Atentatul împotriva lui Carol al II-lea

0
0
 
56

În 1934, patru ofițeri au pus la cale un atentat împotriva lui Carol al II-lea, devenit rege al
României după Restaurația din iunie 1930. Bărbații se cazaseră la etajul al doilea al Hotelului
Bulevard de pe Calea Victoriei, în camera nr. 44, și au plănuit timp de câteva zile răpirea regelui
în noaptea de Înviere, în momentul în care convoiul regal urma să treacă pe sub balcoanele
hotelului în drum spre ceremonia religioasă de la Biserica Domnița Bălașa.
Grupul complotiștilor era condus de controversatul Victor Precup, locotenent-colonel în Armată,
nepot al lui Ștefan Cicio Pop, scopul a fost, se pare, eliminarea Elenei Lupescu din preajma
regelui, iar planul prevedea ca Regele Carol şi Elena Lupescu să fie pur și simplu răpiţi în seara
respectivă.
Unii dintre complotişti urmau să lanseze petarde şi grenade ca să creeze o ambuscadă pe Calea
Victoriei, alții intenționau să deschidă focul de la ferestrele Hotelului Bulevard și, în acelaşi
timp, un alt grup ar fi trebuit să-i atace pe demnitarii aflaţi deja la biserică, în aşteptarea alaiului
regal.
Evenimentele planificate nu au mai avut loc pentru că în dimineaţa zilei de sâmbătă, 7 aprilie,
Mihail Moruzov, şeful Serviciului Secret al Marelui Stat Major, şi comisarul regal Romulus
Hotineanu, care aveau probe clare despre intențiile grupului, au început arestarea militarilor.
Se pare că planul a fost devoalat de un subofițer căruia unul dintre complotiști i-a cerut arme din
depozitele militare. Militarii arestați au fost Victor Precup (locotenent-colonel, 45 de ani),
Nicoară Vasile (maior Vânătorii de Munte, 40 de ani), Fleșariu Octavian (căpitan, 34 de ani),
Mesaroș Ștefan (căpitan de jandarmerie, 36 de ani), Baciu Tiberiu (locotenent, 35 de ani), Gligor
Marian (locotenent de infanterie, 32 de ani), Dordea Nicolae (sublocotenent, 26 de ani), Năstase
Constantin (sublocotenent, 23 de ani), iar complotiștii civili au fost Fericean Eugen, Orban Iuliu,
Mândruțiu Ilie, Penciu Teodor și Strâmbu Arsene.
Procesul intentat atentatorilor de la Hotel Bulevard a început în 20 aprilie, iar sentinţa a fost
identică pentru toți: 10 ani de închisoare la Doftana, ofiţerii fiind, în plus, retrogradaţi. În timp ce
li se citea verdictul, acuzaţii au strigat în cor: „Trăiască regele, trăiască adevărata armată
română!”, „Jos Lupeasca!”.
În timpul Primului Război Mondial șeful grupului la Hotel Bulevard, Victor Precup, era ofițer în
armata austro-ungară și participase la operațiunile militare de pe frontul italian și cel polonez. În
toamna anului 1918 Consiliul Național Central din Arad l-a desemnat pentru a-l însoți pe preotul
Nicolae Bălan care urma să plece de la Sibiu la Iași pentru a discuta cu membrii guvernului aflat
în exil despre pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.
Cei doi au ajuns la Iași pe 5 noiembrie la Iași, iar după câteva zile căpitanul Vasile Precup a
plecat către Blaj cu un avion Farman-40 pentru a transporta diverse documente în vederea
convocării adunării de la Alba Iulia. În timpul zborului căpitanul a aruncat deasupra satelor din
Transilvania 6.000 de manifeste mobilizatoare pe care le primise de la generalul Constantin
Prezan, iar după Unire ofițerul a fost integrat în armata română cu gradul de căpitan, fiind
avansat rapid. În 1921 era deja maior și un an mai târziu devenise șeful Biroului 2 Informații al
Comandamentului Militar al Basarabiei.
La începutul anului 1930 s-a implicat în organizarea revenirii la tron a lui Carol al II-lea, iar la
sfârșitul lunii mai va fi cel care îl va asigura pe fruntașul țărănist Iuliu Maniu că „Lupeasca va
dispare și că nu va veni în țară”.
După momentul Restaurației lui Carol al II-lea, Precup a fost avansat la gradul de locotenent-
colonel, dar bărbatul spera să devină ministru al apărării și când a realizat că visul său nu se va
împlini a devenit un adversar fățiș al regelui, dar mai ales al Elenei Lupescu, pe care o vedea ca
principala adversară a evoluției sale politice.

