Criza dinastica

 Prima renuntare la tron

 Criza dinastică a reprezentat problema succesiunii la tronul României determinată de renunţarea principelui
Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.
 Prima renunţare la tron a principelui Carol a survenit în plină campanie de război. La 27 august 1918,
principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care
o conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de
Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu
persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Ferdinand a
ezitat însă să aplice o pedeapsă fermă, ordonând arestarea lui Carol vreme de 75 de zile la mănăstirea Horaița (
județul Neamț), începând cu data de 9/22 septembrie 1918, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului
de cult. În următoarea perioadă, familia regală a încercat prin mai multe mijloace să îi ţină despărţiţi, însă Carol
a refuzat constant să fie trimis la călătorii în străinătate pentru a fi îndepărtat de soţia sa. Astfel, pe 1 august
1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul ei şi părintele
copilului pe care îl poartă în pântece, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată . După
încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un
domiciliu obligatoriu la Bistriţa . Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea
Grigore , după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele
copilului şi soţul ei.
 Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să renunţe la căsătorie. Eforturile
familiei regale de a determina răzgândirea lui Carol au fost în cele din urmă încununate de succes, acesta
revenind, la 20 februarie 1920 asupra renunțării la tron și promițând că nu se va căsători decât cu învoirea
regelui Ferdinand.

 Casatoria cu Elena a Greciei

 A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a
încerca să o uite pe fosta sa iubită. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în
ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în
căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi
an s-a născut principele Mihai.
 Căsătoria cu principesa Elena era însă întemeiată pe motive dinastice, iar temperamentul "focos și brutal"
al lui Carol era greu compatibil cu "natura simțitoare și rafinată" a soției sale.
 Relatia cu Elena Lupescu

