Regele Ferdinand I si rolul sau in politica externa

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie

1927, Castelul Peleș, Sinaia), numit și Întregitorul și Ferdinand cel Loial,[9][10] a fost al doilea
rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere
Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand
al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura
catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.
Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen,
Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de
sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. A urmat apoi studii
la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen,
pe care le-a absolvit în 1889.
Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării
tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a
României. Din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și
o serie de comenzi onorifice, fiind înaintat până la gradul de general de corp de armată.
S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de
Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii
ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de
Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului
Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a
avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către împăratul Wilhelm al II-lea
al Germaniei.
La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin
unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba
Iulia, Ferdinand s-a încoronat drept rege al României Mari.
În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări
profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.
În anul 1925 a izbucnit criza dinastică, provocată de renunțarea principelui Carol la drepturile
sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe
Carol din Casa Regală a României și să îl numească drept principe moștenitor pe fiul acestuia,
Mihai, care avea să succeadă la tron.
 Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost
înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș.
 În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică.
După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să
aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România,
Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia,
Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi
a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România
răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând
cu 16 noiembrie). Un pas important în formarea sau întărirea legăturilor Regatului României cu
lumea a fost trimiterea Principelui Moștenitor Carol, în anul 1920, într-un turneul mondial care
a durat șapte luni și în timpul căruia moștenitorul Tronului a făcut înconjurul globului. O carte
despre această remarcabilă izbândă diplomatică românească a apărut anul acesta, la Editura
Corint.
În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul
Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al
Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat
de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul
Partidului Naţional din Transilvania.
Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei
române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia
Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917) Mărăşeşti (24 iulie/6
august – 21 august/3 septembrie 1917) şi Oituz (26 iulie/8 august – 9/22 august 1917). Regele
nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la
care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în nefasta
zodie a revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi
alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul
războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni
în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La
13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am
suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“31 Încă de la 26
septembrie/ 9 octombrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din
România, Ordinul „Mihai Viteazul“.
După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor,
prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii
Imperiului ţarist, Sfatul Țării de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi
pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin Decretul
Regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor români din Basarabia,
reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie
1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act
confirmat de Regele Ferdinand, prin Decretul Regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii
unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion
Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat
peste 100 000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se
hotăra Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de
Rege, prin Decretul Regal de la 13 decembrie 1918. Printre personalităţile care au lucrat pentru
Unirea Transilvaniei cu Ţara s-au numărat Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de
Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali și Aurel Vlad. Toate cele trei
alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 191932.
La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au
urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-
Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia (Lausanne, 24 iulie 1923).
După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii
statelor lumii.
La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor,
alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite
coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din
aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri
purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi
de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:
“Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la
Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu
evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca
şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o
într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.”