Regina mamă Elena, destinul unei prințese nefericite

0
1
 
696
Pe 29 ianuarie 1922 prințesa Elena, care va deveni cunoscută ca regina mamă Elena, a plecat cu
Carol și cu micul principe Mihai, care avea doar trei luni, în Grecia, pentru a-l prezenta pe fiul
său familiei regale. După câteva săptămâni, Carol va reveni în țară, dar Elena și copilul rămân în
continuare pentru următoarele patru luni la Atena.
Revenită la București, Sitta, cum i se spunea prințesei, observă că soțul ei se întrăinase de
familie. După abdicarea tatălui ei, regele Constantin al Greciei, prințesa a plecat la Palermo, unde
familia ei se afla în exil, și va rămâne aici până la decesul tatălui, în ianuarie 1923.
Următorii doi ani ai căsniciei sunt marcați de infidelitățile principelui Carol care devin cunoscute
nu doar la casa regală, ci și în tot Bucureștiul. Principesa se apropie de soacra ei, Regina Maria a
României, și trăiește cu speranța că aventurile soțului ei se vor încheia la un moment dat. În
noiembrie 1925 principele Carol pleacă la Londra, pentru a reprezenta familia regală la
funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, dar de acolo ajunge în Franța, unde se întâlnește cu
Elena Lupescu. Cei doi se mută în Italia, de unde Carol trimite o scrisoare prin care anunță că
renunță la succesiune în favoarea fiului său.
După puțin timp Elena a primit titlul de „principesă mamă” și se va ocupa de creșterea
moștenitorului tronului României. După moartea regelui Ferdinand, pe 20 iulie 1927, Mihai este
proclamat rege al României și este instituită o regență din care făceau parte Principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții de Casație și Justiție. Elena
divorțează de Carol pe 21 iunie 1928, dar doi ani mai târziu, la scurt timp după întoarcerea lui
Carol al II-lea și preluarea tronului României, viața principesei se transformă într-un coșmar.
Regele Carol nu îi mai permite să participe la evenimentele publice, este pusă sub supraveghere
și aproape izolată.
În februarie 1932, principesa-mamă a fost convinsă să încheie un acord cu regele Carol al II-lea,
document conform căruia trebuia să se stabilească în străinătate, având dreptul de a veni în țară
timp de patru luni pe an pentru a fi alături de fiul său, Mihai.
Principesa ajunge în Italia, unde își va cumpărat o casă la Fiesole, lângă Florența, unde a locuit
un timp cu surorile ei, principesele Irene și Ecaterina, și cu fratele mai mic.
În ciuda distanței, conflictele dintre principesă și Carol al II-lea continuă. În septembrie 1932,
Elena pleacă cu fiul său, Mihai, la Londra, dar este acuzată că nu respectă ordinele fostului ei soț,
care nu era de accord ca în presă să apară fotografii cu micuțul în compania mamei, astfel încât
cere ca moștenitorului tronului să se întoarcă de urgență la București.
Exasperată de această atitudine, Elena decide să acorde un interviu cotidianului Daily Mail, „în
speranța că opinia publică o va ajuta să-și păstreze drepturile de mamă”. În ciuda acestor relații
tensionate cu fostul soț, Elena decide să se întoarcă în România de ziua fiului ei și amenință că
va merge la Curtea Internațională de Justiție dacă regele Carol al II-lea nu îi va permite să-și
vadă fiul, după cum consemnează Ivor Porter în cartea sa, “Mihai I al Romaniei, Regele si tara”.





