cantacuzino a comandat
construirea unui așezământ de îngrijire a bolnavilor.
Mihail Cantacuzino a rămas ”de veghe” la Colțea chiar și după moartea sa. Statuia spătarului,
ridicată din marmură de Carrara de sculptorul român de origine germană, Karl Storck, străjuieste
spitalul din 1869.
Clădirea spitalului Colțea a adăpostit și cea mai înaltă construcție de la 1715, Turnul Colții.“Peste
turlele multe și ușoare ale bisericii Sf. Gheorghe, ochiul se oprea cu admirare asupra celei mai înalte
și mai tari zidiri, turnul Colții, care domina orașul și-și arăta falnic crenelurile peste nori”, povestea
mândru fostul prim-ministru al Romaniei și diplomatul, Ion Ghica. Tot în acea perioadă apăruse și
zicala: „înalt cât Turnul Colții!”, pe care o foloseau oamenii ca să facă diverse comparații.Turnul a
fost proiectat de arhitectul olandez Joseph Schiffler. Acest turn a avut peste 50 metri și a fost socotit
de un călugar grec drept unul dintre cele mai impunătoare monumente europene. El se compara cu
marea clopotniță din Petersburg, biserica San Marco din Veneția și mănăstirea Lavra Pecerska din
Kiev. A avut și rol de foișor de foc. În anul 1802 a fost afectat de un cutremur, iar în 1888 a fost
demolat.

În anul 1739, Colțea a ars într-un incendiu, dar a renăscut din propria cenușă. Reconstrucția i se
datorează Domnitorului Țării Românești, Constantin Mavrocordat. Clădirile au fost refăcute în 1837-
1842, respectiv 1888. După ce a fost refăcută, instituția și-a extins activitatea, înființându-se noi
secții și clinici.
În ultimii 10 ani, Spitalul Colțea a revenit printre preocupările edililor capitalei: “Reabilitarea spitalului
va contribui la imaginea civilizată, urbană a centrului capitalei, precum și la funcționarea acestui
ansamblu spitalicesc în condiții moderne și civilizate, la standardele europene la care aspirăm cu
toții” anunța, în 2006, un comunicat al primariei sectorului 3.
La înființarea sa, spitalul Colțea avea să figureze printre primele spitale din Europa, alături de
“Charite” din Berlin și “Guy” din Londra. La început, spitalul avea 24 de paturi: 12 pentru bărbați și 12
pentru femei, separați în două clădiri. În pavilionul de barbați, îngrijitorii erau neapărat bărbați, iar în
cel de femei, infirmierele erau tot femei Conform regulamentului spitalului, doctorul trebuia să
îngrijească de pacienți, indiferent de starea lor socială. Totodată, spitalul se obliga să asigure
înmormântarea celor care mureau acolo. Astfel, Cantacuzinii au creat instrucțiuni precise pentru
acest spital: “Dacă vre-un boier scăpătat, petrecând în sărăcie și bolnav, or pământean de aci sau
străin, fie și neguțător sau vre-un alt om cinstit, dar sarac și bolnav va voi să alerge spre ajutor la
spital, să fie primit și să-și aibă hrană și îngrijirea cu îndestulare și cuvenită starei sale, fără însă ca
să rămâie în spital ci în altă chilie deosebită unde și doctoru îl va cerceta la veri ce nevoe. Iar preotu
cimitirului va avea grijă pentru căutarea lui cu îndestulare; și de se va întâmpla să moară, să fie
îngropat și înmormântat cu toata cinstea, după cum adică s-a vorbit mai sus și despre ceilalți săraci“.
Așadar, prima misiune a spitalului a fost una de natură social-medicală.
Dacă la început spitalul avea doar 24 de paturi, treptat instituția s-a extins. Numărul de paturi a
crescut, s-au înființat secții și clinici care au încercat să țină pasul cu dezvoltarea medicinei pe plan
european. Dacă în anul 1704 spitalul avea 24 de paturi, în 1848 ajunge la aproape 100, în 1888 la
210 și între 1957 și 1980, la 502. În acest moment, Spitalul Colțea funcționează cu 315 paturi.

Printre primele performanțe chirurgicale realizate la Spitalul Colțea și documentate este menționată
și o amputare practicată unui anume Costin din Metsovo, provenit dintr-un un oras armanesc din
munții Pindului, Grecia.

