ITALIA LA INCEPUTUL EPOCII MODERNE

În secolele al XIV-lea și al XV-lea, Italia centrală și de nord a fost împărțită în

mai multe orașe-state aflate în război, restul peninsulei fiind ocupată de Statul
Papal și de Regatul Siciliei, ultimul denumit și Neapole. Cele mai puternice
dintre aceste orașe-stat absorbeau teritoriile înconjurătoare dând naștere
unor seniorii, state regionale adesea conduse de puternice familii de negustori
care înființau dinastii locale.[80] Războaiele între orașele-state erau foarte
frecvente, și se duceau în principal cu armate de mercenari denumiți condottieri,
bande de soldați aduși din toată Europa, mai ales germani și elvețieni, cu
comandanți italieni.[81] Deceniile de lupte au dus în cele din urmă la
apariția Florenței(en), Milanului și Veneției ca actori dominanți, semnatari în
1454 ai păcii de la Lodi(en), prin care s-a instaurat un calm relativ în regiune
pentru prima oară după multe secole. Pacea avea să dureze circa patruzeci de
ani.[82]
Renașterea, o perioadă de viguroasă revigorare a artelor și culturii, și-a avut
originea în Italia datorită mai multor factori, cum ar fi marile avuții acumulate
de marile târguri, patronajul familiilor dominante, ca familia
Medici din Florența, [83][84]
 și migrația cărturarilor greci  care au adus în Italia
(en)

texte antice după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor otomani.[85][86]

[87]
 Renașterea italiană și-a avut apogeul la jumătatea secolului al XVI-lea,
invaziile străine aruncând regiunea în tumultul Războaielor Italiene. Ideile și
idealurile Renașterii s-au răspândit însă rapid în Europa de
Nord , Franța , Anglia  și în mare parte din Europa. Între timp, descoperirea
(en) (en) (en)

Americii de către Columb și a noilor rute către Asia de către navigatorii

portughezi, coroborate cu ascensiunea Imperiului Otoman, au erodat dominația
exercitată de negustorii italieni și de republicile maritime asupra comerțului cu
Orientul, ceea ce a produs un declin economic accentuat al peninsulei.[88]
După Războaiele Italiene (1494–1559), declanșate de rivalitatea între Franța și
Spania, orașele-stat și-au pierdut treptat independența și au căzut sub dominație
străină, mai întâi spaniolă (între 1559 și 1713) și apoi austriacă (între 1713 și
1796). În 1629–1631, o nouă epidemie de ciumă a ucis circa 14% din populația
Italiei.[89] Pe lângă aceasta, Imperiul Spaniol a început să decadă în secolul al
XVII-lea, și la fel și posesiunile acestuia în Neapole, Sicilia, Sardinia și Milano.
În particular, Italia sudică a sărăcit și a fost deconectată de evenimentele
importante din Europa.[90] În secolul al XVIII-lea, ca urmare a Războiului
Succesiunii Spaniole, Austria a luat locul Spaniei ca putere străină dominantă,
iar Casa de Savoia a devenit putere regională, extinzându-și puterea
în Piemont și Sardinia. În același secol, declinul de două sute de ani a fost
întrerupt prin reforme economice și administrative efectuate în mai multe state
de către elitele dominante.[22] În timpul Războaielor Napoleoniene, Italia nordică
și centrală au fost invadate și reorganizate ca un nou Regat al Italiei, un stat
clientelar(en) al Imperiului Francez,[91] în timp ce jumătatea sudică a peninsulei a
intrat sub administrația lui Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon, care a fost
încoronat rege al Neapolelui. Congresul de la Viena din 1814 a restaurat situația
de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar idealurile Revoluției Franceze nu au
putut fi eradicate, și au reapărut la suprafață în timpul frământărilor politice care
au caracterizat prima parte a secolului al XIX-lea.[