1. 1

2. 2

3. 3

4. 4

5. 5

 Previous

 Next

Conflictul este deosebit de puternic și se pare că, indignată de interviul pe care principesa l-a
acordat publicației britanice, sora regelui, regina Elisabeta a Greciei, a pălmuit-o pe Elena.
După doar o lună petrecută în țară, Carol al II-lea îi impune un nou acord de separare fostei sale
soții, iar aceasta îl semnează pe 1 noiembrie 1932. Principesa primește interdicția de a intra pe
teritoriul României, iar a doua zi este forțată să plece din nou în exil în Italia. În anii următori, ea
nu a avut niciun contact cu fostul soț, cu excepția momentului morții reginei Maria, în 1938, cînd
a primit un telefon de la acesta. În ciuda tensiunilor, principele Mihai și-a putut vedea mama în
fiecare an la Florența, unde petrecea două luni pe an. În următoarea perioadă, viața Elenei și a
surorilor ei, Irene și Ecaterina, cu care locuia la Vila Sparta, a fost relativ retrasă, deși cele trei
mergeau frecvent în vizite la familia regală de Savoia.
Când regele Carol al II-lea a abdicat de la tronul României, pe 6 septembrie 1940, Mihai, în
vârstă de 18 ani, a devenit regele țării, iar Elena a primit titlul de „Regina-mamă”. Pe 8
septembrie 1940 a fost trimis la reședința Elenei de la Fiesole diplomatul Raoul Bossy pentru a o
convinge să se întoarcă la București.
Revenită în țară pe 14 septembrie 1940, în primul rând pentru a-i fi aproape fiului ei, regina-
mamă trăiește anii celui de-al Doilea Război Mondial aproape izolată, toate deciziile politice
fiind luate de generalul Ion Antonescu.
La un moment dat, alertată de rabinul Alexandru Șafran cu privire la persecuțiile antievreiești,
Elena a făcut un apel personal ambasadorului german la București, Manfred von Killinger, și la
mareșalul Antonescu pentru a-i convinge să oprească deportările, fiind sprijinită în eforturile sale
de Patriarhul Nicodim. În toamna anului 1942, regina mamă a jucat un rol major în decizia lui
Antonescu de a opri deportarea evreilor din Regat în lagărul de exterminare de la Bełżec,
Polonia.
Ofițerul SS Gustav Richter, consilierul pentru afaceri evreiești al legației germane de la
București, va consemna într-un raport trimis la Berlin pe 30 octombrie 1942: “Regina mamă i-a
spus fiului ei că ceea ce se întâmplă este o rușine și că nu mai poate suporta, cu atât mai mult cu
cât numele lui va fi asociat permanent cu crimele comise împotriva evreilor, în timp ce ea va fi
cunoscută drept mama lui „Mihai cel Rău”. Se spune că l-ar fi avertizat pe rege că, dacă
deportările nu sunt oprite imediat, va părăsi țara. Drept urmare, Regele l-a sunat pe Ion
Antonescu și a convocat o ședință a Consiliului de Miniștri, prin decizia căreia deportările au fost
oprite”.
La câteva zile după actul de la 23 august 1944, după ce tancurile sovietice au intrat în țară,
regina-mamă Elena și regele Mihai s-au mutat la palatul principesei Elisabeta, ale cărei relații cu
Elena rămăseseră tensionate, în ciuda reconcilierii lor din 1940.
Odată cu creșterea instabilității în România, regina-mamă devenise extrem de îngrijorată cu
privire la siguranța fiului ei, temându-se că acesta ar putea fi ucis, la fel cum se întâmplase cu
prințul-regent Kiril al Bulgariei, împușcat de comuniști pe 1 februarie 1945. Totuși, regina-mamă
și-a continuat activitățile caritabile, oferind sprijin spitalelor și reușind să salveze o parte din
echipamentele rechiziționate de Armata Roșie. La începutul anului 1947, regina-mamă a obținut
permisiunea de a călători în străinătate pentru a-și vizita familia.