Până pe la 1833, în Spitalul Colțea au profesat numai doctori străini. Primul român a fost Ioan
Serafim. La Spitalul Coltea a profesat și una dintre personalitățiile marcante ale medicinei secolului
XIX, Nicolae Crețulescu. Acesta a înființat, în anul 1842, “școala de mică chirurgie” prima școală de
învățământ medical din Țara Românească. “Manualul de mică chirurgie” o notate a vremii, a fost
scris de Nicolae Crețulescu și editat din banii Spitalului Colțea în anul 1844. Tot aici s-au remarcat și
alte personalități ale medicinei românești, printre care Carol Davilla, Victor Babeș, Nicolae
Manolescu sau Amza Jianu. Pentru că aici au fost chemați să profeseze cei mai buni medici ai
vremurilor, instituția a ținut întotdeauna pasul cu cele mai noi descoperiri științifice din domeniu.De
aici au provenit și trei miniștri: Constantin Angelescu, Nicolae Crețulescu și Gheorghe Asachi. Mulți
dintre conducătorii spitalului au devenit, în timp, miniștri ai Sănătății”, mărturisea prof. dr. Nicolae
Angelescu, chirurg și președinte al Fundației “Colțea”.
“Spitalul Coltea a fost și prima bază de învățământ. În anul 1859 s-au înființat aici primele specialități
medicale: chirurgia, medicina internă și oftalmologia. Astăzi, în spitalul Colțea, sunt diverse secții
medicale printre care Medicină Internă, Chirurgie generală, Oncologie medicala, Radioterapie,
Hematologie, ORL, ATI, alături de diferite laboratoare și de ambulatoriul integrat cu cabinetele de
specialitate, de colective de cercetare științifică și de o bază activă de învățământ medical. Spitalul
Clinic Colțea are și un compartiment de transplant medular care și-a început activitatea în anul
2013 și continuă cu succes derularea programului național de transplant medular. Personalul
spitalului cuprinde 113 medici de diverse specialități și 260 asistente medicale.
Spitalul Clinic "Coltea", primul spital din Tara Romaneascã, construit în 1704 de spãtarul Mihail Cantacuzino,
împlineste la 14 decembrie 2004 - 300 de ani de functionare continuã, fiind printre primele institutii social-
culturale din tarã si locul de plecare al dezvoltãrii medicinii romanesti.
Istoria medicinii romanesti, alãturi de alte institutii medico-sanitare si de învãtãmant medical, de traditie si
valoare din tara noastrã, are ca fir cãlãuzitor - Spitalul Coltea.
Spãtarul Mihail Cantacuzino (1650-1716), om de culturã al vremurilor sale, care îsi fãcuse studiile la Padova,
a dorit sã construiascã pe cheltuialã
proprie, un spital si alte clãdiri, cu destinatie socialã si culturalã, asa cum vãzuse prin tãrile europene prin
care colindase.
Dupã ce a fost refuzat de Mitropolitul Teodosie sã construiascã spitalul pe terenul ce fusese donat de Coltea
Doicescu, Mitropoliei Bucurestiului, pe care era clãditã o bisericã din lemn, Spãtarul a cerut si a obtinut
sprijinul Patriarhului Constantinopolului - Gavriil - care, prin "Carta patriarhalã" din 18 octombrie 1702, cere
sã i se recunoascã spãtarului, "de cãtre toti", dreptul de proprietate asupra terenului Coltei.
Avand acest drept, Mihail Cantacuzino începe constructia "Complexului de la Coltea" si, dupã ce dãramã
biserica din lemn, construieste una din piatrã (cea existentã) si trei paraclise, în 1702, dupã care, în 1704
construieste un spital cu 24 paturi (12 pentru bãrbati si 12 pentru femei) pentru bolnavii "cu rãni si bubosi",
asezat de o parte si de alta a paraclisului de miazãzi care a început sã functioneze la data de 14 decembrie
1704, fiind inaugurat într-o zi de duminicã. În spital, erau îngrijiti si alti bolnavi "sãraci si neputinciosi" :
boieri scãpãtati din tarã si strãinãtate, negustori sãrãciti si orice sãrac cinstit.
Preocupat de ideea construirii unor institutii de binefacere, spãtarul a început sã zideascã pe acest loc si alte
clãdiri. Astfel, în 1707 construieste "Scoala slavo-romanã" si camere pentru dascãli, unde învãtau, fãrã
platã, elevi pãmanteni, dar si strãini, care a functionat panã în 1867 cand a fost mutatã la Slãnic-Prahova.
Abia în 1709, Mitropolitul Antim Ivireanu, acceptã targul vanzãrii terenului de la Coltea, cu Spãtarul Mihail
Cantacuzino, pentru 800 de taleri.
În afara celor mentionate, a mai construit o "casã pentru hrana sãracilor"; o "spitãrie" (farmacie), în care
functiona un "dohtor" si ajutorul sãu, "care erau datori sã aibã la îndemanã gata felurite leacuri si feluri de
buruieni tãmãduitoare pentru orice nevoie si trebuintã a bolnavilor,îngrijind pe toti cu umanitate"; o casã
pentru chirurg, o casã pentru un arhiereu strãin; un turn "Turnul Coltei" zidit între 1714-1715 la poarta de
intrare a spitalului si a mãnãstirii, împodobit cu picturi si stucaturi, dãramat partial de cutremurul din 1802,
refãcut în 1808 si dãramat definitiv în 1888, care a servit si drept "foisor de foc", precum si Hanul mãnãstirii
Coltea. Pe parcurs, s-au mai adãugat o legãtorie de cãrti si o tipografie domneascã. Toate aceste constructii,
fãcute de spãtar, erau înconjurate de o împrejmuire din zid si alcãtuiau "Complexul de la Coltea".
Pe parcursul timpului, în urma cutremurelor si incendiilor si prin daniile fãcute de boieri, spitalul a suferit
modificãri prin adãugarea altor constructii - bucãtãrie, spãlãtorie, laboratoare, saloane - ceea ce a permis
cresterea numãrului de paturi si de internãri.
În 1859 spitalul functiona cu 2 sectii - medicinã si chirurgie - iar în 1860 se amenajeazã încãperi pentru
oftalmologie, un laborator pentru anatomie patologicã si un amfiteatru (1866), în locul sãlii de disectie care
a ars.
Cerintele crescande în acordarea asistentei medicale si înfiintarea Scolii Nationale de Medicinã (1857), apoi a
Facultãtii de Medicinã (1869), au necesitat noi amenajãri. Întrucat, clãdirea nu mai corespunde noilor
cerinte, în 1877 o comisie a decis construirea unui nou local care s-a inaugurat la 20 noiembrie 1888 (cel
existent si astãzi), si care, cu ocazia a 275 ani de existentã a fost declarat "Monument national".
Veniturile initiale, ale spitalului, erau formate din banii si daniile fãcute de spãtar si din cele 6 mosii
închiriate mãnãstirii Coltea si din cotizatiile membrilor societãtii "Frãtietatea", înfiintatã de spãtar în 1706,
care a fost prima fundatie din Tara Romaneascã, bazatã pe ajutor mutual unde, fiecare "frate" (membru)
dona un leu pe an pentru spital, tot timpul cat trãia, urmand a fi pomenit dupã moarte.
În afara daniilor fãcute de spãtar, pe parcursul vremii, alti boieri au dãruit o serie de mosii, terenuri si case,
în judetele: Brãila, Buzãu, Ialomita, Cãlãrasi, Teleorman, Ilfov, Prahova, Dambovita, Arges, Valcea, Olt si
Dolj, ajungand la 148.346 ha teren arabil si pãsune, la 51.622 ha pãdure, terenuri petroliere si actiuni la
care se adãuga 10% din exploatarea salinei de la Slãnic-Prahova. Numai în Bucuresti erau peste 20 imobile,
iar la Sinaia erau hotelurile Pallace, Caraiman si Cazinoul.
La început, averile Coltei erau administrate de Epitropia de la Coltea, condusã de 4 epitropi princiari si 4
epitropi secundari, alesi dintre "negustorii cinstiti" din Bucuresti si din afarã, dupã un regulament întocmit
