ITALIA -Cinematografie

Istoria cinematografiei italiene a început la câteva luni după ce frații

Lumière începuseră proiecțiile de filme. Primul film italian avea câteva secunde
și îl arăta pe Papa Leon al XIII-lea dând o binecuvântare către cameră. Industria
italiană de film s-a născut între 1903 și 1908 cu trei companii: Società Italiana
Cines, Ambrosio Film și Itala Film. Au urmat și alte companii în Milano și
Napoli. În scurt timp, aceste prime companii au ajuns la o calitate rezonabilă a
producțiilor, care au început să se vândă și în afara Italiei. Cinematografia a fost
utilizată apoi de Benito Mussolini, care a înființat celebrul studio Cinecittà din
Roma pentru producția de propagandă fascistă în preludiul celui de al Doilea
Război Mondial.[370]
După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs
de export până la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori
de film cunoscuți ai acestei perioade au fost Vittorio De Sica, Federico
Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino Visconti, Michelangelo
Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și capodopere
ale cinematografiei mondiale, ca La dolce vita; Cel bun, cel rău, cel urât și Hoții
de biciclete. Între jumătatea anilor 1940 și începutul anilor 1950 a avut loc
apogeul filmelor neorealiste, ce reflectau starea precară a Italiei postbelice. [371]
[372]

Pe măsură ce țara și-a revenit și a devenit una bogată în anii 1950, a urmat o
nouă formă de neorealism, denumită „neorealismul roz”, apărând și alte genuri
de film, cum ar fi peplum și apoi western spaghetti, care au fost populare în
deceniile anilor 1960 și 1970. Mai recent, scena italiană a dispărut din atenția
cineaștilor la nivel mondial, deși a primit ocazional atenție, cu ocazia lansării
unor filme ca La vita è bella în regia lui Roberto Benigni, Il postino cu Massimo
Troisi și La grande bellezza regizat de Paolo Sorrentino