S-a reîntâlnit cu sora ei, Irene, a participat la înmormântarea fratelui mai mare, regele George al
II-lea, și la nunta surorii mai mici, Prințesa Ecaterina, cu maiorul britanic Richard Brandram.
Din ce în ce mai izolați la București, Elena și Mihai au fost invitați la căsătoria Prințesei
Elisabeta a Regatului Unit cu Prințul Philip al Greciei și Danemarcei, vărul primar al reginei
mamă, pe 20 noiembrie 1947. În timpul acestei călătorii, regele Mihai s-a îndrăgostit de Prințesa
Ana de Bourbon-Parma, cu care s-a logodit. În ciuda sfaturilor rudelor lor, care îi îndemnau să
nu se mai întoarcă în România, regele și mama sa au revenit la București pe 21 decembrie 1947.
Cei doi au fost întâmpinați cu multă răceală de reprezentanții guvernului comunist, care credeau
că mama și fiul vor rămâne în străinătate.
În acest context, premierul Petru Groza și secretarul general al Partidului Comunist Român,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, au decis să-l oblige pe suveran să abdice. Pe 30 decembrie 1947 au
cerut o audiență la rege, care i-a primit împreună cu regina mamă Elena. Cei doi i-au cerut
tânărului suveran să semneze o declarație de abdicare, acesta a refuzat, dar a fost amenințat că,
dacă nu va face acest gest, 1000 de studenți care erau în acel moment arestați vor fi executați.
Din cauza acestui șantaj, Mihai I a renunțat la coroană și după câteva ore a fost proclamată
Republica Populară Română. Mihai I și Elena, împreună cu câțiva apropiați, au părăsit România
pe 3 ianuarie 1948. Ajunși în exil, mama și fiul au locuit pentru puțin timp în Elveția, și au
încercat să obțină susținerea cancelariilor europene, dar s-au confruntat cu indiferența
occidentală referitoare la noul parcurs al României intrată sub sfera de influență sovietică. Cauza
monarhiei părea definitiv pierdută.
O altă sursă de îngrijorare în primele luni ale exilului a fost căsătoria lui Mihai cu Prințesa Ana
de Bourbon-Parma, care, fiind romano-catolică, trebuia să obțină o dispensă papală pentru a se
căsători cu un fostul suveran ortodox. Vaticanul a fost extrem de reticent în a acorda
consimțământul pentru că, din motive dinastice, copiii celor doi tineri urmau să fie crescuți în
religia ortodoxă. După ce Prințul René de Bourbon-Parma, tatăl miresei, a eșuat în negocierile
sale cu Vaticanul, regina mamă a decis să plece la Roma împreună cu mama Annei, principesa
Margareta a Danemarcei, pentru a-l convinge pe Papa Pius al XII-lea. Suveranul pontif a refuzat
însă să să-și dea acordul pentru căsătorie și, în aceste circumstanțe, prințesa Anna a hotărât să
treacă peste decizia Vaticanului. Făcând acest lucru, tânăra a atras furia unchiului ei, prințul
Xavier de Bourbon-Parma, care le-a interzis membrilor familiei sale să participe la nunta regală,
amenințându-i că îi va exclude din Casa de Bourbon-Parma. Încă o dată, regina mamă Elena a
încercat să medieze conflicul cu familia Annei, dar fără succes.
Fratele Elenei, regele Paul I al Greciei, s-a oferit să organizeze nunta lui Mihai la Atena, în ciuda
protestelor oficiale din partea guvernului român, iar ceremonia a avut loc pe 10 iunie 1948.
După căsătoria fiului său, Elena s-a întors la Vila Sparta din Fiesole unde, din 1949 până în 1950,
i-a găzduit pe sora ei, Irene, și pe fiul acesteia, Amedeo, care s-au stabilit ulterior într-o casă
alăturată.
În următorii ani regina mamă a făcut multe călătorii în străinătate pentru a-și vizita rudele, a mers
regulat în Anglia pentru a-și vedea nepoatele care făceau școală acolo, a petrecut perioade lungi
de timp în Grecia natală, a participat la căsătoria Prințesei Sofia cu viitorul rege Juan Carlos I al
Spaniei și la evenimentele care au marcat în 1963 centenarul dinastiei grecești.
Pasionată de arhitectură și pictură renascentistă, Elena și-a petrecut mare parte din timp vizitând
monumentele istorice și muzeele Florenței și și-a dedicat mult timp îngrijirii florilor și arbuștilor
din grădina sa. În acea perioadă era o invitată obișnuită a consulatului britanic și a frecventat
cercurile intelectualilor care se stabiliseră în regiunea Florenței. Din 1968 până în 1973, regina
mamă Elena a avut o relație apropiată cu regele văduv Gustaf VI Adolf al Suediei, cu care
împărtășea dragostea pentru artă și flori. La un moment dat, suveranul scandinav a rugat-o să se
căsătorească cu el, însă ea a refuzat, scrie Ivor Porter, fostul ofițer al Serviciilor Secrete britanice,
în volumul său “Mihai I. Regele și țara”.
Ultima parte a vieții Elenei a fost marcată de dificultăți financiare care au continuat să se
agraveze în timp. Totuși, regina Elena și-a sprijinit financiar fiul și a finanțat studiile celei mai
mari nepoate, Margareta. Devenind prea bătrână pentru a trăi singură, Elena a părăsit Florența în
1979 și s-a mutat într-un mic apartament din Lausanne, casă aflată la 45 de minute de reședința
lui Mihail și a Anei, înainte de a se muta cu ei la Versoix, în 1981. Elena, regina mamă a
României, a murit un an mai târziu, pe 28 noiembrie 1982, la vârsta de 86 de ani și a fost
înmormântată în cimitirul Bois-de-Vaux, ceremonia fiind oficiată de Damaskinos Papandreou,
primul mitropolit ortodox grec al Elveției.
Cel mai delicat portret i l-a făcut principesa Margareta: “Amama a fost frumoasă, iar frumusețea
ei fizică era oglinda frumuseții sale interioare, a frumuseții spirituale și a profundei ei demnități.
Ochii ei aveau o culoare dificil de descifrat, poate albastru deschis, poate mai degrabă
aquamarine sau verde pal. Oamenii frumoși pot fi intimidanți sau dificil de apropiat, dar nu și ea.
Unul dintre multele lucruri pe care Amama mi le-a spus a fost să nu îmi fie frică să-mi arăt
afecțiunea sau să-mi pese de anumite lucruri. Ea știa cum să-și apropie oamenii și să le arate
căldură sufletească într-un mod grațios și sincer, indiferent de cine erau acei oameni și din ce colț
de lume veneau. A fost cu adevărat frumoasă, în trăsături și în fire”.
Trupul reginei-mamă Elena a României a fost repatriat și reînhumat la Noua Catedrală
Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș pe 19 octombrie 2019.
Regina Maria și câinii pe care i-a iubit (galerie foto)
0
0
 
19
Regina Maria iubea mult toți câinii, dar ogarii Borzoi (în România este folosită frecvent forma
Barzoi) erau preferații ei. Grațioși, puternici, inteligenți, cu o siluetă elegantă, devotați stăpânilor,
câinii Borzoi au fost principii familiei regale a României.
Primele exemplare cunoscute în Europa Occidentală din această rasă sunt notate la jumătatea
secolului al XIX-lea la curtea reginei Victoria a Angliei, care a fost primul cap încoronat care a
deținut un exemplar de Borzoi, apoi patrupedele au devenit foarte populare și răspândite la
curțile regale din Franța, Germania, Belgia și Olanda.
Russkaya Psovaya Borzaya este o rasă veche, crescută de nobilii ruși pentru a-i ajuta la
vânătoare, un crescător pasionat fiind Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei, care avea peste
200 exemplare de ogari în canisa sa numită Perchino.