chiar de spãtar, "fãrã a se preschimba nimic din cele scrise", asa cum aprobase Samoil - Patriarhul
Alexandriei în 1715 si care a functionat panã în 1832 care s-a înfiintat la Eforia Spitalelor Civile care, în afarã
de Coltea, includea si spitalele Pantelimon, Filantropia si apoi Colentina.
La început, asistenta medicalã era asiguratã de cadre care nu au fost identificate. Se pare cã, în jurul anului
1716, farmacistul John Grotowsky, originar din Orãstie, ar fi îndeplinit si functia de doctor. Între timp, în
spital, lucreazã "dohtori" strãini sau autohtoni, care îsi fãcuserã studiile în strãinãtate, alãturi de "gerahi" sau
"firigi" (chirurgi), proveniti din randul bãrbierilor care foloseau metode empirice.
Primele cadre medicale, formate în strãinãtate, apar la sfarsitul secolului XVIII si începutul secolului XIX,
lucrand, de obicei, la curtile domnesti.
În 1814, gãsim la Coltea pe doctorii Constantin Darvari (din Macedonia) si Apostol Arsaky (din Epir), alãturi
de alti gerahi, apoi pe D. Wartiades, N. Gusi, Constant Marsille si G. Grunau.
În 1842, este numit, la Coltea Dr. Nicolae Kretzulescu, unde înfiinteazã "Scoala de micã chirurgie" ce
instruia pe gerahi. Scoala are, însã, o duratã scurtã, fiind mutatã la Mihai-Vodã, apoi la Filantropia si
readusã la Coltea în 1857, de Carol Davila, ea purtand numele de "Scoala Nationalã de Medicinã si
farmacie".
Dupã înfiintarea Scolii Nationale de Medicinã, care s-a transformat în Facultatea de Medicinã si Farmacie (2
noiembrie 1869), spitalul Coltea devine prima bazã de învãtãmant medical superior din tarã, functionand cu
23 saloane, unde se internau bolnavi din toate specialitãtile.
De aici încolo, spitalul cunoaste o dezvoltare continuã prin amenajarea de laboratoare de analize, a unui
serviciu de radiologie (la scurt timp dupã descoperirea razelor Roentgen s-a construit primul aparat cu raze
X, la Coltea) a unui serviciu de pro-secturã si a noi sectii si servicii: dermatologie si sifili-grafie,
stomatologie, urologie, O.R.L., ginecologie, etc., unde s-au format specialisti care au lucrat în toatã tara.
Tot la Coltea, au luat nastere primele societãti stiintifice medicale.
Pentru toate acestea, spitalul Coltea poate fi considerat, pe drept cuvant, "ALMA MATER" a medicinii
romanesti.
În clinicile de la Coltea si-au desfãsurat activitatea o serie de maestri ai medicinii romanesti, întemeietori si
continuatori de scoli medicale , care au format medici, în aproape toate specialitãtile, multi dintre ei
remarcandu-se printr-o serie de prioritãti medicale, pe plan national si mondial. Meritã sã amintim numele
unora dintre cei mai de seamã înaintasi, precum: D.Warthiade, Gheorghe Polizu, Alexandru Marcovici,
Gheorghe Stoicescu, Ion Nanu-Muscel, Basil Theodorescu, Nicolae Kretzulescu, Nicolae Turnescu, Constantin
Dimitrescu-Severeanu, Thoma Ionescu, Gheorghe Assaky, Mihail Petrini-Galatz, Eugen Felix, Petre Herescu,
Nicolae Manolescu, Dimitrie Gerota, Nicolae Hortolomei, Amza Jianu, Gheorghe Litarcec, David Lempart,
Bernath Lendway, Constantin Daniel si multi altii, precum si urmasii lor, care au contribuit la dezvoltarea
medicinii romanesti si a recunoasterii ei în lumea medicalã mondialã.
O parte din marile personalitãti de la Coltea au îndeplinit functii înalte în conducerea tãrii. Astfel, din spitalul
Coltea, au fost 3 prim-ministi (A. Arsaky, N. Krezulescu si C. Angelescu), 3 ministri ai sãnãtãtii
(N.Hortolomei, V.Marinescu, I. Bruckner) si alti ministri în alte ramuri.
De asemenea, din cei care au lucrat la Coltea au fost 11 membri titulari, corespondenti si de onoare ai
Academiei Romane (între care un presedinte) si alti 4 membri, dintre cei care s-au format la Coltea.
Dintre prestatiile medicale nationale, de la Coltea, amintim: prima anestezie cu eter, pe mascã si prima
operatie de cataractã sub anestezie cu eter (1847); primele rahianestezii cu cocainã (1873); anestezia
generalã prin intubatie; tehnici operatorii craniotomie, splenectomie, prostatectomie, anevrisme arteriale,
rezectii de lant simpatic cervico-toracic, esofagoplastie cu tub gastric - primul laborator de chirurgie
experimentalã comisurotomia în stenoza mitralã (1953), interventii pe vase mari (1954), rezectii hepatice
(1959) etc., iar dintre cele mondiale meritã sã amintim: sutura abdomenului în straturi ana-tomice (1873),
decapitarea femurului în luxatii ireductibile (1877), operatie pentru buza de iepure (1897), sutura nervilor la
distantã (1891), limfadenocolpohisterctomia lãrgitã în cancerul de col (Th.Ionescu-1902), principiile rezectiei
gastrice în afectiuni necanceroase (1905), rahianestezia cu stovainã pe care o urcã panã în regiunea
cervicalã (1908), tehnici operatorii pentru cataractã (1895, 1901), transplant de maseter în paralizia facialã
(1934), reactivul pentru dozarea fenolului (1930), conceptul de iminentã de infarct (1947) si altele.
Dupã 1948, în urma reformelor sanitare, la spitalul Coltea au fost arondate si alte policlinici - Basarab,
Drumul Taberii, Fabrica de confectii si tricotaje, Chimia, Vitan - cu dispensarele aferente, spitalul avand rolul
de for metodologic, pentru multi ani.
Nu trebuie uitat nici rolul pe care spitalul Coltea l-a avut în implicarea unor evenimente naturale, sociale si
politice ale vremii. Marile incendii si cutremure din anii 1739, 1802, 1940, 1977, au produs victime care au
fost tratate la Coltea, iar în timpul epidemiilor de variolã (1815), ciumã (1828-1829), si holerã (1831),
medicii de la Coltea au asigurat vaccinarea populatiei Bucurestiului si au îngrijit pe cei bolnavi.
Pentru asistenta medicalã extracapitaliceascã, în cazuri de urgentã si calamitãti, la 15 iulie 1876, din
initiativa lui Carol Davila si a altor medici, a luat fiintã la Coltea "Societatea de Crucea Rosie" ale cãrei
actiuni au început sã se concretizeze începand cu anul urmãtor - 1877 - în timpul rãzboiului de independentã
în care C. Davila a avut rolul major în organizarea serviciului medical, pe campul de luptã. Ca si el, Iacob
Iacobovici a condus misiunea sanitarã din Bulgaria (1913), iar Constantin Angelescu a organizat asistenta
sanitarã din primul rãzboi mondial. Traian Nasta, Dumitru Turnescu si Iacob Felix au fost pe front (ultimul
decedand).
De asemenea, în timpul celui de al II-lea rãzboi mondial, Valerian Popescu si Tiberiu Ghitescu au fost pe
front, iar Nicolae Hortolomei si Dan Setlacec au asigurat asistenta medicalã din spital.
În timpul revolutiilor din 1821 si 1848 spitalul Coltea a asigurat asistenta rãnitilor, iar în timpul revolutiei din
1989 a fost un adevãrat spital de linia I.
Astãzi, la trei secole de existentã, spitalul Coltea pare sã cunoascã o nouã etapã în dezvoltarea sa. Proiectul
Siemens - de modernizare, refunctionare si dotare a spitalului - aprobat si finantat de guvern, împreunã cu
personalul medico-sanitar de un înalt profesionalism, din spital, îl va aseza alãturi de alte spitale moderne
din tarã si din Europa, capabil sã acorde o asistentã medicalã la parametri mondiali.

