1. Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893,Sinaia, România– d.

4 aprilie 1953,Estoril,
Districtul Lisabona, Portugalia]) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940.
Carol a fost primul născut al regelui Ferdinand I al României și al soției sale, regina Maria, dobândind prin
naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe
al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit
Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin
dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări
la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii,
la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul
având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925,
renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a
moștenit tronul, în urma decesului Regelui Ferdinand I, în 1927.

2.Copilăria acestuia a fost dominată de educația dictată de către "der Onkel" - tradus ca unchiul (apelativ
pentru regele Carol I al României), după care, nu în mod întâmplător, a fost și numit. Însă acest lucru nu
înmuiase inima de gheață a regelui,și nici nu l-a împiedicat să își impună principiile și autoritatea asupra
nepotului și a modului în care, ca viitor rege al României, avea să fie crescut. Educația pe care a primit-o
a fost de la guvernante și tutori, împreună cu regina poetă Carmen Sylva (Elisabeta a României) , care,
fără a lăsa pe cei doi părinți să ai aibă un cuvânt de spus, a reușit să modeleze ceea ce Carol urma să
devină.

Regina Maria, făcând o analiză a fiului său, a reușit să traseze, încă de când era doar un copil, trăsăturile
cele mai importante din caracterul lui Carol:

"Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era
alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul
moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios. (...)
Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era
legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (...) În orice caz, acest copil
preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat.
Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte
tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și
să impună restricții."

3.Primul Război Mondial (perioada 1916-1918)

Odată cu ascensiunea la tron a tatălui său, regele Ferdinand, în anul 1914, după moartea unchiului,
Carol devine principe moștenitor la vârsta de 21 de ani; toate acestea întâmplându-se pe muchia
Primului Război Mondial.

Carol, în timpul războiului, s-a preocupat de Regimentul 2 Vânători "Regina Elisabeta" și Cercetași, una
dintre cele mai reușite instituții din toată țara la acea vreme, creat de el însuși. În ciuda a ce urma să se
întâmple cu principele în viitor, deocamdată, era descris ca fiind stăruitor, practic, logic și cinstit. Regina
era, ca orice mamă mândră de fiul ei "niciodată nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și
maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește
solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e
important..."

La data de 17 ianuarie 1917 Carol a plecat din țară cu politicianul Ion I.C Brătianu într-o misiune
politică în Rusia, la Petrograd, decizie inițiată de Regina Maria, care voia ea însăși să vorbească cu Țarul
despre situația trupelor haotice rusești și dacă poate primi o certitudine în privința lor. Grija cea mai
mare fiind apărarea "un picului" din țară care mai rămăsese, iar rușii nu făceau decât să înrăutățească
situația.

Carol era atașat de armată și mereu i-a tratat pe toți militarii ca fiind egalii săi: "Totul a fost foarte
frumos, dar, fiind un prânz militar a durat mult. Carol n-a vrut să accepte un loc de onoare, ci a stat
printre ofițerii foarte tineri de la capătul mesei." Petrecea foarte mult timp alături de trupe, chiar și pe
front. Însă, cu timpul, toate acestea au fost distruse când Carol a pus în prim-plan relația cu Zizi Lambrino
și în plan secund îndatoririle sale.

4.Criza dinastică (1925-1930)

Astfel, principele moștenitor a cauzat un alt scandal în 1925. A aruncat țara într-o criză dinastică, când a
renunțat la succesiunea la tron, printr-o scrisoare trimisă de la Veneția, și apoi, o alta de la Milano. A
profitat de o îndatorire dinastică, reprezentarea Familiei Regale la înmormântarea Reginei Alexandra,
mătușa Reginei Maria și soția Regelui Eduard al VII-lea, în Marea Britanie, de unde nu se mai întoarce și
pleacă la Paris împreună cu Elena Lupescu. După câteva săptămâni, Carol se află în Veneția și trimite, la
data de 5 decembrie, o scrisoare de abdicare. Nu era prima dată când acesta invoca o asemenea cerere,
inițial întâmplându-se cu Zizi Lambrino în plin război. Însă, în cazul Elena Lupescu, lucrurile stau altfel.
Carol este de departe de a dori să se întoarcă la București, afirmă că vrea trăiască departe de țară, ca un
simplu civil. Reacția lui după discuțiile cu emisarii este să trimită o a doua scrisoare, de data asta de la
Milano.

"Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea
Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al României și ca
membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului
meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de
bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de
zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai întorc fără autorizația Suveranului. Milano 28
decembrie 1925"

Întrucât principele a refuzat să se întoarcă, Regele Ferdinand, fiind bolnav, a conștientizat că era
momentul să ia o hotărâre. A convocat la sfârșitul anului 1925, la Sinaia, Consiliul de Coroană pentru a
cere decăderea din drepturile de moștenitor a prințului și declararea lui Mihai, fiul lui Carol și nepotul lui
Ferdinand, ca viitor Rege al României, iar până la majoratul acestuia să existe o Regență formată din trei
persoane.

5.Instaurarea dictaturii regale|

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu
înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin
- Roma.Totodată, Octavian Goga dorea să câştige cu orice preţ alegerile din martie 1938 şi a negociat un
acord secret cu Corneliu Zelea Codreanu . Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis
regelui Carol al II-lea să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din
10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un
guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o
nouă leege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938. Prin aceasta, regele îşi aroga largi
prerogative executive şi legislative (vezi Constituţia din 27 februarie 1938). Prin aceste două acte a avut
loc o schimbare a formei de guvernământ din România. Monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în
sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea . Pe 30 martie 1938 a
survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare
a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice . Formaţiunile slabe şi cele fidele lui Carol au decis să-şi
înceteze activitatea, iar celelalte au trebuit să-şi o restrângă considerabil. În aceeaşi zi a fost constituit
Consiliul de Coroană ca organ consultativ cu membri numiţi de rege .

În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau
numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei
comandant suprem era regele , presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie
1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate
politică fiind considerată clandestină. Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile
partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea
conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi
propăşire a patriei şi de consolidare a statului” . Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii
regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939 . În alegerile parlamentare din 1 - 2 iunie
1939 au candidat doar reprezentanţii FRN . Carol a sporit autoritatea regimului său continuu. Pe 22 iunie
1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar” .
6.Abdicarea

În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Ion Antonescu. Deşi era un cunoscut adversar al
şefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în
ţară la acel moment. Generalul se bucura de autoritate în cadrul armatei, avea încrederea Gărzii de Fier,
iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu manifestau o opoziţie vehementă faţă de persoana acestuia. Pe 4
septembrie 1940, regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştri. În
seara imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l investească cu puteri depline. Deşi
iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat decretul prin care
Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat .

Totodată, este abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi sunt dizolvate Corpurile legiuitoare . Pe
fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere lui Carol să abdice,
avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea persoanei şi anturajului regal .
Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat
un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor
mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost
născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale
domniei” . Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere
actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod Mihai. În
consecinţă, acesta a fost invitat să depună jurământul. Când a semnat aghiotanul, Mihai încă dormea, iar
când a pus mâna pe receptor i s-a comunicat: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala
Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare” ,Spre după amiază, Mihai a depus jurământul prin
care devenea din nou rege al României .

7.Ultimii ani din viaţă în exil

În dimineaţa zilei de 7 septembrie 1940, Carol a plecat din ţară însoţit de Elena Lupescu şi Ernest
Urdăreanu, cu un tren special alcătuit din 12 vagoane, încărcate cu obiecte din patrimoniul Coroanei,
tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau
pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari au tras focuri de armă asupra trenului
regal dar nu au reuşit să-l oprească. După mai multe călătorii prin America Latină şi o scurtă şedere în
Elveţia, Carol şi Elena Lupescu s-au stabilit la Estoril în Portugalia. La 7 iulie 1947 cei doi s-au căsătorit.
Deşi, Carol a vrut să-şi mai revadă fiul, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. Carol a murit pe 3
aprilie 1953 în urma unui infarct, la vârsta de 60 de ani. A fost înmormântat în cimitirul regal al mănăstirii
San Vincente din Lisabona, însă la funeralii nu a mai participat nimeni din familia regală a României.
Deoarece Carol nu şi-a scris testamentul, a urmat un lung proces între Elena Lupescu şi Mircea Lambrio,
fiul lui Carol cu Zizi, iar în februarie 1957 Tribunalul Suprem al Portugaliei l-a declarat pe Mircea Grigore
Lambrino fiul legitim a lui Carol, obţinând astfel drept de moştenitor . Elena Lupescu a mai trăit încă 20
de ani, decedând la 7 iulie 1977, la vârsta de 81 de ani. În 2003, rămăşiţele lui Carol al II-lea au fost
reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş, însă regele Mihai nu a participat la ceremonie.