Mihai I al României

Mihai I (n. 25 octombrie 1921,Sinaia, Muntenia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, cantonul
Vaud, Elveția) a fost rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930 și, între 6 septembrie 1940 și 30
decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de „Principe
al României” și „Principe de Hohenzollern-Sigmaringen” (la care a renunțat mai târziu).

Mihai și principesa Elena, 1922

Mihai s-a născut la Sinaia, ca fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena a
Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar din partea mamei
nepot al regelui Constantin I al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul celor mai importante
familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale britanică, rusă și
habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al Rusiei, regina Victoria a
Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei etc.

Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr de
gradul trei al reginei Elisabeta a II-a.

Căsătoria părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două personalități. În 1925,
principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei la înmormântarea reginei
consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în România. S-a întâlnit cu amanta sa
Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei doi stabilindu-se în cele din urmă în
Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou această nouă dovadă de nesupunere a fiului
său, care dezertase și în timpul Primului Război Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin
Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în
cadrul căruia Carol a fost exclus de la succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol
Caraiman. Prinț moștenitor a devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.

Regele Ferdinand a murit în iulie 1927 de cancer intestinal, după doi ani de suferință și Mihai i-a
succedat la tron bunicului său.

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I,
întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Deoarece Mihai avea
doar 6 ani și nu putea guverna, o regență a fost formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui
Ferdinand I și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei
Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier
la Curtea de Casație). Este notabilă absența reginei Maria din regență, una din figurile de autoritate de
până atunci. Jurământul a fost depus în fața parlamentului de noul rege și de regență pe data de 20 iulie
1927.

Față de regență, principalele partide politice s-au poziționat diferit. În timp ce Partidul Național Liberal a
susținut-o, grăbind depunerea jurământului militar către noul rege pentru a evita formarea unui curent
carlist în armată, în Partidul Național Țărănesc s-a discutat chiar aducerea în țară a lui Carol. Regența nu
a avut autoritatea de a arbitra viața politică. Mihai fiind minor, atribuțiile regale erau îndeplinite de
regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie
1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de
Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o
vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială,
principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit pentru domnie.

În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a cerut
garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia. Parlamentul l-a
desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de
Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.

Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de
vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată pe
an.

De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au succedat 14 guverne. Liderul
țărănist Iuliu Maniu a demisionat în octombrie 1930, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu în
România. Carol i-a încredințat guvernul lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase luni
apoi, Carol a numit un guvern de tehnocrați condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la putere
între aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru Vaida-Voevod care a
demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae Titulescu pe marginea „Pactului de
neagresiune” cu URSS. A urmat apoi guvernul Maniu din 20 octombrie 1932, care însă a demisionat
după trei luni, în ianuarie 1933, când Mihalache a fost silit să părăsească executivul din cauza unui
conflict cu regele. Vaida-Voevod a preluat din nou guvernul în ianuarie 1933, rămânând la putere zece
luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de membri ai Gărzii de Fier la câteva zile după ce
câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat apoi patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu,
din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie 1937. După alegerile din decembrie 1937, pe 28 decembrie
Carol al II-lea l-a desemnat premier pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe 10
februarie 1938. La 10 februarie Carol a hotărât să numească un guvern de tehnocrați, așa-numit „guvern
consultativ”, condus de patriarhul Miron Cristea. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret care
desființa „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor
politice regele a promulgat o lege, în 16 decembrie 1938, pentru crearea organizației politice a Frontului
Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian Preda, op. cit, p. 177).

În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari,
care a pierdut în decurs de câteva luni, fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de
nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru,
generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub
Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere
reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în
prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Arestarea sa, plănuită de către Rege alături de o mână de militari și politicieni cheie, printre care
Constantin Sănătescu, cel care avea să devină prim-ministru, țărănistul Iuliu Maniu, liberalul Dinu
Brătianu, social-democratul Titel Petrescu și comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, avusese loc cu doar câteva
zile înainte – pe 20, respectiv 21 august. Planul era simplu: fie Antonescu renunța de bună voie la alianța
cu Germania nazistă, se alătura Aliaților și punea capăt războiului, fie era arestat.