Ruxanda Beldimann:  Valoare simbolică şi funcţiuni oficiale ale Castelului Peleş. Un

demers de tip istorist al Regelui Carol I.
Macrina Oproiu: Castelul Peleş şi iconografia creştină în slujba legitimării regale.
Arhanghelul Gabriel.
Carmen Tănăsoiu: Portretul regal în România – între votiv şi laic în biserici,
mănăstiri şi monumente publice. Domnia Regelui Carol I.
II. Comunicarea prin literatură
Silvia Irina Zimmermann: Portretul regelui în opera literară a lui Carmen Sylva
III. Corespondenţa personală a cuplului regal
Sorin Cristescu: Scrisorile Regelui Carol I din Arhiva de la Sigmaringen  ca sursă
pentru istoria României şi a  Casei Regale. „Afacerea Văcărescu“ în lumina scrisorilor
Reginei Elisabeta.
IV. Administraţie şi politică
Adriana Cristina Mazilu: Cheltuielile Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta în
documente.
Liviu Brătescu: Carol I si noile provocări ale clasei politice româneşti (1866-1867).
Nicolae-Şerban Tanaşoca: România, aromânii şi Liga albaneză de la Prizren în
lumina corespondenţei lui Ioan D. Caragiani cu Ion Ghica şi Apostol Margarit.

Ceremonia de încoronare a regelui Carol I

al României

Ceremonia de încoronare a Regelui Carol I a avut loc în data de 10 mai 1881, denumită de
atunci Ziua Regelui în România. În ziua de 14 martie 1881, Parlamentul României a proclamat
„înălțarea principatelor române la gradul de Regat și a hotărât ziua de 10 mai, care era Ziua
Independenței, să fie cea în care să se facă Încoronarea”. În ziua de 10 mai, s-a organizat
ceremonialul de încoronare după modelul folosit la încoronarea Regelui Belgiei. Coroana reginei
a fost făcută din aur și cea a regelui din oțelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Cele două
coroane au fost duse de membrii guvernului în ziua de 9 mai 1881 la Catedrala Patriarhală din
București pentru binecuvântare.

Desfășurare
În ziua de 14 martie 1881, Parlamentul României a proclamat „înălțarea principatelor române la
gradul de Regat și a hotărât ziua de 10 mai, care era Ziua Independenței, să fie cea în care să se
facă Încoronarea”.  În ziua de 10 mai s-a organizat ceremonialul de încoronare după modelul
[1][2]

folosit la încoronarea regelui Leopold al II-lea al Belgiei.  Coroana reginei a fost făcută din aur și
[2]

cea a regelui din oțelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Cele două coroane au fost duse de
membrii guvernului în ziua de 9 mai 1881 la Biserica Ortodoxă Română pentru binecuvântare. [2]

În dimineața zilei de 10 mai, regele și regina s-au trezit în cântecele corale intonate de
elevele Așezământului Elena Doamna.  Cuplul regal a plecat la ora 10:45 la Gara de Nord,
[2]

plecând cu un tren din gara Palatului Cotroceni.  La Gara de Nord s-a format un cortegiu al
[2]

încoronării în fruntea căruia era un regiment de dorobanți. Acesta era urmat de un detașament
de jandarmi, unul de husari, după care veneau toți stegarii ce aparțineau tuturor regimentelor ce
formau armata română.  Regele Carol I era echipat în uniforma de ceremonie a unui general de
[2]

infanterie. El se deplasa călare în fața trăsurii de gală a principesei ce era trasă de opt cai.
 Regina era în trăsură alături de principele Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și de fii
[2]

lui, Ferdinand și Karl.  Trupele garnizoanei bucureștene asigurau ordinea publică și orașul era

[3]

împodobit de sărbătoare. Coloana manifestanților era condusă de patru generali de armată care
duceau coroanele, ei fiind însoțiți de doi stegari ai regimentelor de dorobanți și infanterie.
[2]
Imagine de la încoronare din interiorul Palatului Regal

Actul de încoronare
din 10 mai 1881
– copie litografică
de G. Voneberg

Cortegiul regal s-a deplasat către Mitropolie, în fața căreia era ridicată o tribună frumos decorată.
 În fața tribunei s-a ținut slujba religioasă.  Aici erau prezenți diplomații Corpurilor Legiuitoare,
[2] [2]

membrii Academiei Române, ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, rectorii universităților

bucureștene și ieșene, ofițeri superiori și o mulțime de jurnaliști care erau reprezentanții presei
românești și străine.  Mitropolitul primat Calinic Miclescu și mitropolitul Moldovei Iosif
[2]

Naniescu au sfințit coroanele în zgomotul salvelor de tun. [2]

A fost prezentat cuplului regal pentru semnare, Actul încoronării scris în pergament ce conținea
principalele date ale domniei și proclamării ca rege a lui Carol I.  Actul era subsemnat de către
[2]

mitropoliți, miniștri și președinții Corpurilor Legiuitoare și de prim președintele Înaltei Curți de

Casație și Justiție, adică: Dimitrie Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al
afacerilor străine; generalul Gheorghe Slăniceanu, ministru de război; colonelul Nicolae Dabija,
ministru al agriculturii, comerțului și lucrărilor publice; Eugeniu Stătescu, ministrul de
interne; Mihail Pherekyde, ministru de justiție (semnături din coloana din partea stângă); Iosif
Naniescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei; Calinic Miclescu, mitropolitul Ungro–Vlahiei și
primat al României; C.A. Rosetti, președintele Adunării Deputaților; Alexandru Cretzulescu,
primul președinte al Înaltei Curți de Casațiune și Justiție (coloana din partea dreaptă); Dimitrie
Ghica, președintele Senatului; istoricul V.A. Urechia. [4]
Articol principal: Actul de încoronare al regelui Carol I al României.
La ora 14, cortegiul s-a deplasat la Palatul Regal unde cuplul regal a primit felicitările
demnitarilor, miniștrilor și ale reprezentanților corpului diplomatic. Președintele Senatului a ținut
o cuvântare după care, împreună cu președintele Camerei Deputaților, a dat coroanele regelui și
reginei. Regele a rostit un discurs la finalul căruia și-a pus coroana pe cap. Regina a îngenunchiat
în fața lui și regele i-a pus coroana de aur pe cap.
Următoarele două zile, 11 și 12 mai 1881, au fost zile de sărbătoare în care au avut loc serbări de
celebrare.  Pe 11 mai, cuplul regal a asistat la defilarea unor care alegorice ce înfățișau momente
[2]

din istoria industriei, comerțului și artei.  După carele alegorice a urmat defilarea
[5]

reprezentanților diverselor bresle și asociații meșteșugărești, societății studenților și asociațiilor

maghiarilor, germanilor și ai evreilor din România.  În ziua de 12 mai, Carol I a trecut în revistă
[2]

trupele garnizoanei București și a asistat la defilarea lor prin fața statuii lui Mihai Viteazul.  În
[5]