 La 14 februarie 1925, Carol o întâlnește pentru prima dată pe Elena Lupescu, ceea ce avea să constituie
debutul unei relații ce va marca nu numai restul vieții prințului, dar și viața politică din România din anii de
până la al doilea război mondial. Carol s-a dedicat cu pasiune noii sale aventuri sentimentale, nemaiținând
cont de faptul că era căsătorit, avea un copil și, în plus, era moștenitorul coroanei. De asemenea, Carol nu se
împăca cu gândul de a ocupa doar funcţii onorifice, în calitatea sa de moştenitor al Coronei, ci a căutat să
intervină activ în viaţa politică.
 . Elena era fiica evreului Nahum Grünberg din Iaşi, care a trecut la ortodoxism pentru a-şi deschide o
farmacie, luându-şi numele de Nicolae Lupescu.
 Repetatele eşecuri în tentativa de face „ordine la curte” şi de a se impune ca factor de decizie în România i-
au creat principelui o stare de spirit extrem de încordată. El devenise obsedat de ideea că „este nu numai
sabotat în acţiunile sale, dar şi înduşmănit în funcţiunile pe care le îndeplinea”. Toţi aceşti factori au provocat
o stare de tensiune la Palat, iar Ferdinand nu vedea cu ochi buni atitudinea fiului său, atrăgându-i deseori
atenţia că trebuie să-şi corecteze comportamentul şi să nu cadă pradă firii sale impulsive .
 Proclamarea lui Mihai ca principe mostenitor
 Pentru a-l îndepărta de București, Ferdinand l-a desemnat pe Carol să reprezinte familia regală la funeraliile
reginei-mamă Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 noiembrie 1925. Imediat după funeralii, Carol s-a deplasat
la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, cu care a plecat la Veneția. De acolo, la data de 12 decembrie 1925,
Carol i-a adresat regelui Ferdinand o nouă scrisoare de renunțare la toate drepturile de principe moștenitor al
României. În plus, Carol se angaja să nu se întoarcă în țară vreme de 10 ani. Profund nemulţumit de atitudinea
fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina
pe Carol să se răzgândească . Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la
Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie
1925”.
 Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se
adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite
prerogativele de suveran atât timp cât era minor. Acest fapt nu era uşor, deoarece Constituţia nu prevedea
modalităţi de procedare în astfel de situaţii. În aceste condiţii, puterea de decizie a rămas în mâinile lui Ionel
Brătianu, preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi al Consiliului de miniştri, cel care domina viaţa politică din
România cu autoritate.
 In ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui
Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o
Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta
majoratului. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, care se afla sub tutela reginei Maria şi era
intimidat de personalitatea lui Brătianu, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, ambii fiind devotaţi preşedintelui liberal. La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca
fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la
Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei
Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis
la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său.
 Decesul regelui Ferdinand
 Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită
faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După
ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că
suveranul României suferea de cancer de colon. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta
petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un
comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15.
 Prin intrarea în funcţiune a Regenţei, începea o nouă etapă în istoria monarhică a României. Din
acest moment era evident că această instituţie devenise un decor, întreaga putere aflându-se în
mâinile lui Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal.
 Carol şi-a manifestat pentru prima dată dorinţa de a reveni în ţară la 31 iulie în cotidianul parizian
„Le matin”. El ţinea să precizeze că „pentru un motiv de demnitate” a fost silit „de împrejurări grave,
de către persoane şi prin mijloace asupra cărora cred de cuviinţă să mă abţin de a da astăzi lămuriri”,
să renunţe la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Carol conchidea: „Această situaţie îmi dă
dreptul să intervin personal [...] niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a
răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine” . Guvernul a interzis publicarea declaraţiei
în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în România, în care era cuprinsă aceasta. Mai
mult, la sugestia lui Brătianu, I. G. Duca a redactat un document care să precizeze exact modul în
care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze în cazul în care Carol s-ar putea întoarce
în ţară . Astfel, începea să se contureze un curent de opinie în favoarea fostului principe, susţinători ai
acestuia, care erau denumiţi „carlişti”.
 Confruntările politice dintre carlişti şi partizanii Regenţei.
Moartea lui Ion I.C. Bratianu.
 Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Un eşec în această confruntare
a survenit în cazul Manoilescu. Acesta îl vizitase pe Carol la Paris, iar la revenirea în ţară a fost arestat. Brătianu
pusese agenţi de informaţie în străinătate să urmărească toate mişcările din jurul principelui. El argumenta aceste
măsuri, considerându-l inamic al statului pe acela care doreşte să ia Coroana de pe capul suveranului legitim.
Procesul lui Mihail Manoilescu a avut loc pe 10 noiembrie, dar spre surprinderea tuturor, judecătorii au decis
achitarea acestuia. Acest fapt a însemnat eşecul argumentelor primului ministru, dar şi un succes pentru Partidul
Naţional Ţărănesc, care căpăta mai multă încredere în forţa proprie pentru această confruntare.
 Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul
Românei, a încetat din viaţă din cauza unei infecţii a amigdalelor. ”. În aceeaşi zi, Regenţa l-a numit prim-
ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, care în aceeaşi zi fusese ales şi noul preşedinte al liberalilor. Acesta s-a
menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce PNŢ şi-a menţinut criticile virulente
la adresa puterii. Partidul Naţional Ţărănesc a pornit o amplă campanie de răsturnare a guvernului liberal,
care a culminat cu adunarea populară de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, cu acest prilej înregistrându-se şi
prima tentativă a lui Carol de reveni în ţară. Acesta trebuia să sosească în timpul adunării, iar pe 10 mai să
fie proclamat rege. Planul a eşuat deoarece autorităţile engleze nu au permis avioanelor care trebuiau să îl
transporte pe principe să decoleze, pe motiv că pasagerii „nu aveau actele în regulă” . Astfel, „surpriza
senzaţională” de care vorbeau fruntaşii naţional-ţărănişti nu s-a mai produs.
 La rândul său, cabinetul liberal a punctat un important succes pe linia discreditării lui Carol, determinând-o pe principesa Elena
ca în ziua de 7 iunie să adreseze preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti o petiţie prin care cerea desfacerea căsătorie sale cu
Carol deoarece acesta a părăsit-o şi locuia în străinătate. În şedinţa din 21 iulie 1928, Curtea de Apel a pronunţat sentinţa de
divorţ întrucât Carol părăsise domiciliul conjugal. . În cele din urmă, nemaiputând face faţă presiunilor politice şi ale
opiniei publice, Vintilă Brătianu şi-a depus mandatul pe 3 noiembrie 1928. Demisia s-a dorit a fi „o lecţie politică”
şi marca sfârşitul dominaţiei liberale din politica românească.
 Revenirea lui Carol al II-lea in tara
 La 7 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a încetat din viaţă, ceea a provocat destabilizarea formulei iniţiale a Regenţei. Întrunit două zile
mai târziu, Parlamentul trebuia să aleagă un nou regent . La sugestia lui Iuliu Maniu, în această funcţie a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost
consilier la Curtea de Casaţie. Această alegere a nemulţumit profund partidele de opoziţie. Aşadar, prestigiul Regenţei suferea încă o gravă
lovitură, atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care
a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere. Tensiunea socială şi politică din ţară era pe cale de a
atinge punctul culminant. La rândul lor, carliştii au devenit foarte activi, susţinând că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i lipseşte
un stăpân, care să rămână un arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice”, iar „mizeria şi nedreptatea nu vor înceta decât odată cu
întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea aduce naţiunea pe drumul cel bun”. Analizând situaţia din ţară, Carol începea să
creadă tot mai mult că revenirea sa în ţară ar fi posibilă fără sprijinul direct al vreunui partid politic, profitând însă de divergenţele ce
existau între ele. Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care au pus la
punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre München, unde trebuia să urce la bordul unui
avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni . Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi
apropiaţi au plecat de la Paris la München, unde au ajuns două zile mai târziu. În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-
un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la
avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară.La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se
pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră.
Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandatul l-a însoţit personal pe principe la cazărmile 2 şi 9 vânători, pentru a-l pune în
contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni, unde
Carol l-a sunat pe Iuliu Maniu. Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din
4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena Toate
acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa
majoritatea liderilor politici. În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se
pentru anularea actului de la 4 ianuarie. Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi
Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. Principele a reuşit să îşi atragă şi o parte din tinerii liberali conduşi de Gheorghe Brătianu. PNL a
fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea
cu „nestrămutată hotărâre””.
 Restauratia. Depunerea juramantului.
 Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia
guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea
contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie
pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de
duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.
În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-
lea ca rege al României . Fiul său Mihai a primit titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia .
Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele
domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase.
De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un
alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929.
Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de
regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita
restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de
societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere,
Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate.
Principele Carol a ştiut să profite de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor,
manipulându-le, pentru a deveni printr-o temerară acţiune personală, regele Carol al II-lea.
 Bibliografie
www.enciclopediaromaniei.ro

www.wikipedia.com

www.romaniaactualitati.ro