Unirea și Regatul României

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova și

Muntenia (sau Țara Românească), acceptată ca structură federativă de
Marile Puteri în urma Convenției de la Paris din 1858, și apoi
cimentată după alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a
unionistului Alexandru Ioan Cuza. După ce a efectuat numeroase
reforme care au pus bazele modernizării statului, el a fost obligat în
anul 1866, de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și
"Monstruoasa Coaliție", să abdice și să părăsească țara. [76] Unirea a
fost o vreme în pericol, dar oamenii politici ai vremii au reușit să-l
aducă pe tronul princiar pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care
a acceptat Constituția și a depus jurământul la 10 mai 1866. 11 ani mai
târziu, în 1877, tot la 10 mai, România și-a proclamat independența,
pe care a obținut-o pe câmpul de luptă, iar în 1881, în aceeași zi a
anului, Carol a fost încoronat ca rege al României.] În 1913, România
a intrat în Al Doilea Război Balcanic împotriva Bulgariei, la capătul
căruia a obținut Cadrilaterul. În anul 1914, regele Carol I moare, iar
nepotul său, Ferdinand I, îl va succede la tron.[76]
În 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de
partea Antantei. Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct
de vedere militar, până la sfârșitul războiului, Imperiul
Austriac și Imperiul Rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională
în Transilvania, și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au
proclamat Unirea cu România, iar Regele Ferdinand I și Regina
Maria au fost încoronați suverani ai tuturor românilor, la Alba Iulia,
pe 15 octombrie 1922. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate
proclamațiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare
stabilit de Declarația celor 14 puncte ale președintelui
american Thomas Woodrow Wilson. După ce plecase din țară și
renunțase la succesiunea tronului în 1925, Carol al II-lea a revenit, în
1930, și a uzurpat tronul fiului său; influențat de cercul de apropiați,
denumit de istorici „Camarila regală”, a subminat treptat sistemul
democratic, iar în 1938 și-a asumat puteri dictatoriale. Deși era de
orientare pro-occidentală (în special anglofilă), Carol a încercat să
împăciuiască forțele extremiste centrifuge prin numirea unor guverne
naționaliste care au luat măsuri antisemite, cum ar fi guvernul Goga-
Cuza și cel condus de patriarhul ortodox Miron Cristea.
În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, România a acceptat în
iunie 1940 pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului
Herța în favoarea URSS. Necunoscând detaliile pactului sovieto-
german, Carol a încercat să obțină o alianță cu Germania Nazistă, și l-
a numit președinte al Consiliului de Miniștri pe Ion Gigurtu, care a
declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma,
antisemită și fascist-totalitară. Între 4 iulie și 4 septembrie 1940, prin
acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu
a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale
pentru a justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la
Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei,
inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvania care au fost
cedate de Ion Gigurtu Ungariei, conțineau importante resurse naturale,
inclusiv mine de aur. Ion Gigurtu a început și negocierile de cedare a
8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei, negocieri
întrerupte de Antonescu prin acceptarea necondiționată a cesiunii
teritoriale.
Față de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale,
nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici, regele
Carol al II-lea a suspendat Constituția României din 1938 și l-a numit
prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda
de Fier, a cerut regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi,
Antonescu și-a asumat puteri dictatoriale și a devenit președinte al
consiliului de miniștri, autointitulându-se „Conducător” al statului.
În 1941, ca aliat al Germaniei, România intră în Al Doilea Război
Mondial, declarând război Uniunii Sovietice.