13 mai 1881 a avut loc o manifestație cu torțe a tineretului școlar și a unui mare număr de
delegații ale comunelor și județelor din România. [6][2]

Ceremonia încoronării oglindită în artele

plastice
Resuscitarea tematicii istorice
Deoarece în artele plastice, tematica istorică era abordată doar sporadic de mai mult timp, unii
artiști au înțeles că o dată cu proclamarea Regatului României din data de 14 martie 1881,
interesul pentru istorie a crescut mai ales pentru momentul istoric din acel an.  Cu toții știau că
[7]

perioada de glorie a picturii istorice fusese cea premergătoare și cea ulterioară Unirii

Principatelor.  În acea perioadă s-a legitimat prin artă actul politic al Unirii prin aducerea în
[7]

prim-plan a marilor figuri de domnitori ca Ștefan cel Mare, Dragoș Vodă, Vlad Țepeș și Mihai

Viteazul, cel din urmă fiind și autorul primei uniri a celor trei țări românești.  În acest fel s-a
[7]

dorit a se certifica identitatea de limbă și neam a poporului ce-o înfăptuise.  Astfel, artiștii au
[7]

sesizat că și momentul ridicării României la rangul de Regat, era un eveniment similar. În anul
1881 s-au legitimat prerogativele regale prin raportarea la istoria trecută sau chiar la cea foarte
recentă a țării. [7]

Așa cum se știe din analizele pe care istoricii de artă le-au făcut, Sava Henția a evocat în opera sa
antichitatea.  Elocvent a fost faptul că la Expoziția artiștilor în viață din anul 1881 el a
[7]

expus Intrarea triumfală a lui Traian la Sarmisegetuza și în anul 1882 tabloul intitulat Triumful

lui Cezar.  Ambele pânze fac trimiteri fără echivoc la gloria de natură imperială și la o anume
[7]

tradiție ce și-a făcut deja loc în cultura națională. Tot la Expoziția artiștilor în viață din anul
1882, pictorul Constantin Lecca a prezentat și el o Intrare triumfală a lui Traian la
Sermisegetuza. [7]

Previous
 
Intrarea triumfală a lui Traian în Sarmisegetuza - de Sava Henția


Regele Carol I vizitând reduta Grivița - de Johann Nepomuk Schönberg


Asaltul redutei Grivița - de Johann Nepomuk Schönberg
Next
Subiectele care erau inspirate din Războiul din 1877 erau deja o prezență obișnuită pe simezele
evenimentelor expoziționale de artă plastică, fapt pentru care publicul a înțeles că oferirea
coroanei regale domnitorului Carol I era o consecință directă a cuceririi independenței României
pe câmpul de luptă. Erau astfel, foarte cunoscute Bătălia de la Grivița a lui Johann Nepomuk
Schönberg și Atacul de la Grivița a lui Friedrich Kaiser. Pictorul Nicolae Grigorescu era deja în
conștiința publică cu scenele sale de război,  cu Albumul Resboiului Independenței ale cărui
[8]

planșe au fost fotografiate la Paris și mai apoi, au fost difuzate masiv în toată România.
[9][10][11][12]

În domeniul sculpturii merită de a fi menționată lucrarea lui Karl Storck din anul 1881, cioplită
în marmură și intitulată Pietatea română sau Mama răniților.  Este o compoziție plină de duioșie
[7]

în care a fost reprezentată Principesa Elisabeta îngrijind un infanterist rănit.

[7]

Crearea însemnelor regale

Coroana regală - acuarelă de Theodor Aman

Coroana și sceptrul regal - în tuș, de Theodor Aman

Artiștii români, câțiva de primă mărime, și-au adus contribuția la ceremonia încoronării. Unii
dintre ei, chiar au executat proiectele pentru crearea însemnelor regale.  Theodor Aman a fost
[7]

solicitat să execute desene pentru sceptrul și coroana regelui, în timp ce Nicolae Grigorescu  a [13]

făcut alte schițe pentru coroana reginei Elisabeta care a fost executată în atelierele lui Resch din
București.  Sursele de documentare au fost căutate tot în înscrisurile istorice.
[14] [7]

Articol principal: Coroana de Oțel.

Schița lui Theodor Aman a fost realizată în tuș. În lucrare apare coroana și sceptrul. Schița poate
fi văzută astăzi printre exponatele Muzeului Theodor Aman.  Planșa are dimensiunea de 45 x
[15]

27,5 cm și pe ea apare un sceptru în stil gotic ce o străbate în diagonală din dreapta jos spre
stânga sus.  Sceptrul are un mâner lung de secțiune hexagonală. Pe o parte a măciuliei
[15]

apare bourul Moldovei și pe cealaltă acvila Munteniei, surmontați de coroană și în partea de jos

apar delfinii Dobrogei, regiune recuperată de România după Războiul de Independență.  Stema
[15]

Moldovei este plasată în dreapta. În partea stânga jos a planșei, apare schițată foarte fin coroana,
cu vârful peniței. [15]

Articol principal: Sceptrul regilor României.

În data de 3/15 mai, regele Carol I s-a întors la București după două zile de odihnă petrecute
la Sinaia. Pe biroul său de la Palatul Cotroceni, a găsit coroana de oțel.  După propriile amintiri
[15]

„... Ea se compune dintr-un cerc asupra căruia se ridică opt emisfere ce susțin globul regal cu
«Crucea [Trecerea] Dunării»; forma ei este aceea a coroanelor regale moderne; înăuntru este
îmbrăcată cu catifea roșie de pe care iese foarte bine în relief strălucitorul oțel... Neobositul
locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, adept al culturalizării și informării prin imagine ca și al
democratizării artei prin litografii ieftine, accesibile oricui, a editat o stampă cu această.
coroană.” [16]

Medalia de celebrare a încoronării

Regina Elisabeta și Principele Wilhelm cu fii - cromolitografie din Albumul Carelor simbolice de Carol Popp de
Szathmary

Carol I cu suita - cromolitografie din Albumul Carelor simbolice de Carol Popp de Szathmary