 1. 1

2. 2

3. 3

4. 4

5. 5

6. 6

7. 7

8. 8

9. 9

 Previous

 Next

Rasa aproape a dispărut în Rusia odată cu Revoluția bolșevică din 1917, pentru că era asociată cu
familia imperială și cu nobilimea, dar, din fericire, existau la acel moment destule exemplare în
Europa.
Regina Maria a României le-a transmis și copiilor ei dragostea pentru animale, principesa Ileana
fiind frecvent fotografiată înconjurată de ponei sau de cățeluși, iar regele Mihai, nepotul reginei,
a fost, la rândul său, un mare iubitor de câini, având, de-a lungul timpului, un ciobanesc german,
un dog german, un Saint-Bernard și un cocker spaniel.




Arthur Verona: Multe dintre operele artistului, distruse de
incendii
0
1
 
141

Arthur Verona s-a născut pe 24 august 1867 la Brăila, într-o familie de origine dalmată,
Francesco Spiridon-Verona și Amalia Lukovici și, cu toate că familia avea în casă o mulțime de
tablouri valoroase, părinții s-au împotrivit ca fiii lor, Arthur și Nicolae Henri, să facă studii
artistice. Tatăl lui Arthur l-a îndemnat să urmeze o școală militară și, după ce a absolvit șase
clase de liceu la Cernăuți, Arthur a fost trimis de părinți în 1888 la Academia din Viena, pentru a
studia artele militare.
Din capitala Imperiului Austro-Ungar, în timpul vacanțelor viitorul pictor a făcut adesea scurte
vizite în Italia pentru a studia operele marilor maeștri, fiind extrem de pasionat de artă și deloc
interest de strategiile militare.
Artistul a absolvit totuși Academia Militară Tereziană de la Wiener Neustadt în anul 1891 și a
devenit ofițer de dragoni în armata imperială, dar după trei ani de serviciu militar, în 1894,
tânărul Arthur și-a dat demisia și s-a întors în România, unde fratele său, Nicolae Henri, l-a
invitat să locuiască în casa sa din Herța, unde și-a amenajat un atelier.
În 1895 tânărul Arthur Verona a plecat la München, unul dintre cele mai importante centre
artistice din Europa în epocă, unde s-a dedicat exclusiv picturii.
A urmat apoi un stagiu în Franța, unde artistul a studiat la Academia Julian începând din anul
1889. După un an de cursuri la Paris, pictorul s-a întors din nou acasă, și, la inițiativa lui Ștefan
Luchian care fondase Societatea Ileana, tânărul pictor s-a implicat active în organizarea vieții
artistice locale.

În anul 1903 Verona s-a căsătorit cu Maria Zerman și a hotărât să se stabilească la București, dar
în același an atelierul lui din Piața Victoriei, pe care și-l amenajase cu multă pasiune, a fost
mistuit de un incediu și o mare parte a lucrărilor la care lucra au fost distruse. Familia nu a putut
să-l ajute însă pentru acoperirea cheltuielilor necesare renovării și a fost nevoit să împrumute de
la un cămătar cu o sumă mare de bani, oferindu-i în schimb creditorului contravaloarea tuturor
lucrărilor pe care le va picta în următorul an. Salvarea financiară a venit de la un „binevoitor”
anonim, discret și iubitor de artă.
Gheorghe Cantacuzino Nababul, al cărui palat de pe Calea Victoriei a devenit Muzeul George
Enescu, și colecționarul Ioan Kalinderu i-au încredințat lui Arthur Verona apoi lucrările de
decorare a plafoanelor palatelor lor și pictorul a început să primească recunoașterea binemeritată.

Tavanul Palatului Cantacuzino

La seceriș
 Șatra de țigani
Pe 7 iulie 1909 a fost distins prin decret regal cu Medalia Bene Merenti Clasa I ș un an mai târziu
a fost ales președinte al Tinerimii artistice, funcție pe care o va deține până în 1921.
În timpul Primului Război Mondial, fiind locotenent în rezervă al Regimentului IX Roșiori,
Verona a cerut să lupte ca voluntar, așa că a fost fost inclus într-un regiment care făcea parte din
divizia de la Cerna a generalului Ion Dragalina. În calitate de ofițer de cavalerie, a luat parte la
luptele care s-au dat în Carpați, dar artistul a fost luat prizonier și a fost deportat la lagărul din
Sopronek din Ungaria.
Un număr neprecizat de lucrări realizate de Arthur Verona au plecat împreună cu Tezaurul
României în Rusia în anul 1917 dar, conform mărturiilor familiei, unele din ele au fost restituite
în 1956. Despre altele, însă, nu se mai știe nimic astăzi.
Fresca pentru Palatul Regal
 Fresca pentru Palatul Regal (detaliu)
Reîntors în București în anul 1918, Arthur Verona a continut să lucreze, în 1921 a organizat o
mare expoziție personală, iar în 1922 a participat la Salonul Tinerimii și la prima manifestare
publică a Academiei libere. După trei ani, în 1925, Regina Maria a României, i-a încredinţat
pictarea capelei castelului Bran, pe care artistul a realizat-o un an mai târziu.
În 1935, un alt incediu devastator i-a afectat pentru a doua oară atelierul, peste 100 de lucrări
fiind distruse de flăcări.
Casa regală i-a oferit în această perioadă o nouă comandă, pictura tavanului de deasupra Scării
Voievozilor din Palatul Regal, iar artistul a realizat superba scenă alegorică a Unirii și în 1940
Arthur Verona a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe
lângă Arhiepiscopia București.
 În 1941 guvernul i-a oferit o mica pensie lunară care l-a ajutat să supraviețuiască în ultimii ani ai
vieții. Arthur Verona a murit pe 29 martie 1946, la vârsta de 79 de ani, bolnav și uitat, la
București, fără a se fi bucurat, în timpul ultimei sale perioade artistice, de recunoştinţa
contemporanilor.