Întâlnirea dintre Regele Mihai și mareșalul Antonescu în Casa Mică de lângă Palatul Regal avea loc în
condițiile în care germanii, vizibili copleșiți pe front, detașaseră o divizie blindată către România, iar rușii
reușeau să spargă frontul de est al țării. Colapsul României în fața Uniunii Sovietice era inevitabil.

Din fericire, divizia blindată nazistă nu se afla în acele zile în București, iar Ion Antonescu nu plecase încă
pe front.

Pentru ca întregul eveniment să meargă ca la carte, Regele și generalul Sănătescu decid o frază comună
pentru a le da de știință celor trei subofițeri din Batalionul de Gardă al Regelui, aflați în camera de alături
celei în care se desfășura întrevederea, că e timpul să îl aresteze pe Ion Antonescu.

În salonul din vila ascunsă în spatele Palatului Regal, așteptarea părea să dureze o veșnicie pentru Rege.
Era ora 16.30, iar Antonescu trebuia să fi sosit deja de jumătate de oră. Vizibil îngrijorat, Mihai se întreba
dacă oare Antonescu reușise să afle de complot.

Când mașina mareșalului a intrat pe alee, peste drum de Calea Victoriei, la Athenee Palace și Corso,
politicieni, jurnaliști și/sau spioni au făcut pariurile: „Îl arestează - 5%, nu îl arestează 95%”. Ca și astăzi,
la București, secretele sunt rare.

„În cazul ăsta, nu mai am nimic altceva de făcut”

Alături de mareșal vine la Rege și Mihai Antonescu (fără legătură de rudenie cu mareșalul), viceprim-
ministru și ministrul Afacerilor Străine de atunci. Și Regele și generalul Sănătescu, mareșal al Casei
Regale, încearcă să-l convingă pe Ion Antonescu că războiul este pierdut, dar acesta se împotrivește
vehement – își dăduse „cuvântul de onoare de ofițer” în fața lui Hitler.

La capătul unei ore de discuții, concluzia era că un acord este imposibil. Ion Antonescu era omul care
trecuse demult Nistrul, după eliberarea Basarabiei și Bucovinei de la sovietici în vara lui 1941; era omul
care fără să aibă vreun angajament scris din partea Germaniei naziste angajase Armata Română spre
Odesa și Caucaz și, cel mai grav, asumându-și pierderi uriașe în Marea Bătălie de la Stalingrad din iarna
1942/1943. Totul în speranța deșartă că Hitler va fi recunoscător și va retroceda României Transilvania.

Ori, la ora la care Ion Antonescu refuza în continuare să iasă din alianța cu Hitler, debarcarea din
Normandia avusese loc în urmă cu o lună și jumătate, iar sovieticii trecuseră Prutul încă din mai, iar
acum se apropiau de linia Galați-Nămoloasa. Încă câteva zile și Bucureștiul ar fi fost făcut una cu
pământul, cum pățise Varșovia.

Regele Mihai se ridică de la masă. Avea 23 de ani.

„Bun, în cazul ăsta nu mai am nimic altceva de făcut”.

Cei trei subofițeri sosesc în ușă, adoptă o poziție de drepți în fața mareșalului și se apropie să îl aresteze.
Antonescu, surprins, înțelege, în sfârșit, ce se întâmplă. Blestemă și amenință. Militarii ezită.

„Executarea!”, se aude scurt.

Mareșalul e ridicat și închis în încăperea unde își ținea pe vremuri Carol al II-lea colecția de timbre.
Potrivit înțelegerii cu țărăniștii, acesta trebuia luat și păzit de Ilie Lazăr, omul de încredere al lui Maniu.
Dar nici Maniu, nici Lazăr nu au fost de găsit.

În schimb, oamenii lui Lucrețiu Pătrășcanu, agenți sovietici, au aflat rapid unde se află Ion Antonescu și l-
au trimis arestat la Moscova.