Theodor Aman a făcut parte și din comisia care a decis dimensiunea, forma și textul ce urma să
fie inscripționat pe medalia care s-a emis cu ocazia ceremoniei și a serbărilor încoronării din 10
mai 1881. Dimitrie Brătianu, în calitate de prim ministru al României a emis o adresă de
constituire a comisiei din care au făcut parte Constantin I. Stăncescu, Bogdan Petriceicu
Hașdeu, Nicolae Grigorescu și Grigore Tocilescu. Președintele comisiei a fost nominalizat în
persoana lui V. A. Urechia.  Rezultatul dezbaterii privind modelul ales a fost trimis pentru
[17]

aprobare primului ministru. Ținând cont de răspunsul lui Dimitrie Brătianu, se pare că s-a optat
pentru o deviză în limba latină, deoarece Brătianu a emis o interogație „... N'ar fi ceva mai bine
ca exerga care incongiură cifrul regelui să fie în românește?”.  Conform gradelor, medalia urma
[17]

a fi făcută din aur, argint și bronz. Anversul ei avea cifrul regal și reversul purta inscripția

„Serbarea Proclamării Regatului, 10 mai 1881; Legea din 14 martie 1881, Ioan Brătianu.
Ministru Președinte”. [18]

Tot pictorul Theodor Aman a fost cel care a realizat și proiectul Ordinului „Coroana României”.
[17]

Dovada aportului major privind contribuția pe care a avut-o Aman în proiectarea însemnelor
regale ale României, este petiția pe acesta a făcut-o către minister în anul 1889, când avea
dificultăți financiare, pentru a i se mări salariul „... am fost însărcinat a face desenul Coroanei de
oțel a României - precum și cu decorațiunea purtând același nume și nu am primit nici o
recompensă pentru aceasta.”  În memoriile scrise de Alexandru Tzigara-Samurcaș, acesta a
[19]

menționat că în anul 1908 i-a prezentat regelui Carol I, Catalogul Muzeului Theodor Aman care
s-a publicat cu ocazia deschiderii lui. Cu acest prilej, a afirmat Tzigara-Samurcaș, suveranul și-a
amintit cu plăcere de Aman, cel care desenase noua decorație. [20]

Carele alegorice
Sculptorul Karl Storck, coleg de catedra la Școala de Belle Arte cu Theodor Aman, a fost
desemnat de comitetul Societăților Germane din București să ia parte și să supervizeze
ornamentarea carului alegoric al acestora pentru defilare alături de ale celorlalte companii.  Au [17]

fost alese decorațiuni simbolice germane:

„... deasupra unui grup de stânci într-un pavilion ornat cu
steagurile Austriei, Germaniei și României, sta România oferind scut și ospitalitate
asociațiunelor germane ce petrec aci. Gruparea asociațiunelor a fost în modul următor: la
capul carului era societatea de gimnastică reprezentată prin emblema ei. Partea dreptă a
carului era ocupată de cele două asociațiuni de muzică vocală Liedertafel și Eintracht,
reprezentând simbolic cântul prin două figuri răzimate de o liră. Partea stângă a carului
era ocupată de cele două asociațiuni de ajutor Deurcher Untersnitzungsverein și Anker.
      În mijlocul carului, pe un piedestal înalt, înconjurat de embleme comerciale, sta un
chip robust bărbătesc cu mâna stângă pe ciocan și nicovală iar în drepta ținând stindardul
asociațiunei industriale și comerciale bucureștene.
      Toate costumele erau împrumutate din evul mediu. Carul era tras de 6 cai frumoși cu
hamuri roșii, conduși de 6 vizitii imbrăcați tot în costume de evul mediu. Înainte mergeau
doi heralzi călări în culori austriece și germane și după ei un port drapel stindardul
României, tot călare. După acesta venia trei călăreți suflând în fanfare, în costume tot din
evul mediu.”
----- Serbările încoronărei, 11 Maiu, Cortegiul Carelor, Grupul XXII, „Resboiul” No.
1381/17 Maiu 1881

Carul Societăților Germane din București - cromolitografie din Albumul Carelor simbolice de Carol Popp de
Szathmary

Heralzii, pajii, purtătorii de drapele, au fost înveșmântați în costume din Evul Mediu. Această
opțiune nu a fost luată doar pentru carul german, ci și pentru toate celelalte grupuri. Grăitor în
acest sens a fost Grupul al II-lea al Artiștilor dramatici și al Conservatorului de muzică. La acesta
defilau patru scutieri, doi crainici în costume medievale, opt scutieri care țineau panglicile roșii
cu ciucuri aurii ale carului, patru paji cu baniere și patru copii așezați în colțurile carului pentru a
ține ghirlande de flori. În urma lor veneau prințul mareșal Soubise, Ludovic XIII, Ruy Blas
și Francisc I. După ei veneau personaje din poveștile tradiționale românești ca Zmeul, Pârlea
Vodă, călări, după care Murgilă și Zorilă pe jos. După ei, alți călăreți cu baniere în veșminte
istorice, patru boieri călări în portul din vechime și patru halebardieri.
[21]

Foarte bine organizat a fost cortegiul elevilor Institutului Urechia. Acesta a deschis parada
carelor alegorice. El a coagulat toate marile personalități: Traian, Decebal, Ioan Asan I, Bogdan
Pietriș și Radu Negru, precum și Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Vasile
Lupu, Matei Basarab, Neagoe Basarab cu fiul Teodosie, Mihai Viteazul, Dimitrie
Cantemir și Constantin Brâncoveanu. Pentru perioada fanariotă a fost prezentat un turc cu
harapnic, un grec cu o falangă folosită la prinderea picioarelor condamnaților la biciuire,
un boier velit ce avea un ișlic pe cap, un Tudor Vladimirescu. Anul 1848 era figurat de o femeie
drapată. Războiul Crimeii era evocat de un francez, un italian și un britanic urmați un grup de
soldați, îmbrăcați în uniformele de atunci, care țineau lanțuri rupte ce simbolizau emaniciparea.
România Liberă era figurată de o tânără ce ținea o replică a coroanei regale.  Toate costumele
[22]

aveau ca proveniență haine din recuzita Teatrului Național din București.  Cortegiul elevilor a
[23]

făcut senzație printre privitorii defilării, chiar dacă aceștia nu puteau identifica personajele. L-au
confundat pe Decebal cu Tudor Vladimirescu sau chiar cu Arhanghelul Mihail și pe Traian
cu Irod.  Prezentarea momentelor istorice a foarte riguroasă, mai ales că Unirea Principatelor a
[24]

fost doar sugerată în mod diplomatic prin acel grup de ofițeri străini și domnia lui Alexandru
Ioan I a fost eliminată pentru a nu ofensa suveranul. Contraponderea se produsese pe 10 mai
când au fost incluși veteranii de la 1848 și răniții din Războiul de Independență împreună cu
membrii Divanului ad-hoc. [25]

În aspirația de a-și releva mai bine specialitatea, s-a atins și ridicolul, frizând kitsch-ul.  Carul
[23]