1. 1

2. 2

3. 3

 Previous


Next Regina Elisabeta a României (galerie foto)

0
0
 
349
„Ea, care nu a avut parte de copilul ei, a ştiut să fie mama orfanilor. Faţă de soldaţi a ştiut să fie
mama răniţilor. Faţă de cei săraci a ştiut să fie Ajutorul“.
Născută la Castelul Monrepos din Neuwied pe 29 decembrie 1842, principesa Elisabeta a fost
fiica lui Hermann, Prințul de Wied, și a soției sale, Prințesa Marie de Nassau. La vârsta de
șaisprezece ani, era considerată o posibilă mireasă pentru moștenitorul tronului britanic, viitorul
rege Edward al VII-lea a cărui mamă, regina Victoria, o plăcea foarte mult. Prințesa și-a petrecut
sezonul social la curtea de la Berlin, familia ei sperând să își găsească cât mai repede viitorul soț.
Vicky, sora  lui Edward i-a scris însp mamei sale: „Nu cred că arăta deloc distinsă, cu siguranță e
opusul gusturilor lui Bertie”, favorizând-o pe Alexandra a Danemarcei, cea care va deveni regina
Angliei în cele din urmă.


Elisabeta l-a întâlnit pentru prima dată pe Prințul Karl de Hohenzollern-Sigmaringen la Berlin în
1861. În 1869, acesta, care era deja domnitor al României din 1866, a călătorit în Germania în
căutarea unei consoarte potrivite. A plăcut-o mult pe romantica principesă pe care a reîntâlnit-o
 cu această ocazie și cei doi s-au căsătorit pe 15 noiembrie 1869 la Neuwied. „Unde te duci tu, voi
merge şi eu și unde vei locui, voi locui şi eu, poporul tău va fi poporul meu și Dumnezeul tău,
Dumnezeul meu”, a fost jurământul Elisabetei la ceremonia de căsătorie.  Pastorul i-a spus
miresei în timpul nunţii: „Te-ai născut germană, dar eşti româncă de azi înainte”. Elisabeta a fost
încoronată regină în 1881, după ce România a fost proclamată regat.

















Marie d’Orléans și legătura cu familia regală a României

0
0
 
193
Prințesa Marie Amélie Françoise Hélène d’Orléans s-a născut pe 13 ianuarie 1865 la Londra și a
fost cel mai mare copil al Ducelui de Chartres și al soției lui, Prințesa Françoise d’Orléans.
Părinții locuiau din decembrie 1848 în Anglia, din momentul în care la conducerea Franței
ajunsese împăratul Napoleon al III-lea, cu care familia se afla în conflict deschis și aveau să
revină în țara natală de-abia în 1871, după căderea suveranului francez.
Prințesa Marie s-a căsătorit cu prințul Valdemar, fiul cel mic al regelui Christian al IX-lea al
Danemarcei, pe 20 octombrie 1885 la Paris, dar a rămas catolică chiar dacă soțul ei era luteran.
Băieții care au venit pe lume au fost crescuți în religia tatălui, iar singura fiică a devenit catolică,
la fel ca mama sa.
Cuplul a locuit la Castelul Bernstorff din Copenhaga, unde se născuse Valdemar, și unde,
începând cu anul 1883, a locuit frecvent și nepotul George, al doilea băiat al fratelui mai mare al
prințului, Vilhelm, care devenise rege al Greciei în 1863 sub numele George I. Simțindu-se
abandonat de tatăl său, prințul George i-a mărturisit mai târziu logodnicei lui, Prințesa Marie
Bonaparte, că dezvoltase încă din adolescență un atașament profund pentru unchiul său.
În 1907, când tânărul prințul George și-a adus soția la Bernstorff pentru prima vizită în familie,
Marie d’Orléans i-a povestit Mariei Bonaparte cât de strânsă era relația dintre unchi și nepot. Se
pare că cei doi erau atât de legați încât, la sfârșitul fiecărei vizite anuale la Bernstorff, George
plângea, iar Valdemar se îmbolnăvea.
Prințul Valdemar
Marie d'Orléans
Prințesa Marie Bonaparte a devenit o mare admiratoare a prințesei de Orléans, pe care o
considera deosebit de inteligentă și talentată, deși avea o fire impulsivă. În 1886, când prințului
Valdemar i s-a oferit tronul Bulgariei, prințesa a fost cea care s-a împotrivit, iar soțul ei i-a
respectat decizia.
Marie a cerut permisiunea curții regale daneze să nu aibă doamne de onoare și și-a petrecut
timpul întreținându-se cu artiștii pe care îi invita la castel, picta, era pasionată de fotografie și a
devenit membră a Academiei Daneze de Arte, fiind foarte populară în Danemarca.
Cuplul a avut cinci copii: prinții Aage, Axel, Erik și Viggo și prințesa Margaret, care s-a căsătorit
cu prințul René of Bourbon-Parma, fiica lor, Ana de Bourbon-Parma, devenind soția regelui
Mihai al României.
Prințesa a murit pe 4 decemrie 1909, la vârsta de 44 de ani, la Copenhaga, în timp ce soțul și trei
dintre fiii ei se afla într-o călătorie în India și, pentru că era foarte îndrăgită în Danemarca, în
onoarea ei un tip de trandafiri a fost numit Marie d’Orleans.