Băuturilor gazoase a fost anunțat de o banieră de culoare albastră ce avea un sifon pe ea. Era
purtată de membrii unei gărzi de onoare care aveau pe căciulile de plăieși capete de sifon pe post
de cocarde.  Aceleași capete de sifon împodobeau întregul car alegoric pe care trona zeița Hebe
[26]

stând lângă un havuz de unde curgea apa prin două ondine în niște cupe cu care, chipurile, își
potoleau setea. Mitologia se împletea sui generis cu realitatea prozaică a unei coloane formată
din sifoane aflată în fața carului. Grotescul perfect a fost atins de cei care au pregătit carul
alegoric al săpunarilor și lumânărarilor „... pe un car susținut și împodobit numai cu podoabe de
săpun (...) se afla în picioare, în mărime naturală, având mana stângă așezată pe sabie iar la
picioare semiluna și un fes, statuia Majestății Sale Regele, figură cu totul din glicerină, de
culoare închisă, iar lenta și epoletele de culoare deosebită.”[27]

Lucrarea lui Henryk Dembiński

Ilustratorul Henryk Dembiński a realizat mai compoziții alegorice și patriotice în perioada
Războiului de Independență. Realizările sale artistice le-a publicat în paginile ziarului Resboiu.
 Cu ocazia încoronării regelui, el a ales să facă o reprezentare statuară. Cu câteva zile
[28]

premergătoare ceremoniei din 10 mai, ziarul Resboiu a anunțat pe cititorii săi că „... în onoarea
zilelor de la 10 și 11 Maiu, ziarul nostru având o / MARE ILUSTRAȚIE / reprezentând / O
ALEGORIE A ÎNCORONĂRII / desemnată de cunoscutul și excelentul artist d. Dembinsky
(sic) va apare în 60.000 exemplare.”  În ediția ziarului din data de 10 mai 1881 a apărut lucrarea
[29]

lui Dembiński în cele două pagini de mijloc ale cotidianului. Era înfățișat cuplul regal în chip de
busturi statuare pe două socluri unite la bază de un ecuson pe care este figurată noua stemă a
României. Cioplit pe ele apare anul 1881 iar în partea dreapta, pe prima treaptă a fundației, apare
o femeie în togă care simbolizează România Liberă. Ea ține în mâna dreaptă o creangă de măslin
și în cea stângă o coroană pe care o ridică deasupra capetelor suveranilor. Apoteoza Regatului
este simbolizat prin mulțimea recunoscătoare de țărănci cu copii, țărani, ofițeri și soldați purtând
steaguri, doamne și domni din înalta societate, care cu toții manifestează cu entuziasm. [30]
Ceremonia oglindită în fotografie
Pentru imortalizarea fastuoaselor ceremonii ale încoronării, Carol Popp de Szathmary, care era
pictorul și fotograful oficial al Curții Regale a României, s-a asociat cu cumnatul său Franz
Duschek și cu Andreas D. Reiser pentru a fotografia momentele cele mai importante ale defilării
carelor alegorice și ale solemnității ceremoniale.  Fotografiile rezultate au fost din păcate, de o
[31]

foarte slaba calitate din cauza timpului nefavorabil din punct de vedere meteorologic. [31]

Albumul Carelor simbolice

Din cauză că fotografiile pe care le-a făcut Szathmary au fost nereușite, acesta a realizat după
acestea o serie de acuarele.  Ele poartă stilul său inconfundabil, plin de minuțiozitate, cu
[31]

personaje uneori puerile în ținuta lor rigidă, cu aluri importante și sobre. Ca urmare, lucrările au
fost lithografiate la atelierul lui Elia Grassiany cu care a încheiat un contract în ziua de 9
noiembrie 1883.  Artistul s-a angajat să deseneze pe piatră compozițiile cu care alegorice în alb-
[31]

negru și color, la un preț de 400 de lei noi pentru fiecare. La un ciclu de șase săptămâni urma să
predea câte două pietre pentru tipar și să dea suma acontată.  Pentru întocmirea contractului,
[32]

Szathmary a apelat la comisarul de poliție de la Secțiunea a XIII-a a Bucureștiului, V.

Constantin, și actele au fost semnate pe verso în data de 14 noiembrie 1883.  Există și o anexa a
[31]

contractului care menționează denumirile celor 12 cromolithografii: [33]

Albumul Carelor Simbolice de la serbarea încoronării Majestăților Lor Regele și Regina României, Bucuresci 10-
11 mai 1881 - ediție de lux

1. M.S. Regele Carol cu suita

2. M.S. Regina Elisabeta cu A.S. Principele Wilhelm în trăsură
3. Carul simbolic al «Teatrului Naț[ional]»
4. Carul «Comerțului»
5. Carul «Agriculturei»
6. Carul «Vânătoarea sălbatică»
7. Carul «Ceasornicari - Giuvaergii»
8. Carul «Constructorilor»
9. Carul «Caretașilor»
10. Carul «Băuturilor Gazoase»
11. Carul «Căilor Ferate»
12. Cortegiul «Soc[ietăței de] Dare la Semn București»” [34]

În data de 18/30 mai 1884 Elia Grassiany a achitat suma de 2350 lei lui Szathmary pentru
realizarea mai multor litografii și pentru serviciile de repare a pietrelor care s-au deteriorat la
transport sau în procesul de tipărire, după cum urmează: [33]

 2 Tablouri Cofetari și Băuturi, desen pietre și original - 800 lei

 2 Vânătoare sălbatică și Drumul de fier original aquarelă - 800 lei
 5 Originale, Giuvaergii, Agricultură, Regele cu suita, Comerțul și Teatru piatră reparat - 600
lei
 Repararea pietrelor Concordia și Băuturi spirtoase - 150
 Adică un total de 2350 lei. [35]

În ziua de 9/21 octombrie 1884 Elia Grassiany a achitat 800 lei pentru cele două stamoe care
reprezentau carele alegorice ale societăților germane și al croitorilor, cizmarilor și pălărierilor. [36]

Previous
 
Carul băuturilor spirtoase


Carul croitorilor, cizmarilor, pălărierilor și frizerilor


Carul Teatrului Național
 
Carul Vânătorii Sălbatice


Carul Agriculturii


Carul Băuturilor Gazoase
Next
În momentul în care stampele erau gata, ele erau scoase la vânzare ca fascicole separate, ele fiind
ulterior legate și în albume.  Astfel, în luna martie a anului 1884, s-a anunțat în presa vremii că
[33]

primul fascicol care a apărut avea patru planșe.  În anul 1885 a apărut reclama apariției celui de
[37]

al treilea fascicol (caiet) și publicul era îmbiat să să facă un abonament pentru un tiraj de lux a
cărui valoare era de 30 lei.  Intitulat Albumul Carelor Simbolice de la serbarea încoronării
[38]

Majestăților Lor Regele și Regina României, Bucuresci 10-11 mai 1881, acesta era de mari
dimensiuni și avea o copertă atractivă.  Pe ea apărea o femeie în picioare ce avea o platoșă de
[33]

aur și pe umeri purta o halmidă.  Într-o mână ține o sabie și în cealaltă o perină roșie pe care
[33]

tronează coroana regală. În dreapta femeii apare o țărăncuță cu fus.  În poala ei stă sprijinit un
[33]

copil bucălat. Toată compoziția a fost încadrată cu ramuri de măslini și ghirlande vegetale care
sunt prinse de o cornișă sub care se vede stema României. Albumul se află astăzi expus
la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București. [33]

Cu toate că figurile personajelor sunt crispate în poziții statice evidente, chiar dacă cromatica
este cam tare și valoarea artistică a acestor lucrări este scăzută, acuarelele și litografiile lui
Szathmary reprezintă pentru România documente incontestabile care relevă gustul istorist care a
animat ceremonia încoronării regelui Carol I. [39]

Referințe
1. ^ Gabriel Badea-Păun... pag. 107
2. ^                                 www.romaniaregala.ro
a b c d e f g h i j k l m n o p

3. ^ Adrian-Silvan Ionescu... pag. 189

4. ^ O litografie document istoric: Actul de încoronare a Regelui Carol I Actul proclamării
Regatului României (10/22 mai 1881) - accesat 18 august 2018
5. ^     Gabriel Badea-Păun... pag. 109
a b

6. ^ Ion Mamina... pag. 123

7. ^                         Adrian-Silvan Ionescu... pag. 188
a b c d e f g h i j k l

8. ^ George Oprescu: N. Grigorescu, Editura Meridiane, București, Vol. II, 1962, pag. 15-93,
96-98
9. ^ Virgil Cioflec: Grigorescu, Cultura Națională, București, 1925, pag. 29
10. ^ N. Petrașcu: N. Grigorescu, Tipografia "Bucovina", J.E. Torouțiu București, 1930, pag.
19
11. ^ Petre Oprea: Un act patriotic al lui N. Grigorescu. Albumul Războiului Independenței,
Revista Muzeelor și Monumentelor - Muzee, nr. 1/1989
12. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Penel și sabie, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002,
pag. 188-192
13. ^ N.D. Popescu: Proclamarea Regatului României 14 martie 1881 - 10 Maiu 1881,
Calendarul României Libere, Bucuresci, 1883, p. 59
14. ^ "Resboiul" No. 1364/29 aprilie 1881
15. ^           Adrian-Silvan Ionescu... pag. 190
a b c d e

16. ^ Memoriile regelui... pag. 392

17. ^         Adrian-Silvan Ionescu... pag. 191
a b c d

18. ^ "Resboiul" No. 1359/24 aprilie 1881

19. ^ Biblioteca Academiei Române: Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Theodor Aman, I Acte
1-68, act 56
20. ^ Alexandru Tzigara-Samurcaș: Memorii I (1872-1910), Editura Grai și suflet - Cultura
Națională, București, 1991, pag. 250
 21. ^ Serbările încoronărei, 11 Maiu, Cortegiul Carelor Grupul III, "Resboiul" No. 1381/17
Maiu 1881
22. ^ Serbarea încoronării. 11 Maiu, Cortegiul Carelor, Grupul II, "Resboiul" No. 1380/16
Maiu 1881
23. ^     Adrian-Silvan Ionescu... pag. 194
a b

24. ^ "Resboiul" No. 1381/17 Maiu 1881

25. ^ Memoriile Regelui Carol I, pag. 397
26. ^ "Resboiul" Nr. 1367/2 Maiu 1881
27. ^ Serbarea încoronărei. Secțiunea VI. Grupul XXXVII, "Resboiul" No. 1386/22 Maiu
1881
28. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Penel și sabie, pag. 145-149
29. ^ "Resboiul"No. 1371/6 Maiu 1881
30. ^ "Resboiul" No. 1375/10 Maiu 1881
31. ^           Adrian-Silvan Ionescu... pag. 195
a b c d e

32. ^ Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Artiștilor Plastici, C.

Szathmari II Acte 1-4, actul 1
33. ^               Adrian-Silvan Ionescu... pag. 198
a b c d e f g

34. ^ Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Artiștilor Plastici, C.

SzathmariII Acte 1-4, actul 4
35. ^ Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Artiștilor Plastici, C.
SzathmariII Acte 1-4, actul 2
36. ^ Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Manuscrise, Arhiva Artiștilor Plastici, C.
SzathmariII Acte 1-4, actul 3
37. ^ Românulu" luni, marți 26, 27 martie 1884
38. ^ "Resboiul" No. 2756/16 martie 1885
39. ^ Adrian-Silvan Ionescu: Ceremoniile încoronării și resuscitarea interesului pentru
pictura istorică în arta națională(1881), „Revista Istorică”nr. 3-4/2007

Bibliografie
Coroana regală

 Gabriel Badea-Păun: Carmen Sylva. Uimitoarea Regină Elisabeta a României, Editura

Humanitas, București, 2003
 Ion Mamina: Regalitatea în România, 1866-1947, Editura Comania, București, 2004
 Adrian-Silvan Ionescu: Mișcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Noi -
media print (NMP), București, 2008, ISBN 978-973-1805-18-4. Cartea a apărut cu sprijinul
Administrației Fondului Cultural Național și a următorilor: Cătălina Macovei (Academia
Română), Roxana Theodorescu (Muzeul Național de Artă al României), Adriana Ioaniuc
(Complexul Muzeal Național „Moldova” din Iași), Rodica Rotărescu și Mircea Hortopan
(Muzeul Național Peleș), Ionel Ioniță și Aura Popescu (Muzeul Municipiului București),
Crișan Mușețeanu (Muzeul Național de Istorie a României), Florin Sicoe (Muzeul Județean
de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”), Florin Rogneanu (Muzeul de Artă din Craiova),
Russel Lewis (Chicago History Museum), Ioana și Alecu Beldiman, Gabriel Badea-Păun.
 ro  www.romaniaregala.ro: Ceremonialul regal (IV) - de Alexandra Arnăutu, 2005, accesat
18 august 2018
Literatură suplimentară
 Oneț, Valentina:O litografie document istoric: Actul de încoronare a Regelui Carol I - Actul
proclamării Regatului României (10/22 mai 1881), Axis libri
 Partea I, An V, nr. 16, septembrie 2012, pp.4-5
 Partea a II-a, An V, nr. 17, decembrie 2012, pp.4-5
 Imagine a copiei litografice a Actului de încoronare a Regelui Carol I, 10/22 mai 1881 în
Noica, Nicolae Șt., Catedrala Mântuirii Neamului, Bucureștiul meu drag, aprilie 2012 nr. 4,
p. 70
 Transcrierea integrală a Actului de încoronare în: Noica, Nicolae Șt., Lucrări publice din
vremea lui Carol I : Acte de fundare și medalii comemorative, Editura Cadmos, București,
2008, p.15