Iubirea în exil: Nunta Reginei Ana și a Regelui Mihai

1
0
 
201

Principesa Ana de Bourbon Parma l-a cunoscut pe Regele Mihai la nunta principesei Elisabeta a
II-a a Marii Britanii, în noiembrie 1947, și tinerii s-au logodit chiar înainte de întoarcerea regelui
  în România.
În iarna anului 1948, la scurtă vreme după abdicarea regelui, au început preparativele pentru
nuntă. Căsătoria a avut loc în exil, pe 10 iunie 1948, la Atena. Fiind de religie catolică,
Principesa Ana avea nevoie de o dispensă papală pentru a se căsători cu regele României, care
era creștin-ortodox.
La acel moment o astfel de dispensă era considerată normală numai dacă soțul/soția ne-catolic ar
fi fost de acord ca eventualii copii rezultați din căsătorie să fie botezați și crescuți în religia
romano-catolică. Regele Mihai a refuzat să facă o astfel de promisiune, iar regina-mamă Elena,

însoțită de mama miresei, principesa  Margareta,

au hotărât să prezinte cazul în fața Sfântului Scaun, mergând în audiență la papa Pius al XII-lea.
În ciuda argumentelor reginei Elena, papa nu a fost de acord cu dispensa, invocând cazul
principesei Giovanna a Italiei, care s-a căsătorit cu regele Boris al III-lea al Bulgariei, ortodox,
nerespectându-și promisiunea de a-și boteza copii în religia catolică, ci creștinându-i în cea
ortodoxă.
Ana și Mihai au continuat pregătirile pentru nuntă, dar, la cererea papei Pius, Xavier, șeful Casei
ducale de Bourbon-Parma și pretendent la tronul Parmei, a emis o declarație prin care obiecta
împotriva oricărei căsătorii fără acordul papei, interzicându-le părinților miresei să participe la
ceremonie. În aceste circumstanțe, familia Anei a fost reprezentată de unchiul matern al
principesei, Erik al Danemarcei, care a condus mireasa la altar.
La ceremonie au fost prezenți, printre alții, regina-mamă Elena a României, Irina, ducesa de
Aosta, care era sora reginei mamă și mătușă a regelui Mihai, Katherine, principesă a Greciei,
Regina Alexandra a Iugoslaviei, Regina Frederika a Greciei alături de regele Paul al Greciei,
unchiul lui Mihai, care erau gazdele evenimentului, Amedeo, ducele de Aosta, principele Erik al
Danemarcei, unchiul reginei Ana, și alte rude din partea familiilor de Hanovra și Hesse.
 
Galerie foto:
Adevărul despre ziua abdicarii: Povestea Regelui Mihai (video)
1
1
 
441
Regele Mihai și regina-mamă Elena a României au revenit de la Londra ajungând cu trenul în
Gara Regală Băneasa pe 21 decembrie 1947 la ora 13.00 și au fost întâmpinați foarte rece de
reprezentanții guvernului comunist condus de Petru Groza. La primirea oficială, Lucrețiu
Pătrășcanu, care era ministru al Justiției, a refuzat să dea mâna cu suveranul, iar acest gest a fost
considerat un prim semnal de alarmă.
Tânărul rege, care se logodise cu principesa Ana de Bourbon-Parma, avea nevoie de acceptul
guvernului pentru a se căsători, dar cererea pe care a formulat-o după revenirea în țară nu a
primit niciun răspuns.
În seara zilei de 29 decembrie 1947 familia regală se afla la Sinaia, la Castelul Foișor, unde
regele a primit două telefoane succesive de la Dimitrie Negel, mareșalul Palatului, prin care îl
anunța că premierul Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi dimineața, la ora 10, la
Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie”.
Crezând că este vorba despre proiectul căsătoriei sale, regele a acceptat și a doua zi dimineața a
plecat însoțit de regina-mamă și aghiotantul regal Jacques Vergotti spre București. La sosirea la
Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura de regulă paza
reședinței, fusese înlocuită cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruți în Rusia și fideli
comuniștilor.
La ora 10.00 Mihai a coborât de la etaj pentru a-i deschide ușa premierului Groza, care venise
însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Discuția a început-o Petru Groza care a spus că „a
sosit momentul unui divorț amiabil între țară și monarhie”, apoi a scos dintr-o mapă un act de
abdicare gata scris și i-a solicitat Regelui să-l semneze.
Suveranul a protestat, explicând că schimbarea formei de guvernământ nu se poate face decât la
dorința expresă a națiunii române și cu respectarea procedurilor democratice prevăzute de
Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un referendum. Răspunsul delegației
comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri”, Mihai a cerut un răgaz pentru a citi cu
atenție documentul și s-a retras în biroul său, moment în care a aflat că Palatul Elisabeta este
complet izolat, legăturile telefonice fiind tăiate.
Revenit în salon, regele a anunțat că refuză să semneze actul de abdicare, clipă în care delegația
comunistă a amenințat cu împușcarea a 1.100 de tineri, în majoritate studenți, ce se aflau în
închisoare încă de la manifestația din 8 noiembrie 1945. Regele a spus doar atât: „Nu va curge
sânge din cauza mea!”
Familia Regală a plecat imediat la Castelul Peleș pentru a-și face bagajele. În același timp, o
„comisie de inventariere” numită de guvernul comunist a luat în primire toate proprietățile
regale.
Pe 3 ianuarie 1948, Regele Mihai și regina-mamă au plecat din Gara Regală de la Sinaia cu
trenul regal. Singurele bunuri de valoare care au fost încărcate în tren, într-un vagon special, au
fost patru automobile, proprietatea personală a regelui. Pe peron, familia regală și însoțitorii ei au
mers spre tren printre două șiruri de militari care fuseseră instruiți să stea cu spatele la rege, ușile
și ferestrele trenului au fost închise cu obloane, iar ei s-au aflat în permanență sub pază militară.
Trenul a oprit la Săvârșin, apoi a părăsit România pe la Curtici, îndreptându-se către secțiunea
Vienei ocupată de armata americană. La una dintre opriri, un ofițer american a intrat în vagon, i-
a salutat pe rege și pe regina-mamă, le-a confirmat că sunt liberi, apoi călătoria a continuat către
Lausanne.
Regele Mihai a povestit într-un interviu difuzat în cadrul documentarului „Via Regis”, regizat de
Radu Igazsag şi Alexandru Solomon și produs de Fundația Arte Vizuale/ Vivi Drăgan Vasile,
momentul abdicării:
„În ziua de 29 decembrie, spre seară, m-a chemat la telefon domnul Negel, care era mareşalul
Curţii, spunând că Petru Groza vrea neapărat să venim a doua zi, pe 30 decembrie, la Bucureşti,
fiindcă are o chestiune de familie să discute cu noi. Ori de aceea am spus chestiunea de la Londra
cum ne-am logodit în Elveţia, fiindcă noi ne-am gândit că era vorba despre viitoarea mea
căsătorie, ei se lăsau cam greu pe chestiunea asta. Aşa că ne-am dus la Bucureşti şi, în loc să vină
Groza singur, a venit cu Gheorghiu Dej. Şi toată chestiunea cu acest document la plecare cred că
o ştie destul de multă lume. Am povestit-o de mai multe ori.
În fine, pe scurt, ne-au înconjurat casa cu, probabil, elemente din Divizia Tudor Vladimirescu,
ne-au tăiat telefoanele, garda noastră a fost arestată şi aşa mai departe. Şi, în plus, era şantajul pe
care eu n-am putut să-l accept, pentru lichidarea a peste 1.000 de studenţi care fuseseră deja
arestaţi. Aşa că n-am avut încotro, a trebuit să semnez această hârtie.
Or, iarăşi am declarat, că tot acest lucru este nul şi neavenit fiindcă, în ţările civilizate, şi
accentuez pe civilizate, când se ia o semnătură sau o decizie sub şantaj şi cu forţă, acest lucru nu
contează. Trecând peste asta, în aceeaşi după-amiază ne-am întors la Sinaia.
Şi, odată ajunşi acolo, poarta care urca înspre Peleş şi Foişor era deja închisă, ceea ce nu exista
înainte. Şi, iarăşi, să încerc să scurtez, a trebuit să ne facem bagajele personale timp de trei zile.
Pe mine, cel puţin, m-au lăsat să-mi iau lucrurile, dar pe mama mea au urmărit-o în toate odăile
în care mergea. N-a putut să ia nimic, nici de pe masă, nici măcar o scrumieră. Şi, în plus, după
ce ne-am făcut bagajele şi au fost puse în maşină ca să mergem jos, la gară, au scotocit şi acolo
toate bagajele. Şi am ajuns direct la Lausanne”.